BusinessMagazin

Tag: atelier

  • Afaceri de la zero. Gabriela Mureşan pictează manual bomboane de ciocolată, pe care le produce într-un atelier din Cluj-Napoca

    Pasiunea pentru ciocolată a deter­minat-o pe Gabriela Mureşan, au­ditor în managementul cali­tă­ţii, să-şi schimbe complet drumul pro­fesional. Astfel, a renunţat la jobul pe care-l avea şi a mers în „patria cio­colatei“, în Belgia, să înveţe tainele realizării acestui produs, iar după doi ani de formare a devenit artizan ciocolatier cu acte în regulă.

    „Mi-am dorit să mă dedic unui domeniu de care sunt cu adevărat pasionată, aşadar mi-am luat curajul în bagaj şi am urmat specializări în Belgia, iar acum suntem un «small batch chocolates», o afacere în care lucrăm exclusiv manual, în loturi foarte mici. Pasiunea m-a îndrumat către antrepre­no­riat“, povesteşte Gabriela Mureşan, fondatoarea Muri Chocolatier.

    Finanţarea businessului a venit treptat, din resurse proprii, după un plan bine pus la punct şi a fost de aproximativ 100.000 de euro. Cu această investiţie a deschis un ate­lier în Cluj-Napoca, unde produce ciocolată arti­zanală, manual, cu materie primă adusă din Belgia şi Franţa.

    „Avem un mic atelier de producţie de ciocolată artizanală. Lucrăm manual toate produsele noastre, pictăm manual bomboa­nele noastre, aşadar capacitatea noastră de producţie de cele mai multe ori este mai mică faţă de cererea pe care o avem“, explică Gabriela Mureşan.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Cum să faci zeci de mii de euro cu lucruri invăţate de la părinţi şi bunici

     Aşa s-a născut Madame Delice, o afacere prin care vinde dulceţuri, zacuscă, sosuri şi conserve produse în atelierul propriu din Bacău. 

    Delia Burcă a investit alături de soţul ei 20.000 de euro într-un business concentrat pe producţia de dulceţuri, zacuscă, sosuri şi conserve, iar anul trecut a obţinut afaceri de 176.000 de lei (circa 38.000 de euro). „Afacerea a crescut organic, investiţia iniţială a fost de aproximativ 20.000 de euro în amenajare şi utilaje.

    Am beneficiat de faptul că spaţiul în care ne desfăşurăm acum activitatea îl aveam deja, aşa că doar i-am schimbat destinaţia şi am făcut amenajările necesare. De când am pornit activitatea, tot profitul a fost reinvestit în dezvoltarea numelui nostru”, spune Delia Burcă, cea care a pus pe piaţă brandul Madame Delice.

    Ideea i-a venit de la propriile obiceiuri din gospodărie, aşa că, în 2016, a trecut de la mica producţie din bucătăria proprie la o producţie controlată, într-un spaţiu dotat corespunzător, cu toate avizele şi autorizaţiile necesare. Practic, garajul familiei a fost transformat pentru a deveni un spaţiu adecvat producţiei artizanale. Primul sezon de produse a fost cel din primăvara anului 2017.

    „Am început cu un produs reprezentativ pentru noi – condimente din legume deshidratate Delice, în două amestecuri – pentru supe, ciorbe şi fripturi. Este o alternativă sănătoasă ca bază de mâncare, fiind 100% produs din legume uscate de noi.”

    Din portofoliul Madame Delice fac parte astăzi circa 60 de produse distincte, de la dulceţuri şi siropuri la zacuscă în şase sortimente, conserve pentru toamnă, sosuri şi sucuri naturale. Businessul i-a adus Deliei Burcă vânzări de 176.000 de lei anul trecut, mai mult decât dublu faţă de anul anterior, când abia demarase producţia. Până la sfârşitul lunii iunie 2019, rezultatul de anul trecut fusese deja depăşit, atât ca urmare a creşterii volumului de produse, cât şi datorită deschiderii unei băcănii proprii, în luna martie a acestui an, sub numele Madame Delice Gourmet. Businessul are patru salariaţi.

    „Am căutat să ne dezvoltăm o reţea de producători de fructe şi legume crescute cât mai naturale, încurajăm producătorii locali să cultive ceea ce avem noi nevoie în producţie. O parte din fructele procesate sunt din grădina noastră, avem şi o cultură de zmeură în care nu folosim niciun fel de substanţe chimice”, spune Delia Burcă.

    În familie, sarcinile sunt împărţite între ea şi soţul ei, astfel că, dacă Delia Burcă se implică în producţie, reţete, selecţia ingredientelor şi promovare, soţul său este responsabil de partea de logistică, distribuţie şi etichetare. În paralel cu Madame Delice, Delia Burcă este expert contabil şi practician în insolvenţă.

    Vânzarea produselor Madame Delice se face direct prin magazinul online, prin cel fizic – băcănia deschisă în Bacău – dar şi prin alte câteva băcănii partenere.

    „Avem în plan mărirea numărului de băcănii partenere, deja am încheiat noi contracte de colaborare şi sperăm ca relaţiile noastre să fie pe termen lung. În momentul de faţă, ne găsiţi pe rafturile unor băcănii din Bucureşti, Iaşi, Suceava şi Constanţa.”

    Cu experienţa a două sezoane de producţie, Delia Burcă se gândeşte să eficientizeze planul de business, eliminând unele produse care nu sunt rentabile şi mărind numărul de unităţi produse din alte categorii.

    „Noi depindem foarte mult şi de factori variabili, precum vremea, calitatea fructelor, cât de lung este sezonul de recoltare din fauna spontană.”
    Pe site-ul Madame Delice, un borcan de 100 de grame de condimente costă 20 de lei, un borcan de dulceaţă de ardei iuţi de 200 de grame este tot 20 de lei, iar unul de zacuscă de 300 de grame porneşte de la 14 lei.

