Tag: 10 ani

Cele mai mari afaceri facute vreodata de statul roman – vanzarile BCR, Petrom si RomTelecom, cu tranzactii cumulate de aproape 6 miliarde de euro – au un punct comun: Nestor. Fie ca a aparat interesele statului ori ale cumparatorului, Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP) e casa de avocatura care cunoaste mai bine ca oricine bucataria celor trei companii. Pentru ca s-a situat pe pozitia de garant al „sanatatii tranzactiei“ fie in numele statului, fie in cel al cumparatorului.

Clasamentele sunt dificil de facut si usor de contestat in sofisticata si orgolioasa lume a avocaturii de business, care numara in Romania, dupa unele estimari, circa 600 de avocati. Dar cine conduce topul? Ion Nestor, partner senior la NNDKP, e gata sa „dezamageasca generatii intregi de reporteri“ atunci cand spune ca in avocatura nu exista asa ceva.

„N-o sa scoateti de la mine o asemenea informatie pentru ca eu personal nu cred ca exista «cel mai bun avocat» ori «cea mai buna casa de avocatura».“ „Exista“, spune el in continuare, „grupuri“ care tind spre excelenta sau chiar o ating, dar doar in domenii bine delimitate. Si ar mai exista, crede Ion Nestor, „persoane mai cunoscute“ in lumea avocaturii de afaceri, a caror notorietate creste din felurite motive: fie au avut o expunere mai mare, fie au lucrat la proiecte de anvergura, fie, pur si simplu, „au avut noroc in viata“.

Asadar, orice clasament general ar fi condamnat sa fie considerat schematic sau chiar nedrept. Probabil de aceea si cand se vorbeste despre elita avocaturii britanice „cel mai“ sau „cea mai“ sunt sintagme evitate – „Magic Circle“ e expresia folosita cand se fac referiri la primele cinci mari case de avocatura internationale cu sediul in Londra.

Anumite criterii exista totusi. Iar ele pot da cateva variante de clasament care, suprapuse, pot oferi o buna imagine despre avocatura de top din Romania la un moment anume. Dupa unul dintre criterii, cel al cifrei de afaceri, topul e condus, la sfarsitul lui 2005, de casa Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP), cu circa 7 milioane de euro. Urmeaza Bostina si Asociatii (6,4 milioane de euro) si Linklaters (6 milioane de euro), potrivit primului clasament al caselor de avocatura realizat la sfarsitul lui februa-rie de Ziarul Financiar.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din martie 2006.

Enrico Perini, unul dintre cei mai discreti oameni de afaceri din Romania, declara pentru BUSINESS Magazin ca grupul Romstal, ce cuprinde noua firme, va ajunge in 2012 la vanzari de peste un miliard de euro. Daca si-ar vinde afacerea acum, italianul ar putea incasa intre 100 si 150 de milioane de euro.

In urma cu 15 ani, italianul Enrico Perini, impreuna cu un prieten de-al sau, aduceau din Italia calorifere si pantofi pe care ii vindeau cu duba pe litoralul romanesc, in perioada verii. Initial, italianul a vrut sa cumpere aici o firma din acelasi domeniu cu mica firma pe care o avea atunci in Italia (tevi si profile), dar desi a avut diverse discutii, acum crede „ca lumea nu ma lua in serios, pentru ca eram prea tanar“. Solutia a fost construirea unei afaceri de la zero. „Desi pe vremea aceea potential era si pentru pantofi – fiind doar trei magazine mai rasarite in Bucuresti -, am ales caloriferele“, spune italianul intr-o limba romana fara cusur, deprinsa intr-un deceniu si jumatate de stat in Romania, tara unde si-a intemeiat si familia.

Cel mai mare vis de tinerete al lui Enrico Perini era sa-si faca o firma si sa aiba o cifra de afaceri de 250.000 de euro. Acum, la 40 de ani, italianul controleaza in Romania o afacere ce valoreaza intre 150 si 200 de milioane de euro, conform unui  specialist in evaluare care a luat in considerare marja de profit net de 11% din 2005. In grupul Romstal mai sunt inca alte opt firme, a caror valoare este estimata de acelasi specialist la 50-100 de milioane de euro. Tragand linie si adunand, valoarea totala a grupului, din care Enrico Perini detine 51%, se plaseaza in intervalul de 200-300 de milioane de euro.

