BusinessMagazin

Tag: razboi

  • Bill Gates crede că lumea ar trebui să se pregătească pentru următoarea pandemie ca pentru un război: „Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos”

    Bill Gates crede că lumea trebuie acum să se pregătească pentru următoarea pandemie, aşa cum s-ar pregăti pentru un război. Bill Gates: ”„Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos.”

    Pe lângă investiţiile ştiinţifice, Bill Gates solicită şi înfiinţarea unui „sistem global de alertă, de care nu dispunem azi la scară largă”, pentru a putea detecta epidemiile cât mai curând posibil.

    Bill Gates crede că lumea trebuie acum să se pregătească pentru următoarea pandemie, aşa cum s-ar pregăti pentru un război, care trebuie să se traducă în investiţii de zeci de miliarde de dolari în fiecare an, subliniază el într-o scrisoare publicată miercuri.

    „Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos. Ameninţarea următoarei pandemii va rămâne întotdeauna deasupra capului nostru – cu excepţia cazului în care lumea ia măsuri pentru a o preveni,” scrie multimiliardarul într-o ”scrisoare anuală,” semnată împreună cu soţia sa, Melinda, potrivit Le Figaro.

    Pentru a evita ravagiile făcute de Covid-19, „pregătirea pentru următoarea pandemie trebuie luată la fel de în serios ca ameninţarea războiului”. „Oprirea următoarei pandemii va necesita cheltuirea a zeci de miliarde de dolari în investiţii în fiecare an, dar amintiţi-vă că costul pandemiei Covid-19 pentru întreaga lume este estimat la 28 trilioane de dolari. Lumea trebuie să cheltuiască miliarde pentru a economisi trilioane şi pentru a preveni milioane de decese. Cred că este cea mai bună, cea mai rentabilă poliţă de asigurare pe care şi-o poate permite lumea”, mai scrie Bill Gates.

    Pentru Bil Gates, este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, conform clasamentului revistei Forbes, „cea mai mare parte a investiţiei trebuie să provină din ţările bogate, deoarece guvernele lor au cel mai mult de câştigat.” Pe lângă investiţiile ştiinţifice care ar trebui să facă posibilă înfrângerea pandemiei Covid-19 şi a altora viitoare (diagnostice, vaccinuri, tratamente etc.), Bill Gates solicită, de asemenea, înfiinţarea unui „sistem global de alertă, de care nu dispunem azi la scară largă”, pentru a putea detecta epidemiile cât mai curând posibil.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Bill Gates crede că lumea ar trebui să se pregătească pentru următoarea pandemie ca pentru un război: „Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos”

    Bill Gates crede că lumea trebuie acum să se pregătească pentru următoarea pandemie, aşa cum s-ar pregăti pentru un război. Bill Gates: ”„Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos.”

    Pe lângă investiţiile ştiinţifice, Bill Gates solicită şi înfiinţarea unui „sistem global de alertă, de care nu dispunem azi la scară largă”, pentru a putea detecta epidemiile cât mai curând posibil.

    Bill Gates crede că lumea trebuie acum să se pregătească pentru următoarea pandemie, aşa cum s-ar pregăti pentru un război, care trebuie să se traducă în investiţii de zeci de miliarde de dolari în fiecare an, subliniază el într-o scrisoare publicată miercuri.

    „Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos. Ameninţarea următoarei pandemii va rămâne întotdeauna deasupra capului nostru – cu excepţia cazului în care lumea ia măsuri pentru a o preveni,” scrie multimiliardarul într-o ”scrisoare anuală,” semnată împreună cu soţia sa, Melinda, potrivit Le Figaro.

    Pentru a evita ravagiile făcute de Covid-19, „pregătirea pentru următoarea pandemie trebuie luată la fel de în serios ca ameninţarea războiului”. „Oprirea următoarei pandemii va necesita cheltuirea a zeci de miliarde de dolari în investiţii în fiecare an, dar amintiţi-vă că costul pandemiei Covid-19 pentru întreaga lume este estimat la 28 trilioane de dolari. Lumea trebuie să cheltuiască miliarde pentru a economisi trilioane şi pentru a preveni milioane de decese. Cred că este cea mai bună, cea mai rentabilă poliţă de asigurare pe care şi-o poate permite lumea”, mai scrie Bill Gates.

    Pentru Bil Gates, este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, conform clasamentului revistei Forbes, „cea mai mare parte a investiţiei trebuie să provină din ţările bogate, deoarece guvernele lor au cel mai mult de câştigat.” Pe lângă investiţiile ştiinţifice care ar trebui să facă posibilă înfrângerea pandemiei Covid-19 şi a altora viitoare (diagnostice, vaccinuri, tratamente etc.), Bill Gates solicită, de asemenea, înfiinţarea unui „sistem global de alertă, de care nu dispunem azi la scară largă”, pentru a putea detecta epidemiile cât mai curând posibil.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Radiografia Moldovei fără filtrul războiului dintre estul rusesc şi Occident

    Platforma electorală cu care reformista Maia Sandu a câştigat alegerile pentru funcţia de preşedinte al Moldovei a pus geopolitica pe un plan secund, dând atenţie mai mare gravelor probleme interne. În Bielorusia, protestatarii vor plecarea de la putere a dictatorului Lukaşenko şi a supuşilor săi, dar nu cer îndepărtarea de Rusia.

     

    Explicarea crizelor politice din fostele republici sovietice ca efecte ale războiului geopolitic dintre est şi vest riscă să piardă din vedere esenţa problemei: sisteme bazate pe nepotism, patronaj şi corupţie endemică, scrie revista Foreign Policy într-o analiză concentrată pe Republica Moldova.

    La sfârşitul toamnei anului 2019, când un politician moldovean cu tendinţe occidentale a fost alungat de un partid deschis prorus, un cor de analişti a recitat o concluzie previzibilă: că bătălia dintre Rusia şi Occident a mai făcut o victimă.

    Însă a reduce criza politică de atunci a Moldovei la obişnuitele ciocniri de trupe dintre est şi vest înseamnă a ignora un moment crucial în încercarea ţării de a scoate instituţiile statului din îmbrăţişarea sufocantă a oligarhilor lacomi şi a pionilor acestora.

    „De mult timp sugerez că trebuie să încercăm să înţelegem politica din Moldova privind şi prin altceva în afară  de lentilele  politicii est-vest şi a identităţii naţionale”, spune Eleanor Knott, politolog la London School of Economics, a cărei muncă se concentrează în mare parte pe Moldova şi Ucraina.

    „În timp ce ambele aspecte par să modeleze politica moldovenească în ultimul deceniu, şi politica de identitate de la prăbuşirea Uniunii Sovietice încoace, ambele joacă un rol convenabil în mascarea problemelor politice mai profunde – şi anume inegalitatea, sărăcia, corupţia şi clientelismul şi evitarea reformelor profunde”, a spus Knott.

    Politicianul proeuropean de centru-stânga Vladimir Plahotniuc a fost cândva cea mai puternică persoană din Republica Moldova. Deşi nu a ajuns niciodată la o poziţie mai mare decât cea de vicepreşedinte al parlamentului înainte ca formaţiunea pe care o conducea, Partidul Democrat, să fie înlocuită cu o coaliţie de guvernare în iunie 2019, Plahotniuc şi-a folosit influenţa asupra justiţiei şi a altor instituţii pentru a unge roţile mecanismelor de spălare de bani care au făcut ca miliarde de dolari să dispară prin băncile ţării. În iunie, un parteneriat puţin probabil între o coaliţie pro-occidentală condusă de Maia Sandu, fost consilier la Banca Mondială, şi oponenţii ei socialişti au împins Partidul Democrat controlat de Plahotniuc afară de la guvernare. Plahotniuc a fugit din ţară.

    Acest nou guvern se angajase să pună capăt hegemoniei oligarhilor din societatea moldovenească. Dar când un vot asupra reformelor justiţiei a eşuat în parlament pe 12 noiembrie, Sandu, iniţiatoarea efortului de reformă, a pierdut sprijinul partenerului de coaliţie. Reformele au murit înainte de a se naşte.

