BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Despre frumuseţea unei maşinării de ucis

    În imagine este cuirasatul Bismarck, iar textul pe care îl citiţi este eliberat de orice simbolistică politică. Este, pur şi simplu, una dintre cele mai frumoase maşinării inventate de om, o operă de inginerie şi artă vizuală. Nu a fost nici cea mai mare navă de luptă, nici cea mai puternică şi nu a avut cele mai mari tunuri; Jeremy Clarkson, cel care mi-a oferit inspiraţia pentru acest text, dă Cezarului grandoarea maximă şi cinsteşte, numindu-l cea mai frumoasă navă de luptă, pe Yamato, gigantul japonez de 71.000 de tone care a dat de furcă americanilor în Pacific (Bismarck avea sub 50.000 de tone, iar în materie de tunuri, japonezii trăgeau cu jeepuri în timp ce nemţii trăgeau cu butoaie de petrol – e o figură de stil). Eu aş putea invoca Missouri, mândria US Navy, care a luptat în şi al Doilea Război Mondial şi în conflictul din Coreea, ba chiar şi în Războiul din Golf şi la bordul căreia bucătarul Steven Seagal a kilerit nişte terorişti în Under Siege.

    Dar o să rămân la Bismarck, pentru că este singura navă de luptă de acest calibru care s-a luptat; şi, dacă există o frumuseţe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei uşoare şi la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.

    Unii vor spune că o maşină de omorât oameni nu poate fi frumoasă; replica mea este un clişeu, dar adevărată – oamenii omoară oameni, nu maşinăriile. Iar cuirasatele au fost cele mai ineficiente maşinării de ucis din istorie, fiind mai degrabă instrumente de paradă decât arme, nave care-i făceau pe amirali, pe şefii de state, ba chiar şi pe simplii cetăţeni să se simtă importanţi.

    Undeva la începutul secolului XX un italian, Cuniberti, ofiţer de marină, s-a gândit la tunuri mari şi cuirase impenetrabile, care să ţină piept atacurilor de oriunde ar veni, de pe apă, de sub apă sau din aer. Britanicii au lansat prima navă de acest tip, apoi şi alţii, iar războiul pe mare s-a schimbat – giganţii erau scumpi şi cărau ditamai responsabilităţile, de la moralul armatei sau al populaţiei la destine de politicieni sau lideri, aşa că pe mare cuvântul de ordine nu a mai fost atacul, ci apărarea.

    La 19 mai 1941 Bismarck este trimis în Atlanticul de Nord în căutarea de vase comerciale. Este localizat de patru crucişătoare, care nu-l atacă, mărimea conta. Vin cuirasatul Prince of Wales şi crucişătorul Hood. Britanicii au început să tragă cu o repeziciune remarcabilă, dar complet aiurea. Bismarck a fost mai lent, dar la a cincea salvă l-a lovit pe Hood care a explodat şi s-a scufundat în trei minute. Au scăpat numai trei din cei aproape 1.500 de oameni de la bord. Churchill şi-a mestecat trabucul şi nu a ezitat să lanseze cea mai mare vânătoare din istoria navală. Bismarck a dat piept cu patru crucişătoare, trei cuirasate şi două portavioane, alături de şapte distrugătoare britanice şi, în numai 90 de minute, în largul coastelor irlandeze, totul s-a sfârşit. Cum am spus, dacă există o frumuseţe a luptei, a războiului, de la cei 300 de spartani la atacul cavaleriei uşoare şi la scufundarea cuirasatului Bismarck, aceasta trebuie onorată.

  • Opinie Florin Negruţiu, gândul.info: Găina fără cap

    Obişnuit cu tăierile, Capul s-a rezecat singur în ziua alegerilor, dintr-o singură lamă. S-a descăpăţânat de trup alegând să plece cu “copiii” din presă la supermarket. N-am treabă cu voi, puicuţelor, muriţi în pana voastră, grăit-a Pliscul prezidenţial. Iar PDL a murit pre pliscul lui, astfel încât azi, după ce tragem linie în urma Colegiului Director care “s-a lăsat cu sânge pe pereţi”, niet găină, niet Cocoş! Doar nişte trupuri ciocnindu-se haotic şi disperat unul de celălalt.

    Dar ştiţi cum e până la urmă, capul face, capul trage. Iar dl. Băsescu, care s-a autoseparat ostentativ de partidul perdant în alegeri, de partidul său, rămâne pe zi ce trece mai singur. Noua orânduire îi confiscă programatic simbolurile puterii sale. Politica externă, Armata, Televiziunea Română, Institutul Cultural – toate trec în mâna puterii victorioase. E o mare ambiţie şi sete de afirmare la Victor Ponta, e o şi mai mare foame între miile de ciripoi slăbiţi de atâta opoziţie. Mii de ciocuri gălăgioase se ridică în aer să primească ceva din prada de război smulsă de la defunctul PDL. Da, defunctul…