    Poemi – producţie de obiecte din ceramică (Sibiu)
    Fondator: Florin Popescu
    Investiţie iniţială: 100.000 de euro
    Cifră de afaceri în 2018: 180.000 de lei (peste 39.000 de euro)
    Distribuţie: HoReCa, online sau vânzări direct din atelier

    Ilustraţie de carte pentru copii (Bucureşti)
    Autor: Irina Motroc
    Cărţi ilustrate: Domnul Papuzek, Pârşul Moni devine celebru (în lucru)

    Manieres – cursuri de bune maniere (Bucureşti)
    Fondator: Ştefana Mireţ
    Cifră de afaceri în 2018: câteva zeci de mii de euro
    Prezenţă: în şcolile şi grădiniţele de stat din Bucureşti, pentru copiii de minimum 4 ani

    Boutique d’Emotion – atelier de aranjamente florale şi cadouri (Corbeanca)
    Proprietar: Amalia Şeremet
    Investiţie iniţială: 7.000 de euro
    Cifră de afaceri în 2018: 55.000 de euro
    Prezenţă: Corbeanca

    Power Yoga – studio unde se predau cursuri de yoga (Bucureşti)
    Fondator: Adriana şi Adrian Gheorghiu
    Investiţie iniţială: 200.000 de euro
    Cifră de afaceri estimată pentru 2019: 40.000 de euro
    Prezenţă: Pipera

    ZF şi Banca Transilvania au lansat PROIECTUL AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă.     
    Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.
    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.
    Intraţi pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero şi descoperiţi universul de companii create de micii antreprenori.

    Izvorul ideilor de business nu seacă niciodată, iar asta o demonstrează atât noile, cât şi vechile generaţii de antreprenori. Ziarul Financiar a pornit în căutare de idei proaspete de afaceri, într-un proiect susţinut de Banca Transilvania, menit să pună în lumină spiritul antreprenorial al României de astăzi. Găsiţi mai jos o selecţie de businessuri pornite de la zero şi mai multe proiecte similare pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero.

  • Cum a reuşit o tânără din Bucureşti să transforme o pasiune din liceu într-o afacere de peste 100.000 de euro

    În adolescenţă, combina texturi şi culori, dar ce tânără nu face asta, în anii de liceu, din dorinţa de a evada din lumea copiilor? De la a fi atentă la felul în care se îmbracă şi se încalţă ea însăşi, Wilhelmina Tambac a trecut la a le da sfaturi – solicitate sau nu – prietenelor ei. Iar de aici până la o afacere cu pantofi şi genţi nu a mai fost decât un pas… de fapt, mai mulţi, făcuţi în încălţămintea potrivită.
    L-a cooptat în afacere pe Daniel Ştefan şi în 2013 au pus împreună bazele The 5th Element, un business care le-a adus anul trecut venituri de 120.000 de euro. Numele brandului a fost o constatare a formei pe care o ia un pantof cu toc aşezat cu vârful în jos şi tocul către dreapta, acesta devenind, de altfel, şi logoul mărcii.
    „Ceea ce a fost deosebit de important în procesul de testare a produselor noastre a fost identificarea unei nişe în piaţa de fashion. Am observat că, deşi erau foarte multe opţiuni pe piaţă pentru încălţăminte, posibilitatea selecţiei pieilor era inexistentă”, povesteşte Wilhelmina Tambac.
    Aşa se face că în atelierul tinerei de 31 de ani clientele au un întreg catalog din care pot alege tipul de piele pe care îl preferă pentru pantofii, sandalele, balerinii sau ghetele pe care urmează să le poarte, de la piele clasică la piele întoarsă, lăcuită, cu aspect de şarpe, în nuanţe sidefii sau cu reflexii colorate.
    „Încălţămintea reprezintă accesoriul care poate da tonul oricărei ţinute – fie o va pune în valoare, fie o va dezavantaja, accentuând acele forme sau elemente care nu arată bine împreună.” După pantofi, „cheful” de creaţie s-a extins, natural, şi către genţi. Tot din piele pe alese. De designul pantofilor şi al genţilor se ocupă chiar Wilhelmina Tambac, care le şi consiliază pe cumpărătoarele din showroom şi din spaţiul virtual, în vreme ce colegul ei Daniel Ştefan se ocupă de administrarea afacerii şi este implicat direct în producţie. Împreună au pornit la drum acum şase ani.
    „Investiţia iniţială a fost de 1.000 de euro, echivalentul a şase perechi de pantofi. Pe parcurs, am început să investim în modele, piei şi calapoade, iar asta ne-a mărit semnificativ investiţia”, spune Wilhelmina Tambac.
    Pentru ca încălţămintea şi genţile The 5th Element să fie exact aşa cum le imaginează ea pe hârtie, lucrează mai mulţi angajaţi din câteva ateliere de producţie din Capitală, cu care antreprenorii au parteneriate. Atelierele prelucrează manual produsul final, folosind designul, calapoadele şi pieile furnizate de The 5th Element şi aduse preponderent din Italia. „Fiecare dintre cliente are parte de consiliere, fie că primim o comandă pe site, pe Facebook, pe Instagram sau direct în showroom. Ca atare, rata de retur este de până în 7%, fiind foarte mică pentru această piaţă.”
    Showroomul din Bucureşti funcţionează doar cu scop de prezentare, fiind practic poarta de intrare pentru viitoarele cliente, care pot să probeze încălţămintea şi să vadă întregul portofoliu de piei şi calapoade, urmând plasarea comenzilor propriu-zise. Din constatările celor doi fondatori ai The 5th Element, clientele vin, de regulă, din segmentul de vârstă cuprins între 24 şi 35 de ani, dornice să poarte produse realizate manual, şi nu industrial. „Sunt acele femei din mediul urban care au viaţă complexă, care participă la multe evenimente – sociale sau personale – şi ca atare au nevoie să-şi completeze ţinuta cu accesoriul perfect”, spune Wilhelmina Tambac. Toate colecţiile create de The 5th Element începând din 2013 sunt încă active, astfel că cei doi fondatori au decis să nu păstreze stocuri, pentru că ar fi avut un volum mult prea mare de produse. În plus, stocul înseamnă produse făcute pe o singură culoare de piele şi textură, or, cum afacerea lor mizează tocmai pe personalizare, păstrarea unor astfel de prototipuri nu se justifică. „În 2019, ne-am propus să colaborăm cu alte businessuri, dezvoltându-ne portofoliul de clienţi B2B (business to business – n. red.), precum agenţii de publicitate şi multinaţionale, care au nevoie de echipamente pentru diferite campanii de marketing sau promovare. Avem deja un parteneriat cu o multinaţională din industria tutunului, iniţiat acum trei ani. Avem parteneriate şi cu alte companii, pentru care producem încălţăminte şi genţi pentru diverse proiecte”, mai spune Wilhelmina Tambac. Practic, în cadrul acestor colaborări, The 5th Element produce genţi şi încălţăminte pentru hostesse, în funcţie de sezon şi de cerinţele clienţilor. O pereche de balerini, de pildă, sub emblema The 5th Element începe de la 340 de lei, iar o pereche de cizme ajunge la 600 de lei. Media pentru o pereche de pantofi sau sandale este în jurul a 400 de lei. Dar orice femeie ştie că valoarea pantofilor nu stă în bani, ci în imboldul pe care ţi-l dau ca să cucereşti lumea.

