Sunt puternic motivate să facă pasul către antreprenoriat: fie pentru că au sentimentul că nu se mai pot dezvolta profesional, fie pentru că se simt înregimentate de reguli şi proceduri sau nu le mai place relaţia cu şefii sau atmosfera de lucru. Doresc să fie independente atunci când iau decizii. Unele şi-au descoperit sau şi-au redescoperit pasiuni şi vor să li se dedice, ceea ce e foarte dificil sau aproape imposibil atâta vreme cât lucrează pentru alţii de dimineaţă până seara.
Nu este pentru prima oară când am astfel de întâlniri. Şi de fapt constat în ultimul timp o nelinişte la mulţi manageri, femei şi bărbaţi în jur de patruzeci de ani, care doresc să facă, profesional vorbind, ceva al lor, în care să-şi valorifice competenţele acumulate.
Doamnele cu care am discutat doreau să afle sau să valideze lucruri despre care mai auziseră: cum să fie, ce să facă şi la ce să se gândească atunci când fac marele salt, din postul sigur şi bine plătit pe care îl ocupă într-un rol total nou, pe care nu şi-l pot imagina foarte clar. Aveau dubii sau temeri? Cu siguranţă: pluteau prin aer unele îndoieli şi oarecari emoţii. Au pus unele dintre întrebările care le frământă, în legătură cu altele s-au lămurit în timpul discuţiilor.
M-am bucurat să le văd entuziaste şi foarte atente, atunci când mi-am început intervenţia spunând că antreprenoriatul este mai mult decât lansarea unei afaceri. Că reprezintă capacitatea unor persoane de a valorifica o oportunitate pe care au observat-o şi o consideră potrivită, indiferent dacă au sau nu resursele necesare. Mi-au spus că această definiţie (îi aparţine lui Howard Stevenson) este foarte utilă şi le dă curaj, întărindu-le credinţa că succesul depinde în primul rând de calitatea omului care iniţiază procesul de lansare a unei afaceri şi abia apoi de alţi factori.
Ce bine mi-a părut să aud acest lucru! Nu de puţine ori, când am folosit-o, am fost tratată cu scepticism, sau chiar cu sarcasm şi etichetată ca teoretică şi nerealistă. Îmi aduc aminte comentarii de genul: „Ce utopie! Fără bani? Imposibil!” sau „Cu bani, orice este posibil!”. După atâţia ani de practică, pot spune liniştită că definiţia aceasta, acceptată de foarte mulţi dintre cei care se ocupă de antreprenoriat în lumea largă, este adevărată. Că un antreprenor bun ştie şi reuşeşte să atragă resursele de care are nevoie.
Prin „antreprenor bun” înţeleg că a ales să valorifice o oportunitate potrivită pentru el şi pentru piaţă (am arătat în alte articole ce înseamnă o oportunitate potrivită şi că este competent, încrezător în forţele proprii, implicat şi de încredere).
Ca să fie aşa şi să realizeze aceste lucruri, este bine ca orice persoană să pornească la drum în antreprenoriat întrebându-se: „Ce-mi place? Ce ştiu? Pe cine ştiu (cunosc)?”.
Arthur Rock, unul dintre părinţii capitalului de risc american, spunea că atunci când lua în calcul posibilitatea de a investi într-o afacere, urmărea ca antreprenorul să fie excelent, chiar dacă oportunitatea pe care o valorifica prin intermediul afacerii sale nu era foarte strălucită şi era atent să nu cumva să fie invers – o oportunitate strălucită, dar un antreprenor de mâna a doua. Când planurile de afaceri i se păreau interesante, avea discuţii îndelungate cu candidaţii la finanţare, pentru a afla ce i-a mobilizat şi cum au reuşit să ajungă la rezultatele din momentul respectiv. Voia să ştie cum îşi rezolvau problemele, cum se descurcau în situaţii noi, cum atrăgeau resursele necesare pentru atingerea obiectivelor, ce echipe conduceau şi alte astfel de lucruri. Pe scurt, dorea să afle care le erau competenţele – adică ce cunoştinţe, aptitudini şi atitudini aveau.
