BusinessMagazin

Tag: opinie

  • De câţi bani este nevoie pentru a motiva o demisie de premier

    Cel mai rapid răspuns la îndemână este că Emil Boc şi-a păstrat, până la capăt, rolul de servitor perfect, dispus să încaseze loviturile destinate stăpânului, şi asta a făcuit şi acum. Este uşor să invoci manifestaţiile, dar acestea n-au început de ieri în România, nemulţumirea oamenilor este aceeaşi de la începuturile crizei şi chiar hăt, iar realizările sunt mai mult din vorbe şi mai puţin cu efecte concrete. Iar omului de rând cred că îi pasă acum mai mult, şi pe bună dreptate, de căldură, gaze şi aprovizionare şi mai puţin de politică, politicieni şi guverne. Drept urmare, dacă a fost un act politic, atunci timpii sunt total anapoda şi denotă fie stângăcie, fie pierderi de bun simţ sau, mai rău, de cap.

    Dacă e să-l credem pe Emil Boc, ţara e lăsată curată, măturată, cu geamurile spălate şi mai miroase şi a gutui coapte; dacă e să-l credem pe Jeffery Franks, situaţia este acceptabilă, pentru că ne dau tranşa, dar sunt câteva probleme care l-ar cam înţepa în talpă – reforma sistemului sanitar, contractele din energie şi gaze, lipsa “bunelor practici fiscale” în aplicarea Programului Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii. Toate sunt chestiuni care au fost repetate şi răsrepetate şi promise şi răspromise, dar nimeni n-a mişcat un deget ani de zile. Şi risipa din sistemul sanitar a continuat, contractele din energie şi gaze au fost aplicate, iar lipsa de bune practici este de fapt cronică şi binecunoscută tuturor celor angajaţi nu numai în Planul de Dezvoltare a Intrastructurii ci cam în orice activitate lucrativă din România.

    Cred că din cauza asta premierul Franks s-a supărat un pic pe premierul Boc. Dacă nu mă înşel, valoarea tranşei pe care FMI ne-o pune la dispoziţie este de 500 de milioane de euro. Valoarea ne poate oferi o idee despre cât este nevoie pentru a motiva o demisie de premier.

  • Indira Crasnea, Mediafax: Cenuşiu, preşedintele Băsescu a revărsat sincerităţi neconvingătoare

    Vorbind aproape în totalitate despre sine la persoana a treia singular, preşedintele (nu “eu, Traian Băsescu, preşedintele României”) a revărsat, cu o monotonie aproape convingătoare şi cu o aparenţă de suflet, o seamă de sincerităţi. Că a vrut modernizare, dar asta se face cam nefericit prin legi discutabile şi care au dus la un “sentiment de nesiguranţă”. Că DNA nu este “instrumentul preşedintelui”. Că nu conduce PDL, Guvernul şi nici Curtea Constituţională.

    Şi după acest şir de “nu” şi alte aprecieri din categoria “România şi restul lumii..departe, până în India” (unele în post-scriptum-ul discursului) preşedintele ne-a arătat viitorul. Neavând ceva de oferit în prezent, a spus că “se deschide un orizont de ţară nouă, în parteneriat cu guvernul”.

    Un orizont de ţară nouă unde ar trebui să stăm pe pingelele noastre (cu preşedintele, acelaşi Traian Băsescu, la locul său), pentru că nu mai putem râvni la investiţii străine şi ar cam trebui să nu ne aşteptăm la fericire din partea zonei euro. Adică, mai cu rezerve faţă de Europa şi mai cu optimism faţă de Turcia, marea prietenă China, alte zone exotice.

    Preşedintele Băsescu a avut un discurs parcă alcătuit din bucăţi nu prea reuşit îmbinate, pe care le-a prezentat fluctuant. Conceput de mai mulţi autori, parcă vrând să împace şi sfârşind prin a convinge, probabil, pe prea puţini.

    Şi nu a fost convingător pentru că acea “legătură de încredere” pe care o clama Traian Băsescu greu de crezut că s-ar fi restabilit. Pentru că el tot vinde această marfă a schimbării, spunând “eu sunt la fel”. Pentru că face curte de nevoie celor pe care se grăbeşte să-i uite oportun: “societatea civilă de bună calitate”. Când şi-a dat seama ca există?.

