Un cercetător a descoperit din greşeală că are profilul unui psihopat.
Într-o după-amiază, neurologul analiza diversele pattern-uri în creierele criminalilor în serie.
„Mă uitam peste multe scanări ale criminalilor, amestecate cu cele ale schizofrenicilor, depresivilor şi peste creierele normale. Din întâmplare, realizam un studiu despre boala Alzheimer şi aveam imaginile cu creierele familiei mele, inclusiv al meu”, menţionează cercetătorul.
O boală tăcută, care nu doare, poate fi mortală în mai puţin de un an de la depistare. Şi asta pentru că nu este identificată decât atunci când nu se mai poate face nimic. O treime dintre românii depistaţi cu această afecţiune îşi pierd viaţa în mai puţin de un an.
„Toate cazurile sunt grave şi dramatice, întrucât depistate tardiv, rata de supravieţuire este foarte mică. Nu doare, nu provoacă stări de rău decât atunci când este avansat, de aceea şansele la viaţă sunt mici. Este dramatic să vezi oameni care până ieri erau sănătoşi, pe picioarele lor, iar peste câteva luni nu mai sunt. Este vorba, în general, de oameni tineri, între 35 şi 55 de ani, oameni activi, cu familii”, spune doctorul Lucian Russu.
Un studiu recent despre sărăcie al World Vision România anunţă că 225.000 de copiii români se duc zilnic flămânzi la culcare, iar 72% dintre familiile din mediul rural nu le pot asigura copiilor sub 5 ani o dietă minim acceptabilă.
Deşi suntem în era obezităţii, există o afecţiune periculoasă care ar trebui tratată cu maximă importanţă, pentru că poate pune în pericol viaţa multora dintre noi. Malnutriţia rămâne o problemă majoră în ţările europene şi implicit în România.
Această boală poate să apară la toate grupele de vârstă, cu un grad ridicat de risc fiind persoanele vârstnice, cele internate în spital şi cele instituţionalizate. ”În primul rând, malnutriţia poate fi cauzată de un aport alimentar redus, atât din punct de vedere caloric cât şi nutritiv. De asemenea, administrarea unei medicamentaţii specifice pe fondul unei boli cronice poate conduce la creşterea riscul apariţiei malnutriţiei. Pacienţii pot avea anorexie, pot suferi de efecte adverse ale medicamentelor sau pot avea alterări ale metabolismului din cauza inflamaţiei cronice indusă de o boală subiacentă’’, precizează dr. Ioana Florenţiu pentru Gândul.
Malnutriţia duce la vindecarea dificilă a rănilor, la o rată crescută de infecţii, la o frecvenţă mai mare a complicaţiilor (cum sunt cele postoperatorii), la o durată mai mare de spitalizare, dar şi la o mortalitate crescută.
”Scăderea în greutate nu trebuie privită ca o consecinţă inevitabilă a anumitor boli, ci trebuie tratată ca orice alt simptom care face parte din manifestările respectivei afecţiuni.
De exemplu, în cazul pacienţilor cu cancer, malnutriţia reprezintă un factor de prognostic prost, astfel încât multe din decesele atribuite acestei boli sunt mai curând legate de severitatea malnutriţiei şi infecţiile pe care aceasta le determină. O alimentaţie corectă poate ajuta pacientul să-şi menţină greutatea şi astfel să poată lupta o vreme mai îndelungată cu boala.
Oli Loyne avea doar 20 de ani când a murit în urma unui atac de cord. El îşi revenise după alte două atacuri suferite la 19 ani, dar cel de-al treilea i-a fost fatal.
Loyne lua steroizi şi ridica greutăţi câteva ore pe zi – activitatea care i-a adus sfârşitul. Toate acestea datorită unei boli numite bigorexia: nemulţumirea faţă de propriul corp. Bigorexia este o boală psihică ce se manifestă precum anorexia, dar în sens invers, adică pacienţii sunt nemulţumiţi de masa lor musculară şi au impresia, în mod constant, că aceasta trebuie mărită.
Ultimele studii arată că 10% din tinerii din Marea Britanie suferă de această boală. Bigorexia afectează atât femei cât şi bărbaţi, dar cei din urmă sunt mai predispuşi la ea; afecţiunea poate duce la depresia şi chiar tendinţe suicidale.
Sarah Loyne, mama lui Oli, a povestit celor de la DailyMail că tânărul era obsedat de imaginea sa: “Era nemulţumit pentru că era mic de statură. Încerca să compenseze asta prin creşterea masei musculare”, a spus ea. “Nu reuşeam să ne înţelegem cu el. Spunea tot timpul că trebuie să fie mai mare, că trebuie să ajungă la imaginea pe care şi-o formase în minte.”