    PDL este în acest moment un partid mort. Printre frânturile de acuzaţii reciproce care au răzbătut astăzi din sala şedinţei PDL s-au auzit înjurături de Udrea sau Roberta, însă niciuna de Băsescu – omul care a făcut orice drum înainte imposibil. Cine a instaurat epoca Nuţi în PDL? Cum de nu au crescut până acum în partid oameni valoroşi care să aibă curajul să nu meargă teleghidaţi de la Cotroceni? Pe cine să aleagă pedeliştii la Congresul care ar trebui să le dea un lider? De asta e nevoie după o înfrângere, de un lider care să preia iniţiativa, să panseze rănile, să alunge spaima, să-i strângă laolaltă pe ceilalţi. Ca să învie, PDL are nevoie de un lider care să se impună fără garanţia lui Băsescu.

    E nevoie însă ca PDL să învie. Dezintegrarea acestui partid nu face bine nimănui. Ştiu că mulţi dintre românii care au sărăcit în ultimii ani, cărora li s-au amputat salariile, cărora le-a venit greu să înghită aroganţa, opulenţa, agresivitatea şi tupeul unor Elena Udrea, Roberta Anastase, Ioan Oltean sau stupizenia unor semianalfabeţi ca Traian Igaş sau EBA – şi lista poate continua, căci toţi şi toate sunt parte a ofertei pe care Traian Băsescu le-a aruncat-o în dispreţ cetăţenilor – mulţi dintre aceşti români şi-ar dori sincer să dispară PDL. Ştiu că politicieni care au în sânge microbul de mici dictatori visează la destructurarea PDL. Dar imaginaţi-vă cum ar fi România împărţită între USL şi PP-DD? Cum va arăta România în următorii ani cu o putere care, aşa cum arată acum lucrurile, va rupe tot la alegerile parlamentare? Orice putere, când este mult prea umflată riscă să devină discreţionară. Fără opoziţie, vom trăi în visul distopic al unui lider politic deja cărunt căruia nu vreau să-i pomenesc aici numele. Da, e nevoie de PDL. Cel puţin aici sunt perfect de acord cu Ion Iliescu.

    Florin Negruţiu este redactor-şef al ziarului Gândul

  • Internaţionala cu aromă de Beaujolais

    Am ales pictura, dincolo de preferinţele personale, pentru că este cel mai curat dintre talente. Un studiou bun de înregistrări şi un maestru de sunet priceput vor putea face oricând o voce divină dintr-o scârţâială sinistră. Dacă scrii, compui sau faci filme, te poţi inspira de la alţii sau poţi chiar beneficia de munca altora (eu o fac în mod curent, îmi spun zâmbind). Un actor se specializează în anumite tipuri de roluri.

    Dar un pictor este talent pur şi ecuaţia include numai mâna sigură, ochiul neiertător, priceperea de a amesteca culorile şi de a alege unghiul potrivit. Un pictor talentat nu trebuie să înveţe despre numărul de aur şi de modul în care îl poate folosi, el va şti asta din instinct. Cei ce au pictat pereţii peşterii Altamira nu aveau noţiuni de compoziţie sau perspectivă şi, cu toate acestea, nu sunt acolo cele mai minunate, mai dinamice şi mai vii animale pe care le-aţi văzut vreodată?

    Iar talentul de a desena nu înseamnă numai linii pe hârtie. Să-i privim pe “Raşchetatorii de parchet” (Les raboteurs de parquets) ai jupânului Gustave Caillebotte. Gustave a fost impresionist, un ins inovator, care a pictat din dragoste de imagine. Nu a ezitat să schimbe, în tablourile sale, geografia locurilor, perspectivele şi unghiurile, atunci când simţea că ar trebui să o facă.

    N-ar fi avut nevoie de pictură, pentru că se trăgea dintr-o familie bogată – vândutul de pături armatei a fost, este şi va fi o ocupaţie poate banală, dar care îţi poate astâmpăra orice năzuinţă, din orice epocă vei fi fiind. Dar tânărul Gustave abandonează cariera juridică şi preferă impresionismul. Un impresionism special, realist, crud uneori – mie mi se pare că are puternice rădăcini în naturalismul lui Emile Zola.

    Cum ziceam, să-i privim pe parchetari. Contre jour, trei personaje şi o cameră lipsită de mobilier, cu nişte dungi ciudate pe podea. Dar asta nu e tot şi nu asta e important.

    Domn’e, tabloul ăsta miroase! A talaş, a sudoare, ba chiar şi paharul de vin de pe colţul mesei lasă o boare de Beaujolais Nouveau. Puteţi auzi sunetul raşchetelor şi mormăiala, să fie o glumă deocheată?, a muncitorului din dreapta. Iar lumina este – şi nimic nu mai trebuie spus – absolut minunată.

    Am auzit un critic important spunând că aceasta este prima reprezentare a muncitorului urban. Pictorii, indiferent de curent, au pictat ţărani şi munca lor, poate vreo fierărie sau poate atelierul cuiva, dar niciodată proletariat urban, şi, mai ales, la modul acesta crud; de altfel, pictura academică nici nu-i prea înghiţea pe uvrieri.