    Tot ce a putut spune Traian Băsescu, într-o mare aşteptare faţă de persoana sa, este că îşi va diminua gafele. Şi că se agaţă de cuvântul magic “împreună”. Poate ieşi din marasm doar ‘împreună” cu naţiunea. Dar, între timp, naţiunea a devenit una a supravieţuitorilor singuratici. De nevoie. Ce le poate spune preşedintele acestor individualişti?

    Nu le-a putut lua faţa. Şi viaţa l-a depăşit, neaşteptat. Iar “faţa” i-a fost luată trist de întâmplarea că s-a prăpădit un mare actor. Emil Hossu. El nu este artistul care a vorbit puţin şi decent la un miting politic la Arcul de Triumf. Doar doctorul din ” Toamna bobocilor”, ziaristul din “Secretul lui Nemesis”. “Baiatul bun şi frumos” din filmele şi piesele de teatru ale tinereţii multora.

    (Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)

  • Indira Crasnea, Mediafax: “TB, cu eliberare treptată”, somnifer prezidenţial

    Diplomaţii, oameni răbdători prin natura meseriei şi mult ştitutori de la câte treburi de mirare au văzut, au ascultat atent, au moţăit neutru şi au încercat să analizeze discret, în sine, toleranţa timpanului prezidenţial la zgomotul colectiv. Nu ştiu ce concluzie au tras ambasadorii, care au plecat în urechi cu ecourile vocii unui preşedinte care, ciudăţenie, părea într-o armonie aproape de ideal cu România.

    Cu România cuminte şi silitoare, care-şi plăteşte datoriile la centimă şi care-şi flutură cochet batistuţa către investitorii căzuţi pradă farmecului său. Cu România care se pasionează de Primăvara arabă, nu de Iarna de la Universitate. Cu România care simpatizează cu naţia palestiniană, dar nu pentru că-şi scoate pălăria în faţa palestinianului Arafat (Raed).

    După întâlnirea cu preşedintele, ambasadorii, obligaţi la echilibru, vor găsi tâlcul corect al tăcerii prezidenţiale (care n-are nimic eroic) şi sensul exact (care n-are nimic misterios) al vuietului din stradă.

    După întâlnirea cu ambasadorii, preşedintele şi-a oprit un rest de tăcere. Pentru uz personal. Nu, nu este un caz de autohipnoză. E doar pentru trecerea treptată într-un vis agitat. Despre România care nu-l înţelege. Şi care, deocamdată, a aruncat somniferele.

    (Material realizat de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro).

  • Cristian Tudor Popescu: Te iubesc – gen. Epic

    Cel mai bine spune asta o vorbă de-a lor, gen, pusă la capătul propoziţiei: “Da, şi Adi a zis ceva, te iubesc – gen”, “Carla e vreau să mă sinucid – gen”, “Nu vrea să meargă cu mine la mare – gen”. Tot ce se întâmplă nu poate avea nimic particular, unic, irepetabil, trebuie înscris într-o serie, într-o categorie fenomenologică, într-un gen.

    Apărare prin clasificare. Astfel, nu te poate afecta personal, nu te poate răni, tot aşa cum nu te poate răni un leu pus într-o cuşcă pe a cărei plăcuţă scrie în latineşte “Panthera leo”.

    A murit mama – gen. Această glaciaţie a sentimentelor provoacă distrugerea clasei mijlocii printre tineri în materie de sex. Sau invers. Mulţi devin hiperactivi sexual de la 13-14 ani, cu contacte multe şi la întâmplare, echivalate cu a fuma o ţigară sau a face un duş. Nematurizare afectivă, prematurizare sexuală. Alţii rămân blocaţi, complexaţi, retractili, viaţa lor sexuală fiind zero sau redusă la masturbare în faţa computerului.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Cristina Roşca: În vremuri când totul scade, luxul devine mai strălucitor

    Acum însă, pe toate cele trei – imperiul în domeniul cosmeticelor, magazinele de lux şi chioşcul – le văd doar ca un motiv de griji, griji şi alte griji. Consumul a scăzut, scade şi nu se ştie dacă sau cât va mai scădea.