Cauzele ce duc la apariţia acestei boli nu sunt încă ştiute, dar mai mulţi psihologi sunt de părere că anumite traume din copilărie pot duce la bigorexie.
City break-urile au devenit un hobby veritabil pentru mulţi europeni şi nu numai. Însă odată cu numărul tot mai mare de turişti s-a format un nou curent: locuitori din oraşe precum Berlin, Praga sau Barcelona se revoltă, pentru că vor să ”respire“ cultură locală. Cu localnici sufocaţi şi deranjaţi de hoardele de turişti, protestele din marile oraşe stau să explodeze din clipă în clipă.
Sunt multe modalităţi de a face o impresie proastă într-o ţară străină, iar Martin, un tip de 24 de ani din California, a ales una dintre metodele cu cele mai mari şanse de a-i supăra pe localnicii oraşelor vizitate. Tânărul militar american, mare iubitor de distracţie, şi-a propus să colinde Europa şi a pornit la drum înarmat doar cu recenzii foarte bune. Aşadar, nu a stat pe gânduri, ci a petrecut pe străzile din Barcelona, într-un apartament de vacanţă din Ibiza şi pe un iaht de unde muzica răsuna în noapte. A doua zi dimineaţa are de gând să plece la Praga, dar mai întâi vrea să-şi facă drum şi prin Berlin, pentru a participa la faimoasa petrecere de băut dintr‑un club în altul – Original Berlin Pub Crawl.
Martin, care poartă încălţări cu lumini intermitente, a băut deja patru beri şi două shoturi de tequila pentru a prinde curaj. Original Berlin Pub Crawl este un fel de excursie cu ghid în trei pub-uri şi un club, unde se testează diversele tipuri de băuturi specifice. The Pub Crawl începe în fiecare seară la ora 10 la un hostel de lângă Alexanderplatz, unde participanţii îşi fac încălzirea – primesc câte un shot de lichior gratis pentru fiecare bere sau cocktail pe care îl beau. În al doilea pub distracţia trece la nivelul următor: petrecăreţii îşi toarnă alcool de mentă din sticlă direct în gură. Organizatorul, un om de afaceri irlandez stabilit în Berlin, oferă astfel de tururi în alte 12 oraşe europene. Grupul este relativ mic în ziua respectivă; mic însemnă totuşi în jur de 80 de persoane, iar în weekenduri numărul lor creşte vertiginos, depăşind 200 de amatori de astfel de distracţii. Printre aceştia se numără britanici minori care beau vodcă ieftină în timpul deplasării de la un pub la altul, americani încântaţi de faptul că alcoolul pe străzi este permis în Europa şi trei germani tatuaţi din Saxonia care fac concurs de râgâit.
Ajunşi în metrou, grupul se află în cea mai bună formă, iar „Olé, Olé, Olé” este cea mai inofensivă melodie pe care o interpretează; se poate spune că suporterii de fotbal sunt îngeri în comparaţie cu aceşti oameni. Astfel de evenimente cimentează reputaţia de oraş al petrecerii pentru Berlin, iar în acelaşi timp îi deteriorează imaginea. „Exact genul acesta de activităţi nu ni le dorim. Este un coşmar”, spune Burkhard Kieker, şeful turismului din Berlin. În general este foarte greu să te înţelegi cu turiştii, iar de când excursiile spre destinaţii mai apropiate sau mai îndepărtate au devenit o distracţie naţională, locuitorii din toate oraşele populare se plâng de lipsa de ospitalitate din zonele în care locuiesc, tendinţă care a devenit din ce în ce mai accentuată. Afacerile oraşelor cu astfel de turişti sunt înfloritoare, din Asia, în America de Sud, chiar şi Europa, unde numărul turiştilor a crescut cu aproape 40% din 2005 până în 2014. Oraşele germane precum München au înregistrat chiar şi mai mulţi turişti în această perioadă, iar unele companii, precum retailerul de cafea Tchibo sau discounterul alimentar Aldi, şi-au crescut afacerile datorită tursimului. Promovarea este suţinută şi de companii precum Airbnb, care pune la dispoziţie cazări într-o piaţă deja suprasaturată. Spre exemplu, numărul de spaţii unde un turist poate să se cazeze este foarte mare în Paris, unde apartamentele disponibile sporesc cu aproape 50% numărul de locuri de cazare faţă de hoteluri.
