BusinessMagazin

Tag: opinie

  • De ce a dat faliment Mic.ro

    Eduard Dinu, profesor doctor la Academia de Studii Economice din Bucureşti, analizează pentru Ziarul Financiar falimentul Mic.ro.

    Ceea ce trebuia demonstrat s-a întâmplat zilele acestea, un cunoscut întreprinzător român fiind nevoit să recunoască şi de jure, nu numai de facto, eşecul afacerii numite Mic.Ro. Personal am fost sceptic încă de când am auzit de planul de afaceri care prevedea pătrunderea pe o nişă a comerţului cu amănuntul, mizând pe proximitate şi produse autohtone, într-un sector dominat de giganţi. Aşa-numitele atuuri întrezărite de întreprinzătorii locali sunt în fapt simple himere. Răzvan Petrovici a cunoscut acelaşi eşec cu reţeaua Univers’all, ca de altfel şi Cornel Penescu cu lanţul Pic. Asta pe segmentul formatelor mari de magazine. Şi exemplele pot continua. Simpla consultare a datelor statistice publicate periodic arată că sectorul cu rata cea mai ridicată de faliment în România este comerţul cu amănuntul.

    Magazinele de formate mici supravieţuiesc cu greu în lumea modernă. Căci diferenţa uriaşă de talie conferă giganţilor adevăratele atuuri: putere de negociere net superioară în raport cu furnizorii de mărfuri (multe lanţuri europene deţin centrale unice de achiziţie a mărfurilor), costuri operaţionale minime pe metrul pătrat de suprafaţă comercială, sortimente diversificate de mărfuri etc.

    Cu toate eforturile organelor competente, cum ar fi Consiliul Concurenţei, de exemplu, giganţii valorifică în beneficiul propriu aceste atuuri inclusiv prin taxe de poziţionare, imputarea cheltuielilor de reclamă furnizorilor de mărfuri, stabilirea unilaterală a termenelor de plată către furnizorii de mărfuri etc. Acest lucru se întâmplă peste tot în lume. În acest context iluzia poziţionării pe nişa proximităţii nu are cum să se dovedească inspirată. Pentru că giganţii ocupă agresiv şi acest segment.

    Carrefour este cel mai adecvat exemplu pentru piaţa autohtonă: după ce în primă fază a penetrat piaţa cu hipermarketuri poziţionate marginal, lanţul francez a atacat ulterior şi zona de proximitate cu conceptul Carrefour Market. Asocierea recentă dintre acesta şi lanţul Angst este un mod agresiv de operaţionalizare a strategiei menţionate. Întreg teritoriul va fi ocupat de retailerii internaţionali care deţin resurse financiare importante, au formate de business validate de experienţă şi parteneriate dezvoltate la o scară cu totul alta cu marii producători: Unilever, Procter and Gamble, Coca-Cola etc. Imaginaţi-vă un ring de box în care intră un boxer de la categoria mijlocie-mică convins fiind că deţine secretul de a-l învinge pe unul de la supergrea.

    Întrebarea care se pune nu este cine va fi câştigătorul, ci în ce repriză va fi anunţat k.o.-ul?

    Cele mai eficiente formate de vânzări cu amănuntul sunt cele mari, după atestă şi datele de mai jos:

    Tabel 1 – Total vânzări
    mil. EURO
    Segment de piaţă
    2007
    2008
    2009
    Hipermarket-uri (>2.500 mp)
    2.435
    3.200
    3.550
    Cash & Carry (>5.000 mp)
    2.543
    2.492
    2.500
    Discountere (400 – 2.500 mp)
    573
    733
    960
    Supermarket-uri (400-2.500 mp)
    680
    753
    700
    Total comerţ modern
    6.231
    7.178
    7.710