    Cum ştiu asta? Toţi executivii o spun, mai voalat sau mai puţin voalat şi toate coşurile o arată atunci când merg la cumpărături sau când merg să iau pulsul pieţei.

    Şi totuşi, chiar în aceste condiţii au existat “nebuni” care au “călcat în picioare” prudenţa mea şi bine au făcut.

    La deschiderea primelor magazinele H&M mii de oameni s-au aşezat la coadă. “Nu am mai văzut aşa ceva de pe vremea cealaltă când stăteam la coadă la ulei sau la zahăr. Şi cică nu are lumea bani”, constata o pensionară care se aşezase la coadă pentru un nepot care nu ajunsese la timp.

    Şi H&M este încă în liga mică. Anul acesta au venit şi jucătorii din liga mare, Burberry şi Valentino, unde preţurile sar bine de 2.000 de euro. De ce vin? Să plimbe luxul pe la nasul săracilor Europei, m-am întrebat eu. Ei bine, nu. În vremuri când totul scade, luxul devine mai strălucitor.

    Şi atunci, să vină şi Chanel şi Alexander McQueen pentru că de SH (second-hand) şi de Esprit ne-am săturat. (Esprit a închis în acest an toate magazinele de pe piaţa locală, ieşind astfel din România, după ce vânzările au scăzut puternic.) Până vin, ne mulţumim cu Zara şi H&M.

    Cristina Roşca este redactor ZF-BUSINESS Magazin.

  • Iulian Anghel, ZF: Cât costă democraţia în România – 20 de milioane de euro

    După trei ani de austeritate, dă bine la electorat să arăţi cât de econom eşti. Aşa s-a întâmplat şi în alegerile prezidenţiale din 2009 în timpul cărora a fost impus şi referendumul pentru Parlamentul unicameral – tot în numele economiilor care ar fi făcute. Ce s-a ales din referendum? Nimic. Dar tema a fost bună în campanie. Pentru ceva alegători lipsiţi de perspectiva de a vedea lucrurile îmbunătăţite în plan economic, ideea că cineva face economii spre binele lor ar putea prinde bine. Dar un lucru nu ar trebuie să scape aceştia din vedere. Că totul este o farsă electorală.

    O farsă electorală şi nimic mai mult este decizia de comasare a alegerilor. Pentru că nicăieri în lumea bună nu se întâmplă asta. În Franţa, oamenii vor veni la vot anul viitor de patru ori în două luni. Pentru alegeri prezidenţiale în două tururi şi alegeri legislative tot în două tururi, dar nimeni nu se gândeşte că sunt prea multe sau prea scumpe.

    Americanii au alegeri naţionale din doi în doi ani şi de “n” ori la nivel local şi nimeni nu s-a gândit să le comaseze. Recomandările Comisiei de la Veneţia sunt ca legislaţia electorală să nu fie schimbată cu 12 luni înainte de alegeri. Dacă lui Sarkozy i-ar trece prin cap să comaseze vreo prostie pentru un ce profit, la Paris ar începe revoluţia.

    Doar la Bucureşti Emil Boc şi Traian Băsescu cred că oamenii se hrănesc cu iluzii. Orice specialist în legislaţie electorală poate spune că alegerile trebuie clar delimitate pentru că vizează sfere diferite de competenţe şi putere.

    Dar dacă prima dată a mers de ce nu ar merge şi a doua oară?

    “Prima dată” a fost când preşedintele a impus referendumul pentru Parlament, în 2009, şi i-a ieşit. Hodoronc-tronc Parlament unicameral, doar că dă bine la electorat. A doua oară, când preşedintele şi Guvernul au încercat regionalizarea pe care au scos-o din mânecă peste noapte, negândită, nejustificată, de parcă rezolvaseră deja toată birocraţia din România şi asta mai lipsea. Apoi s-a încercat să se schimbe legea Capitalei şi să se desfiinţeze sectoarele, doar-doar o ieşi ceva şi de aici, pentru că alegerile sunt aproape.

