BusinessMagazin

Tag: carte

  • Placerea lecturii la copii, cultivata cu e-readere

    Dupa sarbatori, o serie de edituri au remarcat o crestere a
    vanzarilor de titluri care se adreseaza cititorilor mai mici ca
    varsta, cum ar fi “Cronicile din Narnia”, dar nu numai lor. Aceasta
    tendinta s-ar datora, se pare, cresterii numarului de modele de
    e-readere disponibile pe piata, precum si ieftinirii lor, ceea ce
    le face atragatoare si pentru copii si adolescenti, care descopera
    placerea cititului ajungand sa-si treaca pe lista de lecturi nu
    numai ultimele titluri adresate lor, ci si opere clasice
    disponibile gratuit pe internet dupa expirarea drepturilor de autor
    asupra lor.

    Desi nu se stie inca daca micii lectori nu se vor plictisi repede
    de cititoarele electronice, parintii par hotarati sa profite de
    noua tendinta, incurajati si de profesorii care le permit copiilor
    sa ia dispozitivele si la scoala, daca astfel ii vor convinge sa
    citeasca. E-readerele au fost adoptate pana si de acei adolescenti
    care preferau sa cumpere carti din seria Harry Potter sau alte
    serii foarte populare, in format cartonat, pentru a le imprumuta
    prietenilor de la care sa ia alte carti; ei citesc acum pur si
    simplu in grup pe dispozitive electronice.

  • Propuneti un top 10 cu cartile si autorii preferati

    Dan C. Mihailescu, omul care ne aduce in casa, prin ecranul
    televizorului, o sumedenie de carti si de indemnuri la lectura, a
    avut o idee strasnica: i-a convocat la un efort de memorie si de
    sinceritate pe cativa dintre cei mai vizibili intelectuali romani
    ai momentului si le-a solicitat sa-si marturiseasca “revelatiile
    citirii fermecator-terapeutice” si sa propuna cate zece autori, sau
    “titluri beton” ale topului personal, fie alegand o epoca, fie o
    tematica, un stil, “un cumul de referinte livresti cu secvente
    picturale si muzicale, intr-o libertate deplina”. Cei care au
    raspuns au fost Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, Stefan Caltia,
    Livius Ciocarlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu,
    Nicolae Manolescu, Mihai Manutiu, editorul insusi, H.R.
    Patapievici, Ioana Parvulescu, Irina Petrescu, Andrei Plesu, Victor
    Rebengiuc, Alex Stefanescu, Valeriu Stoica, Ion Vianu.

    Nu multi, dar pe spranceana. Sigur, lista s-ar fi cuvenit sa fie
    mai ampla. Stiind prea bine asta si incercand sa domoleasca
    animozitatile provocate de exclusivismul actualei selectii,
    antologatorul ne promite, in preambulul lucrarii, o viitoare editie
    mai cuprinzatoare. “Deocamdata” a rezultat o carte plina de
    referinte utile, prietenoase (in sensul accesibilitatii), despre
    cartile fundamentale si formatoare. Nu doar o colectie de
    panteonuri personale (desi un Lucian Boia, bunaoara, s-a limitat,
    destul de sec, la asta), plina de coincidente (de gust sau de
    traseu intelectual) amuzante si pilduitoare, ci si o suita de
    modele de lectura, de moduri de a percepe aventura cititului, de
    divagatii uneori fermecatoare despre duhul formator ale lecturii,
    sau de nuantari subtile (precum, la Mircea Cartarescu, intre citit
    si lectura). O carte care starneste pofta de lectura si care se
    citeste pe nerasuflate, invatandu-ne chiar mai mult decat si-a
    propus.

    Ca sa nu ramanem in acest ton encomiastic, care in mod sigur
    i-ar displacea editorului, un om plin de umor, vom incheia cu
    vorbele pe care le-a rostit Sacha Guitry, ca raspuns la aceeasi
    intrebare care a provocat marturisirile din acest volum: “Intr-o
    buna zi va trebui in sfarsit sa ma hotarasc sa citesc toate acele
    carti pe care, de treizeci de ani incoace, le tot recomand spre
    lectura prietenilor mei”.

    Dan C. Mihailescu (editor), “Cartile care ne-au facut oameni”,
    Editura Humanitas, Bucuresti, 2010

  • Cele mai sumbre secrete de familie

    Cel mai atroce a fost marea razie de la Velodromul de Iarna din
    Paris, in urma careia mii de evrei au fost deportati in lagarul de
    exterminare de la Auschwitz-Birkenau. Sarah este unul dintre copiii
    arestati (de catre politia fidela regimului de la Vichy), iar
    Tatiana de Rosnay descrie in amanuntime calvarul fetitei,
    conditiile de detentie si sentimentele confuze pe care le traieste
    prea timpuriu in raport cu violenta sangeroasa a adultilor. Peste
    toate, o puternica, induiosatoare vointa de a supravietui cu orice
    chip.