    Indicator/segment de piaţă
    Suprafeţe totale – mp
    Vânzări euro/mp
    2008
    2009
    2008
    2009
    Hipermarket-uri (>2.500 mp)
    559.200
    632.700
    5.722
    5.611
    Cash & Carry (>5.000 mp)
    329.500
    337.500
    7.563
    7.407
    Discountere (400 – 2.500 mp)
    172.000
    232.800
    4.262
    4.124

    Sursa: ZF 16 aprilie 2010

    Imaginaţi-vă de asemenea ce volum de vânzări poate genera un magazin de câţiva zeci de metri pătraţi, cu o gamă restrânsă de mărfuri: presă scrisă (care oricum este pe cale de dispariţie pe mapamond), sucuri, biscuiţi, conserve, ţigări şi altele de genul acesta în comparaţie formatele de mai sus. Ponderea vânzărilor prin reţelele moderne de comerţ ajunsese în România la finele lui 2009 la cca. 55% comparativ cu numai 26% în anul 2005 potrivit datelor furnizate de către Consiliul Concurenţei iar dinamica indică un singur sens. Din punct de vedere strategic se poate afirma că atractivitatea sectorului de comerţ cu amănuntul pentru un competitor local este foarte scăzută, barierele la intrare fiind importante, nivelul de concurenţă ridicat iar puterea de negociere în raport cu furnizorii scăzută. Toţi aceşti factori înseamnă o probabilitate ridicată de faliment. Sigur, în cazul de faţă, întreprinzătorul nostru ar mai fi putut încerca o ultimă soluţie înainte de a cere insolvenţa propriei afaceri: conversia datoriilor în obligaţiuni şi ulterior a acestora în acţiuni. O singură problemă împiedică însă operaţionalizarea acestei scheme, brevetate în alt context: faptul că spre deosebire de Petromidia principalii creditori ai afacerii sunt privaţi.

  • Cerul înstelat de deasupra noastră

    Ministrul nou-numit l-a luat la rost pe paznic, era totuşi ditamai ministrul şi era legitimat, pe când doamna în cauză nu. “Cuuum, nu ştiţi?!”, a replicat paznicul, “e doamna de la Mediafax!”.

    Două decenii mai târziu, de ministrul de atunci sau de paznic nu-şi mai aduce nimeni aminte. Singură, doamna se ocupă şi astăzi, la fel de serioasă, de minister şi se bucură de acelaşi respect din partea tuturor.
    Istorioara de mai sus face parte din folclorul agenţiei de ştiri Mediafax, care a împlinit două decenii de existenţă; am povestit-o pentru că aş vrea să vorbesc despre temeinicie într-o lume alienată. Demersul meu este justificat şi de faptul că o importantă etapă din viaţa mea de jurnalist a aparţinut Mediafax; consider perioada respectivă drept una dintre cele mai frumoase şi interesante, a fost vorba de crearea unui stil de jurnalism din care, într-un fel sau altul, s-au inspirat şi alimentat cele mai multe dintre afacerile de presă din România.

    Începător în gazetărie, jurnalist de agenţie de presă, trăiam, în drum spre redacţie, cu vreo ştire mai deosebită, un sentiment ciudat: priveam lumea, în tramvai sau pe stradă, şi realizam că eu ştiam ceva ce oamenii aceia încă nu aflaseră. Pe urmă ştirea pleca, era preluată de radiouri, televiziuni sau ziare şi modifica un pic existenţa celor din tramvai sau de pe stradă.

    Spun că era un sentiment ciudat pentru că amalgama putere, răspundere şi o superioritate blândă; dacă era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, îmi părea bine că o anunţ, dar îmi părea rău că stric seara oamenilor informându-i că vor primi facturi mai scumpe. În timp, sentimentul ciudat s-a păstrat, dar timpul i-a adăugat o nuanţă de nimicnicie. Sentiment pe care, în dozaje diferite, cred că l-a trăit orice jurnalist român care a ajuns, cel puţin o dată în carieră, la concluzia că scrie degeaba. Termenul “degeaba” include fie lipsa de reacţie din partea autorităţilor, fie imobilismul societăţii. Voi reveni la asta.