Cum a ajuns insa italianul in Romania? „Inconstienta tineretii, la 25 de ani totul pare foarte simplu“, spune Perini acum. Pe vremuri, in Italia, isi aminteste vag amuzat, lucra la o firma cu 12 angajati, iar patronul i-a refuzat o marire de salariu de 1,5 euro pe zi, ceea ce inseamna 45 de euro pe luna. „Seara, de suparare, stateam cu un prieten in balansoare pe terasa casei si ne-am hotarat sa facem o firma.“ Recunoaste insa ca daca ar fi ramas in Italia, n-ar fi putut construi o firma de asemenea dimensiuni ca Romstal, pentru ca acolo piata este asezata si sansele de a creste astfel sunt aproape nule. Intamplarea este insa cea care l-a adus aici: la 25 de ani s-a gandit sa-si faca vacanta undeva la schi si la acea vreme Romania era cea mai ieftina varianta pentru acest sport, asa ca a ales Poiana Brasov. Prima noapte la Poiana Brasov si-a petrecut-o in mare parte chiar in zapada, facand carari intre hoteluri. Abia dupa ce „a dat ciubuc“, dupa cum spune chiar el, a primit cazare intr-un hotel de doua stele, dar in prima noapte a dormit in hol.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din iulie 2007.

Omul de afaceri clujean Gabriel Cirlig a transformat firma Jolidon intr-una din putinele companii romanesti ce aspira la statutul de multinationala. Cum a ajuns o firma din Cluj care a pornit cu doar doi oameni sa aiba azi magazine la Milano si produse pe catwalk-urile de la Paris?

Intrat in afaceri in primii ani dupa Revolutie, pe cand avea 24 de ani, Gabriel Cirlig a adunat o parte din banii cu care a construit Jolidon din deplasarile externe pe care le facea cu un ansamblu de dansuri populare. Iar la ideea de a produce lenjerie intima a ajuns dupa ce a renuntat la o alta idee a sa de business – o casa de discuri. Dupa 15 ani, firma pe care o detine a ajuns sa aiba filiale in Ungaria, Franta si Italia, vanzari de 40 mil. euro si un portofoliu de sase branduri, din care cinci cu notorietate internationala.

In timp ce majoritatea firmelor romanesti de textile au incercat mai degraba sa se concentreze pe piata autohtona, Jolidon si-a bazat tinta de crestere pe extinderea afacerii dincolo de granitele tarii. La inceput insa, extinderea nu a avut loc prin achizitii ale unor companii straine, ci prin deschiderea de reprezentante. „Cresterea exporturilor ne-a impins de fapt sa trecem la investitii in afara tarii“, explica Gabriel Cirlig, fondatorul companiei. Startul a fost dat in 2000, odata cu infiintarea la Budapesta a Jolidon Hungary Kft. Un an mai tarziu clujenii si-au deschis filiala in Milano, iar din 2003 au reprezentanta si la Paris. Iar cele doua orase nu au fost suficiente pentru antreprenorul roman care, doi ani mai tarziu, a deschis in Franta un al doilea sediu, la Lyon.

Privita in ansamblu, piata textilelor, estimata la 9,5 miliarde de euro, se imparte in doua categorii de producatori: cei care produc exclusiv in lohn, de departe majoritari, si cei care incearca sa iasa de sub tutela lohn-ului, incepand sa lucreze in paralel la colectii proprii si sa-si promoveze propriile marci, lansate de ei sau cumparate, asa cum au facut clujenii de la Jolidon sau compania ID Sarrieri, aflata sub conducerea Iuliei Dobrin.

„Pentru un jucator care vrea sa obtina o cota importanta din piata nu e usor sa accelereze ritmul de unul singur. Ca sa crestem mai repede, noi ne-am concentrat pe achizitii“, spune Cirlig. Cu argumentul ca pe o piata in care marfurile romanesti sunt in concurenta directa cu brandurile internationale nu poti decât sa preiei alti competitori sau vei fi preluat in cele din urma, in 2004 Jolidon si-a urmat planul. Prima preluare, care a urmarit in principal cresterea cotei de piata, a vizat chiar cel mai mare concurent local – Argos, o companie cu peste 800 de angajati si peste 60 de ani de prezenta pe piata lenjeriei intime si a costumelor de baie.