    Când Ion Iliescu era atotputernic, PD ţipa ca din gură de şarpe că alegerile prezidenţiale şi cele legislative care se desfăşurau în aceeaşi zi trebuie despărţite pentru este bine ca oamenii să judece proiecte şi programe şi nu să meargă după locomotive electorale ca Iliescu. Acum tronc. Hai să le lipim pentru că ele ne aduc câştig întrucât primarii noştri vor avea interesul să pună osul la treabă şi pentru parlamentari nu doar pentru ei.

    Până la urmă unde este democraţia pe care o invoci când tu schimbi legi în funcţie de interesul tău electoral?

    Unde este democraţia domnule Boc când dumneavoastră guvernaţi doar prin angajarea răspunderii (e drept prevăzută de Constituţie) fără nicio dezbatere parlamentară? Când PSD vă racola parlamentarii urlaţi că legea trebuie să-i spânzure pe traseişti. Acum îi pupaţi în bot pentru că vă sprijină!

    Vreţi economii? Faceţi cum a făcut Mario Monti în Italia şi renunţat la salariu, dacă vă dă mâna. Dispuneţi ca miniştri să vină la serviciu cu tramvaiul pentru că numai pe benzină ministerele cheltuiesc anual 45 de milioane de euro, o sumă nu mare, dar oricum dublă faţă de economia pe care o faceţi schilodind democraţia şi aşa vai de capul ei de pe aici.

    Uitaţi-vă cum faceţi ca în România să apară din nou locurile de muncă, să vină creştere economică, să vină speranţa în inimile oamenilor. Acestea sunt lucrurile importante în România, nu economia de 20 de milioane de euro. Aţi condus Guvernul în 2009 cu frâna trasă dintr-un considerent strict electoral. Uitaţi de asta. Pentru că nu Constituţia pe care vreţi să o modificaţi, nu lipsa parlamentului unicameral şi nu lipsa regionalizării sau faptul că alegerile sunt separate au condus economia la prăbuşire. Întrebaţi-vă dacă nu cumva aceasta are legătură şi cu modul în care conduceţi ţara şi cu deciziile pe care le luaţi. Gândiţi-vă că democraţia nu înseamnă dreptul celui de la putere de a face ce vrea. Nu fiţi zgârcit cu democraţia. Dacă nu o schilodiţi acum s-ar putea să vă prindă bine peste câţiva ani.

    Citiţi mai multe opinii ale jurnaliştilor Ziarului Financiar pe www.zf.ro/opinii

  • Domnilor, a fost o mare onoare să cânt cu voi în seara asta!

    “Orpheus in der Unterwelt” îl ştiţi? Nu suntem pe Titanic suntem în Uniunea Europeană.
    Iar dacă tot pregătim împreună sfârşitul lumii acum că m-am alăturat vouă, haide să ne uităm înapoi pentru un scurt examen de conştiinţă. Nu merită să lăsăm să moară o lume atât de frumoasă fără să ne amintim ce părinţi au făcut posibil ca ea să existe.
    Vă mai aduceţi aminte? “Democraţia este cea mai lină calea spre tiranie”: Aristotel, cu vreo 300 de ani înaintea naşterii lui Hristos. Două mii de ani s-a contorsionat istoria să-i dea dreptate unuia dintre cei mai celebri filosofi greci, călcând peste Thomas Morus, pest mii alţii, trecând prin “Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni” a lui Rousseau sau peste Hobbes care capitulează în faţa “luptei tuturor împotriva tuturor”.

    Mă obsedează de câteva zile “discursul asupra inegalităţii” a lui Rousseau pentru că mi se pare mai de actualitate astăzi decât oricând: fiecare progres conţine în el germenii decăderii.
    Să fi ajuns astăzi în acest punct?

    Lamentaţiile despre dispariţia monedei unice sau chiar a Uniunii Europene au ajuns la cer. Puzderie de apostoli ai dezastrului prevestesc sfârşitul. Ceea ce în urmă cu zece ani ar fi fost de neconceput să fie pronunţat în ungherul cel mai intunecat este strigat astăzi de pe acoperişurile caselor: piaţa este incompatibilă cu democraţia!
    Numărătoare inversă a început: mai sunt zece zile… mai sunt nouă zile… Zeul Timp îşi devorează propriii copii!