    Tabloul care însoţeşte acest text este “De sterrennacht”, “Noaptea înstelată” a lui Van Gogh. Este tabloul pe care mi-ar fi plăcut să-l pictez dacă aş fi fost pictor, aşa cum mi-ar fi plăcut să fac muzică precum Rammstein dacă aş fi fost muzician.

    Unii spun că tabloul este inspirat de un vers din Geneză; alţii spun că este opera unui ins cu minţile zdruncinate, pentru că tabloul a fost pictat în ospiciul Saint-Remy, cu un an înainte ca pictorul să se sinucidă.
    Eu spun că la Van Gogh lumea are un înţeles şi o noimă. Nu era el nebun, nebună era lumea care îl înconjura şi oamenii care văd cerul altfel decât pictorul. Tristul adevăr despre Van Gogh este că el şi-a iubit picturile, dar picturile sale nu i-au întors dragostea. Iar oamenii l-au descoperit prea târziu.

    Mi se pare că între ceea ce se întâmplă acum cu presa românească şi ce s-a întâmplat cu picturile lui Van Gogh există asemănări. Mediafax a trasat un portret amplu, cinstit, corect, al societăţii româneşti, timp de 20 de ani, şi le urez să continue la nesfârşit. Pe de altă parte, vremurile pe care le trăieşte presa nu sunt tocmai cele mai faste; locul ştirii cinstite de presă l-au luat bârfa măruntă, intriga absurdă, conflictul imbecil, relatarea urechistă. Inşi infatuaţi îşi imaginează că răcnetele şi abordarea ipocrită pot ţine loc de informaţie şi analiză.

    Nu ţin.

    Şi nu vor ţine; sunt convins că mai devreme sau mai târziu oamenii îşi vor aminti ce înseamnă profesionalism şi temeinicie, iar colegii mei de la Mediafax vor fi acolo.

  • Croitoru: În România nu e capitalism. Clicile de antreprenori de carton – politicieni au acaparat economia

    Prezentăm comentariul lui Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu:

    Lucian Croitoru: Vom reuşi să facem din capitalism noua normalitate?

    Cei mai mulţi cred că actuala criză economică şi mai ales profunzimea ei este produsul capitalismului bazat pe pieţe libere. Faptul că aceasta se întâmplă la foarte scurt timp de la căderea socialismului pare să fie o dovadă pentru mulţi români. Doar puţini mai cred şi chiar şi mai puţini înţeleg că, dimpotrivă, criza mondială a apărut de la lipsa capitalismului chiar în ţările care l-au consacrat.

    În lume, în general, soluţia la problemele economice şi sociale este refacerea capitalismului. În România provocarea profundă este chiar instaurarea capitalismului şi transformarea lui în noua normalitate.

    Criza mondială şi capitalismul

    Capitalismul înseamnă o succesiune de alegeri libere responsabile pe care le fac entităţile private (oameni sau firme) dat fiind un set de reguli bune. Alegerile libere responsabile şi regulile bune conlucrează pentru a face din capitalism cel mai productiv mod de organizare economică cunoscut.

    Germania capitalistă a întrecut Germania socialistă, Coreea de Sud a întrecut Coreea de Nord, iar Finlanda a întrecut Estonia pe vremea când aceasta din urmă era parte a Uniunii Sovietice.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Sorin Popescu: Piaţa farmaceutică în 2012 – “toate-s vechi şi nouă-s toate”

    Câteva răspunsuri simple şi bazate pe evidenţe la întrebări de mare actualitate cred că pot contura mai bine situaţia pieţei farmaceutice din România.

    Consumăm prea multe medicamente? România este pe ultimul loc în Europa la consumul de medicamente pe cap de locuitor, acesta fiind de patru ori mai mic decât media europeană. Asta înseamnă fie că suntem de patru ori mai sănătoşi decât ceilalţi europeni, fie că suntem de patru ori mai prost trataţi. Nicio dată de incidenţă a bolilor nu relevă faptul că suntem mai sănătoşi, deci este clar că pacienţii români iau puţine medicamente.