    • Sistemul Moldovei a devenit defect cu toate că partidul comunist care a ţinut ţara legată de influenţa cleptocratică rusă a fost respins prin vot în alegerile din 2009 şi 2010. S-a întâmplat din diverse motive: moldovenii pot arăta spre două scheme de delapidare gigantice, o revizuire a sistemului electoral menit să servească interesele unui singur om, o justiţie puternic slăbită sau un oligarh care s-a jucat cu proeuropenismul.

    • O coaliţie nepoftită a răsturnat carul cu mere pe care Plahotniuc şi Dodon îl împingeau. Coaliţia Maiei Sandu a obţinut atunci 26 de locuri, mai mult decât a reuşit să primească oricând vreun partid nou – creând posibilitatea formării unei coaliţii fără democraţii lui Plahotniuc pentru prima dată din 2010. Activiştii societăţii civile şi-au dat seama că dacă formau o coaliţie cu socialiştii, democraţii şi Plahotniuc puteau fi alungaţi pentru prima dată după 2010.

    • Guvernul lui Sandu şi al socialiştilor a obţinut o victorie semnificativă: a doborât legea electorală cu sistemul mixt a lui Plahotniuc, ceea ce înseamnă că acum va deveni mai dificil pentru democraţii acestuia să câştige în viitoarele alegeri – iar acest lucru înseamnă limitarea prezenţei prietenilor săi în instituţiile ţării.

    În timp ce democratizarea stagnează în multe ţări europene – Polonia şi Ungaria fiind astfel de exemple – ţările care nu au urcat prea mult pe drumul către o democratizare durabilă se prăvălesc brusc şi dramatic. Creşterea represiunii şi reducerea concurenţei politice care caracterizează retragerea democraţiei se produc cu viteze diferite în ţările care anterior aveau instituţii independente şi au rămas cu o pojghiţă de moştenire de care să se agaţe dacă are loc redemocratizarea.

    Nu acesta este şi cazul Moldovei, unde capturarea statului – exercitarea influenţei de către elita conducătoare şi oamenii de afaceri asupra politicilor, legilor sau reglementărilor economice în beneficiul lor personal – a fost regula. Drept urmare, atunci când democratizarea şi reforma eşuează, ţara se reîntoarce la acelaşi tipar de stat captiv. O reţea bazată pe patronaj şi nepotism aşteaptă să treacă interludiul democratic astfel încât să poată reveni şi să continue să funcţioneze aşa cum o făcea până atunci.

    Sistemul Moldovei a devenit defect cu toate că partidul comunist care a ţinut ţara legată de influenţa cleptocratică rusă a fost respins prin vot în alegerile din 2009 şi 2010. S-a întâmplat din diverse motive: moldovenii pot arăta spre două scheme de delapidare gigantice, o revizuire a sistemului electoral menit să servească interesele unui singur om, o justiţie puternic slăbită sau un oligarh care s-a jucat cu pro-europenismul.

    Politicienii moldoveni care au văzut întotdeauna statul ca o sursă de profit şi-au dat seama că tot ce trebuie să facă este să se prefacă proeuropeni, iar comunitatea internaţională nu le va mai respira în ceafă. Şi, încă din primele lor zile la putere în 2010, exact aşa au făcut. „În 2010, proeuropenii au adăugat o anexă secretă la acordul lor despre cum să  guverneze ţara”, a declarat Ştefan Gligor, avocat şi activist moldovean. El a explicat că anexa secretă, dezvăluită ulterior, a inclus distribuirea controlului asupra instituţiilor statului între partidele din coaliţia proeuropeană, în funcţie de rezultatele obţinute în alegeri.

    Pe lângă împărţirea ministerelor şi a funcţiilor importante, precum cea de preşedinte şi prim-ministru, ei au ales şi poziţii în instituţiile cheie responsabile cu combaterea corupţiei, precum Parchetul General, Centrul Naţional Anticorupţie şi Curtea Supremă de Justiţiei. „Au folosit această retorică proeuropeană pentru a întrerupe mecanismele de control care limitează corupţia”, a spus Gligor.

    Acest lucru a permis corupţiei să se infiltreze şi mai mult în Moldova. Din 2010 până în 2014, prin schema cunoscută ca Laundromatul (spălătorie de rufe) rusesc  au fost transferate între 20 miliarde dolari şi 80 miliarde dolari din fonduri obţinute ilegal din Rusia prin băncile moldoveneşti, unde au fost „curăţate” prin deciziile judecătorilor moldoveni.

    Gligor susţine că schema a fost pusă în aplicare de Veaceslav Platon, un „geniu financiar bancar” şi fost parlamentar care a realizat acest lucru cu ajutorul lui Plahotniuc şi cu cunoştinţele premierului de atunci Vladimir Filat. „Bineînţeles, au primit comision pentru acest ajutor“, a spus Gligor.

    „Ne-am spus «Acum ori niciodată». Ori i-o dăm noi, ori ne-o dă el. Nu există altă cale ”, a spus Gligor, care a făcut parte din grupul care a pus presiune pe Sandu pentru a intra într-o coaliţie cu Dodon. Gligor şi alţii le-au spus moldovenilor că „nu putem scăpa de Plahotniuc decât dacă există o coaliţie între Maia Sandu şi socialişti”.

    Schema complexă a funcţionat astfel: banii delapidaţi în Rusia au fost mutaţi din ţară către companii offshore; creanţe false erau create în numele unui cetăţean moldovean, iar apoi un judecător corupt din Moldova dispunea cu bună ştiinţă ca datoria falsă să fie rambursată; banii – acum „curaţi” – sunt mutaţi de la o companie offshore la o bancă moldovenească şi apoi  cheltuiţi. „Aparatul de stat a fost transformat efectiv într-o spălătorie“, a spus Gligor. A doua schemă este considerată una dintre cele mai mari furturi bancare din istoria nu doar a Moldovei, ci a lumii, în care trei bănci au lucrat împreună pentru a extrage cât mai multă finanţare de împrumut posibil, fără nicio raţiune de afaceri evidentă. Rezultatul a fost o fraudă echivalentă cu aproximativ 12% din PIB-ul ţării. Banii nu au fost recuperaţi.

    S-ar putea crede că aceste lucruri ar fi suficiente pentru ca un individ să se retragă din politică şi să încerce să-şi petreacă restul vieţii evitând justiţia. Totuşi, Plahotniuc nu a renunţat. „Plahotniuc s-a simţit mai puternic ca niciodată”, a spus Gligor. „El controla atunci 80% din mass-media din ţară,  instituţiile statului şi curtea constituţională”.

    Deşi avea atât de multă putere, Plahotniuc a fost urât în Moldova – la un moment dat în 2015 a avut o cotă de dezaprobare de 97%. Aşa că şi-a folosit puterea pentru a modifica legea electorală.

    În 2017, Plahotniuc a anunţat că membrii parlamentului nu vor mai fi numiţi pe baza procentului de voturi primite la nivel naţional – sau a unui vot proporţional – ci printr-un sistem bazat pe circumscripţie în care Moldova ar fi fost împărţită în 101 circumscripţii electorale, cu alegeri separate într-o singură rundă în fiecare regiune. Cu toate că acest tip de sistem este aproape neobişnuit, Plahotniuc a pariat pe faptul că unele figuri ale partidului său erau populare la nivel local datorită investiţiilor şi proiectelor de care au beneficiat anumite comunităţi.

    Împotrivirea publicului şi două avize negative ale Comisiei de la Veneţia, un organism consultativ al Consiliului Europei, au dus la atingerea doar parţială a obiectivului. Însă, reformă sau nu, Plahotniuc şi-a atins unul dintre obiectivele sale: Igor Dodon, care a adus cu el sprijinul Partidului Socialiştilor, a fost ales preşedinte în 2016 cu sprijinul său.

    Dodon ar fi trebuit să fie, tehnic vorbind, inamicul lui Plahotniuc. Lider al socialiştilor, el nu şi-a ascuns sprijinul faţă de preşedintele rus Vladimir Putin – presa ţării l-a poreclit „portarul ţarului” datorită dorinţei sale de a accepta aparent toate capriciile lui Putin. Însă Plahotniuc avea nevoie de el pentru a-i controla pe membrii de stânga ai parlamentului.