    Acesta va fi fost, de altfel, motivul pentru care tabloului i-a fost refuzată expunerea la Salonul oficial de pictură din 1875 – era vulgar, au spus criticii închistaţi ai epocii. Nu a mai fost vulgar un an mai târziu, la expoziţia impresionistă din 1876, când este expus alături de alte şapte tablouri ale pictorului.

    Supremul talent al pictorului este când vede dincolo de imagine. Şi voi mai spune atât: Caillebotte şi-a pictat tabloul la patru ani după ce un ins a scris nişte versuri şi cu un deceniu mai devreme ca un altul să compună un cântec, Internaţionala pe numele lui.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Moral, amoral şi imoral

    Managementul amoral e o specie pe cale de dispariţie, dar încă mai are suflu pentru încă vreo 5 ani. Management imoral chiar nu mai există de mult. Poate mai are reminiscenţe prin diverse buticuri, dar în organizaţiile care dau tonul în business sigur nu mai sunt astfel de oameni. Managementul moral este însă în formare şi în plin avânt. Este generaţia care pune bazele unei noi discipline despre care urmează să se scrie începând, probabil, cu următorii 20-30 de ani. Va fi foarte ciudat în viitor pentru oricine va citi literatura clasică de management să afle că prin anii 1980-2000 management însemna executarea la rang de artă a competenţelor de planificare, organizare şi control, că în perioada 2000-2010 deja limba esperanto a managementului era plină de cuvinte ca follow-up, coaching, goals, strategies.

    Se cam schimbă treaba de câţiva ani încoace, odată cu noul val de oameni tineri care intră în organizaţii. Nevoia de relevanţă şi de împlinire personală prin muncă devin priorităţile oricărui proaspăt angajat, manager sau nu. Mai sunt pe ici pe colo mici pui de mercenari, dar în câţiva ani vor fi complet devitalizaţi dacă nu se vor adapta la mediul moral despre care vorbim. S-au scris metri întregi de cărţi despre moralitate, avem discuţii interminabile cu prieteni, angajaţi, familie despre moralitate, se pare că în sfârşit se întâmplă pur şi simplu. Moralitatea nu mai este doar o valoare, e un fenomen social, iar masa critică de oameni care pun presiune pozitivă în direcţia păstrării şi promovării unui cadru etic şi moral are inerţia perfectă.

    Managerii imorali sunt acele persoane care vor să manipuleze şi încă au agende personale nealiniate cu cele publice. Sunt cei care ştiu ei ce este cel mai bine pentru oricine, care au soluţie la orice, care vor să controleze tot ce mişcă. Sunt de regulă aroganţi şi agresivi şi acţionează în forţă. În prezenţa managerilor imorali oamenii se simt asupriţi, fără putere.

    Managerii amorali au în plus faţă de cei descrişi mai sus carisma şi inteligenţa şi au studiat temeinic tehnici de manipulare, de negociere, de vânzare pe care le folosesc conştient şi totdeauna în sens unic, adică în favoarea lor. Adesea dau impresia că fac concesii, dar fac doar concesii mici, niciodată nu vor face concesii când miza este mare. Fac valuri şi pun presiuni şi apoi îţi explică cum singur de fapt ai luat anumite decizii. Au o atitudine aparent democratică şi aparent win-win, dar caută ca majoritatea celor cu care interacţionează să le rămână îndatoraţi. În prezenţa unui manager amoral majoritatea oamenilor se simt neadecvaţi, nu pentru că ar fi cu adevărat, ci pentru că el are grijă să îşi arate superioritatea. Prietenia cu amoralii durează atâta vreme cât durează nevoia lor. Amoralii vorbesc cu patimă despre valori şi despre principii, dar numai pentru a le insufla celorlalţi şi doar atâta timp cât au un interes direct de la ceilalţi.

    Managerii morali sunt inteligenţi, transparenţi şi totdeauna agenda lor personală este la fel de evidentă ca şi cea publică. Ţin cont de oameni, de nevoile şi de calităţile lor individuale şi unice, respectul şi integritatea sunt valorile după care ei se conduc. Felul în care managerii morali conduc este plin de provocări, ce şi cum fac ei este greu, dar merită efortul. Ei au conştiinţa faptului că fiecare om e unic şi provocarea lor e să atingă cât mai mult din potenţialul celor cu care interacţionează. Respectul pentru ei nu este o formă de politeţe, ci de înţelegere profundă şi empatică a celor cu care intră în contact. Este conştient că devine mai puternic cu cât îi face mai puternici pe cei cu care interacţionează. Ei ştiu că vremurile în care trăim sunt despre valori şi autenticitate, nu despre competenţe, iar oricine va avea nevoie să capete o deprindere nouă o va face în preajma unui astfel de om, fiind inspirat, nu obligat. Oamenii morali nu vorbesc despre valori, le trăiesc pur şi simplu şi le insuflă celor din jur prin felul lor de a fi.