    Sistemul de compensare este prea generos? Majoritatea moleculelor apărute în Europa după luna martie a anului 2007 nu au fost introduse până în prezent în sistemul de compensare. Cu alte cuvinte pacienţii români nu pot beneficia de inovaţia farmaceutică aşa cum o fac ceilalţi europeni, indiferent dacă vorbim despre medicamente mai eficiente, mai eficiente din punct de vedere al costului sau salvatoare de vieţi. Mai mult, românii plătesc în medie peste 50% din preţul medicamentelor, pentru că sistemul de compensare acoperă prea puţin. Acest procent este foarte mare în comparaţie cu media europeană care este de 15%, adică românii plătesc mai mult pentru medicamente decât o fac alţi pacienţi din ţări în care salariile şi pensile sunt mult mai mari.

    Se consumă prea multe medicamente scumpe? Raportul de consum medicamente originale – medicamente generice este unul din cele mai mici din Europa. România se află deja pe unul din primele locuri in regiune, cu un consum de medicamente generice care se apropie de 70%.

    Trebuie limitat şi mai mult consumul de medicamente? Banii care merg spre medicamente reprezintă 24% din Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate. În acest segment s-au luat deja măsuri importante de reducere şi control al cheltuielilor: preţ minim european, preţ de referinţă generic, termene de plată de peste 10 luni (1,3 miliarde EUR medicamente eliberate şi neplătite), clawback impus numai producătorilor care acoperă integral diferenţa între consum şi buget, lungi liste de aşteptare pentru medicamentele scumpe. Nu aceleaşi măsuri au fost luate şi pentru restul de 76% din cheltuieli. Este puţin probabil ca reducând şi mai mult cheltuielile în segmental minoritar se poate salva bugetul global. Avem una din cele mai mari rate de internări în spital şi asta nu e întâmplător. Lipsa tratamentelor eficiente în ambulator determină de multe ori complicaţii care sunt tratate mai scump în spital.

    Medicii sunt influenţaţi de producători pentru a prescrie abuziv? Asociaţia Română a Producătorilor Internaţionali de Medicamente şi-a impus un cod de etică încă din anul 2006 şi îl actualizează în permanenţă pentru a fi aliniat cu ultimile exigenţe europene în domeniu. Mai mult, ARPIM a cerut oficial adoptarea acestui cod de etică la nivelul întregii industrii. NU producătorii au subvenţionat excursii exotice. Astfel de situaţii nu ar fi fost posibile dacă acest cod s-ar fi generalizat la nivelul intregii industrii farmaceutice şi dacă autorităţile ar fi urmărit aplicarea lui.
    Există vreun control asupra consumului de medicamente? Da. Majoritatea medicamentelor scumpe din cadrul Programelor Naţionale, dar şi din alte liste de compensare, se eliberează pacienţilor numai după ce comisiile caselor de asigurări judeţene sau CNAS verifică dosarele fiecarui pacient care a primit o prescripţie, şi numai dacă se respect protocoalele terapeutice. Mai mult, din ce în ce mai multe astfel de dosare sunt blocate. Tot mai puţini pacienţi primesc aprobarea pentru a-şi începe tratamentul.

    Dacă toate aceste se întâmplă deja, atunci ce mai trebuie făcut pentru a creşte accesul pacienţilor la medicamente inovatoare?
    Este nevoie de un buget decent. Cu sub 4% din PIB, ultimul loc în Europa, sub jumătate din media europeană de 8,6%, nu se pot acoperi nici nevoile bazale în sănătate. Este nevoie de un sistem automatizat care să prevină fraudele şi abuzurile. Este nevoie de un dialog real, bazat pe date reale, care să stea la baza deciziilor politice care privesc sistemul de sănătate.