    În faţa lăcomiei “pieţelor” nu ne mai rămâne decât să scoatem tancurile. Din ce în ce mai des ni se aminteşte că “naţionalizarea” nu este un cuvânt necunoscut. Şi totuşi…
    Churchill se îndoia şi el de virtuţile democraţiei, dar admitea că nu cunoaşte o formă de guvernare mai bună. Aşa a mers înainte Uniunea Europeană, cu această idee. Nu există nimic mai bun decât imperfecţiunile democraţiei. Şi nimic mai “mobilizator” decât mâna invizibilă a pieţei.

    Dar… “Păcatele tale cele mai ascunse vor fi strigate de pe acoperişurile caselor”, când va veni “Sfârşitul”. Este un verset din Apocalipsa. Care sunt păcatele noastre ascunse?
    Democraţia a fost consolidată în UE de prosperitate. Nu ştiu ce va fi când aceasta va dispărea. Văd doar apariţia în Europa a unor curente pe care le credeam închise în minţile unui pumn de tembeli.

    Democraţia nu este un dat. În istoria lumii, democraţia este mai degrabă un accident. Să ne întoarcem, aşadar, de unde am plecat?
    Dacă este aşa, domnilor daţi-mi voie: A fost o mare onoare pentru mine să cânt cu dumneavoastră în seara asta!

    Cititi mai multe opinii scrise de Iuliana Anghel pe www.zf.ro

  • O autostradă şi 2013 basme

    Cel mai recent exemplu: anul acesta la reţeaua de autostrăzi trebuia să adăugăm 117 noi kilometri, potrivit promisiunilor din iarna trecută, dar spre final de an, când tragem linie, obţinem doar 21 de kilometri din autostrada Soarelui, pe care panglica s-a tăiat de două ori, o dată în vară şi o dată în toamnă, pentru fiecare bandă de pe cele două sensuri de mers. Urmează încă 32 de kilometri din Timişoara-Arad, ce ar trebui deschişi circulaţiei la mijlocul lunii decembrie. Şi cam atât. Concluzia: circa 50 de kilometri.

    Într-adevăr, 2011 nu a fost un al tăierilor de panglici, ci mai degrabă al atribuirilor de contracte şi al declaraţiilor răspicate de tipul: “vom avea 100, 200, 1.000 de kilometri de autostrăzi în 2012, 2013, 2020”.
    Partea bună este că, în sfârşit, după ce şi-au dat seama că ar putea pierde miliarde de euro de la Comisia Europeană, bani gratis, cei de la Ministerul Transporturilor au scos la licitaţie pe bandă rulantă tronsoane pe ruta Nădlac-Sibiu. Bila neagră însă este că până acum au început lucrări efective de construcţie doar pe 108 kilometri din cei 183 de kilometri atribuiţi în 2011, deşi ministrul Transporturilor Anca Boagiu spunea recent că în primăvara lui 2013 vom circula pe autostradă de la Nădlac la Sibiu.

    Şi, gândindu-ne că iarna care bate la uşă este un sezon mort pentru construcţii, iar câteva dintre tronsoanele de pe această autostradă nici măcar nu au fost scoase la licitaţie (spre exemplu, sectorul Dumbravă-Deva), întrebarea care se pune este: să mai credem sau să nu mai credem?

    Deranjant nu este neapărat faptul că nu au început lucrările pe toate tronsoanele, ci mai degrabă promisiunile autorităţilor cu privire la finalizarea acestor şosele. Altfel spus, verba volant, sripta manent.
    Ştim cu toţii că anul electoral bate la uşă şi investiţiile (nu numai cele în infrastructură) trebuie accelerate pentru a ghida electoratul unde să pună ştampila de vot, însă basmul cu autostrăzile deja nu mai este crezut nici măcar de copii.