„Am cumparat Argos pentru a mari capacitatile de productie, iar compania s-a integrat foarte bine in grup“, motiveaza Cirlig. Dupa ce a finalizat ultimul contract de lohn cu austriecii de la Triumph International, Argos nu mai produce acum decat pentru Jolidon.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din iunie 2007.

Pretul petrolului se apropie de 100 de dolari barilul si exista voci ce deja vorbesc de un orizont de 150 de dolari. Cat de realiste sunt astfel de estimari? Ce are de facut Romania si care sunt pericolele pentru economie in conditiile actuale ale pietei?

Prea optimisti am fost noi in privinta rezervelor de petrol. Nu e vorba de cat de mult petrol exista, ci de cum o sa dezvoltam rezervele: cat o sa ne ia sa facem asta si de cat petrol o sa avem nevoie“, a spus saptamana trecuta Christophe de Margerie, CEO al grupului francez Total, la o conferinta despre petrol la Londra. Francezul, care a insistat ca nu e numai punctul lui de vedere, ci al tuturor oamenilor din industrie dispusi sa vorbeasca pe sleau, n-a acuzat nici nivelul rezervelor („niciodata n-au fost asa de mari“), nici eventuale constrangeri tehnologice, ci dificultatea de a ajunge la ele, atata vreme cat tarile posesoare de petrol nu vor sau nu pot sa-si ofere rezervele spre exploatare.

E o schimbare surprinzatoare fata de ceea ce zicea anul trecut Thierry Desmarest, predecesorul lui De Margerie, cum ca in jurul anului 2020 productia de petrol isi va fi atins varful si de atunci nu va mai putea urma decat declinul (celebra teorie „peak oil“). Cu alte cuvinte, nu e vorba ca se termina prea repede rezervele de titei, ci de politica si ideologia care, in varii forme, impiedica accesul la ele. De Margerie stie, intr-adevar, pe propria piele ce greu e sa ajungi la rezervele altora: Total a izbutit cu mari eforturi sau se lupta inca sa obtina felii din proiecte petroliere dificile in Iran (in pofida chiar a vointei guvernului de la Paris), Kazahstan sau Rusia. Asa incat verdictul lui, ca un nivel al productiei mondiale de 100 de milioane de barili pe zi ar fi deja o estimare optimista (fata de 85 in prezent si un orizont de 116 milioane vizat de Agentia Internationala pentru Energie), e de luat in seama, ca si concluzia ca in asemenea conditii de oferta limitata, preturile nu pot decat sa creasca.

Deocamdata, ultimul record – 96 de dolari pe baril – a fost batut saptamana trecuta, iar pragul de 100 de dolari pare o chestiune de zile sau de saptamani, putini analisti incumetandu-se sa spuna ca el nu va fi atins inainte de sfarsitul anului. Masura tensiunii de pe piata a fost data de decizia de zilele trecute a Chinei, prima in ultimul an si jumatate, de a scumpi carburantii cu aproape 10%, cu toate ca promisese ca nu va misca preturile pana la sfarsitul anului, ca sa nu alimenteze inflatia. Mai aproape de noi, un membru al Consiliului de guvernare al Bancii Centrale Europene a avertizat ca scumpirea continua a petrolului ar putea provoca in economia mondiala „conditii pentru stagflatie“ (urcare necontrolata a preturilor combinata cu crestere economica foarte slaba sau nula, crestere a somajului si finalmente recesiune).

Pana unde poate urca pretul? In ultimii trei ani, adica de cand petrolul a inceput sa se scumpeasca vizibil, presa a tot repetat ceea ce a devenit un stereotip: faptul ca, in termeni reali, preturile atinse in perioada de criza de la inceputul deceniului ’80, maximul istoric, nu au fost atinse inca. Valoarea reala a urcat de la circa 80 de dolari pe baril in toamna anului 2004 (cand pretul nominal era de 50 de dolari pe baril) la peste 100 de dolari in toamna anului 2007. Analistii companiei de consultanta Platts au calculat recent echivalentul de astazi al maximului absolut din 1980, care ar fi de 103,69 dolari pe baril.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din noiembrie 2007.