    ZF şi Banca Transilvania au lansat PROIECTUL AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă. 
    Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.
    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.
    Intraţi pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero şi descoperiţi universul de companii create de micii antreprenori.

  • Viaţă nouă pentru haine vechi

    Între timp însă, purtatul de articole vestimentare „reciclate” a devenit un simbol al unei situaţii financiare bune, ba mai mult, al grijii pentru mediul înconjurător. O companie care se remarcă în domeniu este Atelier & Repairs, din apropiere de Los Angeles, întemeiată de un italian cu experienţă în industria modei, scrie LA Times. Atelier & Repairs se mândreşte cu faptul că scapă tone de haine de la aruncat, reparându-le sau prefăcându-le cu elemente şi cusături vii.

    Prin acest proces trec cămăşi, blugi, sacouri, tricouri, poncho-uri şi nu numai. Pe multe dintre ele se regăsesc petice frumos colorate, cum ar fi, de exemplu, o gamă de uniforme de camuflaj cu petice florale pentru a le îmblânzi, magazinul firmei schimbând-şi periodic aspectul pentru a surprinde clienţii dispuşi să dea câteva sute de dolari pe un produs. Magazinul Atelier & Repairs atrage, datorită faptului că utilizează materiale reciclate, chiar şi reprezentanţi ai unor mari magazine de modă de lux, care mai trec din când în când să vadă ce noutăţi au mai apărut. Pe lângă propriile creaţii, Atelier & Repairs lucrează şi, cum s-ar spune, cu materialul clientului, reparând sau prefăcând contra cost haine şi accesorii ca eşarfele. Pe lângă afacerea cu haine, firma mai are un atelier la Londra unde realizează tapiserii pentru retaileri de modă şi decoraţiuni de lux. 

  • A renunţat să lucreze pentru alţii şi şi-a deschis propria afacere: Cum a ajuns o tânără antreprenoare să vândă 5.000 de scaune de birou pe lună

    „Deschiderea atelierului nu a fost un proces facil, iar locaţia fizică nu a ajutat prea mult, fiind necesare modificări ale spaţiului destinat producţiei care, ca prin minune, s-au putut face în doar patru zile deşi au presupus: ridicarea unei clădiri adiacente de 50 mp, instalarea completă a unui sistem de încălzire (calorifere, centrală etc.), schimbarea instalaţiei electrice şi montarea de corpuri de iluminat speciale pentru cusut, alinierea furnizorilor şi livrarea tuturor materialelor”, descrie Andrada Verdeş primele provocări întâmpinate la debutul celui mai recent proiect antreprenorial al său. La finalul anului trecut, Atelierul de scaune avea o capacitate de producţie de aproximativ 3.000 de scaune/lună şi comenzi aliniate pentru livrare chiar şi mai mari de atât pentru anul 2019, spune ea.

    Andrada Verdeş a devenit licenţiată în economie în anul 2004 la Academia de Studii Economice din Bucureşti, Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori cu specializarea Bănci şi burse de valori. Cariera sa începuse însă încă din perioada studiilor, în 2001, când a fost recrutată de irlandezii de la Mivan Kier pe o poziţie de financial manager, urmând ca în 2004 să devină contabil-şef. Potrivit ZF, din 1998, Mivan opera în România ca parte a unui joint-venture Mivan – Kier (Mivan Limited – Kier International), care a realizat proiecte precum un program de locuinţe sociale şi de alimentare cu apă, derulat de guvern, în valoare de 140 de milioane de dolari.

    Andrada Verdeş a lucrat la Mivan Kier până în 2008, perioadă în care a gestionat stocurile pentru toate şantierele din ţară, managementul administrativ al societăţilor din proiectul România (două firme în România şi patru în afara ţării), relaţia cu clientul principal, cu autorităţile legat de autorizaţiile de construire şi culminând cu înlocuirea directorului financiar, ori de câte ori era necesar. Spune că din acest rol a învăţat cum să construiască şi să conducă o echipă.

    De asemenea, spune că în acea perioadă, în cadrul companiei, a implementat mai multe procese care la vremea aceea păreau avangardiste în România, cum ar fi: shared service centerul (conducea atunci o echipă de 20 de angajaţi care asigurau serviciile financiare pentru şase entităţi din cinci ţări), lean office (documentele companiei erau organizate lean până la nivelul de culoare de dosar şi erau auditaţi pe acest proces), business partnering, coaching & mentoring. „Toate acestea m-au ajutat ulterior să mă integrez în orice companie şi în orice domeniu”, spune Andrada Verdeş.