    CNADNR spunea recent că, dintre autostrăzile din vestul ţării, pe Deva-Orăştie s-a lucrat cel mai mult până la finalul lunii octombrie, echivalentul a 14,75% din totalul lucrărilor (contractul pentru Deva-Orăştie a fost atribuit încă din toamna trecută, astfel că este normal ca lucrările să fie ceva mai avansate), în timp ce pe un tronson de 16,5 kilometri din Nădlac-Arad s-au executat deja 2% din lucrări. Despre celelalte autostrăzi deocamdată nu există o statistică privind stadiul fizic de execuţie, având în vedere că lucrările abia au demarat. Nu putem uita nici de cele opt şantiere începute în anii 2007-2008 şi care nici măcar nu au fost finalizate, deşi vorbim de tronsoane de 20-30 de kilometri. O situaţie specială are autostrada Moara Vlăsiei-Ploieşti, cu o lungime de 42 de kilometri şi care în primăvară a stat sub zodia rezilierilor, în condiţiile în care Ministerul Transporturilor i-a ameninţat pe cei patru regi ai asfaltului care o construiesc (Umbrărescu, Căşuneanu, Beşciu şi Vulpescu) că le va lua contractul. Ceruseră 100 de milioane de euro în plus ca să termine autostrada, dar după ce ministerul a pus piciorul în prag, constructorii s-au răzgândit şi au descoperit că pot face aceleaşi lucrări şi fără cei 100 de milioane de euro. Mai mult, şi-au asumat că autostrada va fi deschisă circulaţiei pe 15 decembrie. O altă promisiune deşartă, pentru că recent premierul Emil Boc a spus că cel mai probabil prin aprilie vom putea circula pe acest tronson. Plăteşte cineva penalităţi pentru întârzieri? Nu se ştie.

    Despre autostrăzile inexistente din România s-au scris poate mii de pagini de ziar, s-au realizat sute de ştiri şi emisiuni şi se discută permanent, fie în cercul oamenilor de afaceri sau al managerilor de top care îşi stabilesc strategiile în funcţie de infrastructura de transport, fie în rândul oamenilor care nu-şi doresc decât să ajungă mai repede la destinaţie. Şi mai frustrant este însă când citeşti în Times of India informaţii care par secvenţe dintr-un film de la Bollywood: în India se construiesc zilnic 11 kilometri de autostrăzi. ZILNIC. Într-adevăr, este o ţară cu o suprafaţă de 14 ori mai mare şi o populaţie de 53 de ori cât a României, însă dacă raportăm la ţara noastră, rezultă că şi noi ar trebui să construim măcar 200 de metri pe zi (raportând la populaţie). Adică 73 de kilometri pe an. România are în prezent însă doar 334 kilometri de astfel de şosele şi promisiuni. Multe la număr. Va schimba oare ceva anul electoral care se apropie cu paşi rapizi?

  • Sorin Pâslaru, ZF: Dacă aţi făcut un milion de euro şi mergeţi la golf în loc să intraţi în politică, să nu aveţi pretenţii despre cum este administrată ţara

    Ultimul exemplu de ilustrare a ravagiilor pe care le fac oamenii aduşi să conducă această ţară prin mecanismul alegerilor în business este selecţia oamenilor pentru Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA). CSA, care supraveghează o piaţă de 2 mld. euro, este echivalentul BNR pe piaţa bancară sau al CNVM pe piaţa de capital. Ca urmare, la vârful său ar trebui să fie oameni cu serioasă pregătire de specialitate, cu experienţă în finanţe, recunoscuţi în industria lor şi curaţi, adică neimplicaţi de-a lungul timpului în nicio afacere tenebroasă. Pe scurt, oameni cu prestigiu.

    Aşa ar trebui, dar nu este deloc aşa. În Consiliul CSA şi-au făcut loc un fost agronom, un absolvent de TCM, un fost poliţist, un fost şef de hotel care a urmat cursul de cadre al PCR. Alţi doi au lucrat în sectorul financiar, dar, ca un făcut, au fost amestecaţi în două dintre cele mai toxice afaceri financiare de care a avut parte România: SAFI şi Gelsor (adică FNI). Iar acum, culmea, cine a mai fost ales? Încă cineva din orbita SOV Invest, adică un om care a lucrat la Romexterra Leasing. Doar preşedintele CSA de până acum, Angela Toncescu, era un om cu experienţă directă în sector, fiind director general al Asirom timp de cinci ani.