Lucrurile se mişcă: pentru industria turismului, pentru călători şi pentru furnizorii de locuinţe. Dar localnicii sunt intrigaţi, mai ales în oraşele europene dens populate, acolo unde atracţiile sunt adesea concentrate într-o zonă de câţiva kilometri pătraţi, de pildă în Barcelona, Praga şi Salzburg. Destinaţiile turistice resimt mulţimile de turişti ca pe o boală; rezidenţii fug din acele zone, iar micile afaceri, cum ar fi brutăriile sau diversele magazine alimentare, dispar odată cu ei, fiind înlocuite cu magazine de suveniruri şi spaţii de schimb valutar. Cartiere din centrul oraşului au devenit din ce în ce mai pustii. Ceea ce prevestea scriitorul german Hans Magnus Enzensberger în urmă cu 60 de ani în tratatul său „O teorie a turismului” pare să se adeverească; el susţinea că turiştii, prin simpla lor prezenţă, ameninţă şi distrug exact ceea ce caută, adică originalitatea şi culoarea locală. Vizitatorul caută tot timpul noutatea, senzaţii tari şi atracţii, iar când ajunge la destinaţie îi ia din puritatea sa, din mister, şi o comercializează. Acesta este motivul pentru care turistul se află mereu în căutare de destinaţii necunoscute. Un exemplu concludent este Veneţia, un oraş care şi-a pierdut magia. Din 1980, populaţia a scăzut de la 120.000 la doar 60.000. În schimb, 80.000 de turişti individuali şi nave de croazieră vizitează oraşul zilnic. „Veneţia a fost în mare parte «mumificată» şi transformată într-un peisaj al unei cărţi poştale în mişcare”, a scris publicaţia Frankfurter Allgemeine Zeitung.
Pentru a-şi proteja oraşul de la o soartă similară, locuitorii din oraşele europene se răzvrătesc. Cei mai hotărâţi sunt cei din Barcelona, unde boomul turistic a început odată cu Jocurile Olimpice din 1992. Capitala regiunii Catalonia s-a reinventat pentru evenimentul global, urbaniştii şi arhitecţii au construit clădiri futuriste şi o plajă lungă de nisip care a transformat comunitatea de pescuit Barceloneta într-un loc de joacă. Pentru a atrage vizitatorii, restaurantele de pe faleze şi din centru au afişe cu imaginile îmbietoare şi neoane aprinse. Însă, dincolo de plajă, pe străzile înguste ale Barcelonetei, locuitorii protestează împotriva mulţimilor de turişti agăţând la ferestre steagurile districtului lor, imagini ale unei bărci cu pânze şi un far pe un fond galben-albastru; la tot pasul pot fi văzute bannere cu sloganuri precum: „Nu avem apartamente pentru turişti!”. Au existat demonstraţii repetate de-a lungul anilor, începând cu anul 2014, după ce trei turişti italieni dezbrăcaţi s-au plimbat printr-un supermarket, bănuindu-se atunci că erau cazaţi în apartamente de vacanţă.
”Câinii sunt cei mai buni prieteni ai omului, dar uneori sunt salvatorii noştri”, sintetizează jurnaliştii de la BBC povestea locuitorilor unui oraş izolat din Alaska şi salvaţi de câini.
În 1925, micul oraş din Nome a fost năpădit de o epidemie de difterie mortală. Pentru a salva locuitorii oraşului, 20 de echipe de câini de sanie au transportat o anti-toxină vitală pe o distanţă de mai mult de 1.000 de kilometri de gheaţă şi zăpadă, în doar şase zile, prin cele mai brutale condiţii de iarnă.
Difteria este o boală cauzată de o infecţie care afectează mai ales nasul şi gâtul, iar netratată, poate fi fatală. În prezent este rară, datorită vaccinurilor, dar în 1925, situaţia era diferită. Epidemia a venit în cel mai prost moment, când oraşul Nome se confrunta cu cea mai dură iarnă din ultimii 20 de ani, motiv pentru care nu existau rezervele de ser necesare tratării bolii. Fără acestea, doctorii oraşului preziceau o rată a mortalităţii de 100%. Cel mai apropiat loc de unde putea fi procurat serul se afla la 1.085 de kilometri, în Neana. Pe 24 ianuarie 1925, un consiliu de sănătate al oraşului a votat în unanimitate folosirea câinilor de sanie pentru a transporta serul din Neana în Nome.
Acest lucru a fost posibil prin intermediul Serviciului Poştal al Statelor Unite, care folosea câini în mod regulat pentru a transporta poşta în Alaska. În mod normal, parcurgerea rutei pentru serviciul poştal ar fi durat 25 de zile, interval mult prea lung pentru salvarea locuitorilor oraşului Noma, astfel câinii au parcurs ruta respectivă în mai puţin decât un sfert din durata obişnuită.