    Imoral e să fii mic şi să vrei să pari mare, amoral e să nu te vezi cum eşti în realitate. Moral este să fii egal cu tine indiferent de situaţie. Imoralul distruge relaţii, amoralul consumă relaţiile cu ceilalţi, iar moralul construieşte relaţii împreună cu ceilalţi.

    Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România

  • Ribbentrop-Molotov cu medicamente

    Pentru un jurnalist care scrie de trei ani în domeniul farmaceutic, să-i ai în aceeaşi sală pe şefii Asociaţiei Producătorilor Internaţionali de Medicamente (ARPIM) şi pe cei ai Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice (APMGR) e un eveniment care se poate întâmpla o dată în viaţă. Cu atât mai mult cu cât cele două părţi nu s-au atacat cu ocazia conferinţei de presă nicio clipă, ba chiar tratatul de neagresiune se traduce prin aceleaşi opinii şi solicitări. Ce i-a adus aici? “E meritul guvernului Boc”, dacă e să rezumăm discursul oficialilor. Iar cuvântul “merit” e folosit cu cinism, dat fiind că în joc este, dincolo de marjele de profitabilitate ale companiilor, sănătatea pacienţilor. Cuantumul taxei clawback, cea prin care producătorii de medicamente plătesc statului valoarea diferenţei dintre bugetul alocat şi consumul real, este nesustenabil pentru industrie. A fost mesajul comun al executivilor – în cifre taxa înseamnă peste 400 milioane de euro pe an, o medie de 33,6% din totalul vânzărilor compensate ale producătorilor de medicamente, peste impozitele aferente oricărei societăţi comerciale.

    “Taxa e unică în Europa în această formă”, e esenţa mesajelor transmise, iar supravieţuirea sau nu a companiilor, intens vehiculată în ultimii ani, e acum o temă tot mai serioasă. Marjele de profit pe care le raportează companiile farma sunt de regulă mult mai mari faţă de alte industrii, dat fiind că bugete consistente sunt alocate an de an investiţiilor în cercetarea şi dezvoltarea de noi molecule. Nu e doar un mit: anul trecut, de exemplu, compania elveţiană Roche a investit cel mai mult la nivel mondial în acest sector (zece miliarde de dolari, însemnând mai bine de 20% din cifra de afaceri), peste multinaţionale cunoscute tuturor: Microsoft, Toyota, Samsung sau Nokia.

    Totuşi, cei 20-30% profit nu mai sunt atât de confortabili ca altădată în piaţa farma, cum producătorilor li se cere să plătească mai bine de 30% la fiecare trei luni, cu toate că banii pentru medicamentele compensate sunt plătiţi de stat după circa un an de la vânzarea lor. Pe scurt, taxă pe vânzări plătită trimestrial fără ca banii să fie încasaţi: dacă medicamentul compensat X este vândut în 28 mai 2012 în farmacie, banii vor ajunge de la stat la producător un an mai târziu, dar el va plăti circa 30% din valoarea lui la sfârşitul lui iunie 2012 (rostul exemplului, uşor forţat, e menit să facă mai clar modul în care funcţionează industria). Asta pentru că am încercat să văd cum se calculează taxa, dar tabelul Excel pe care mi l-a trimis prin e-mail şeful unei companii n-a fost de prea mare ajutor. În corpul mailului, era menţionat faptul că nici CEO-ul nu înţelesese exact fără ajutorul unei firme de contabilitate. Cert e că în cuantumul restituit statului intră şi TVA şi adaosurile comerciale ale farmaciilor şi distribuitorilor – motiv suficient ca lui Gheorghe Gherghina, omul care face bugetul ţării de peste 20 de ani, să îi fie cerută public demisia, iar neregulile să fie semnalate de către cele două asociaţii Fondului Monetar Internaţional şi Comisiei Europeane. De acolo, răspunsurile întârzie să apară.

    Taxa clawback funcţionează şi în alte state, rostul ei fiind să limiteze consumul în exces de medicamente, însă România înregistrează la nivel de cetăţean un consum mai mic decât media europeană, deci varianta ei românească are unicul rol de a aduce bani în plus. “Încercarea de a forţa industria de medicamente să finanţeze întregul deficit din sistemul de sănătate nu poate duce decât la distrugerea acesteia, în detrimentul pacienţilor şi al economiei”, rezuma Dragoş Damian, preşedintele APMGR.