    Încheierea mandatului său a dat startul la cea mai tensionată cursă de alegere a unor candidaţi pentru Consiliul CSA de până acum. După ce unul dintre veteranii industriei asigurărilor, recunoscut ca atare de piaţă, Cristian Constantinescu, a fost respins în comisiile de buget-finanţe, a fost scos peste noapte şi votat în comisii drept preşedinte al CSA un director al unei sucursale de asigurări în vârstă de 36 de ani. Singurul său atu, tinereţea. În rest, experienţa sa ca director de sucursală de companie de asigurări şi educaţia la o universitate destul de slab cotată, Spiru Haret, păreau insuficiente pentru anvergura unei asemenea poziţii. Păreau. Pentru că ieri aceiaşi membri ai Parlamentului au anunţat că îl aleg pe Constantin Buzoianu, 62 de ani, ca preşedinte al Comisiei. Fost poliţist ieşit la pensie în 1997, Buzoianu a intrat în asigurări în poziţia de consilier al fostului director al Omniasig, Constantin Toma, iar de cinci ani este membru al Consiliului CSA. Iată-l pe Mugur Isărescu al asigurărilor: Constantin Buzoianu.

    “Nu vreţi un director de sucursală că nu are anvergură? Atunci luaţi un fost poliţist”, parcă ar fi spus politicienii către industria de asigurări. Care industrie de asigurări, ca şi celelalte din România, nu are voce. Doar câţiva şefi de companii au acceptat să iasă şi să vorbească despre profilul celui care ar trebui să conducă o asemenea instituţie. Uniunea Asigurătorilor? Parcă nici nu ar exista. Toţi sunt cu capul în nisp. Profesioniştii acestei ţări cred că alţii trebuie să le rezolve problemele şi se ţin departe de politică, deşi mulţi au deja mijloacele şi timpul să se implice pentru a schimba viaţa comunităţii prin implicare în politică.

    Dacă ai făcut un milion de euro, te duci la golf sau intri în politică? Nu funcţionează piramida nevoilor şi în România? Nu au oamenii nevoie de recunoaştere în comunitatea lor după ce şi-au satisfăcut nevoile de securitate şi hrană? Şi comunitatea este numai familia, nu ţara?

    Pentru că altfel, singura soluţie ca această contraselecţie din politică să nu ţină România în loc va fi ca Parlamentul să fie făcut din 300 de oameni aleşi întâmplător, decupaţi într-o seară din publicul unui stadion de fotbal. Probabil că ar fi o soluţie mai bună decât ce avem în prezent.

    Sorin Pâslaru este redactorul-şef al Ziarului Financiar.

  • Elogiul fandacsiei

    Procesul descris de conu Leonida, in jurul anului de gratie
    1880, e un indreptar cat se poate de util de cunoastere a semenilor
    nostri din jurul anului de gratie 2011. Atat de util, incat are un
    echivalent aproape perfect in descrierea plastica facuta de
    guvernatorul Mugur Isarescu spaimei obsesive fata de evolutia
    cursului de schimb, care functioneaza dupa principiul “Cand se
    depreciaza leul intram in panica si ne tremura capul, ne luam de
    par in fata televizorului, iar cand se apreciaza nu ne revenim si
    atunci ni se pare ca e ceva rau”.

    Inainte de a fi caraghioasa, asa cum corect o descriu conu
    Leonida si Mugur Isarescu, fandacsia e un fenomen parsiv, pentru ca
    se poate reproduce la infinit, combatandu-si orice posibil adversar
    cu argumente care creeaza iluzia logicii. De pilda, daca afara se
    aud pocnete si haulituri, iar noi citim Aurora Democratica unde
    scrie despre revolutie, inseamna ca urmeaza revolutia si furia
    poporului, nu ca au iesit niste cheflii sa se distreze (cazul lui
    conu Leonida). Daca inflatia masurata de Statistica e brusc mai
    mica in iunie in Romania, iar noi stim ca Guvernul si BNR si-au
    dorit ca maximul de inflatie al anului, din mai, sa nu fie depasit,
    inseamna ca Guvernul si BNR au cosmetizat statisticile. Ce conteaza
    ca inflatia s-a redus la fel de brusc si in tarile vecine?