    Sorin Popescu este coordonator grup comunicare Asociaţia Română a Producătorilor Internaţionali de Medicamente (ARPIM).

  • Cristian Tudor Popescu: Morţii sunt leneşi la nesfârşit

    Abia scoborât din elicopter în zonele înmormântate sub zăpezi, dl Ungureanu emite ca un intelighent ce se află o apoftegmă (rimează cu flegmă) colosală: “Militarii îngheaţă la deszăpeziri, locuitorii stau la căldură. Este inadmisibil. Nu putem plăti lenea la nesfârşit”.

    În ciuda faptului că mi-a stat mintea în loc, încerc totuşi să analizez verdictul d-sale. Să-şi fi trimis proaspătul ex-spion-şef iscoadele externe la intern, prin casele miilor de nenorociţi care, fără electricitate şi gaz, îngheaţă de vii în Vrancea şi Buzău, şi i-au găsit cu vreun reşou în priză?

    E nemulţumit premierul de pregătirea fizică a localnicilor, mulţi bătrâni, bolnavi şi copii, care nu reuşesc să mute nămeţii de peste 2 m cu lopata?

    Cei care zac morţi prin case, nimeni nu ştie câţi, fără să poată fi îngropaţi, pot fi consideraţi leneşi? Probabil că da.

    Un frumos arc peste timp cu “Iarna nu-i ca vara!”, aruncată de dl Băsescu celor blocaţi în viscol pe autostradă, şi “Vreţi să vă fac hotel?”, interogaţia servită de dl Tăriceanu unei bătrâne cu casa luată de ape.

    Dl Băsescu poate să stea liniştit la Predeal, unde a plecat la snowmobil, nu mai e nevoie să se agite la dezastre ca pe vremuri, când avea nevoie de voturi – dl Ungureanu îl suplineşte cu cinste.

    Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul

  • De câţi bani este nevoie pentru a motiva o demisie de premier

    Cel mai rapid răspuns la îndemână este că Emil Boc şi-a păstrat, până la capăt, rolul de servitor perfect, dispus să încaseze loviturile destinate stăpânului, şi asta a făcuit şi acum. Este uşor să invoci manifestaţiile, dar acestea n-au început de ieri în România, nemulţumirea oamenilor este aceeaşi de la începuturile crizei şi chiar hăt, iar realizările sunt mai mult din vorbe şi mai puţin cu efecte concrete. Iar omului de rând cred că îi pasă acum mai mult, şi pe bună dreptate, de căldură, gaze şi aprovizionare şi mai puţin de politică, politicieni şi guverne. Drept urmare, dacă a fost un act politic, atunci timpii sunt total anapoda şi denotă fie stângăcie, fie pierderi de bun simţ sau, mai rău, de cap.

    Dacă e să-l credem pe Emil Boc, ţara e lăsată curată, măturată, cu geamurile spălate şi mai miroase şi a gutui coapte; dacă e să-l credem pe Jeffery Franks, situaţia este acceptabilă, pentru că ne dau tranşa, dar sunt câteva probleme care l-ar cam înţepa în talpă – reforma sistemului sanitar, contractele din energie şi gaze, lipsa “bunelor practici fiscale” în aplicarea Programului Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii. Toate sunt chestiuni care au fost repetate şi răsrepetate şi promise şi răspromise, dar nimeni n-a mişcat un deget ani de zile. Şi risipa din sistemul sanitar a continuat, contractele din energie şi gaze au fost aplicate, iar lipsa de bune practici este de fapt cronică şi binecunoscută tuturor celor angajaţi nu numai în Planul de Dezvoltare a Intrastructurii ci cam în orice activitate lucrativă din România.

    Cred că din cauza asta premierul Franks s-a supărat un pic pe premierul Boc. Dacă nu mă înşel, valoarea tranşei pe care FMI ne-o pune la dispoziţie este de 500 de milioane de euro. Valoarea ne poate oferi o idee despre cât este nevoie pentru a motiva o demisie de premier.