    Din noiembrie 2008 a început colaborarea cu Danone, pe poziţia de finance manager, continuând să fie implicată în toate proiectele care au avut impact operaţional direct, dintre care cel mai important a fost desprinderea departamentului de logistică într-un joint venture cu un partener internaţional, care a ajutat atât la optimizarea costurilor logistice, cât şi la creşterea şi dezvoltarea reţelei de distribuţie. Povesteşte că în grupul Danone a descoperit unul dintre oamenii de la care a avut mult de învăţat: Stephane Batoux, head of international busines pentru ETI, fostul director general al Danone pentru sud-estul Europei.

    El considera, printre altele, că obiectivele se setează în aşa fel încât genereze provocări, deşi pot părea de neatins uneori. După 14 ani în corporaţii, în 2015 a avut iarăşi o oportunitate de a învăţa un domeniu nou şi de a trece în zona de antreprenoriat. „Atâta timp cât eşti pasionat de ceea ce faci, îţi pasă de rezultatele pe care le ai şi te implici, faptul că lucrezi într-o corporaţie sau într-un antreprenoriat nu face nicio diferenţă, este de părere Andrada Verdeş.

    A început să lucreze pentru retailerul românesc de modă Preţuri pentru Tine (PPT), despre care spune că avea un potenţial de creştere imens. „Mi-a plăcut dorinţa celor patru asociaţi de a reorganiza compania pe principii corporatiste pentru că, la acel nivel de dezvoltare, era pasul firesc – adică structurarea, procedurizarea, urmărirea rezultatelor într-un mod uniform, structurarea deciziilor de business pe principii sănătoase şi verificabile, setarea de ţinte, care apoi să poată susţine o creştere şi dezvoltare sănătoasă”, explică Verdeş.
    De la cărămizi, iaurt şi fashion a trecut, în decembrie 2017, la lemn, prin preluarea afacerii Mobil Tileagd în calitate de acţionar majoritar şi director general.

    „Ce este dificil atunci când treci în antreprenoriat este că nu mai există safety net (o plasă de siguranţă – n.red). Deciziile pe care le iei trebuie să fie extrem de bine definite, pentru că nu va veni nimeni din urmă să te salveze, nu ai un grup în spate care să te ajute. Dacă într-o corporaţie este important topline-ul (cifra de afaceri şi marja – n.red.), în antreprenoriat este extrem de important cash flow-ul. Dacă nu ai lichiditate, nu ai realizat nimic, iar aceasta este lupta cea mai dificilă”, explică Andrada Verdeş.
    Mobil Tileagd este o fabrică de mobilă înfiinţată în judeţul Bihor cu peste 80 ani în urmă, mai precis în 1930, şi reconstruită în 1976. Fabrica, ce produce mobilier din lemn masiv, avea la momentul preluării, conform rezultatelor anului 2017, o evoluţie negativă, având o cifră de afaceri de 760.000 de euro şi 82 de angajaţi, în scădere faţă de anul anterior cu 27%.


    Andrada Verdeş a devenit acţionar în Mobil Tileagd în octombrie 2017, investind în afacere aproximativ 100.000 de euro, şi a început să se ocupe de producţia propriu-zisă în decembrie 2017. Dificultăţile nu au întârziat să apară.
    „Materiile prime, în special în cazul mobilei din PAL, au înregistrat creşteri de preţ substanţiale anul acesta. În cazul PAL-ului au fost deja trei creşteri de preţ începând cu luna februarie 2018. Totalul creşterilor a ajuns astfel la peste 15%”, descrie antreprenoarea una dintre provocările întâmpinate.
    La aceasta se adaugă concurenţa produselor din Asia. „Există o percepţie eronată că mobilierul din Asia este mai ieftin decât cel produs la noi. Nu este aşa. Din proprie experienţă şi pe date concrete pot să vă confirm că putem concura oricând cu industria asiatică la preţuri, la orice din piaţa lemnului, doar că standardele noastre de calitate sunt mai ridicate. În plus, produsele noastre sunt disponibile în piaţă mult mai repede şi cu costuri accesorii mai reduse (transport), iar termenul de plată este mult mai bun pentru cumpărători”, explică Verdeş.

    „Secolul XXI reprezintă epoca vitezei şi a internetului: cumpărătorul, cu bani sau fără, va cumpăra ieftin şi rapid. Nu doreşte să investească mult pentru că poate se schimbă moda şi, de asemenea, nu are timp să meargă în magazine, mobilierul se poate achiziţiona online. Cumpărătorul nu înţelege diferenţa de calitate, rezistenţă, utilitate şi posibilităţi dintre mobilierul din lemn masiv şi mobilierul din prefabricat PAL. Presupune că mobilierul din PAL este mai ieftin din principiu. În realitate nu este aşa, PAL-ul este mai scump cu aproape 100% faţă de lemnul masiv şi, ca structura de rezistenţă, este mult mai slab calitativ”, adaugă Andrada Verdeş.

    În acest context, ea observă că „piaţa mobilei a primit o formă de clepsidră, acest lucru afectând producătorii profund. Toţi au fost în situaţia de a se repoziţiona astfel: producţie de serie, produse ieftine sau producţie la comandă cu produse unicat foarte scumpe (mobilă stil)”.
    Iar fiindcă nu toţi producătorii au reşit să se replieze, s-a ajuns la sincope şi la o disponibilizare de personal masivă, iar „în unele cazuri, fabricile au ajuns să se închidă chiar”.

