În 2008, un tânăr care conducea o agenţie Bancpost din Capitală a încercat să se sinucidă. Nu suferea din dragoste, nu avea probleme de sănătate, nici vreo depresie care să ascundă traume vechi. Fusese “doar” prins că fraudase banca pentru care lucra cu 100.000 de euro, furaţi chiar din seiful băncii. Conştient de gravitatea faptei, a decis că soluţia rezidă în sinucidere. Din fericire pentru el, a fost o tentativă eşuată, la fel ca şi cea de a frauda banca.
La doi ani distanţă, dar la Braşov, angajaţii unei alte bănci păgubeau mai mulţi clienţi cu peste 1,5 milioane de euro pe care îi sustrăseseră în timp din conturile acestora. Exemplele pot continua, iar dacă readucem în lumină cazuri similare petrecute în alte ţări, vorbim despre fraude uriaşe, de miliarde de euro, care au scandalizat întreaga lume. De neuitat rămâne traderul francez de la Société Générale, Jérôme Kerviel, care a păgubit în 2008 grupul cu aproape cinci miliarde de euro, zguduind din temelii instituţia financiară. Avea 30 de ani şi câştiga în jur de 100.000 de euro pe an.
Dacă s-ar fi întâmplat acelaşi lucru în România şi, mai ales, dacă frauda ar fi fost făcută în sectorul comercial, am fi vorbit cu siguranţă de o tragedie de proporţii. În străinătate însă, companiile sunt extrem de precaute la acest capitol şi, indiferent de piaţa unde activează, nu concep să lase un asemenea risc neacoperit. “În străinătate, aproape toate companiile au asigurare împotriva fraudelor comise de angajaţi tocmai pentru că există o cazuistică alarmantă din acest punct de vedere”, spune Eduard Simionescu, directorul general al brokerului de asigurări GrECo JLT România GmbH Viena.
În România, lucrurile sunt însă mult mai nuanţate, în sensul că, deşi se adresează unui public bine familiarizat cu instrumentele financiare de protecţie, adică sectorul corporatist, aceste poliţe au succes doar pe jumătate. “Teoretic, este un produs adresat oricărei companii care are angajaţi şi este, implicit, supusă riscului de a fi fraudată. Practic, sunt două publicuri foarte clar disociate”, explică Simionescu. Linia de demarcaţie se face între companiile din sectorul financiar şi cele din sectorul comercial, care au, după cum spune Simionescu, un comportament diametral opus în ceea ce priveşte frecvenţa încheierii de poliţe împotriva unui risc precum frauda angajaţilor.
Astfel, dacă instituţiile din sectorul financiar au mare grijă să nu rămână descoperite în faţa unei eventuale fraude, pentru companiile din sectorul comercial astfel de instrumente de protecţie financiară nu reprezintă nici pe departe o prioritate, în mare parte pentru că acoperirea riscului de fraudă este destul de costisitoare. Sumele asigurate sunt în general de ordinul milioanelor sau al zecilor de milioane de euro, dar pot ajunge şi la ordinul miliardelor, atunci când avem de-a face cu mari corporaţii. “Am avut la un moment dat un client din industria cosmetică, deci din afara sectorului comercial, care şi-a asigurat compania pentru un milion de euro. Pentru acest nivel, prima anuală este de 5.000-10.000 de euro”, spune Simionescu.
Valoarea primelor anuale şi a sumelor asigurate se calculează în funcţie de o serie întreagă de criterii. În acest sens, contează dacă respectiva companie face parte din sectorul financiar sau nu, dacă este listată sau nu la bursă, dacă este o companie antreprenorială sau cu acţionariat străin, ce istoric de daune are, câţi angajaţi sau ce cifră de afaceri înregistrează anual. În mod evident, cu cât compania este mai mare, cu atât riscurile de a fi fraudată sunt mai mari şi, implicit, creşte valoarea primelor plătite şi cresc şi sumele asigurate.