    Totul ar fi trebuit să meargă conform planurilor lui Plahotniuc în februarie 2019, când moldovenii au mers la vot. Democraţii lui Plahotniuc au obţinut 30 de locuri, iar socialiştii au obţinut 35 – suficient pentru o majoritate în Parlamentul cu 101 de membri.

    Dar o coaliţie nepoftită a răsturnat carul cu mere pe care Plahotniuc şi Dodon îl împingeau. Coaliţia Maiei Sandu a obţinut atunci 26 de locuri, mai mult decât a reuşit să primească oricând vreun partid nou – creând posibilitatea formării unei coaliţii fără democraţii lui Plahotniuc pentru prima dată din 2010. Activiştii societăţii civile şi-au dat seama că dacă formau o coaliţie cu socialiştii, democraţii şi Plahotniuc puteau fi alungaţi pentru prima dată după 2010.

    „Eliminarea blocului pro-european de la putere şi numirea guvernului lui Ion Chicu susţinut de socialişti şi democraţi a oprit reformele structurale autentice lansate în iunie 2019 de guvernul condus de Maia Sandu“, a declarat Kamil Calus, cercetător specializat în Belarus, Moldova şi România la Centrul pentru Studii Estice din Varşovia, Polonia.

    „Toată lumea era foarte supărată şi împotriva noastră, în special Maia Sandu şi Andrei Năstase”, a spus Gligor, referindu-se la un lider de protest şi un activist al societăţii civile al cărui Partid al Platformei Demnitate şi Adevăr coopera cu Sandu. Ei se opuneau pentru că ar fi însemnat să se culce cu socialiştii, care sunt consideraţi corupţi, dar logica strategiei a fost scoaterea din joc a lui Plahotniuc şi rezolvarea celorlalte probleme pe parcurs. „Plahotniuc râdea de această idee”, îşi aminteşte Gligor.

    Însă cinci săptămâni mai târziu, nimeni nu mai râdea. Devenise clar că oamenii doreau să scape de Plahotniuc la fel de mult. Societatea moldovenească se săturase de el.

    Chiar şi Kremlinul a simţit schimbarea sentimentului public. Ruşii nu aveau încredere în Plahotniuc din 2010, când acesta trebuia să intre într-o alianţă cu comuniştii, dar nu a făcut-o niciodată. „Ruşii au decis să-l neutralizeze pe Plahotniuc şi au susţinut alianţa dintre Dodon şi Maia Sandu”, a spus Gligor. „8 iunie, acesta este momentul când lucrurile au început să se întâmple”.

    Ceea ce s-a întâmplat a fost o criză constituţională. Plahotniuc a presat instanţa constituţională să anuleze deciziile parlamentului, dar nimeni nu a recunoscut deciziile curţii. Democraţii şi-au dat seama că nu mai puteau rezista la putere, iar presiunea internaţională nu a ajutat. În cele din urmă, democraţii au cedat puterea, iar Plahotniuc a fugit.

    Dacă sună ca un basm politic, finalul nu este fericit. Ca răspuns la iniţiativa lui Sandu de a reforma sectorul justiţiei – şi de a numi oameni ca Gligor în funcţiile judiciare de vârf din ţară – Dodon s-a temut că un sistem judiciar independent l-ar lua în colimator pe el şi pe cei care s-au murdărit pe mâini cu Plahotniuc. Un vot de neîncredere în parlament în noiembrie a ucis coaliţia după doar cinci luni de viaţă. Socialişti proeminenţi au fost, la urma urmei, implicaţi în scheme cu iz de corupţie cu Partidul Democrat. Prin urmare, aceste partide nu sunt interesate să creeze o justiţie independentă care să se angajeze într-o luptă autentică împotriva corupţiei deoarece aceasta ar reprezenta o ameninţare pentru libertatea şi proprietăţile lor. Democraţii lui Plahotniuc, deşi anterior s-au arătat indignaţi de cum socialiştii s-au descotorosit de Sandu, au sprijinit cu uşurinţă noul guvern condus de Ion Chicu, care a fost ministru de finanţe într-un guvern anterior democrat.

    Pendularea înainte şi înapoi a Republicii Moldova prin democratizare arată că până şi în ţările controlate de indivizi cu putere nelimitată există speranţă.

    Guvernul lui Sandu şi al socialiştilor a obţinut o victorie semnificativă: a doborât legea electorală cu sistem mixt a lui Plahotniuc, ceea ce înseamnă că acum va deveni mai dificil pentru democraţii acestuia să câştige în viitoarele alegeri – iar acest lucru înseamnă limitarea prezenţei prietenilor săi în instituţiile ţării.

    „Problema reformei justiţiei a fost un element cheie al aşa-numitului proces de dezoligarhizare a aparatului de stat, un instrument important folosit de Plahotniuc pentru a-şi subordona politicieni şi oameni de afaceri”, a explicat Calus. Însă, spune  acesta, publicul moldovenesc sprijină reforme precum cele ale lui Sandu, iar noul guvern nu le poate întoarce complet spatele. „Noul cabinet va imita reformele pe cât posibil pentru a menţine cel puţin o parte din ajutorul financiar occidental pe care Moldova l-a primit în timpul guvernului Sandu”, a spus el.

    Majoritatea alegătorilor moldoveni şi-au făcut între timp clare preferinţele, oferindu-i Maiei Sandu funcţia de preşedinte al Moldovei – prima femeie progresistă care preia conducerea unui stat fost sovietic sau est-european. Iar Plahotniuc a ajuns un fugar, vânat atât de justiţia din Moldova, cât şi de cea din Rusia. N-a reuşit să-şi găsească liniştea nici în SUA, unde a cerut azil politic, nici în Turcia, unde se refugiase în ultimele luni. Vladimir Putin a felicitat-o pe Sandu pentru victoria în alegeri.

  • Viaţa într-o ţară greu încercată de-a lungul istoriei. Salarii mici, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate

    Salarii cu puterea de cumpărare redusă la un sfert, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate sunt câteva dintre particularităţile vieţii trăite de libanezi, o naţiune greu încercată de-a lungul istoriei sale. Cel mai bine se vede acest lucru prin ochii şi preparatele bucătarului Antoine El Haji, care apare gătind la televizor în faţa libanezilor timp de cinci zile pe săptămână. 

    Un bucătar cu o emisiune TV renunţă la carne pentru că este prea scumpă; carnea roşie nu şi-o mai permite nici măcar armata; penele de curent aruncă în beznă un oraş considerat cândva o perlă strălucitoare a Levantului; să schimbi valută este la fel de periculos ca traficul de droguri: colapsul financiar al Libanului înseamnă suferinţă zi de zi pentru o naţiune greu încercată de războaie şi apoi de o libertate chinuită.

    Timp de trei ani, bucătarul Antoine El Haji apare la televizor cinci zile pe săptămână pentru a-i ajuta pe cei care gătesc să progreseze în arta culinară, scrie The New York Times într-un reportaj realizat înainte de explozia din capitala Beirut, despre viaţa libanezilor în plină criză economică şi financiară. În urmă cu câteva luni, în timp ce dezastrul financiar făcea ca lira libaneză să se prăbuşească şi preţurile să crească văzând cu ochii, chef-ul şi-a dat seama că mulţi telespectatori s-ar putea să nu-şi mai permită carnea roşie, cum este cea de vită, pe care s-a bazat atât de mult în pregătirea reţetelor sale de mâncăruri.

    „În Liban a existat o clasă de mijloc, dar acum bogaţii sunt mai bogaţi, clasa de mijloc a devenit săracă şi săracii au ajuns să trăiască în mizerie“, spune El Haji. A tăiat carnea de vită din meniurile sale şi îşi umple timpul de emisie cu sfaturi despre cum pot fi menţinute mâncărurile gustoase cu mai puţin ulei, mai puţine ouă şi cu legume mai ieftine. Bucătarul are 65 de ani şi a prins vremuri mai bune, dar şi cumplite războaie: conflictele cu Israelul, războiul civil, asedierea şi masacrele din Beirut şi ocupaţia israeliană.