    În anul 2018, pe fondul schimbării portofoliului de furnizori, al optimizării costurilor şi al dezvoltării portofoliului de clienţi, pentru jumătate de an, Mobil Tileagd a înregistrat creşteri.
    „Aceste rezultate sunt de apreciat, luând în considerare evoluţia negativă a pieţei mobilei, cu impact major negativ în această vară, în care foarte multe fabrici de mobilă din nordul şi nord-vestul ţării a trebuit să restructureze personal şi / sau să închidă pe fondul lipsei comenzilor sau al scăderii acestora. În cazul nostru, Mobil Tileagd a prosperat şi a păstrat tot efectivul de personal, ba chiar a crescut de la 82 de angajaţi în decembrie 2017 la 87 de angajaţi în luna octombrie 2018”, descrie Andrada Verdeş rezultatele obţinute.

    Începând cu luna noiembrie 2018, Andrada Verdeş a  început să se ocupe exclusiv de Atelierul de Scaune. Mobil Tileagd a rămas în administrarea unuia dintre asociaţi, iar ea şi-a păstrat calitatea de acţionar majoritar al companiei. A pus bazele Atelierului de Scaune în urma unei investiţii iniţiale de 30.000 de euro, în totalitate din fonduri proprii. Atelierul se axează doar pe producţia şi distribuţia de scaune din nişă de tapiţerie low cost şi evacuare rapidă, în contextul în care piaţa este orientată spre volum şi ieftin şi forţează utilizarea tehnologiilor care aduc reducerea costurilor imediată, nu a implementărilor care aduc beneficii pe termen lung.

    Verdeş a ales nişa tapiţeriei după ce a observat că aceasta este singura care menţine o tendinţă pozitivă, atât la nivel naţional, cât şi european, fabricile şi atelierele care s-au axat pe tapiţerie înregistrând o evoluţie pozitivă. Astfel, nivelul crescut al cererii de scaune din partea retailerilor naţionali şi europeni, cât şi existenţa unei forţe de muncă calificate şi suficiente, disponibilă imediat datorită disponibilizărilor masive din piaţa mobilei din vara lui 2018, au determinat-o pe Andrada Verdeş să se orienteze spre nişa de tapiţerie.
    „Pentru mobilişti, adaptarea de la mobilă la tapiţerie (ca nişă a mobilierului) nu este dificilă. În zona Beiuşului, datorită mişcărilor negative din piaţa mobilei din acest an, şi specific din această vară, există o disponibilitate a forţei de muncă specializate. În acest moment, avem peste 200 de oameni disponibilizaţi, iar până la finalul anului, din păcate, probabil încă 100 de persoane”, observa Andrada Verdeş la momentul interviului pentru Business MAGAZIN, în noiembrie 2018.
    Printre clienţii atelierului se numără, de exemplu, Videnov Bulgaria, societate producătoare şi vânzătoare de mobilier, care s-a extins recent şi în România. În ceea ce priveşte piaţa de desfacere, Atelierul de scaune vinde  direct către magazine de mobilă şi la un distribuitor din Cluj, iar începând cu această lună, după ce site-ul va fi funcţional pentru comenzi, se urmăreşte extinderea vânzării către mai multe magazine şi direct la persoanele fizice.


    „Odată cu deschiderea Atelierului de Scaune, am creat deja 10 locuri de muncă noi şi am în vedere umplerea a încă trei poziţii pe primul schimb de lucru deja format. În măsura în care reuşim să găsim sursele pentru suficiente cadre de scaune în perioada următoare şi pe baza comenzilor suplimentare pe care deja suntem în proces să le atragem, sper să mai construim şi schimbul doi, adică încă 13 persoane, până la finalul lunii ianuarie”, descrie antreprenoarea obiectivele pe care şi le-a fixat pe termen scurt. 
    În plus, în planurile pentru anul 2019 intră şi dezvoltarea propriei secţii de tăiere a lemnului, pentru care ar fi necesare încă patru locuri de muncă. „Dacă Atelierul de Scaune rămâne la un nivel de producţie de aproximativ 5.000 de scaune / lună, numărul de locuri de muncă create ar fi de 30 până la finalul lunii aprilie 2019”, menţionează Andrada Verdeş. De asemenea, îşi doreşte ca în viitor să atragă fonduri europene pentru structuri industriale.


    Antreprenoarea a observat că există o tendinţă de creştere a numărului de IMM-uri şi de scădere a numărului de fabrici mari, cel puţin în ceea ce priveşte produsele tapiţate. „Piaţă mobilei din Europa generează venituri de aproape 100 de miliarde de euro şi angajează încă peste 1 milion de oameni, forţă de muncă calificată, chiar şi în condiţiile scăderilor înregistrate în acest an. Industria în sine este dintre cele mai creative, înregistrând peste 12% din patentele de creaţie la nivel european”, observă ea. 
    De asemenea, aminteşte Andrada Verdeş, creşterea pieţei la nivel european a fost calculată la 2% anual până în anul 2017, iar în condiţiile actuale aceasta rămâne la un nivel mai jos, de aproximativ 1% anual, nefiind previzionată o creştere semnificativă în anii ce vin. Totuşi, nişa de tapiţerie arată o creştere substanţială, potrivit antreprenoarei, iar din primele 50 de societăţi din piaţa mobilei din România, constată că în primele 10 se află cel puţin trei companii producătoare de tapiţerie, respectiv de canapele şi scaune: Italsofa din Maramureş, PGS Sofa & Co din Bihor, GP Sofa din Satu Mare – cu cifra de afaceri, în toate cazurile, de peste 38 de milioane de euro anual.
    „Scaunele, canapelele şi orice alte produse tapiţate au continuat să se vândă, ba chiar piaţa a crescut. Toate fabricile şi atelierele care s-au poziţionat doar pe partea de tapiţerie vor raporta cifre fabuloase în acest an şi creşteri atât în profitabilitate, cât şi ca personal. Aici delimitarea se face pe baza preţului şi a existenţei personalului, pentru că geografic există diferenţe de disponibilitate şi calificare”, susţine Andrada Verdeş, care consideră că, deşi piaţă mobilei va rămâne constantă, în cazul tapiţeriei se vor înregistra creşteri substanţiale încă 10 ani de acum încolo.