    Numele Victor Ponta a fost rostit de cel puţin zece ori pe durata conferinţei, înspre noul premier îndreptându-se rugăminţile companiilor de a renunţa sau modifica legea în cauză. Cel mai probabil, forma taxei va fi schimbată, însă abia spre finalul anului, dat fiind că între timp noul guvern poate colecta bani mai mulţi la buget, extrem de folositori în perioada electorală, şi acuza în acelaşi timp vechiul guvern de ordonanţele care îi agasează acum pe producători. Dintre ei unii au plătit deja taxa, alţii spun că nu au banii necesari. Însă vocea tuturor e pe acelaşi ton: “Credem că dacă vom fi auziţi cel puţin acum, în al doisprezecelea ceas, lucrurile se mai pot îndrepta”, rezuma Regis Lhomme, preşedintele ARPIM.

    razvan.muresan@businessmagazin.ro

  • Pierrot, între proiecte şi campanii

    In 1702 ajunge la Paris un tânăr din Valenciennes, cu o cutie de culori în desagă şi cu speranţa de a fi primit în atelierul unui pictor pentru a-şi face ucenicia. Ajunge pe podul Notre Dame la un “producător” de tablouri şi obiecte de cult. Tânărul zugrăveşte chipuri de sfinţi cât e ziua de lungă, o îndeletnicire care-i ţine de foame, dar care nu-l ajută să evolueze. Seara se refugiază în lumea satelor flamande: cântăreţi, dansatori, saltimbanci şi meseriaşi umili.

    Ucenicul are şansa de a fi descoperit de pictorul Claude Gillot, care îl scoate din închisoarea sfinţilor şi îl duce în atelierul său, unde sta să răsară o lume nouă, plină de voie bună. În atelier îşi dau întâlnire pergole aerate, volute şi ghirlande, dansatori, panglici de mătase, păstori şi păstoriţe, flori ce se revarsă din coşuri şi vaze. Un stil decorativ plin de voie bună, o lume cu totul nouă pentru tânărul pictor, stilul Regence din care va apărea firesc, Rococoul. Iar maestrul Gillot este responsabil pentru apariţia pe lume a lui Antoine Watteau, căci el este tânărul ucenic.

    Un ucenic care va schimba rolul învăţăcelului cu cel al maestrului.

    Este pasionat de teatru, la limita dintre vis şi realitate. Culori strălucitoare, Arlechini şi Columbine, chicoteală şi ştrengărie, cântec de mandolină şi ritm de castagniete, o beţie de culori şi tonuri. Visătorul Watteau îi admiră pe giganţii Rubens, Tiţian sau Giorgione, se compară cu ei şi i se pare că este jalnic. El este sărac, urâţel şi bolnav de piept. Nu-i crede pe cei ce-i spun că pictura sa are preţ, ba chiar se înfurie atunci când cineva se oferă să-i plătească un preţ corespunzător pe un tablou. Unui admirator cum este frizerul care îi aduce peruca îi dă tot ce are. Prietenii încearcă să-l ajute, căci boala îl roade încet şi este nevoit să ia pauze din ce în ce mai dese. Nu vrea pomană şi-l refuză pe un Crassus al momentului, care se oferă să-l găzduiască. Se refugiază în singurătate şi îşi impune o cumpătare nemeritată, în timp ce boala se agravează.
    Între timp, pe pânzele sale domneşte fericirea, apare o lume lipsită de suferinţă, insule de fericire, a speranţelor veşnice.

    L-am ales totuşi pe tristul “Pierrot”, fost “Gilles”, tablou expus la Luvru. Unii spun că este un autoportret al pictorului, pentru că tristeţea care răzbate din privirea personajului se potriveşte cu viaţa lipsită de bucurie a pictorului. Pierrot o va pierde mereu pe Columbina, fluşturatica care îl va prefera pe Arlechin, şi este destinat să rămână cu inima frântă. Deşi piesa nu ne spune, Pierrot, Gilles sau Watteau se vor refugia mereu în lumea lor, a speranţei.

    Campania pe acest pământ a lui Antoine Watteau ia sfârşit atunci când pictorul avea numai 37 de ani. Proiectele sale, peste 400 de tablouri, cele mai multe delicate, vesele şi pline de lumină, sunt batjocorite, ba în timpul Revoluţiei Franceze terfelite de-a binelea. Abia undeva pe la 1850 fraţii Goncourt îi recunosc arta şi-l aşază la locul pe care îl merită.

    Ce faci când, obosit de existenţa dusă între trei proiecte şi cinci campanii şi plin de vânătăi de la chestiile tari de care te tot loveşti prin târg, simţi că nu mai poţi? Te refugiezi într-o lume a ta. O fi folositor, o fi sănătos?
    Răspunsul este la tristul Pierrot.

  • Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia?

    Spectacolul ideilor, analiza viabilităţii unei propuneri de afacere, atractivitatea acesteia, intuiţia şi încrederea – termenii jocului dintre un potenţial antreprenor şi un business angel, ideea de bază a spectacolului televizat – se transformă, de cele mai multe ori, într-un soi de examen nereuşit pe cifre, procente şi termene. Adică omul vine, spune despre ce este vorba, invitaţii se uită în planul de afaceri al omului şi începe ceva de genul “şoarecele şi pisica” pe numere care adunate dau sau nu dau, termene care înseamnă sau nu, procente atractive sau mai puţin atractive. Amănunte care ignoră ideea omului – e adevărat, de cele mai multe ori o pastişă a unei afaceri din străinătate – şi fondul problemei, care este următorul: afacerile sunt, fundamental, un joc care presupun, pe lângă capabilităţi tehnice şi aptitudini antreprenoriale, şi un dram de nebunie, de risc. Or, dacă refuzi o idee bună pentru că omul, vizibil emoţionat, a greşit nişte numere sau pentru că nu i se închide T-ul contabilicesc, mi se pare că nu poţi juca cu succes rolul unui business angel.