    Criza libaneză, rezultatul câtorva decenii de corupţie la cele mai înalte niveluri şi de management financiar greşit, a provocat creşterea şomajului şi a sărăciei, a forţat afacerile să se închidă şi a împins inflaţia la cote astronomice, ceea ce face ca salariile să rămână fără valoare. Protestele masive împotriva elitei politice au izbucnit în toată ţara în toamna trecută şi uneori au fost violente, până când s-au oprit din cauza pandemiei.

    Ţara şi economia au fost închise, ca în multe alte părţi ale lumii, însă acest lucru a acutizat privaţiunile societăţii şi suferinţa economică. Consecinţa a fost reizbucnirea demonstraţiilor odată cu relaxarea măsurilor de lockdown. Turbulenţele sociale au luat o amploare fără precedent după distrugătoarea explozie din portul Beirutului. Efectele colapsului economic se infiltrează din ce în ce mai mult în vieţile de zi cu zi ale multor libanezi. Penele de curent întunecă străzile, băncile refuză să predea banii deponenţilor şi familiile se chinuie să cumpere bunuri esenţiale de import cum ar fi scutece şi detergent pentru rufe.

    Întreruperile în furnizarea curentului electric au devenit ceva obişnuit în ultimii ani, însă în ultimul timp frecvenţa şi durata lor au crescut atât de mult încât traficul din Beirut, unde trăieşte aproximativ o treime din cei 5,4 milioane de locuitori ai Libanului, a fost înlocuit de gălăgia infernală a generatoarelor suprasolicitate. Gazele emise de maşinării încing şi împut aerul şi multe clădiri rezidenţiale le închid noaptea pentru a le lăsa să se răcească, ceea ce privează locuitorii de aer condiţionat în timpul celor mai caniculare veri mediteraneene.

    Recent, în două zile Spitalul Universitar Rafik Hariri, principalul centru care tratează cazurile de îmbolnăviri de COVID-19 din Beirut, a trecut brusc de la o oră pe zi fără curent la 20 de ore fără energie electrică, spune directorul Firass Abiad, medic şi el. Înainte de explozia din port, spitalul trebuia să funcţioneze cu doar şase ore de energie electrică pe zi, şi-a închis câteva săli de operaţie şi a amânat intervenţiile chirurgicale. „Senzaţia este ca şi cum te-ai lupta fără oprire cu incendiile şi focul nu se mai termină“, a spus doctorul Abiad. După ce se întunecă, Beirutul este cuprins de o dezolare înfiorătoare, în contrast cu viaţa  de noapte bogată de dinainte de criză. Barurile au rămas fără patroni, străzile principale sunt întunecate şi semafoarele de la intersecţiile majore sunt stinse, lăsând şoferii să se descurce singuri la lumina excesivă a farurilor şi încrezându-se în norocul lor. Decăderea rapidă a lovit mândria multor libanezi, care de obicei pretind că au cea mai bună bucătărie din Orientul Mijlociu şi s-au crezut mai sofisticaţi decât alţii din regiune. Acum, mulţi se întreabă cât de mult se va mai duce în jos nivelul lor de trai.

    „Beirutul este un oraş supravieţuitor. Oamenii găsesc întotdeauna modalităţi de a mânca şi de a bea, de a face muzică şi activism. Dar acum, aerul este foarte înecăcios”, spune Carmen Geha, profesor asistent de administraţie publică la Universitatea Americană din Beirut. „Acum, nici măcar oamenii din clasa de mijloc nu îşi mai pot permite să mănânce în oraş. Este ca şi cum ţi-ai lua salariul şi trebuie să-l împarţi la nouă ca să-i afli valoarea reală”.

    Astfel, simte omul de rând inflaţia accelerată, o boală a unei economii dependente de importuri şi de banii veniţi din străinătate. Din toamna trecută, lira libaneză şi-a pierdut aproximativ 85% din valoarea sa pe piaţa neagră. Pe hârtie, moneda este stabilă deoarece începând cu 1997 Banca Centrală Libaneză a ancorat-o artificial de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze. O vreme, strategia a mers, stabilitatea astfel obţinută reprezentând o bază solidă pentru sistemul financiar. Însă ultimul an a fost de coşmar.

    O bună parte din problemele financiare de acum se trag din haosul din sistemul bancar produs tot de banca centrală. Instituţia a condus ceea ce criticii au numit o schemă Ponzi, încurajând băncile comerciale să constituie depozite mari de dolari, cu rate mari ale dobânzii, care puteau fi acoperite doar prin atragerea altor deponenţi mari, dar cu rate de dobândă şi mai ridicate. Însă acest sistem s-a blocat anul trecut, când investitorii noi au încetat să mai vină, lăsând băncile din ţară fără fondurile în dolari pe care le datorau deponenţilor lor. Băncile comerciale au reacţionat refuzând să dea înapoi dolarii, moneda pe care libanezul a folosit-o de mult timp în viaţa de zi cu zi schimbând-o în lire, sau invers. Un fost bancher libanez, Dan Azzi, şi-a asumat creditul pentru inventarea unui termen acum utilizat pe scară largă pentru aceşti dolari teoretici care există doar în băncile libaneze şi nu-i vede nimeni: Lollars.

    Rezultatul a fost izbucnirea unui iad financiar şi durere. Lira s-a prăbuşit atât de mult, iar deprecierea a devenit ceva atât de obişnuit încât lira libaneză a primit un cont satiric pe Twitter, unde reacţionează la propriu-i declin. „Sunt cea mai ieftină monedă, dar nu sunt un nimic”, se arată într-un tweet de săptămânile trecute după ce cursul liră/dolar ajunsese în stradă la 9.500 de lire pentru un dolar, rata oficială fiind cea din 1997, de 1.500 de lire pentru un dolar. Venirea pandemiei a complicat şi mai mult situaţia. Inflaţia a făcut ca foamea să devină de nesuportat până-ntr-atât încât după o scurtă pauză în timpul şocului iniţial provocat de măsurile de lockdown protestatarii au riscat şi au ieşit din nou în stradă.

    Guvernul a căutat să controleze tranzacţiile de pe piaţa neagră, unde schimbarea banilor în condiţii mai bune decât rata oficială poate face pe oricine să se simtă cumpărător de droguri, necesitând întâlniri rapide pe alei obscure cu dealerii de bani care folosesc nume false şi se tem că vor fi arestaţi. Efectele haosului economic şi financiar al ţării asupra săracilor sunt dramatice, după cum este evidenţiat de patru sinucideri într-o perioadă de doar două zile, toate legate de lipsurile provocate de criză. Un bărbat care s-a împuşcat pe unul dintre cele mai cunoscute bulevarde ale Beirutului a lăsat în urmă un mesaj scris de mână care spunea „Nu sunt un infidel”, o linie dintr-o cunoscută melodie al cărei următor vers este „dar foamea este un infidel”.

    Numărul membrilor unui grup de pe Facebook numit Barter în Liban s-a umflat, membrii săi oferind orice, de la chipsuri de poker şi narghilele la schimb pentru mâncare. Postările lor dau uneori impresia de poezie tragică. „Greutăţi noi, niciodată folosite, la schimb cu scutece de dimensiunea 6 şi o sticlă de ulei”, se arată într-o postare cu o fotografie cu gantere încă în cutie. O altă postare prezenta o rochiţă verde-lime pe care Fatima al-Hussein, mamă a şase copii din nordul Libanului, a cumpărat-o pentru a o oferi cadou uneia din fiicele sale.