  • Cum poţi să îţi faci mai uşor o afacere cu flori

    Elementul de  noutate:
    Prin webshopul Floria, revânzătorii din domeniu, ateliere de creaţie floristică, florării şi designeri florişti, organizatori de evenimente sau săli pentru evenimente, pot comanda flori proaspete rapid în regim en gros, acestea urmând să le fie livrate direct la florărie sau atelier.  Astfel, floriştii din toată ţara au acces la un sistem de comandă a florilor şi plantelor care le economiseşte timpul. Aceştia pot comanda florile en gros în doar câteva minute, verificând stocurile sau inspirându-se din platformă pentru a alege diverse soiuri de flori sau plante.

    Descrierea inovaţiei:
    Floria.shop este o platformă specializată de e-commerce adresata B2B, prin care grupul Floria promovează digitalizarea distribuţiei de flori şi plante. Clienţii tip small business, florării sau florişti independenţi, sunt deserviţi exclusiv prin acces la webshop, platforma online prin intermediul căreia pot comanda florile en gros, cu livrare oriunde în ţară. Webshopul Floria este singura astfel de platformă disponibilă la nivel naţional. Prin intermediul său, utilizatorii au acces instant la stocurile de flori ale furnizorului din Olanda şi pot plasa comanda online, aceasta fiind livrată direct în florărie sau atelier. Webshopul a devenit funcţional în 2017, la câteva luni de la deschiderea depozitului Floria. Provocarea principală a Floria.shop constă în schimbarea comportamentului obişnuit al vânzătorilor de flori, acela de a merge de două ori pe săptămână la depozitul de flori pentru achiziţie. Proiectul Webshop este implementat de personalul din depozitul Floria. Practic, s-a trecut de la vânzarea tip van sale la vânzarea digitalizată, în cadrul căreia clienţii folosesc interfaţa webshopului pentru plasarea comenzii.

    Efectele inovaţiei:
    Platforma are în prezent 100 de utilizatori activi, florării şi florişti din toată ţara, care plasează saptămânal comenzi de flori şi plante. Anul acesta, primul an cu promovare activă a platformei la nivel naţional, valoarea comenzilor rulate prin intermediul webshopului a crescut la peste 2,5 milioane lei. Efectul principal al implementării platformei Webshop în grupul Floria este digitalizarea comerţului en gros cu flori şi plante, care duce la creşterea eficienţei operaţiunilor de distribuţie şi retenţia clienţilor. Depozitul Floria operează astăzi ca hub logistic pentru distribuţia naţională, după modelul brokerilor de flori şi plante din Olanda, care preiau comenzile prin personal de tip key account de la depozitele regionale, şi prin webshopuri de la florării şi florişti independenţi.

    Proiectul Floria.Shop a apărut în ediţia specială Business MAGAZIN „Cele mai inovatoare companii din  România”.

  • Aici bălteşte arta

    În această din urmă categorie se înscrie artista americană Katherine Vetne, care a devenit cunoscută drept artista care distruge ca să creeze. Vetne cumpără articole de cristal de uz casnic pe care le topeşte până se transformă într-o mică băltoacă şi apoi realizează sculpturi reflectorizante formate dintr-una sau mai multe piese.

    Inspiraţia pentru lucrările sale, care constituie o explorare a relaţiei dintre oameni şi obiectele care le arată statutul social, după cum susţine artista, i-a venit văzând o untieră scumpă pe care şi-o dorise cineva cadou de nuntă şi care, în prezent, se regăseşte expusă în atelierul său.

  • Cine sunt oamenii pe spatele cărora se sprijină lumea modei internaţionale. Poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare

    Italia este o ţară membră a zonei euro de fix şase decenii şi un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice şi economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii şi valorilor comune. Însă Italia în sine este o ţară cu rezistenţă la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piaţa muncii. Din când în când, de acolo vin poveşti de groază cu sclavi, abuzuri şi mafioţi. Mai comune sunt însă poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.

    Într-un apartament de la etajul doi din oraşul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptuşeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenţie la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la preţuri cuprinse între 800 şi 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecţiei de toamnă şi iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că îşi poate pierde mijloacele de trai, primeşte de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de ţesătură pe care îl termină.

    „Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare şi este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton şi Fendi. Cel mai mult a câştigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.

    Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanţului de aprovizionare rapid. Este o tendinţă vizibilă mai ales în ţări precum India, Bangladesh, Vietnam şi China, unde milioane de muncitori slab plătiţi – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejaţi din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării şi a lipsei de acţiune legislativă.

    Condiţii similare există şi în Italia şi ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situaţia i-ar putea şoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meşteşugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării şi creşterea concurenţei la toate nivelurile pieţei înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiţii de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiţi echitabil – este uneori pus în pericol.

    Deşi nu sunt expuşi la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiţii de atelier ieftin, angajaţii la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel naţional, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate şi firme de consultanţă. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câştiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câştigă mult mai puţin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
    În oraşul Ginosa, un alt oraş din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povesteşte că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete şi mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 şi 50 de ore. Doamna Colamita îşi aminteşte că muncea între 16 şi 18 ore pe zi. Şi era plătită numai atunci când rochia era completă.
    „Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii şi de membrii familiei mele şi atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu şi câştigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut şi pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câştiga un salariu real.“

    Ambele femei au spus că ştiu în zona lor cel puţin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral şi apele cristaline, iubite de turişti, cu unul dintre cele mai mari centre de producţie din ţară.

    Puţini sunt dispuşi să îşi rişte mijloacele de trai pentru a-şi spune poveştile, deoarece pentru ei flexibilitatea şi posibilitatea de a-şi îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab şi lipsa de protecţie.

    „Ştiu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia şi, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viaţa mea şi nu am putut face altceva.“

    Deşi avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.