    Citind biografia lui Steve Jobs, veţi întâlni momentul în care ditamai Don Valentine, şeful Sequoia Capital, fondul de investiţii fără de care n-ar exista astăzi Oracle, Cisco, Google, YouTube sau Electronic Arts, s-a prezentat în Rolls-ul personal la uşa garajului unde unul Jobs şi unul Wozniak făceau un computer. Şi Don a coborât din maşină şi a văzut ce făceau cei doi şi le-a dat nişte bani mulţi şi pe urmă Apple a devenit cea mai mare companie din lume. Citind, m-am gândit dacă scena s-ar putea repeta la noi. Sincer, nu cred. Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia? Când poţi studia încruntat un business plan cu multe coloane cu numere şi un power point cu imagini, grafice şi ghiduşii, într-o întâlnire cu multe personaje care se gândesc la orice, numai la vorbitor şi ideea lui nu.

    În artă, business angel se traduce prin mecenat, iar paralelele merg spre infinit. De decenii bune mecenatul a cam dispărut. Cauzele sunt scăderea influenţei bisericii şi a puterii aristocraţiei şi apariţia unor noi potentaţi, mulţi lipsiţi de anumite competenţe. Toate acestea aruncă artistul într-o zonă apăsătoare, lipsită de confort (e un fel de eufemism).

    Un mecena nu este un colecţionar. Mecena are încredere şi sprijină un om în care crede şi care se poate, astfel, dezvolta artistic, în timp ce colecţionarul cumpără numai ce este consacrat (este explicaţia sumelor din ce în ce mai nebuneşti care se aruncă numai pe un anumit tip de opere de artă). Un artist la început de carieră este nevoit să se transforme, tot eufemistic, într-un soi de saltimbanc, care să distreze pentru a putea atrage atenţia asupra sa.

    Priviţi în acest număr rezultatul simbiozei dintre arhiducele Leopold Wilhem al Austriei şi pictorul David Teniers cel Tânăr.

    Leopold Wilhem a fost un general curajos, un model de principe şi un pasionat de artă. Şi-a cheltuit întreaga avere, un milion de guldeni de aur, pentru galeria sa, ba a făcut şi datorii, cumpărând Bellini, Veronese, Tintoretto, Tiţian, Giorgione sau Bosch. Teniers cel Tânăr, flamand influenţat de Rubens, a fost un pictor delicat, cu o paletă luminoasă, în genul lui Watteau. I-a fost lui Leopold un fel de director de pinacotecă, primul din lume, şi a trăit şi a fost cinstit drept unul dintre marii pictori ai Europei de atunci, în umbra arhiducelui. Pentru a-l onora pe Leopold, i-a pictat galeria, în 12 tablouri de mari dimensiuni, care cuprind sutele de lucrări din colecţia acestuia, cataloage delicate şi amănunţite ale pasiunii, puterii şi nobleţei. Şi tăriei de a spune nu, pentru că trebuie să ştiţi că Leopold a refuzat o coroană de împărat pentru a putea rămâne lângă tablourile sale.

    În termeni moderni, arhiducele nu numai că a intrat în garaj, ci a rămas cu totul acolo, şi asta i-a plăcut.

    Oare scena s-ar putea repeta la noi? Sincer, nu cred. Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia?

  • Medicamentul amar

    Iară nouă cu atât mai puţin; au fost de-a dreptul exasperante nesfârşitele ştiri cu grătare la iarbă verde, vag întrerupte de aventurile premierului desemnat Ponta şi de galeria de figuri care mai de care, dornice să preia primăriile din Bucureşti şi din ţară. Un narcisism nătâng, căreia nu-i găsesc nicio explicaţie: noi, noi, noi, micii noştri, berea noastră, gunoaiele noastre, maşinile noastre. Şi nu înţeleg cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie pentru a ne trezi din asta.

    Am citit săptămâna trecută o mărturie interesantă a unui fost bancher de investiţii care a lucrat pentru o bancă europeană, dar a demisionat şi şi-a găsit fericirea cântând pe stradă, la pian. Ba a scos şi un album (Google, Stephen Ridley, search, like). De ce? “E-mail-uri, Excel, PowerPoint, întâlniri, proiecte interminabile, modificări, proiecte, modificări, proiecte, print, imprimantă, curier, întâlniri, mai mult de lucru, multitasking, plictiseală, plictiseală, plictiseală, oboseală, plictiseală, evită-l pe şef vinerea, mai mult de lucru, depresie, oboseală, oboseală, oboseală, al naibii de mizerabil… Am fost uimit de cât de modeşti erau oamenii din bancă, cu toată aura care îi înconjoară. Inşi trişti, cu vieţi lipsite de senzaţional şi perspective la fel de lipsite de senzaţional. Un grup de tocilari prinşi într-o cuşcă de vise şi bani şi lăcomie, din care nu au ieşit niciodată. Trebuie să fie o viaţă mai bună decât aceasta”, scrie Stephen în Wall Street Oasis Forum.