    Pentru că avea nevoie de zahăr, lapte şi detergent, Fatima a încercat să dea la schimb rochiţa. Într-un interviu telefonic, ea a declarat că soţul ei câştigă 200.000 de lire libaneze pe săptămână ca muncitor pentru orice, o sumă pe care obişnuia să valoreze la 130 de dolari. Acum, banii au valoarea a mai puţin de 30 de dolari, ceea ce face ca procurarea bunurilor esenţiale să fie un chin. Doamna al-Hussein a povestit că a decis să dea rochiţa după ce n-a mai avut cu ce să-şi hrănească copiii în afară de pâine înmuiată în apă. Dar cine să vrea o rochiţă verde-lime în aceste vremuri? Când vreunul din vecinii ei găteşte şi mirosul ajunge la ei în casă, închide uşile şi geamurile. „Nu vreau ca ăştia mici să se îmbolnăvească de poftă”, a spus ea. Domnul El Hajj, bucătarul de televiziune, povesteşte şi el că ceea ce pot fi considerate reţete accesibile sunt o ţintă în mişcare.

    „Carnea de vită s-a scumpit, aşa că am trecut la pui, iar acum oamenii îmi spun că şi puiul este scump”, a spus el. În timp ce pregăteşte mâncărurile pentru emisiunea zilei, răspunde la apeluri din partea telespectatorilor care vor să ştie cum pot fi păstrate alimentele când curentul electric se întrerupe atât de des. Cum poţi păstra carnea proaspătă când nu poţi conta pe congelator? Bucătarul a prezentat opţiunile. Fructele şi legumele pot fi conservate la borcan, murate sau uscate. Carnea tocată se poate păstra în grăsime. „Toate problemele au o soluţie”, a spus el. „Ceea ce este important pentru mine legat de această emisiune este să ajut oamenii să mănânce în continuare”.

  • Cel mai vechi restaurant al lumii, faţă în faţă cu pandemia

    „Când am închis restaurantul din cauza pandemiei am fost devastaţi fiindcă nu a fost închis niciodată, nici în perioada Războiului Civil spaniol, când era administrat de bunicul meu”, a spus Antonio González, general manager al Botin pentru The New York Times.

    De-a lungul secolelor, mai mulţi autori cunoscuţi au luat cina acolo, printre care Ernest Hemingway şi F. Scott Fitzgerald. De altfel, Hemingway a şi scris despre acest restaurant în romanul „Soarele răsare (sau Fiesta)”. Restaurantul a fost redeschis pe 1 iulie şi, dacă în vremurile normale servea 600 de clienţi zilnic, acum a ajuns să servească 60 de clienţi pe zi. Gonzalez nu este însă descurajat şi spune că „de-abia aştept să trecem de această criză şi să devenim mai puternici şi mai buni decât înainte. Este o oportunitate fantastică să reflectăm şi să îmbunătăţim tot ce putem”.

  • Tabolul COMPLET al dezastrului din Liban: CORUPŢIE la cel mai înat nivel, carnea ca un lux, inflaţia scăpată de sub control, iar energia este dată cu porţia

    Inflaţia a scăpat de sub control, carnea a devenit un lux, la fel şi energia electrică, economia practic nu mai există, statul este în incapacitate de plată, iar sărăcia, crimi­na­li­tatea şi corupţia înfloresc.

    Pandemia a făcut viaţa şi mai grea. Haosul şi dezastrul produse de imensa explozie din Beirut sunt punctul culminant al unei drame economice, financiare şi sociale fără precedent în care se zbate o ţară cu şase milioane de locuitori.

    „Am avut 15 ani de război civil, apoi încă un război în 2006 cu Israel, asasinate, dar acesta este categoric un an de iad pentru Liban“, spune pentru o publicaţie arabă un locuitor al Beirutului.

    Un oraş fără de speranţă, după cum îl descrie Nidal Al Achkar, directoarea teatrului al-Madina.

    Criza financiară a Libanului, înrădăcinată în decenii de corupţie şi risipă din resursele statului, reprezintă cea mai mare ameninţare pentru stabilitatea ţării de la războiul civil din 1975-90 încoace.

    Colapsul monedei a dus la creşterea inflaţiei şi a sărăciei, iar deponenţii au pierdut accesul gratuit la conturi într-un sistem bancar paralizat, scrie The Guardian într-un reportaj din această ţară. Din martie, preţurile celor mai multe dintre produse s-au triplat, în timp ce valoarea lirei libaneze a scăzut cu 80% pe măsură ce economia s-a oprit în loc. Mall-urile sunt pustii, magazinele de la colţul străzii nu-şi mai permit să se aprovizioneze, iar străzile sunt incendiate.

    „Hello Darkness my old friend“, se poate citi pe cartonul agitat deasupra capului de o tânără într-o zi de protest pe străzile din Beirut. Locuitorii capitalei au curent electric prin reţeaua naţională doar 2-4 ore pe zi – o oportunitate pentru câţiva mici între­prin­zători. Sunt oamenii cu generatoare, care încearcă să facă din producerea de curent electric o afacere.

    Dar nici ei nu se des­­curcă. Clienţii, oa­meni de rând, nu au bani să plătească, iar „afaceriştilor“ le tre­bu­ie bani pentru com­­bu­s­tibil şi piese de schimb.

    Economia în că­dere liberă a provocat de­­mon­straţii în masă. În­cepând cu luna oc­tom­­brie, oamenii pro­tes­tează împotriva unei clase politice acuzate că incompetenţă şi corup­ţie.

    Zeci de mii de persoane şi-au pierdut locul de muncă sau o parte din venituri. Pandemia a venit ca o lovitură de baros, mai ales pentru afacerile mici. Şomajul este în creştere, iar rata sărăciei se apropie de 50%.

    Clasa de mijloc este ameninţată cu extincţia, notează Deutsche Welle. Statul a intrat în incapacitate de plată pe o emisiune de obligaţiuni în martie, iar un alt defaut urmează curând. Guvernul a promis reforme, iar în urmă cu două luni a început negocieri cu FMI. Însă dis­cu­ţiile s-au împot­molit, cu mai mulţi mi­niş­tri demi­sio­nând, spun ei, din ca­uza frustrării cre­ate de lipsa de voiţă pentru re­formă a autorităţii cen­trale, scrie AP. Guvernul a încercat să facă rost de bani vânzând pe bandă rulantă active ale statului. După epuizarea acestora nu va mai rămâne de vânzare decât capitalul uman, care părăseşte ţara în masă.

    Sistemul politic învinovăţit pentru acest haos părea, până la tragedia din Beirut, de neclintit. Reformele erau blocate pentru că ameninţau un sistem construit pe reţele complexe de patronaj formate la sfârşitul războiului civil. Bani, putere şi religie.

    Au lucrat împreună sute de ani. Dacă una se prăbuşeşte, celelalte o adună de pe jos. Este o lume construită pe sectarism şi tradiţii de familie, nu pe idei care să privească spre viitor, ci pe idei care leagă de trecut“, explică Nidal Al Achkar, directoarea teatrului al-Madina din Beirut.

    Teatrul s-a deschis în iulie după şase luni de inactivitate. Un rol principal în colapsul financiar îl are banca centrală. Începând cu 1997, Banca Centrală Libaneză a ancorat artificial lira de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze.

    De atunci, în pofida multiplelor provocări socio-politice, economice şi de securitate, economia libaneză a reuşit să se ridice în primul rând datorită stabilităţii oferite sistemului său financiar de ancorarea monedei naţionale de dolar.

    Mai multe detalii pe www.zf.ro

    Instituţia a protejat acest prag împrumutându-se de la băncile private, care depindeau în schimb de deponenţii atraşi de ratele de dobândă uriaşe (de până la 14%), explică gulfnews.com.

    Ratele mari ale dobânzilor plătite deponenţilor au atras remiteri din diaspora – o sursă crucială de dolari -, dar au făcut neatractivă iniţiativa în afaceri întrucât libanezii puteau câştiga mai mult depunând bani la bancă. Cu această ancorare, guvernul practic a subvenţionat importurile, permiţând populaţiei un trai altfel greu de obţinut.

    Timp de 20 de ani Libanul a trăit din intrări de capital, care ajungeau în medie la 20% din PIB pe an. Casa din paie s-a prăbuşit anul trecut, când retrageri mari de capital au fost urmate de o hemoragie a depozitelor şi de oprirea bruscă a remiterilor şi intrărilor de capital.