Toata lumea pare de acord: pretul locuintelor va continua sa creasca. Cat timp va mai dura si unde se va opri cresterea? Putini se aventureaza sa faca previziuni ferme, insa cei mai multi analisti sustin ca ne asteapta cel putin zece ani de urcare neintrerupta.

Berceni, cf 1, dec, 3/10, 80 mp, stradal, balcon, g, f“ este doar unul dintre multele anunturi de vanzare la un pret de 87.000 de euro pentru un apartament de trei camere. Pretul este destul de mic in seria ofertelor de trei camere postate saptamanile trecute pe site-ul www.anuntul.ro. Pentru ca, in aproape orice cartier din Bucuresti, preturile cerute au sarit de suta de mii de euro pentru apartamentele din mult blamatele „cutii de chibrituri comuniste“. De curand, insusi reprezentantul FMI in Romania si Bulgaria se mira ca un prieten de-al lui a inchiriat la Paris, langa Arcul de Triumf, o locuinta la un pret mai mic decat a reusit el sa gaseasca la Bucuresti.

Cu mai putin de cinci ani in urma, o locuinta de genul celei mentionate in anunt putea fi cumparata fara probleme cu 10-12.000 de dolari (la acea vreme 10.500-12.500 de euro). Salariul mediu net in 2002 a fost de circa 120 de dolari lunar (127 de euro), in timp ce in luna februarie 2007 a ajuns la aproximativ 280 de euro, potrivit datelor de la Institutul National de Statistica. Aceasta inseamna ca daca in 2002 un apartament valora 100 de salarii medii, in 2007 ar fi pretuit la 310 de salarii lunare.

Ceea ce s-a schimbat in cei cinci ani se stie; ce urmeaza este insa greu de estimat. Daca in ultimii ani mai apareau voci care spuneau ca, pe fondul dezvoltarii de noi cartiere rezidentiale, preturile din apartamentele vechi vor scadea, acum acele voci par sa fi amutit. Si chiar daca toata lumea spune la unison ca preturile vor creste, putini spun si cat va dura boom-ul.

In urma cu cateva saptamani, directorul executiv al companiei de consultanta imobiliara Arco Real Estate, Ciprian Lopata, lansa insa o estimare indrazneata. „Preturile vor mai creste 15 ani“, spunea atunci Ciprian Lopata. Intr-o discutie cu BUSINESS Magazin, el si-a justificat previziunea – considerata provocatoare de alti cunoscatori ai domeniului – prin comparatia cu alte tari est-europene in care mai activeaza Arco Real Estate, companie fondata in Estonia si cu prezenta in Lituania, Letonia, Ucraina si Bulgaria. „In tarile baltice, preturile cresc de 10-15 ani, nu vad de ce nu s-ar repeta evolutia si in Romania“, sustine Lopata.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din mai 2007.

Vestea ca banca centrala renunta la conditia avansului minim la credite a starnit reactii in lant. In banci se pun la cale noi planuri de bataie, iar vanzatorii de electrocasnice, case sau automobile calculeaza cat de mult ar putea castiga de acum inainte.

Criticate la unison de banci sau de magazinele care isi vand produsele in rate, restrictiile de creditare impuse de trei ani incoace de banca centrala au fost ridicate. Luni, 12 martie, Consiliul de Administratie al BNR a trimis la Monitorul Oficial noul regulament privind conditiile de creditare pentru persoanele fizice, care elimina obligatia ca pentru orice credit sa existe un avans minim si desfiinteaza limitele maxime pana la care clientii se pot indatora.