  • Indira Crasnea, Mediafax: Cenuşiu, preşedintele Băsescu a revărsat sincerităţi neconvingătoare

    Vorbind aproape în totalitate despre sine la persoana a treia singular, preşedintele (nu “eu, Traian Băsescu, preşedintele României”) a revărsat, cu o monotonie aproape convingătoare şi cu o aparenţă de suflet, o seamă de sincerităţi. Că a vrut modernizare, dar asta se face cam nefericit prin legi discutabile şi care au dus la un “sentiment de nesiguranţă”. Că DNA nu este “instrumentul preşedintelui”. Că nu conduce PDL, Guvernul şi nici Curtea Constituţională.

    Şi după acest şir de “nu” şi alte aprecieri din categoria “România şi restul lumii..departe, până în India” (unele în post-scriptum-ul discursului) preşedintele ne-a arătat viitorul. Neavând ceva de oferit în prezent, a spus că “se deschide un orizont de ţară nouă, în parteneriat cu guvernul”.

    Un orizont de ţară nouă unde ar trebui să stăm pe pingelele noastre (cu preşedintele, acelaşi Traian Băsescu, la locul său), pentru că nu mai putem râvni la investiţii străine şi ar cam trebui să nu ne aşteptăm la fericire din partea zonei euro. Adică, mai cu rezerve faţă de Europa şi mai cu optimism faţă de Turcia, marea prietenă China, alte zone exotice.

    Preşedintele Băsescu a avut un discurs parcă alcătuit din bucăţi nu prea reuşit îmbinate, pe care le-a prezentat fluctuant. Conceput de mai mulţi autori, parcă vrând să împace şi sfârşind prin a convinge, probabil, pe prea puţini.

    Şi nu a fost convingător pentru că acea “legătură de încredere” pe care o clama Traian Băsescu greu de crezut că s-ar fi restabilit. Pentru că el tot vinde această marfă a schimbării, spunând “eu sunt la fel”. Pentru că face curte de nevoie celor pe care se grăbeşte să-i uite oportun: “societatea civilă de bună calitate”. Când şi-a dat seama ca există?.

    Tot ce a putut spune Traian Băsescu, într-o mare aşteptare faţă de persoana sa, este că îşi va diminua gafele. Şi că se agaţă de cuvântul magic “împreună”. Poate ieşi din marasm doar ‘împreună” cu naţiunea. Dar, între timp, naţiunea a devenit una a supravieţuitorilor singuratici. De nevoie. Ce le poate spune preşedintele acestor individualişti?

    Nu le-a putut lua faţa. Şi viaţa l-a depăşit, neaşteptat. Iar “faţa” i-a fost luată trist de întâmplarea că s-a prăpădit un mare actor. Emil Hossu. El nu este artistul care a vorbit puţin şi decent la un miting politic la Arcul de Triumf. Doar doctorul din ” Toamna bobocilor”, ziaristul din “Secretul lui Nemesis”. “Baiatul bun şi frumos” din filmele şi piesele de teatru ale tinereţii multora.

    (Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)

  • Indira Crasnea, Mediafax: “TB, cu eliberare treptată”, somnifer prezidenţial

    Diplomaţii, oameni răbdători prin natura meseriei şi mult ştitutori de la câte treburi de mirare au văzut, au ascultat atent, au moţăit neutru şi au încercat să analizeze discret, în sine, toleranţa timpanului prezidenţial la zgomotul colectiv. Nu ştiu ce concluzie au tras ambasadorii, care au plecat în urechi cu ecourile vocii unui preşedinte care, ciudăţenie, părea într-o armonie aproape de ideal cu România.