    Acest lucru a forţat creditorii să limiteze retragerile de dolari, apoi să reţină toţi dolarii. Pe măsură ce controlul asupra sistemului financiar a slăbit, piaţa neagră a înflorit, ajungând să eclipseze economia formală. Afacerile s-au îndreptat către această piaţă neagră pentru a plăti furnizorii din străinătate. De dolari au nevoie şi cei cu împrumuturi pentru case sau autovehicule denominate în moneda americană sau cei care au copii la universităţi străine. Din septembrie, lira şi-a pierdut din valoare până într-acolo încât cursul de schimb pe stradă este de 9.500-10.000 lire pentru un dolar. Rata oficială a rămas aceeaşi ca în 1997, dar aproape nimeni nu are acces la aceasta cu excepţia oligarhilor şi a altor oameni cu un statut privilegiat. Cei care şi-au depus economiile în lire la bănci şi-au văzut banii strânşi o viaţă întreagă pur şi simplu evaporându-se. Nici cei suficient de inspiraţi pentru a-şi păstra economiile în conturi în dolari nu-şi mai pot accesa banii, aceasta pentru că nu există suficienţi dolari în sistemul financiar libanez. Băncile au impus restricţii severe cu privire la cât poate fi retras dintr-un cont. De obicei, suma este de aproximativ 200 de dolari pe săptămână. Nici expaţii libanezi care doresc să trimită dolari familiilor şi prietenilor din Liban nu pot face acest lucru deoarece dolarii sunt confiscaţi de bănci. Situaţia dezastruoasă este subliniată şi de faptul că firmele mici şi mari deopotrivă refuză să accepte tranzacţiile prin card de credit de la clienţi de teamă că băncile nu vor onora aceste tranzacţii. Guvernul a fost neputincios, sau nu a dorit, să oprească căderea lirei şi ieşirile enorme de capital. Preţurile alimentelor şi hainelor – aproape toate importate „ cresc zilnic, o tendinţă amplificată de transferul de dolari către Siria pentru stabilizarea altei monede care se prăbuşeşte. Liban găzduieşte peste un milion de refugiaţi sirieni. Până la 21 de miliarde de dolari au fost soase din ţară în ultimul an, spun specialiştii financiari, de o elită politică şi comercială care se opune reformelor. Alain Bifani, directorul general al ministerului finanţelor din Liban timp de 20 de ani până în iunie, când a renunţat la post  în semn de protest faţă de lipsa voinţă pentru un acord reformator cu FMI, a declarat: „Am fost foarte aproape de a-i face pe cei care beneficiază atât de mult de sistem să contribuie. Acest lucru ar fi subminat sistemul de putere şi privilegiul pe care le-au pus la punct şi ar fi permis apariţia unui stat modern“. Beirutul şi-a pierdut demult statutul de fratele levantin al Parisului. Viaţa sa vibrantă de noapte şi zgârie-norii săi au dispărut în beznă. Zilele sunt animate de proteste şi de cozile la pâine. Carnea roşie nu şi-o mai permite nici armata. Ministrul economiei a declarat zilele trecute că grâul din depozitele din portul Beirutului este inutilizabil din cauza exploziei. Ţara va trebui astfel să importe grâu.

    „Beirutul este un oraş fără de speranţă“, spune Nidal Al Achkar. „A dispărut încrederea. Nu mai ai la ce să visezi. La ce să visăm? La ce o să mâncăm? La orele în care putem aprinde becul? La cât costă un kilogram de roşii?“

  • WhatsApp a introdus o nouă opţiune şi declară „război” băncilor. Ce au anunţat reprezentanţii platformei săptămâna aceasta

    Facebook merge înainte cu planurile de a-şi extinde businessul pe pieţele emergente, scrie Fianncial Times. Reprezentanţii companiei au anunţat la începutul săptămânii că lansează un serviciu digital de plăţi prin intermediul WhatsApp în Brazilia.
    Piaţa din Brazilia este formată din 120 de milioane de utilizatori WhatsApp.

    Cumpărată de Facebook în 2014, WhatsApp a anunţat pe 15 iunie că lansează un nou serviciu de plăţi, care va permite utilizatorilor să trimită bani între ei sau chiar să facă şi cumpărături de la mici afaceri.

    Lansarea din Brazilia a fost prima lansare naţională a serviciului. 

    Decizia urmează declaraţiilor de la începutul acestui an ale lui Mark Zuckerberg, care spunea că vor prioritiza aducerea noilor capabilităţi în patru pieţe: Brazilia, Mexic, Indonezia şi India.

    Brazilia este a doua cea mai mare piaţă după India, unde eforturile de lansare au fost ţinute pe loc de autorităţile care reglementează cadrele legale.

     

  • O economie functioneaza si in timp de razboi. Asa e si acum. Daca Romania nu face fata concurentei din vest scapa cine poate

         Exemplu concret. O punga de malai produs in Romania este mai scumpa, la raft, decat aceeasi marfa, aceeasi cantitate, importata din Italia. Diferenta este infima, dar exista. Sincer, voi ce ati alege? Conteaza ca Romania este exportator net de porumb in Europa? Am incercat ambele variante ale produsului. Nicio deosebire. Initial am luat malaiul romanesc. Am zis sa ajut economia autohtona. Ulterior, am considerat ca nu merita sa sprijin fabrica romaneasca, atata timp cat nu este capabila sa scoata pe piata un produs local mai bun si mai ieftin. Principiul comercial a invins nationalistul din mine. Daca ar fi vorba de un fruct exotic, care nu creste la noi, ar fi altceva. Cand vad ca un produs adus de la peste 1.000 km distanta este mai ieftin decat aceeasi marfa, produsa local, nu mai vreau/pot sa fiu nationalist. Suna cinic, dar asta inseamna economie de piata libera. 

        Pentru mine, la asta se reduce razboiul din economie. Desigur, pot veni “n” priceputi sa-mi explice ca gresesc. Nu conteaza ca ei vorbesc din carti si nu au avut niciodata tangenta cu economia reala. Ei “stiu” ce e bine si ce e rau…. Cand am aderat sau, mai bine zis, am fost impinsi spre Uniunea Europeana, stiam ca intram intr-un razboi economic international. Comertul din Europa implica o regula elementara, pe care multi nu o accepta, desi o cunosc: cerere versus oferta. Cand piata muncii din Europa s-a deschis, milioane de romani, care nu mai aveau unde sa lucreze in tara, au devenit “marfa” de export. Personal, consider ca migrantii nostri sunt cei mai curajosi antreprenori romani si ma plec in fata lor. Ei au ajuns sa fie cel mai bun produs de export autohton. Prin munca lor trimit in tara peste 5 miliarde euro anual. Paradoxal, au devenit si cel mai mare investitor, in propria tara. Cum au reusit asta? Cu pretul la care isi vand forta de munca. Daca nu credeti intrebati-i direct. Eu am facut asta de nenumarate ori.

        Desigur, va intrebati ce legatura are malaiul cu joburile romanilor care lucreaza afara? Pai are. Si inca una foarte puternica si directa. Asta inseamna adevarata economie. Asta insemana razboi comercial si…functioneaza. Asa cum eu am posibiliatea sa aleg intre un produs romanesc si altul adus din Italia, tot asa un angajator din vest are aceeasi sansa sa angajeze un conational sau un roman. Daca patronii straini care angajeaza romani sunt de condamnat si eu sunt vinovat ca aleg acelasi lucru pentru un pret mai mic. Pe banii mei, decizia imi apartine. Am vrut globalizare, ne place sau nu, exact asta inseamna.