Libertatea data de BNR bancherilor comerciali (o aliniere, de fapt, la regulile normale pe pietele europene, unde institutiile financiare isi stabilesc singure regulile de creditare) ar trebui sa echivaleze pentru clienti cu posibilitatea de a lua imprumuturi mai mari si in conditii mai bune pentru ei. Desi atrag deja atentia ca nu toata lumea va beneficia in mod unitar de noile conditii si ca vor continua sa evalueze atent raportul dintre veniturile clientilor si creditul acordat, bancherii spun aproape in unanimitate ca vor accepta o diminuare a avansului minim solicitat si un grad de indatorare mai mare (fata de fostele limite de 30% in cazul creditelor de consum si 35% pentru cele imobiliare si ipotecare). Conform fostelor reglementari ale BNR, avansul minim necesar pentru un credit ipotecar era de 25% din suma imprumutata, in timp ce la creditele de consum urca la 30%, dar acum ar putea sa scada la un nivel mediu de 10-15%, aprecia Robert Rekkers, directorul general al Bancii Transilvania. Diferenta nu e deloc de trecut cu vederea, in conditiile in care, pentru a da numai un exemplu, la un credit de 50.000 de euro destinat achizitiei unei locuinte, avansul necesar scade de la 12.500 de euro la 5.000-7.500 de euro.

„Vor aparea probabil oferte diferentiate pe subsegmente“, este de parere Sorin Mititelu, director directia de retail de la Banca Romaneasca. In opinia sa, de regula avansul pentru un credit ipotecar ar putea ramane in jur de 20%, dar pentru anumite situatii (in functie de garantii, de exemplu), ar putea scadea si spre 10%. „Vor aparea probabil si oferte la care pretul va fi diferentiat in functie de marimea veniturilor, de garantii si de alti factori similari“, crede Mititelu.

Si reprezentantii institutiilor financiare nebancare (ce au functionat pana de curand dupa reguli proprii, intrand doar de anul trecut sub supravegherea BNR) se gandesc la schimbari. „Probabil vom ajunge la 50%, dar n-as trece de acest nivel“, spune Traian Baicu, general manager la TBI Credit, o institutie financiara nebancara ce ofera credite de consum de mica valoare (maxim 5.000 de euro). Baicu subliniaza insa ca, in cazul firmei pe care o conduce, nivelul mediu de venituri al clientilor este destul de redus, „pentru noi 1.000-1.500 de lei fiind deja peste medie“. Iar relaxarea o vor simti mai ales clientii cu venituri mari si foarte mari, crede el, adaugand ca probabil in piata vor exista si firme ce vor accepta si grade de indatorare de 60% pentru acestia.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din martie 2007.

Daca vreti sa stiti ce parere au clientii despre compania la care lucrati, cereti o inregistrare a convorbirilor de la „relatii cu clientii“ sau de la call centerul firmei. Sunt pareri uneori nedrepte, dar conteaza. De ele depinde decizia de a plati un produs sau un serviciu, iar amabilitatea si promptitudinea sunt cele care fac diferenta dintre un client castigat si unul care pleaca la concurenta. Totul tine, de cele mai multe ori, de mica armata de tineri angajati pentru a raspunde, 24 de ore din 24, la orice intrebare.

„Ma tot suna unul, «Missed Calls», e agent secret sau ceva?“. Raspunsul la o astfel de intrebare – care, desi postata pe Internet alaturi de bancuri este, foarte probabil, autentica – il dau „cei din linia intai“, cum sunt numiti operatorii din puzderia de call centere aparute in ultimii ani. Si oricat de trasnita sau de nerusinata ar fi intrebarea, oricat de iritat ar fi interlocutorul si oricat de dificila s-ar dovedi comunicarea, regula de aur e politetea – un fel de politete-de-fier, cu orice pret. Pentru ca de rabdarea si disciplina emotionala a tanarului de 20 de ani care raspunde la telefon – de multe ori „entry level“ intr-un call center, uneori angajat cu jumatate de norma sau doar in week-end – depind si reputatia, si vanzarile unei companii.

Poate fi considerat call centerul o garnizoana? Inainte de a incerca un raspuns, iata cateva date. Angajatul dintr-un call center are doua repere mari: disciplina si parametrii. Disciplina inseamna nici un minut intarziere – unii prefera sa ajunga cu 20 de minute mai devreme la serviciu, daca au norocul ca toate mijloacele de transport sa se „lege“ intre ele. De obicei week-end nu exista, cel putin nu in sensul propriu al cuvantului. Intr-un call center se munceste 24/7 – iar operatorii isi iau zilele libere dupa o logica si un orar proprii. Iar daca incalci regulamentul – de la intarzieri la atitudine nepoliticoasa – esti concediat.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din aprilie 2006.