    In paralel, descoperim viata Juliei Jarmond, o ziarista americana
    venita la Paris, unde, pentru scrierea unui articol, trebuia sa
    obtina informatii privind evenimentele din 16 iulie 1942. Cautarea
    ei, blocata initial de niste secrete de familie de nemarturisit,
    isi face incet drum catre lumina si scoate din uitare un destin
    simbolic pentru tragedia deportarilor naziste.

    Tatiana de Rosnay, “Se numea Sarah”, Editura Litera, Bucuresti,
    2010

  • Nu e Fahrenheit 451, dar nici nu-i departe

    Ambitia lui de a confrunta, de-a lungul secolelor, cele doua
    lumi si cele doua credinte, concretizata in proiectul romanesc al
    Cvintetului Islamului, isi afla in acest al treilea panou momentul
    de varf. Ne aflam la sfarsitul anului 1499, cand arhiepiscopul
    Granadei, sfetnic de taina al Reginei Isabela, tocmai a poruncit
    distrugerea tuturor cartilor scrise in limba araba.

    Acest autodafé pecetluieste sfarsitul glorioasei civilizatii
    al-Andalus, care a marcat timp de sapte veacuri peninsula iberica.
    Existenta populatiei musulmane pe teritoriul Spaniei este grav
    amenintata, iar singurele alegeri posibile raman convertirea sau
    exilul.

    Tariq Ali, “La umbra rodiului”, Editura Humanitas Fiction,
    Bucuresti, 2010

  • Adevarul despre mintea noastra, mai straniu ca fictiunea

    Scott Lilienfeld, Steven Lynn, John Ruscio si Barry Beyerstein
    si-au asumat sarcina de a analiza, in detaliu, 50 dintre aceste
    mituri ale prezentului. In cazul fiecaruia dintre ele, au studiat,
    in primul rand, popularitatea de care se bucura in randul marelui
    public, dar si (ceea este si mai interesant) la nivelul
    profesionistilor din domeniul sanatatii mentale, adica printre
    psihologi si psihiatri.

    Ulterior, autorii au aratat felul cum cercetarea stiintifica
    nuanteaza (pentru ca, uneori, in mituri exista un graunte de
    adevar) sau infirma aceste prejudecati. De pilda, avem nevoie, asa
    cum se crede, de intregul creier pentru a functiona eficient?
    Raspuns: unii oameni, carora le-a fost indepartata chirurgical o
    emisfera cerebrala in copilarie, din cauza unei boli, pot functiona
    suficient de bine la varsta adulta. Sau: oamenii adulti nu mai
    dezvolta noi neuroni? Raspuns: cercetari recente arata ca apar noi
    neuroni in parti ale creirelui adult, in special in hipocamp.

    Asa cum arata Carl Sagan, unul dintre cele mai bune antidoturi
    pentru pseudostiinta il reprezinta stiinta veritabila. Tot el
    spunea insa ca realitatea stiintifica este de multe ori mai stranie
    – si mult mai fascinanta – decat fictiunea stiintifica. Asa incat
    cei patru autori au hotarat ca, la sfarsitul antrenantei lor
    analize lamuritoare, sa anexeze o lista de 10 descoperiri
    stiintifice greu de crezut, dar adevarate, zece descoperiri care
    par bizare, pentru ca sunt nonintuitive. De pilda:

    – creierele noastre contin aproximativ 4,8 milioane de legaturi
    neuronale. Daca le aliniem cap la cap, aceste conexiuni s-ar
    intinde pana la Luna si inapoi de vreo douasprezece ori.
    – strangerile de mana dintre oameni dezvaluie trasaturile lor de
    personalitate. Spre exemplu, este mult mai probabil ca oamenii cu
    strangeri de mana ferma sa fie extrovertiti si mai dispusi sa-si
    exprime emotiile si este mult mai putin probabil sa fie timizi si
    nevrotici.
    – psihologii au invatat porumbeii sa faca distinctia intre
    picturile lui Monet si ale lui Picasso, precum si intre
    compozitiile muzicale ale lui Bach si cele ale lui Stravinski,
    oferind si noi dovezi ca expresia “minte de vrabiuta” ar putea fi,
    de fapt, mai degraba un compliment decat o insulta.

    Ametitor, nu?