        Se stie deja ca multe produse din vestul Europei ajung pe pietele de desfacere din estul continentului la preturi mai mici decat produse locale identice. Cum e posibil? Tarile fara lideri politici, care nu au o strategie economica clara si nu protejeaza interesele comerciale ale antreprenorilor autohtoni, ajung sa fie invinse cu…pretul, in propria tara. Nimic mai simplu. De ce credeti ca tarile din vest pompeaza sute de miliarde de euro in propriile economii. Credeti ca nu au un interes national? Cine isi imagineaza ca se gandesc si la binele european comun, inclusiv al companiilor din Romania sau din alte tari, viseaza frumos. Este “care pe care”!…Asa a aparut conceptul de “tara de consumatori”, valabil acolo unde oamenii consuma ceea ce nu sunt capabili sa produca local. De aici si deficitul comercial si imprumuturile externe. Totul se leaga in favoarea celor puternici, a tarilor care stiu sa conduca economia globala in directia care le convine si isi protejeaza proprii cetateni.

        In ultimul timp, am vazut ca se vorbeste si la noi de procesarea locala a materiilor prime. “Da-i romanului mintea de pe urma”… a devenit de mare actualitate. Ne-au trebuie peste 30 de ani sa ne “luminam” economic sau asteptam un virus ca sa intelegem ca economia inseamna razboi comercial. Deviza “Prin noi insine” nu va functiona fara un parteneriat public-privat solid, care sa contrabalanseze competitia acerba europeana. Nu poti sa castigi un razboi comercial numai cu sloganuri frumoase. Nu se poate sa adaugi plus-valoare unui produs fara capital, cu un sistem bancar primitiv, cu dobanzi la credite de doua-trei ori mai mari decat in vest. Nu poti sa generezi produse competitive la export, daca statul roman nu face ceea ce fac celelalte state pentru antreprenorii lor.

        Am observat recent ca diversi economisti stiu deja cum va fi Romania in trimestrul 3 comparativ cu T2 si fac previziuni pentru T4. In opinia mea, ca antreprenor conectat zi de zi la piata reala, ceea ce s-a scris pana acum in cartile de economie nu mai este valabil, decat tangential. In viitorul apropiat, Covid-19 ne va invata ce insemana Noua Economie in piata unica europeana si va trebui sa ne adaptam vremurilor care vor veni si pe care nu le cunoaste nimeni. Suntem intr-un razboi comercial in care scapa cine poate si numai pretul poate face diferenta.

     

  • Povestea omului care a fost numit şi „Thomas Edison al Japoniei”. El a fondat compania care a stat la baza unuia dintre cei mai mari producători de electronice din lume

    Savantul, inginerul şi inventatorul japonez Tanaka Hisashige a avut o contribuţie impresionantă la dezvoltarea laturii moderne, dar şi a economiei ţării sale. Numit şi „Thomas Edison al Japoniei”, în urmă cu un deceniu şi jumătate el a fondat compania care a stat la baza unuia dintre cei mai mari producători de electronice din lume, Toshiba.

    Tanaka Hisashige s-a născut pe 16 octombrie 1799 în oraşul Kurume din provincia Chikugo, Japonia, în familia unui meşteşugar care confecţiona decoraţiuni din carapace de broască ţestoasă. Lucrând încă de mic copil ca ucenic, Hisashige s-a dovedit a fi un talentat artizan.

    La vârsta de 8 ani, el a inventat o călimară cu închizătoare secretă, iar mai apoi a confecţionat un război de ţesut. La 20 de ani, a început să producă păpuşi karakuri – marionete mecanizate, capabile, cu ajutorul unor arcuri, să execute mişcări relativ complexe, fiind foarte solicitate de aristocraţii din Kyoto, de celebrii daimyō feudali şi de oamenii de la curtea shōgunului, din Edo.

    Un an mai târziu, Hisashige a refuzat să se ocupe de businessul familiei, cedându-i acest rol fratelui său mai mic pentru a se putea dedica complet pasiunii sale, şi a început să meargă la diverse festivaluri din ţară cu păpuşile pe care le fabrica singur.

    Cu toate acestea, pe când avea în jur de 35 de ani, aceste păpuşi au ieşit din modă. În 1834, el s-a mutat în Osaka, unde a început să creeze corpuri de iluminat, inclusiv o lampă cu pompă de combustibil sub presiune, care a devenit foarte populară. A plecat apoi la Kyoto, unde a studiat rangaku (metodele vestice de învăţare) şi astronomia. Ulterior, Hisashige a proiectat prima locomotivă japoneză şi prima navă de război japoneză cu aer folosindu-se de schiţele dintr-o carte olandeză, fără să aibă nicio experienţă în domeniu. După succesul acestui proiect, a urmat cursurile centrului de instruire Nagasaki Naval. Ulterior, a construit mai multe obiecte de referinţă din istoria ţării, necesare inclusiv în producerea armamentului modern.

    În 1873, în timpul dinastiei Meiji, Tanaka, pe atunci în vârstă de 74 de ani şi încă energic, a fost invitat de Ministerul Industriei la Tokyo pentru a produce telegrafe la mica fabrică a ministerului. Antreprenorul s-a mutat în cartierul Ginza în 1875 şi a închiriat al doilea etaj al unui templu pentru a-l folosi drept atelier. Aici a pus, în acelaşi an, bazele primei sale companii – Tanaka Seizo-sho (Tanaka Engineering Works), unul dintre precursorii companiei Toshiba. 

    În paralel, în 1878, Ichisuke Fujioka, un alt inventator japonez, a dezvoltat primul bec incandescent din Japonia în timp ce studia la Imperial College of Engineering (acum Facultatea de Inginerie a Universităţii din Tokio), sub tutela profesorului William Ayrton. În acel moment, Japonia trebuia să importe toate lămpile sale electrice. În 1890 Fujioka a înfiinţat Hakunetsu-sha Co., Ltd, compania având ca domeniu de activitate producţia de becuri.

    După moartea celor doi inventatori (a lui Tanaka Hisashige în 1881 şi a lui Ichisuke Fujioka în 1918), companiile au fuzionat, în 1939, sub numele de Tokyo Shibaura Denki K.K. (Tokyo Shibaura Electric Co., Ltd). Numele noii companii a fost schimbat oficial în Toshiba Corporation în 1978.

    În 2019, conglomeratul a avut vânzări de 34,4 miliarde de dolari. În prezent, compania are o echipă de circa 141.000 de angajaţi. Produsele şi serviciile businessului includ tehnologii informaţionale şi echipamente şi sisteme de comunicaţii, componente şi materiale electronice, sisteme de alimentare, sisteme de infrastructură industrială şi socială, electronice de consum, electrocasnice, echipamente medicale, echipamente de birou, precum şi produse de iluminat.

  • Politici fasciste pe timp de pandemie

    Tendinţele fasciste din unele ţări sunt descrise  într-un articol publicat de Project Syndicate şi semnat de profesorul de istorie Federico Finchelstein şi profesorul de filosofie Jason Stanley.

    În contrast puternic cu leadershipul eficient arătat de cancelarul german Angela Merkel, de preşedintele sud-coreean Moon Jae-in şi de tehnocraţia autocratică din Singapore, naţionaliştii de extremă dreapta au abordat criza cu ceva ce lumea nu a mai văzut de decenii: politica fascistă pe timp de boală. Şi nimeni nu este un reprezentant mai bun al acestei mărci politice decât preşedintele Braziliei, fostul ofiţer de armată Jair Bolsonaro.

    Câţiva alţi lideri de naţiuni – inclusiv preşedintele din Nicaragua, Daniel Ortega, şi dictatorii din Belarus, Turkmenistan şi Coreea de Nord – încă mai neagă faptul că pandemia mondială de COVID-19 reprezintă o ameninţare. Dar, printre negatorii coronavirusului, Bolsonaro joacă într-o ligă proprie.
    Printre altele, Bolsonaro şi-a demis recent propriul ministru al sănătăţii, Luiz Mandetta, doar pentru că acesta a susţinut măsuri uşoare de distanţare socială. Bolsonaro pare să-l imite pe omologul său din SUA, Donald Trump, care a demis recent un oficial din sănătate pentru că a rezistat eforturilor sale de a promova un tratament netestat pentru COVID-19.