Câinii husky au fost aduşi în Siberia de un negustor de blană pe nume William Goosak, la începutul secolului XX, după ce el a identificat potenţialul câinilor de sanie. În prezent, astfel de câini concurează în curse de sănii epice şi sunt cele mai rapide mamifere pe distanţe mai mari de 16 kilometri, potrivit BBC.
Miniştrii sănătăţii şi justiţiei vor să propună o lege prin care să legalizeze sinuciderea asistată şi pentru persoanele care simt că ”viaţa lor s-a terminat”, dar nu suferă de o boală în fază terminală.
Miercuri, cei doi miniştri au transmis Parlamentului, într-o scrisoare, că oamenii care ”consideră că viaţa lor s-a terminat trebuie, în conformitate cu niştre criterii stricte şi atente, să li se permită să îşi încheie viaţa într-o manieră demnă pentri ei”. Ministrul nu a anunţat, însă, care va fi limita de vârstă.
Vezi aici cum se poate face eutanasia pentru cei care consideră că ”viaţa lor s-a terminat”
Unul dintre câinii Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Holly, a fost eutanasiat săptămâna trecută la Balmoral, în Scoţia, după ce a fost răpus de boală, totodată fiind afectat şi de bătrâneţe, scrie publicaţia People.
Holly a apărut într-un scurtmetraj cu Daniel Craig, în 2012, difuzat în cadrul Jocurilor Olimpice.
De asemenea, a fost unul dintre câinii care apar în fotografiile realizate de Vanity Fair, pentru a marca împlinirea vârstei de 90 de ani a monarhului. Fotografiile au fost realizate de Annie Leibovitz, în Castelul Windsor, unde Regina a fost înconjurată de familie, dar şi de căţei.
Ceilalţi trei câini ai Reginei, Willow, Vulcan şi Candy, au apărut de asemenea în poze. Willow are, de asemenea, 13 ani.
Până în urmă cu un an, micuţa Lyla Carreyn ducea o copilărie normală. Într-o zi însă, fetiţa a început să se simtă rău, iar starea ei s-a deteriorat extrem de rapid. Diagnosticul pus de medici avea să-i schimbe viaţa pentru totdeauna: o boală autoimună extrem de rară, care îi afecta rinichii.
După nouă luni chinuitoare, în care copilul a făcut dializă zi de zi, timp de 10-12 ore, doctorii veneau cu un nou verdict necruţător: viaţa Lylei depindea de un transplant de rinichi.
Părinţii au început o luptă contra-cronometru pentru a găsi un donator compatibil. Căutările extrem de anevoioase s-au încheiat după câteva luni cu o surpriză! Cea care avea să-i salveze viaţa fetiţei era chiar educatoarea ei, Beth Battista.
Carreyn, mama Lylei, a aflat totul într-un mod emoţionant. A fost chemată la grădiniţa la care mergea fiica ei, iar acolo a primit un plic de la Beth . În interior se afla un bilet pe care scria: „Poate că acum sunt doar educatoarea ei, dar curând o mică parte din mine va fi cu Lyla pentru totdeauna. Eu sunt donatoarea de rinichi a Lylei”.
Cititi mai multe pe www.vocea.biz
Până în urmă cu un an, micuţa Lyla Carreyn ducea o copilărie normală. Într-o zi însă, fetiţa a început să se simtă rău, iar starea ei s-a deteriorat extrem de rapid. Diagnosticul pus de medici avea să-i schimbe viaţa pentru totdeauna: o boală autoimună extrem de rară, care îi afecta rinichii.
După nouă luni chinuitoare, în care copilul a făcut dializă zi de zi, timp de 10-12 ore, doctorii veneau cu un nou verdict necruţător: viaţa Lylei depindea de un transplant de rinichi.
Părinţii au început o luptă contra-cronometru pentru a găsi un donator compatibil. Căutările extrem de anevoioase s-au încheiat după câteva luni cu o surpriză! Cea care avea să-i salveze viaţa fetiţei era chiar educatoarea ei, Beth Battista.
Carreyn, mama Lylei, a aflat totul într-un mod emoţionant. A fost chemată la grădiniţa la care mergea fiica ei, iar acolo a primit un plic de la Beth . În interior se afla un bilet pe care scria: „Poate că acum sunt doar educatoarea ei, dar curând o mică parte din mine va fi cu Lyla pentru totdeauna. Eu sunt donatoarea de rinichi a Lylei”.
Cititi mai multe pe www.vocea.biz