    „Toţi acceptăm că aşa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la maşina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză şi benzi de măsurare.

    Construite pe nenumăratele întreprinderi de producţie mici şi mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundaţiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocraţiei, a creşterii costurilor şi a şomajului.

    Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunităţi de angajare şi salarii mai mari, au suferit mai puţin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forţă de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-şi mute operaţiunile de producţie în străinătate.

    Puţine sectoare se bazează pe prestigiul producţiei italiene aşa cum o face comerţul de lux, mult timp un punct de sprijin al creşterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian şi aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct şi indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi şi Altagamma.

    Aceste cifre reflectă şi perspectivele pieţei globale de lux, aşteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, şi apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe pieţele mature şi cele emergente.

    Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux şi furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.

    Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producţie.

    Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate şi nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producţia de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puţine eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.

    Această investigaţie a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 şi 4.000 de muncitori în sectorul gri al producţiei de îmbrăcăminte.

    „Cu cât mergem mai mult în jos pe lanţul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, braţul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.

    Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producţie la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deţinute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar şi într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.

    O mulţime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii şi că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-şi putea acoperi nevoile de bază. Mulţi proprietari de fabrici au menţionat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deţinut de Kering, cu Louis Vuitton, deţinut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condiţiile de muncă şi standardele de calitate.

    Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declaraţie: „MaxMara consideră că un lanţ etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzaţiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a iniţiat o anchetă.

    Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producţiei decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.

    „Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanţului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producţie la fabrici mai mici, sub presiunea timpului şi a preţurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparenţă sau responsabilitate. Ştim că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementaţi din afara fabricilor contractate.“

    Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute şi a spus că „unele branduri trebuie să ştie că ar putea fi complice“. Acesta este şi punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălţămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producţia de încălţăminte.

    Iniţial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanţă Euroshoes, spunând că întârzierea plăţilor, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi şi facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menţinerea fabricii profitabilă şi plata unor salarii corecte angajaţilor. O instanţă locală a hotărât în favoarea sa şi a obligat Euroshoes să-şi plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.

    Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acţiune împotriva Euroshoes şi Tod’s, despre care ea spune că ştie direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunţat că nu a jucat niciun rol şi nici nu a avut cunoştinţă despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)

    „O parte din problema de aici este că angajaţii sunt de acord să renunţe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din oraşul Casarano, înaintea următoarei şedinţe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esenţă: „Fii flexibil, foloseşte metodele tale, ştii cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a şomajului, ceea ce face forţa de muncă vulnerabilă şi, deşi mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajaţi, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajaţii slab plătiţi şi plata acestora pentru a lucra de acasă.

    Zona a fost mult timp un centru de producători terţi de încălţăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo şi Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăţilor în mod constant, precum şi cu o reducere inexplicabilă a preţurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.

    În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plăteşte totuşi salariile întregi şi permite accesul la sistemul naţional de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înţelegeri pentru producţie, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani şi Gucci.

    Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producţie, iar promisiunile legate de creşterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.

    În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanţă pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvenţă în 2014.

    Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noştri, Euroshoes, şi împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acţiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menţionate în cauză şi nu a avut niciodată o relaţie comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relaţia lor.“

    Declaraţia mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util şi în mod regulat şi nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toţi furnizorii să-şi îndeplinească serviciile în conformitate cu legea şi că acelaşi standard trebuie aplicat şi subcontractanţilor.

    „Tod’s îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigaţie făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că şi alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la acelaşi tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenţi perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câştiga între 7 şi 9 euro.

    Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulţi observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai uşor ca mulţi lucrători la domiciliu să fie plătiţi sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanţii sindicatelor, care variază în funcţie de sector şi de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piaţa muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcţii (8 euro) şi finanţe (11,51 euro ).

    Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului şi vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulţi reprezentanţi ai sindicatelor. „Ştim că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condiţiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederaţia Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală naţională a ţării.

    Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-şi îngriji membrii familiei sau pentru a-şi completa veniturile şi se tem să piardă banii adiţionali. În timp ce rata şomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei şi textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producţiei în Asia şi Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurenţa locală pentru mai puţine comenzi şi a forţat proprietarii de fabrici să scadă preţurile.

    În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producţia înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentaţia proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.

    Dacă la aceasta se adaugă antipatia faţă de reglementare, şomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecţie a forţei de muncă şi faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piaţa muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă şi mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieţei muncii.

  • FlorideLux deschide un nou atelier-florărie în Ploieşti

    „Deschiderea unei noi florării în Ploieşti a fost un pas firesc în dezvoltarea noastră, mai ales că exista deja o cerere expresă a clienţilor noştri din Prahova. Aici am descoperit o piaţă matură, în care clienţii acordă o atenţie deosebită calităţii florilor şi designului floral”, declară Marius Dosinescu, CEO şi fondator FlorideLux.

    Printre beneficiile pe care FlorideLux le pune la dispoziţia clienţilor din Ploieşti se numără livrarea rapidă, oriunde în judeţ, în toate zilele săptămânii, dar şi livrarea directă, concept cunoscut ca hand delivery. În curând, FlorideLux va organiza şi sesiuni de cursuri de florişti la atelierul din Ploieşti

  • Moldoveanul de 24 de ani care a transformat un magazin de 32 de mp într-o afacere de un milion de euro

    La 16 ani, Vlad Tofan devenea deja antreprenor prin deschiderea unui magazin pentru bărbaţi în oraşul natal, Huşi. A continuat să dezvolte afacerea în paralel cu studiile. Fără să cocheteze vreodată cu stabilitatea unui loc de muncă într-o multinaţională, a transformat micul magazin de 32 de metri pătraţi într-o afacere formată din atelier de producţie, showroom şi magazin online, care aduc venituri anuale de 1 milion de euro.