    Daca noi stim de la televizor ca vine “omul negru” (de
    preferinta rus sau evreu) care fura copii si-i casapeste pentru
    organe, iar politia vine si dezminte, inseamna ca politia minte,
    fiindca toate institutiile statului mint. Ce conteaza ca mitul
    strainului si al veneticului care ucide ritual copii si le mananca
    inima i-a infricosat pe europeni inca din Evul Mediu? Daca are loc
    o eclipsa si ulterior apare o stire despre un cutremur undeva in
    lume, iar noi stim din Biblie ca asa arata Apocalipsa, inseamna ca
    se apropie sfarsitul lumii. Ce conteaza ca eclipse insotite de
    cutremure s-au intamplat la tot pasul in istoria cunoscuta a
    planetei?

    Fandacsia si Apocalipsa, ambele cuvinte de origine greceasca,
    rezuma bine atmosfera momentului, in care totul conspira spre a ne
    ucide, de la agentii de rating, banci si grupul Bilderberg pana la
    E-urile din alimente, vaccinuri, carduri cu cip si atacuri cu
    HAARP. Stirile care au in titlu cuvantul “apocalipsa” (daca se
    poate si cu semnul exclamarii in coada) fac trafic mare pe toate
    site-urile, fie ca e vorba de o furtuna cu grindina, de o corectie
    a bursei din New York, de un razboi zis iminent care va rezolva
    criza sau de o depreciere a leului care dureaza doua zile.

    Cel mai in voga economist al momentului e poreclit “Dr. Doom”,
    iar tema anului 2012 a inlocuit in filme si in discutiile de pe net
    gluma milenarista a lui Y2K (daca o mai tine minte cineva). Iar
    toate acestea sunt foarte bune, asa cum e indeobste fandacsia
    atunci cand se manifesta: alunga banalitatea unei vieti lipsite de
    evenimente, inlatura frica reala de necunoscut si de ziua de maine
    (orice fictiune coerenta, fie ea joc video sau Zeitgeist, e mai
    buna decat o realitate incoerenta) si eventual trezeste speranta
    unei schimbari radicale, care sa termine odata cu nedreptatea din
    lume, cu fiat money, cu clasa politica ticalosita, cu zona euro
    sau, dupa caz, cu milioanele de trantori ce traiesc din ajutoare
    sociale.

    Iar binefacerile fandacsiei nu se opresc aici. Emotie pura
    fiind, hranita din ea insasi (cum spune guvernatorul Isarescu: “ne
    speriem singuri si introducem in comportamentul pietelor si
    sperietura noastra”), ea da intensitate vietii si il izoleaza pe
    individ inclusiv de consecintele faptelor lui sau de raspunderea de
    a le motiva. Cei picati la bac s-au emotionat si nu s-au mai putut
    concentra la subiecte; pietele financiare se panicheaza la cel mai
    marunt zvon despre Italia, Grecia sau, de ce nu, Franta; cand omul
    e furios si nu are ce pune pe masa copiilor, normal ca iese in
    strada si da cuiva in cap sau da cu un cocteil Molotov prin
    Syntagma, fiindca asa nu se mai poate; cand banii nu-ti mai ajung
    sa traiesti, faci orice ca sa prinzi o promotie la ulei, chiar daca
    te intorci acasa cu nasturii smulsi; cand te calca pe nervi semenii
    lenesi care asteapta pomana statului, e firesc sa-ti doresti sa-i
    dobori pe toti cu mitraliera, sa vina un faliment national, sa se
    termine odata cu Romania.

    O seama de oameni au produs inclusiv o justificare nationala
    situatiunii, acuzandu-l pe Caragiale ca, indesand exemplarele umane
    ale epocii sale in chihlimbarul lui literar, ar fi impiedicat cumva
    evolutia natiei, facandu-ne sa ne intoarcem si sa ne recunoastem
    mereu asemanarile cu eroii lui, generatie dupa generatie, de parca
    am fi blestemati. In realitate, acuzatia da seama de aceeasi
    fandacsie, deloc specific romaneasca: numele ei englezesc,
    intalnibil in multe texte cu aer mai cosmopolit de la noi, este
    “self-fulfilling prophecy”.