Ce afaceri pornite de la zero ofera cel mai bun potential de dezvoltare in urmatorii ani? Marele secret este ca nu exista o activitate anume care sa garanteze, singura, succesul unei tinere companii. Ar fi insa si cateva mici secrete. Primul: mizati pe Internet si servicii. Al doilea: ignorati granitele. Ultimul: ignorati, pe cat puteti, si regulile; mai bine le rescrieti.

Revista americana Business 2.0 oferea in septembrie 2006 cateva idei celor dornici sa-si deschida afaceri. Era vorba acolo de retele ieftine Wi-Fi pentru turismul brazilian, de productia de biodiesel in Argentina, de o retea sociala exclusivista pe Internet pentru milionarii din Rusia, de un restaurant in stil american intr-un mare oras chinez, despre decoratiuni occidentale pentru clasa de mijloc chineza sau despre comertul cu ceea ce pare a fi noul hit pe piata vinurilor, cele produse in Grecia.

Ideile par cosmopolite si ciudate, insa globalizarea le justifica. Iar romanii care ar putea cauta idei de afaceri in astfel de publicatii straine nu-s deloc prea mici pentru un razboi asa de mare; in ziua de astazi esti atat de mare pe cat vrei sa fii si ai anvergura pe care ti-o construiesti. Timp de un deceniu si jumatate, intrebarea „ce domeniu sa aleg“ pentru un potential intreprinzator n-a fost necesara in Romania, o piata care a primit firesc, fara probleme, cam orice produs i-a fost propus, de la napolitane la servicii de consultanta. Maturizarea pietei, deschiderea acesteia in fata competitiei europene in urma integrarii in UE, schimbarile de pe piata fortei de munca, rafinarea gusturilor clientilor, imbunatatirea nivelului de trai sunt insa acum noile coordonate de care afacerile aflate in stadiul de proiect trebuie sa tina cont.

Asadar, care sunt cele mai profitabile si potential de succes idei de afaceri ale momentului, cu o valoare a investitiei care sa plece de la 50.000 de euro? Un numar de 16 oameni de afaceri si analisti au raspuns intrebarilor BUSINESS Magazin legate de succes, spirit intreprinzator, piete promitatoare si solutii de finantare. Si in majoritatea raspunsurilor oferite, Internetul si serviciile legate de online in special, dar si de tehnologia informatiei in general au tinut capul de afis. „Productie independenta de software, comert online si media online, call-center, help-desk sau network operations center“, raspunde scurt Marius Ghenea, directorul general al PCFun (distributie online de echipamente IT si electronice), fost director executiv la Flamingo si fost director general la Flanco. Sorin Stoica, fondator al grupului Dasimpex, preluat de fondul de investitii GED, crede ca domeniul IT va creste in urmatorii trei ani cu cel putin 30%, atat pe partea de software si hardware, cat si in zona comunicatiilor integrate.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din mai 2007.

De o parte avem companii care se incapataneaza sa faca imposibilul: sa livreze un produs sau un serviciu la fel de bun ca al concurentei, dar mult mai ieftin. De cealalta parte avem consumatori care se incapataneaza sa vrea imposibilul: si calitate buna, si preturi mici in acelasi timp. Rezultatul e o evadare din realitatea obisnuita a pietei – un fel de lume ideala, unde cei ce nu-si pot permite sa cumpere ceva scump il au la dispozitie ieftin, iar cei ce-si pot permite sa cheltuiasca oricat se bucura de niste preturi reduse.

Scarlett Clothing a fost, din 1997 pana acum un an, una din multele companii care produceau in lohn pentru marci vestice de imbracaminte precum Etam, Dorothy Perkins, C&A, Naf-Naf sau H&M. Cu doi ani in urma, simtind ca lohn-ul in acest domeniu se va diminua mult odata cu intrarea Romaniei in UE, compania infiintata de Roxana Cojocaru (care detine 80% din actiuni) si Tommy Chrysostomou (20%) a decis sa isi securizeze pozitia si a creat o marca proprie, Tara Fashion.