    Afacerea BMan este condusă însă în prezent de Vlad Tofan şi de colaboratorul său, Vlad Mustiaţă, care a ajutat la extinderea businessului cu haine dedicat exclusiv bărbaţilor în mediul online. Vânzările magazinului BMan, care au ajuns anul trecut la circa 1 milion de euro (în creştere cu aproximativ 60% faţă de anul anterior), se împart între online şi offline: 70% sunt generate de cei peste 1.500 de clienţi care vizitează magazinul lunar online, iar restul vânzărilor provin din showroom, unde ajung în fiecare lună aproximativ 700 de persoane.

    Vlad Tofan povesteşte că a fost atras de antreprenoriat încă de la 16 ani, când tatăl său l-a încurajat să îşi deschidă propriul business. Astfel a apărut magazinul de haine bărbăteşti pe care l-a deschis în Huşi. Magazinul de fashion pentru bărbaţi al tânărului a reuşit în scurt timp să depăşească nivelul altor spaţii comerciale locale şi astfel a considerat că este oportun să se concentreze doar pe dezvoltarea acestui business, fără să îşi caute alte locuri de muncă. |n paralel cu afacerea, a urmat însă şi cursurile unei facultăţi cu profil economic din Iaşi.

    Businessul lor este unul atipic, în condiţiile în care dacă majoritatea afacerilor se extind din online, în spaţii fizice, la ei traiectoria a fost inversă: au dezvoltat businessul în online după ce au crescut în offline. Au început în 2010, cu un magazin de 32 de metri pătraţi, iar în 2014 s-au mutat într-un spaţiu central mai mare, de 183 de metri pătraţi. |n online, lucrurile au evoluat mai rapid: în 2015 au lansat BMan.ro, iar cu primii bani câştigaţi au înfiinţat un atelier de croitorie şi au investit în dezvoltarea produsului finit. |n prezent, deţin şi o fabrică în care fac designul produselor comercializate.

    Pe Vlad Mustiaţă, cofondatorul BMan, l-a cunoscut încă din copilărie. ”Suntem de aceeaşi vârstă, din acelaşi oraş, suntem prieteni de 16 ani, însă traiectoria lui profesională a fost diferită“, descrie Tofan colaborarea cu asociatul său de afaceri.

    Mustiaţă s-a specializat pe zona de e-commerce şi a urmat o facultate de profil în Bucureşti, portofoliul său de clienţi în acest domeniu trecând de 10.000. |n prezent, se ocupă de dezvoltarea zonei digitale a businessului BMan. Vlad Mustiaţă a lansat această divizie în urmă cu trei ani cu ideea de a vinde produsele din magazinul de haine din Huşi pentru bărbaţi pe care Vlad Tofan îl avea pe o platformă specializată.

    ”Provocarea a constat în faptul că ne-am propus că dacă vom vinde un singur produs într-o oră, vom crea unul dintre cele mai bune site-uri de fashion pentru bărbaţi din România. |n 20 de minute, am primit prima comandă. Am început să vând zilnic pe acea platformă, iar în urmă cu doi ani am pus împreună pe picioare BMan.ro“, descrie Tofan extinderea în online. Pe platforma online se găsesc peste 1.000 de obiecte vestimentare din mai multe categorii de îmbrăcăminte (casual, smart casual, elegant, clasic, urban sau sport).

    Investiţia iniţială în afacere a ajuns la 80.000 de euro, din surse proprii, bani pe care i-au investit într-un stoc nou de produse şi în închirierea a două spaţii, unul dedicat departamentului de marketing şi un altul depozitării produselor. Potrivit lui Vlad Tofan, investiţia s-a amortizat într-un an.

    Clienţii cărora li se adresează au între 19 şi 48 de ani, adoptă un stil elegant sau smart casual şi lucrează în corporaţii. ”Vor să iasă în evidenţă într-un mod plăcut, vor să-şi definească stilul vestimentar şi să poarte ţinuta potrivită, indiferent de momentul zilei şi de locul în care merg. |n general, bărbaţii nu alocă destul de mult timp atunci când îşi aleg vestimentaţia şi preferă să aibă o ţinută gata gândită de către specialiştii în domeniu. Este motivul pentru care noi oferim clienţilor noştri consiliere vestimentară gratuită, tocmai pentru a veni în ajutorul lor“, descrie Tofan profilul clienţilor cărora se adresează.

    Vlad Tofan spune că şi-au impus, încă de la lansarea afacerii, să ofere consiliere clienţilor – spre exemplu, prin oferirea ţinutei zilei, precum şi printr-un serviciu de call center. Preţurile produselor variază în funcţie de categoria acestora: pentru cămăşi, de pildă, sunt cuprinse între 125 şi 175 lei, pentru sacouri între 295 şi 455 lei, pentru costume între 595 la 895 lei, pentru paltoane preţurile sunt cuprinse între 495 şi 655 lei.

    Din rândul provocărilor, tânărul antreprenor menţionează necesitatea diversificării gamei de produse. ”O provocare care se repetă este diversificarea gamei de produse. |n fiecare sezon, vrem să le oferim clienţilor produse diferite faţă de tot ceea ce găsesc pe piaţa de profil. Participăm mereu la târgurile internaţionale de modă pentru a fi în pas cu tendinţele şi pentru a crea produse în nuanţe diferite, cu un design diferit, adaptat tendinţelor europene.“

    Planurile de dezvoltare a businessului constau în extinderea cu showroomuri în Cluj, Bucureşti şi Iaşi, iar în ceea ce priveşte partea de online, vor să extindă site-ul la nivel internaţional.

    Pe piaţa hainelor dedicate exclusiv pentru bărbaţi activează firme precum Sarto, Sir Ludovic, Marsay, Tudor Personal Tailor – formate în general din magazine fizice sau ateliere made to measure în Capitală; acestea se poziţionează pe segmentul luxury, cu preţuri medii pentru un costum, de pildă, care depăşesc 1.000 de euro.