    Tabloul de astăzi se cheamă chiar “Medicamentul amar” şi este opera unui ins care a ales să trăiască, asemeni lui Ridley, din plin: se numeşte Adriaen Brouwer şi a trăit la începutul secolului al XVII-lea în Flandra. Este pictorul emoţiilor umane, al durerii, fricii şi al simţurilor. Se spunea despre el că, leneş şi desfrânat, a lucrat în cârciumi şi a fost pictorul ţăranilor care beau, fumează şi se bat. Dar nu a fost leneş, pentru că a pictat 300 de tablouri (şi a trăit numai 36 de ani), iar în privinţa tehnicii picturii, “Medicamentul amar” este mărturie – aţi văzut o imagine mai bună a surprizei, neplăcerii, trezirii din cotidianul molcom?!

    Brouwer a fost un Till Eulenspiegel al epocii sale: a plecat de tânăr de acasă, pe drum a fost jefuit, lăsat în pielea goală de hoţi; îşi croieşte un costum din pânză ordinară, pe care îl pictează cu flori. Ajunge la Amsterdam şi tot mondenii epocii întorc capul după el, invidioşi, şi bat prăvăliile căutând o stofă la fel. Iar seara, la teatru, Adriaen sare pe scenă şi le demonstrează filfizonilor cum i-a prostit: îşi spală florile pictate cu apă şi râde de şotie. Ajunge la puşcărie, din considerente politice, dar nici aici nu se dezice, pentru că adună datorii uriaşe pentru mâncare şi băutură, 500 de guldeni, cam cât ar consuma zece inşi.

    Se prea poate ca după anumite norme, şi Stephen Ridley şi Adriaen Brouwer să fie nişte paria care refuză să se încadreze în normele societăţii. În fond, pentru bancherul plecat să cânte pe stradă sunt mii de bancheri care trag din greu, iar pentru pictorul într-o ureche sunt mii de artişti care desenează, compun muzică sau scriu cărţi, respectând normele.

    Dar se mai poate ca Ridley şi Brouwer să funcţioneze ca nişte exemple: din nonconformismul pictorului s-au alimentat atâţia alţi artişti nonconformişti, iar în urma răzvrătirii bancherului de investiţii ajung să se plimbe Lenin, Marx şi Engels prin Trafalgar Square.

    Cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie?

  • Cristian Tudor Popescu: Cel mai bun guvern Ponta

    Omul-cheie este Florin Georgescu, “împrumutat” de la BNR pentru 6 luni, finanţist redutabil, negociator dur şi experimentat în relaţia cu FMI. El va fi “centura de siguranţă” pentru măsurile de restituire a tăierilor salariale şi de pensie către populaţie, esenţiale pentru imaginea electorală a USL. Alte centuri de siguranţă sunt Ioan Rus la Interne, profesionist serios, a mai ocupat acest post, Mariana Câmpeanu la Muncă, specialist în domeniu, fost ministru, Leonard Orban, păstrat la Afaceri Europene, Corneliu Dobriţoiu la Apărare, fost secretar de stat în MAPN, agreat de Washington, Dan Nica la Comunicaţii, inginer în branşă, a mai ocupat acest post.

    Anunţarea guvernului Ponta în doar 4 zile este o performanţă în materie de negociere internă a USL. Nu lipsită de tensiuni în culise. Semne ale acestor tensiuni sunt nominalizările ciudate ale lui Andrei Marga nu la Educaţie, ci la Externe, şi Titus Corlăţean, nu la Externe. În coada acestor rocade se află o anume Corina Dumitrescu, rector la Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, plantată ministru al Educaţiei. Nu cunosc persoana, dar nu dau doi bani pe profesorii şi absolvenţii de Facultăţi “Creştine”, ca şi cum restul instituţiilor de învăţământ superior din România ar fi musulmane.

    Stranie este şi desemnarea lui Vasile Cepoi la Sănătate. Domnul acesta trebuia să-l facă uitat pe dr Raed Arafat, fiind reprezentantul reformei Băsescu în Sănătate, astă iarnă. Cepoi ministru al Sănătăţii e un soi de insultă la adresa Pieţii Universităţii şi a manifestărilor pro Arafat din Tg Mureş şi alte oraşe ale ţării.