    De-a lungul crizei, Trump a fost instabil, oscilând incoerent între negare şi a solicita acţiuni decisive pentru ca, recent, să speculeze că boala ar putea fi tratată prin injectarea de dezinfectanţi casnici în organism. Într-un final, liderul american a dat vina pe China pentru necazurile naţiunii sale. Şi totuşi, el şi Bolsonaro canalizează acelaşi impuls politic de a se pune deasupra ştiinţei şi expertizei, dând importanţă mai mare propriilor instincte primare şi justificându-şi deciziile prin credinţă şi mit. Deşi „strategiile” lor sunt parţial distincte, ambele împărtăşesc un fond istoric fascist care se concentrează în jurul cultului unui lider şi al mitului măreţiei naţionale – o măreţie care a fost compromisă de internaţionalism şi liberalism (ceea ce fasciştii echivalează cu comunismul).

    În întreaga lume, răspunsurile liderilor de extremă dreapta la pandemie prezintă elemente cheie ale ideologiei fasciste. După ce membrii partidului naţionalist de dreapta Vox din Spania au fost infectaţi la propriile mitinguri politice, ei au sugerat că anticorpii lor reprezintă lupta naţiunii împotriva unui invadator străin. După cum a spus unul din liderii acestei formaţiuni, Javier Ortega Smith, „anticorpii mei spanioli se luptă contra viruşilor chinezi blestemaţi”.
    În mod similar, Bolsonaro, în primul său discurs major despre COVID-19 (pe 24 martie), a afirmat că Brazilia nu are o vulnerabilitate ieşită din comun la virus. Spre deosebire de Italia slabă, cu „numărul mare de bătrâni” de acolo, Brazilia zilelor noastre, a argumentat el, „are totul, da, totul pentru a fi o mare naţiune”. Bolsonaro şi-a lăudat apoi propriul „trecut de atlet”, atingând astfel un alt motiv fascist standard: liderul ca întruchiparea sănătăţii şi vigorii naţiunii. Conform gândirii sale, Bolsonaro este nici mai mult nici mai puţin decât Brazilia.
    Există motive întemeiate pentru care o parte din presă l-a poreclit pe Bolsonaro, ales la sfârşitul anului 2018, „Trump de la tropice”. Afinitatea liderului brazilian pentru Trump nu a fost niciodată mai clară decât în reacţia sa la pandemie. Când Trump a cerut la sfârşitul lunii martie redeschiderea Americii până la Paşte, Bolsonaro l-a imitat rapid.
    Dar, spre deosebire de Trump, Bolsonaro îşi completează vorbele cu fapte. În timp ce Trump sugerează adesea că are o dorinţă de putere absolută, el se retrage de fiecare dată. În schimb, Bolsonaro se alătură protestelor publice în sprijinul intervenţiei armatei în Brazilia pentru desfiinţarea parlamentului brazilian şi a instituţiilor judecătoreşti. El este, în esenţă, o dublură a lui Trump, dar una care înfăptuieşte ceea ce Trump poate doar visa. Şi, având în vedere că fascismul este, la rădăcină, o fantezie de putere absolută a unui lider, Bolsonaro şi-a depăşit până acum profesorul în realizarea visului.
    Mai mult decât atât, în politica fascistă realitatea este doar un instrument prin care se poate propaga ideologia şi este afirmată dominaţia. După cum a scris Hitler în Mein Kampf, „statul naţional va privi ştiinţa ca pe un instrument pentru impulsionarea mândriei naţionale”.
    Dincolo de Brazilia şi Statele Unite, o altă mare democraţie cea mai mare din lume – a intrat sub conducerea extremei drepte: India. Acolo, prim-ministrul Narendra Modi şi partidul de guvernământ Bharatiya Janata au folosit pandemia pentru a promova o campanie continuă de demonizare îndreptată către populaţia musulmană indiană.
    În acest scop, guvernul Modi a atribuit public răspândirea coronavirusului unei întâlniri anuale a grupului misionar musulman Tablighi Jamaat, ignorând în acelaşi timp întâlniri similare organizate de grupurile hinduse. Nu este surprinzător, observă jurnalista Rana Ayyub, că „hashtagurile #CoronaJihad şi #BioJihad au inundat Twitterul” în ultimele săptămâni. Mesajul transmis de guvernul Modi naţiunii se bazează pe o minciună revoltătoare, dar are consecinţe de amploare pentru musulmanii din India. Cu mult înainte de venirea COVID-19 musulmanii erau vizaţi de o campanie de discriminare instrumentată chiar de stat. Pe lângă efortul oficial al guvernului de a le retrage câtorva milioane de musulmani cetăţenia, a existat o creştere a violenţei extrajudiciare împotriva musulmanilor, inclusiv un pogrom care a coincis cu vizita oficială a lui Trump în India la începutul acestui an. „Partidul aflat la guvernare în India nu se va da în lături de la nimic pentru a-şi impune agenda naţionalistă hindusă”, a scris în februarie ziarul american The Atlantic, descriind cum mulţimi înarmate hinduse atacau cartiere musulmane, musulmani şi afacerile acestora în Delhi în timp ce poliţia stătea pasivă sau, în unele cazuri, îi proteja pe atacatori. Musulmanii au ripostat. Au murit atunci cel puţin 45 de persoane, iar experţii avertizează că lumea ar trebui să se aştepte la pogromuri şi mai mari. Violenţele au amintit de cele din 2002, când Modi era secretar de stat, iar autorităţile nu au făcut nimic pentru a opri carnagiul în care au murit 1.000 de persoane, cele mai multe musulmani. 
    În Turkmenistan, dictatură închisă, care se fereşte de lumea exterioară, autoritatea susţine că în ţară nu există niciun caz de îmbolnăvire de COVID-19 şi că nici n-a existat vreodată. În schimb, în plină pandemie mondială, acolo au fost organizate defilări grandioase cu biciclişti costumaţi la fel, pentru a marca Ziua Mondială a Sănătaţii, şi cu cai pentru a sărbători Ziua Calului. Turkmenistanul neagă, de asemenea, că ar avea vreun caz de SIDA. Preşedintele Gurbanguli Berdîmuhammedov îşi alimentează cu grijă imaginea de atlet.
    În politicile fasciste, membrii grupului asupra căruia este îndreptată ura sunt aproape întotdeauna înfăţişaţi ca purtători ai bolii. Aşa i-au descris naziştii pe evrei şi tot aşa justifică astăzi guvernele de extremă dreapta politicile care vizează imigranţii şi minorităţile. În Italia, patria primului regim fascist, Matteo Salvini, liderul partidului de dreapta Lega, a susţinut în februarie că „a permite intrarea în ţară a emigranţilor din Africa, unde prezenţa virusului a fost confirmată, este o iresponsabilitate”. La acea vreme existau deja 229 de cazuri confirmate de COVID-19 în Italia şi doar unul din toată Africa. De atunci, Italia a devenit cel mai mare focar de boală din Europa. De asemenea, nu este surprinzător că administraţia Trump a folosit criza COVID-19 pentru a-şi consolida poziţia antiimigranţi. Făcând mai mult decât să atace obsesiv imigranţii fără documente, administraţia a impus şi un moratoriu cuprinzător asupra imigraţiei legale.
    Liderii politici vor fi întotdeauna tentaţi să pună vina pentru probleme pe duşmani ideologici familiari, deoarece acest lucru oferă coerenţă narativă. Dar, după cum a reamintit Hannah Arendt, teoretician germano-american al politicii care a abordat teme ca antisemitismul şi totalitarismul, „handicapul principal al propagandei totalitare este că nu poate satisface acest dor al maselor pentru o lume complet consecventă, inteligibilă şi previzibilă fără a intra în conflict serios cu bunul simţ”. Evreică în germania nazistă, Hannah Arendt a prins ambele războaie mondiale.
    Acum, când SUA este copleşită de pandemie, realitatea copleşeşte propaganda. Dar, după cum ştim din istoria fascismului, nu există nicio garanţie că bunul simţ va învinge.
    Federico Finchelstein este profesor de istorie la New School for Social Research and Eugene Lang College şi autor al cărţii „O scurtă istorie a minciunilor fasciste”. Jason Stanley este profesor de filosofie la Universitatea Yale şi autor al studiului „Cum funcţionează fascismul: Politica lui Noi şi Ei”.