    Scott Lilienfeld, Steven Lynn, John Ruscio si Barry
    Beyerstein, “50 de mari mituri ale psihologiei populare”, Colectia
    PPT, Editura Trei, Bucuresti, 2010

  • Sfaturi de la un om care a cunoscut falimentul: Nu va fie frica sa riscati

    Cu o familie de intretinut, a fost nevoit sa-si reconstruiasca
    intreaga cariera de la zero si stie totul despre ce inseamna
    schimbare in viata unui om. Folosindu-si propria experienta, dar si
    o sumedenie de pilde graitoare din viata altora, el a alcatuit un
    manual de intelepciune, un compendiu despre perseverenta si
    optimism, pornind de la ideea ca trebuie sa acceptam schimbarile,
    in loc sa asteptam, crispati, revenirea la starea anterioara.
    Devenind din “victime ale schimbarii” niste “maestri ai
    schimbarii”, zice Bruksos, vom converti dezechilibrele din viata
    noastra in tot atatea oportunitati.

    Ralph Bruksos, “Schimbarea ca oportunitate”, Editura Curtea
    Veche, Bucuresti, 2010

  • Conspiratii, pasiuni sangeroase si nebunia puterii

    Rufus, personajul prin ochii caruia este filtrata aceasta lume
    haotica, rascolita de pasiuni sangeroase si de porniri
    discretionare, este sclav. Gratie lui, Douglas Jackson ne ajuta sa
    patrundem in bolgiile curtii imperiale, sa deslusim intrigile din
    culise, sa intelegem resorturile intime care il fac pe Caligula sa
    se comporte ca un zeu caruia nu ii stau in cale nici morala, nici
    legea, nici sentimentele traditionale.

    Temandu-se de moarte si de faptul ca isi poate in fiecare clipa
    pierde puterea, ratacit intr-o lume marcata violent de abuzuri,
    scandaluri sexuale si conspiratii, imparatul desavarseste absurdul
    prin propriile actiuni megalomane si proiecte asasine.

    Douglas Johnson, “Caligula”, Editura Allfa, Bucuresti,
    2010

  • Managementul a murit – traiasca managementul!

    Da insemne asta ca Gary Hamel, unul dintre cele mai sonore nume
    ale strategiei economice la nivel mondial, fondator al Management
    Innovation Lab, canta prohodul managementului? Dimpotriva, el
    clameaza urgenta unei innoiri manageriale fundamentale si apusul
    managementului traditional ca tehnica de gestiune. Gary Hamel ii
    invita pe toti conducatorii de intreprinderi (si, de fapt, pe toti
    cititorii sai) sa iasa de pe caile batatorite si sa practice
    “inovatia manageriala”, pe care o asaza in fruntea tuturor
    celorlalte tipuri de inovatie (strategica, produse/servicii,
    procedee).

    Sprijinindu-se pe numeroase exemple, culese din experienta a
    circa o suta de intreprinderi, cartea ne ajuta sa punem intrebarile
    potrivite, ca sa rasturnam principiile generale ale managementului
    (ca, de pilda, “De ce sa opunem libertatea disciplinei?”) si sa
    renuntam la prejudecati. Cele trei exemple de baza sunt niste
    companii cu dimensiuni, cultura si sectoare diferite: Whole Foods,
    distribuitor de produse bio, WL Gore, o companie de inovatie
    industriala, si Google, sistematizatorul de informatie pe net. El
    analizeaza, in cazul fiecarei companii, functionarea, modul de
    lucru si caracteristicile manageriale care le deosebesc de alte
    societati similare. Dar si punctele comune: principii manageriale
    care favorizeaza adaptarea la mediul in care se afla plasate, un
    scop antreprenorial limpede si integrat la nivelul tuturor
    colaboratorilor, echipe autonome si, desigur, ambitii de anvergura.
    Nu in ultimul rand, increderea in capacitatea angajatilor de a
    participa la evolutia firmei si la punerea in practica a proceselor
    care valorizeaza ideile, actiunile si oamenii.

    Desigur, fiecare companie este diferita, fiecare cultura este
    specifica. Asa incat fiecarui sef de institutie ii revine misiunea
    ca, in contextul propriu, sa-si puna problema propriei conduceri si
    a raportului cu salariatii. Bogatia exemplelor furnizate de Hamel
    (dincolo de cele deja pomenite) subliniaza faptul ca problema
    inovatiei manageriale este una pentru toti si doar raspunsurile
    sunt multiple, iar ele trebuie cautate cu rabdare, in sanul
    fiecarei comunitati si al fiecarui mediu de afaceri in parte.

    Gary Hamel, Bill Breen, “Viitorul managementului”, Editura
    Publica, 2010

  • Fetita din Yemen care voia sa vada marea

    Nojoud s-a nascut in Yemen, o tara cu istorie milenara, care pe
    vremuri era denumita Arabia fericita – Arabia Felix. “Inalta de-o
    schioapa, Nojoud nu este nici regina, nici vreo printesa. E o fata
    normala, cu parinti si o droaie de frati si surori. Ca toti copiii
    de varsta ei, adora sa se joace de-a v-ati ascunselea si e
    innebunita dupa ciocolata. Ii place sa faca desene colorate si
    viseaza sa semene cu broasca testoasa de apa, caci nu a vazut
    niciodata marea. Cand surade, ii apare o gropita pe obrazul stang”,
    ne povesteste Delphine Minoui, ziarista franceza care i-a ascultat
    destainurile.