Dupa ce a vandut produsele o perioada in hipermarketuri sau in magazine care comercializau haine de la diversi producatori, oficialii Scarlett au hotarat anul trecut sa isi faca un magazin. Dar nu unul clasic, care ar fi cerut costuri prea mari, ci unul online, unde au vandut in mai putin de un an 70.000 de produse. Este adevarat ca intre timp Scarlett si-a injumatatit numarul de angajati (de la 300 la 120 in prezent) si cifra de afaceri (de la 2,5 milioane de euro in 2004 la 1,2 milioane de euro in 2006). Acum este insa din nou in crestere, desi principala sursa de venituri a companiei ramane doar magazinul Tara Fashion, unde nu plateste chirii sau salarii pentru vanzatori, nu are risc valutar fiindca nu exporta si isi permite astfel preturi scazute. „Preturile noastre se datoreaza unor costuri mici, dar calitatea este aceeasi cu a produselor pe care le faceam pentru lohn“, explica Raluca Nan, oficial al companiei.

Scarlett Clothing este una dintre putinele afaceri romanesti care au urmat un model low-cost pentru a se dezvolta. Piata de low-cost din Romania, estimata de studiile de piata la 12% din totalul serviciilor si produselor de pe piata la sfarsitul lui 2006 (fata de 5% in 2005), este dominata de companii straine care au venit in Romania in ultimii doi ani, oferind servicii – in special in domeniul aviatiei (companiile low-cost), al comertului (magazinele cu discount) sau al mobilei, dar si modele low-cost pentru productia auto sau pentru serviciile financiare.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din martie 2007.

O fata mai putin cunoscuta a concurentei care mobilizeaza acum toate resursele sistemului bancar este cea a racolarilor interbancare. Romania are mai putini bancheri de top decat ar avea nevoie, iar asta lasa celor 42 de banci din Romania doar doua variante viabile de lucru: 1) sa aduca la conducerea bancilor expati; 2) sa „fure“ specialisti de la bancile concurente, de cele mai multe ori contra unor plusuri consistente la salariu.

Exista cateva lucruri care vor schimba dramatic, anul acesta, fata sistemului bancar romanesc: recenta achizitie a celei mai mari banci romanesti de catre austriecii de la Erste Bank, fuziunea dintre HVB – Banca Tiriac si Unicredit, restructurarea, cu sau fara un investitor strategic, a Casei de Economii si Consemnatiuni (CEC), dar si extinderea agresiva planuita, aproape fara exceptie, de fiecare banca. Iar asta presupune, pe langa bani de investitii, o batalie fara sfarsit pentru oameni buni, pe o piata a resurselor umane financiar-bancare care nu poate tine pasul cu planurile bancherilor.

Si daca in privinta banilor lucrurile se mai rezolva, multe dintre bancile locale dispunand de sustinerea grupului-mama din care fac parte, la capitolul  resurse umane situatia se complica tot mai mult. La dezvoltare nu renunta nimeni, deci si anul acesta trebuie gasite solutii pe aceeasi piata a specialistilor bancari care se arata tot mai rarefiata, dupa cum spun reprezentantii agentiilor de recrutare. Iar in orasele mai mici, cu grad de bancarizare scazut – dar spre care bancherii si-au propus sa se indrepte acum – situatia e de-a dreptul dramatica, pentru ca experienta necesara si specializarea stricta pe care trebuie sa le aiba oamenii care lucreaza intr-o banca nu permit recrutarea din alte domenii.  

Astfel ca, daca in cazul celor mai multe domenii de activitate, lipsa oamenilor poate fi, macar partial, suplinita prin atragerea personalului din alte domenii, in domeniul financiar nu e chiar asa. Un agent de vanzari din domeniul farmaceutic poate fi preluat de o firma de vanzari din orice alt domeniu, spre exemplu. Dar in domeniul bancar, pentru a vinde un credit, spre exemplu, banca trebuie sa aiba garantia ca angajatul respectiv are o minima specializare in domeniu. Putinele domenii de unde ar mai putea fi recrutati oameni cu astfel de cunostinte – asigurarile, de exemplu – sufera si ele de o criza acuta de personal.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din ianuarie 2006.