    Cu România cuminte şi silitoare, care-şi plăteşte datoriile la centimă şi care-şi flutură cochet batistuţa către investitorii căzuţi pradă farmecului său. Cu România care se pasionează de Primăvara arabă, nu de Iarna de la Universitate. Cu România care simpatizează cu naţia palestiniană, dar nu pentru că-şi scoate pălăria în faţa palestinianului Arafat (Raed).

    După întâlnirea cu preşedintele, ambasadorii, obligaţi la echilibru, vor găsi tâlcul corect al tăcerii prezidenţiale (care n-are nimic eroic) şi sensul exact (care n-are nimic misterios) al vuietului din stradă.

    După întâlnirea cu ambasadorii, preşedintele şi-a oprit un rest de tăcere. Pentru uz personal. Nu, nu este un caz de autohipnoză. E doar pentru trecerea treptată într-un vis agitat. Despre România care nu-l înţelege. Şi care, deocamdată, a aruncat somniferele.

    (Material realizat de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro).

  • Cristian Tudor Popescu: Te iubesc – gen. Epic

    Cel mai bine spune asta o vorbă de-a lor, gen, pusă la capătul propoziţiei: “Da, şi Adi a zis ceva, te iubesc – gen”, “Carla e vreau să mă sinucid – gen”, “Nu vrea să meargă cu mine la mare – gen”. Tot ce se întâmplă nu poate avea nimic particular, unic, irepetabil, trebuie înscris într-o serie, într-o categorie fenomenologică, într-un gen.

    Apărare prin clasificare. Astfel, nu te poate afecta personal, nu te poate răni, tot aşa cum nu te poate răni un leu pus într-o cuşcă pe a cărei plăcuţă scrie în latineşte “Panthera leo”.

    A murit mama – gen. Această glaciaţie a sentimentelor provoacă distrugerea clasei mijlocii printre tineri în materie de sex. Sau invers. Mulţi devin hiperactivi sexual de la 13-14 ani, cu contacte multe şi la întâmplare, echivalate cu a fuma o ţigară sau a face un duş. Nematurizare afectivă, prematurizare sexuală. Alţii rămân blocaţi, complexaţi, retractili, viaţa lor sexuală fiind zero sau redusă la masturbare în faţa computerului.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Cristina Roşca: În vremuri când totul scade, luxul devine mai strălucitor

    Acum însă, pe toate cele trei – imperiul în domeniul cosmeticelor, magazinele de lux şi chioşcul – le văd doar ca un motiv de griji, griji şi alte griji. Consumul a scăzut, scade şi nu se ştie dacă sau cât va mai scădea.

    Cum ştiu asta? Toţi executivii o spun, mai voalat sau mai puţin voalat şi toate coşurile o arată atunci când merg la cumpărături sau când merg să iau pulsul pieţei.

    Şi totuşi, chiar în aceste condiţii au existat “nebuni” care au “călcat în picioare” prudenţa mea şi bine au făcut.

    La deschiderea primelor magazinele H&M mii de oameni s-au aşezat la coadă. “Nu am mai văzut aşa ceva de pe vremea cealaltă când stăteam la coadă la ulei sau la zahăr. Şi cică nu are lumea bani”, constata o pensionară care se aşezase la coadă pentru un nepot care nu ajunsese la timp.

    Şi H&M este încă în liga mică. Anul acesta au venit şi jucătorii din liga mare, Burberry şi Valentino, unde preţurile sar bine de 2.000 de euro. De ce vin? Să plimbe luxul pe la nasul săracilor Europei, m-am întrebat eu. Ei bine, nu. În vremuri când totul scade, luxul devine mai strălucitor.

    Şi atunci, să vină şi Chanel şi Alexander McQueen pentru că de SH (second-hand) şi de Esprit ne-am săturat. (Esprit a închis în acest an toate magazinele de pe piaţa locală, ieşind astfel din România, după ce vânzările au scăzut puternic.) Până vin, ne mulţumim cu Zara şi H&M.

    Cristina Roşca este redactor ZF-BUSINESS Magazin.