    Fetita a fost casatorita, nu doar impotriva vointei ei, ci chiar
    fara sa fie instiintata, inainte sa fi implinit varsta de 10 ani.
    Obiceiurile locului, cutumele religioase si mentalitatile
    anchilozate fac posibile astfel de casatorii aberante, pe care
    legea nu are, inca, puterea sa le curme. Asa ca Noujoud se vede
    silita sa plece din capitala yemenita Sanaa, unde locuia impreuna
    cu familia, in indepartatul sat Khardji, unde se afla locuinta
    sotului ei, Faez Ali Thamer. Desi acesta i-a promis solemn tatalui
    lui Nojoud (cel care a parafat mariajul) ca nu se va atinge de
    micuta pana cand aceasta nu va deveni nubila, isi incalca
    promisiunea de indata ce ajunge in satul sau natal. Incepe, atunci,
    pentru mica exilata, o serie de inimaginabile scene de tortura
    sexuala si de umilinte zilnice.

    Remarcabila in aceasta poveste nu este atat tragedia fetei (un
    fapt aproape curent in respectiva zona a globului), cat energia
    acesteia, vointa ei supraumana de a-si depasi conditia de sclava
    moderna. Ajunsa, in urma unei calatorii de convenienta, la rudele
    ei din capitala, Nojoud evadeaza din bratele mizerabilului ei
    consort si se refugiaza in tribunalul din Sanaa, de unde este
    hotarata sa nu plece pana nu va obtine divortul. Cu un avocat abil
    si un judecator de sedinta intelept si cu suflet mare, obtine
    castig de acuza si creeaza un precedent notabil in jurisprudenta
    yemenita. Intreaga presa a lumii a aclamat-o, a ajuns pe prima
    pagina a ziarelor din SUA si Europa. Din pacate, pentru ea
    copilaria a inceput acolo unde congenerele ei si-o ispravisera, iar
    acest decalaj nu va putea fi anulat de nicio justitie din
    lume.

    Delphine Minoui, “Divortata la 10 ani”, Editura Pandora M,
    Bucuresti, 2011

  • Bun venit in Anul iepurelui!

    Eroul cartii, Vatanen, este jurnalist la un ziar din Helsinki.
    Un individ blajin si fara mari drame existentiale, care isi face
    sarguincios, dar plictisit meseria. Plecat pentru un reportaj in
    provincie, impreuna cu un coleg fotograf, loveste cu masina, in
    plina pustietate, un iepure, iepurele nostru titular. Plecat pe
    urmele lui, il gaseste, ii ingrijeste labuta zdrobita si se
    ataseaza de el intr-atat, incat hotaraste, sub imperiul unei
    decizii aparent nesabuite, sa-si abandoneze nu doar colegul, ci
    toata viata lui anterioara. Adica nevasta (o femeie artagoasa si
    acra, care, pe deasupra, il mai si inselase), prietenii, casa si
    slujba calduta din capitala finlandeza. Fara regrete, dar si fara
    mari sperante de viitor, Vatanen isi vinde, telefonic, barca cu
    panze acostata intr-un fiord si, cu banii primiti la sediul unei
    banci din provincie, porneste intr-o veritabila odisee ecologista
    spre Cercul Polar, insotit de iepurasul vatamat.

    Cuplul om-iepure starneste hazul si rascoleste, intr-o maniera
    cu totul neobisnuita, resursele de tandrete ale cititorilor. Caci
    ce poate fi mai induiosator decat grija pe care si-o poarta unul
    altuia, maniera aproape stiintifica in care ziaristul hraneste
    animalul si felul cum animalul ii da omului tarcoale dupa fiecare
    scurta disparitie? Tandemul, in ciuda a tot soiul de oprelisti (o
    arestare la sediul politiei rurale, o urmarire ca-n filme, dupa ce
    a trecut fraudulos granita cu URSS, incendiul unei paduri) isi
    urmeaza impacat periplul spre niciunde si intalneste o galerie
    absolut fermecatoare de personaje (un doctor dus cu pluta, un
    buldozerist sinucigas, o pseudo-avocata, un fost politist paranoic
    si multi, multi altii, care mai de care mai nazdravani). Oriunde
    ajunge, Vatanen gaseste adapost, ba chiar si cate o slujba
    temporara, este intampinat cu solicitudine, se apropie hamesit de
    miracolul naturii si pare, in ciuda atmosferei suprarealiste prin
    care inoata, ca poate in sfarsit respira liber. Toate astea
    datorita, evident, micutului iepure schiop.

    Arto Paasilinna, “Anul iepurelui”, Editura Humanitas Fiction,
    Bucuresti, 2010