    Dar pisica moartă de la poarta guvernului, pe care Victor Ponta o înghite coaptă, este un alt Victor, Alistar. Personaj dubios, unsuros, cu probleme de incompatibilitate, acest Alistar e numit ministru delegat, o funcţie inventată pentru el, ocupându-se cu “strategii guvernamentale”. Compromisul gros făcut de V. Ponta mă face să mă gândesc la cum ar arăta un guvern Ponta după eventuala câştigare a alegerilor în noiembrie. Dacă acum cuvântul de ordine este “toleranţă zero pentru corupţie şi clientelism”, căci USL are nevoie de voturi, atunci când vor avea puterea pe patru ani prin vot popular, Ponta şi ai săi vor da măsura şulfăriei şi combinagelii de care sunt capabili.

    Dacă puterea în anii care urmează va fi a USL, s-ar putea să ne amintim cu nostalgie acest prim guvern Ponta ca fiind cel mai bun.

    Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul.

  • Gioconda împuşcată

    A apărut parcă de nicăieri, în toamna anului 1908, la muzeul Kaiser Friederich din Berlin, iar cetăţenii oraşului s-au înghesuit în jurul vitrinei timp de multe săptămâni pentru a o admira pe Flora, sculptată în ceară de Leonardo da Vinci. Wilhelm von Bode, directorul muzeelor regale, a plătit o sumă uriaşă pentru acea vreme pe bust, 160.000 de mărci, din bani publici (Wikipedia spune că Bode a plătit pe bust câteva lire, dar nu-i credeţi, sursele mele sunt mai bune), iar interesul publicului berlinez pentru Flora este justificat. Cu atât mai surprinzătoare a apărut vestea, în ziarele londoneze, că bustul este un fals, opera unui sculptor englez de la mijlocul secolului XVIII. Toată presa ia foc, iar mulţimea năvăleşte din nou în faţa vitrinei pentru a admira bustul armonios, aproape în mărime naturală. Şi cu surâsul Monei Lisa. Dar un surâs lovit ici-colo de gloanţe şi cu o ureche şi cu coafura topite de un neîndemânatic.

    Sculptorul englez pomenit mai sus se numeşte Richard Lucas, iar un agent de licitaţie, pe nume Cooksey, a povestit presei că bustul este comanda unui negustor de obiecte de artă, Buchanan, îndrăgostit de o pictură veche de câteva secole. Pictura reprezenta o femeie frumoasă, cu flori în păr, cu un zâmbet delicat – se pare că există şi astăzi, într-un loc care se numeşte Basildon Park. Ciudat, Buchanan a abandonat bustul, nu a mai fost interesat de acesta, iar pictura Florei a vândut-o stăpânilor Basildon Park.

    Cooksey (ciudată dorinţa sa de a distruge mitul Florei sau poate îşi trăia intens minutul de glorie) mai aduce un argument, o fotografie a atelierului lui Lucas în care bustul apare, dar cu mâini şi “îmbrăcată” cu o zdreanţă. Fotografia toarnă gaz pe focul îndoielilor, alături de o declaraţie a relativ decrepitului fiu al lui Lucas, în vârstă de 81 de ani, de o gazetă londoneză găsită în interiorul sculpturii şi de insistenţa constantă a lui Cooksey. Contraatacul lui Bode este disperat: el cumpără toate fotografiile lui Lucas, două albume, şi acolo descoperă că acesta scrisese, cu mâna lui, sub imaginea bustului, “The Flora of Leonardo”. Criticii nu sunt descurajaţi, chiar dacă însuşi Lucas pare să-i atribuie bustul lui da Vinci.

    Bustul este studiat cu atenţie, iar Bode poate pune cap la cap o istorie à la Agatha Christie: undeva, într-un conac englezesc, bustul împodobeşte un salon, poate fi al lordului Palmerston, protectorul lui Lucas. Bustul devine ţinta unor cheflii, iar Lucas primeşte misiunea de a-l reface. Sculptorul nu este prea entuziasmat şi îl lasă într-un colţ, sub o cârpă. Acolo îl găseşte un cunoscut al lui Buchanan, care recunoaşte femeia din tablou. Lucas miroase ceva bani din apropierea dintre bust şi tablou şi încearcă restaurarea Florei, dar abandonează proiectul: ceara a devenit friabilă, iar tentativele de a-i adăuga mâini sau un miez mai solid (de gazetă londoneză plus ceva câlţi) eşuează. Flora zace 17 ani într-un colţ de atelier, fără să işte interesul cuiva, nici măcar al fiului lui Lucas. O salvează un negustor de artă, Murray Marks, cel care o cumpără pe nimic şi care o vinde lui Bode.

    Concluzia a tras-o tot un britanic, Kenneth Clark, fost director la National Gallery din Londra, care a regăsit geniul şi iscusinţa lui Leonardo în zonele care au scăpat de răul făcut de Lucas – lucrarea este autentică.
    Ciudat, nemţii nu mai cred asta nici în ziua de astăzi: bustul este etichetat, la muzeu: “Anglia, secolul XIX”, cu semnul întrebării.

    Nu s-or fi uitat la zâmbet?