În literatura de specialitate şi, normal, în viaţa de zi cu zi sunt dezbateri aprinse pe următoarea temă: „sunt competenţele necesare în antreprenoriat înnăscute, sau pot fi deprinse prin practică şi prin studiu?“. Eu cred că este vorba despre combinaţii între cele două categorii, în proporţii care diferă foarte mult de la un caz la altul. Sunt binevenite voinţa neclintită, pasiunea, perseverenţa, curiozitatea, creativitatea, spiritul practic, aptitudinile sociale, competenţele de business. Talente ca acestea pot fi înnăscute, dar se dobândesc sau se dezvoltă prin studiu şi exerciţiu. Eu cred că citarea continuă şi generalizată a unor exemple răsunătoare de succes de tipul Bill Gates şi Steve Jobs lasă impresia că antreprenoriatul e apanajul unor chemaţi ai sorţii, puţini la număr, persoane cu totul şi cu totul deosebite. Acest lucru îi descurajează pe mulţi. Mai este apoi acreditată, prin tot felul de articole şi discursuri motivaţionale dubitabile, ideea că acest tip de antreprenori-eroi nici măcar nu şi‑au finalizat studiile, care oricum nu sunt necesare, cu atât mai puţin – se spune –, în România. Şi că e bine să te apuci de antreprenoriat în tinereţe, altfel şansele scad foarte mult.
Am o ştire – ca să folosesc o expresie la modă: în general, chiar dacă au întrerupt oficial studiile, cei mai sus numiţi şi mulţi alţii asemenea lor au învăţat toată viaţa, în diferite moduri, dar foarte serios. Pe de altă parte, cercetările arată că majoritatea antreprenorilor dinamici, din ramurile de vârf, au la bază studii solide şi că o bună parte a tinerilor declară că preferă să dobândească mai întâi experienţă în companii mari şi de abia apoi să pornească pe cont propriu.
Şi încă o ştire: Arthur Rock, despre care am scris mai înainte, spunea: „Nu există un stil antreprenorial mai bun ca altul. Important mi se pare ca antreprenorul să aibă stil“. Eu aş adăuga că nu am văzut acelaşi stil la doi antreprenori. Stilul este o combinaţie de motivaţie şi competenţe, în cele trei dimensiuni ale lor (ca să utilizez modelul lui Pablo Cardona, de la IESE Business School, care consider că le clasifică foarte clar):
• personale: creativitate, hotărâre neclintită, perseverenţă, integritate, echilibru emoţional, simţ autocritic, modestie;
• interpersonale – comunicare, carismă, delegare, respect;
• de business – viziune, gestionarea resurselor, negociere, crearea unei reţele de relaţii cu persoane-cheie.
Cu diferite ocazii în care am vorbit despre succes antreprenorial, am mai primit un comentariu din public. „Succesul este imposibil fără corupţie şi noroc“. Sunt total împotriva primei ipoteze – legătura dintre succes şi corupţie. Corupţia poate conduce uneori spre rezultate efemere, dar acestea nu pot fi asimilate succesului, în schimb, într‑un fel sau altul, conduce către un sfârşit lamentabil. Însă sunt de acord că succesul este foarte important în afaceri.
Numai că, aşa cum spunea Robin Chase, o bine cunoscută antreprenoare americană, „norocul apare atunci când oportunitatea întâlneşte pregătirea”. Dacă tot am ajuns aici, aş aduce în discuţie încă un factor de succes: relaţiile pe care antreprenorul e bine să le aibă. Relaţii cu specialişti care să-i dea sfaturi bune, fără să le ceară bani sau mulţi bani. Relaţii cu cei ce le pot deveni parteneri şi angajaţi. Este vorba de încredere şi respect reciproc. De aceea este atât de importantă întrebarea: „Pe cine cunosc?”. Şi tot de aceea este important ca cei din jur să fie convinşi că antreprenorul este „de încredere”.
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE. În timp ce puneam punct şi mă pregăteam să trimit articolul către redacţie, a sunat telefonul. Era una dintre doamnele despre care am povestit. „Lavinia – aud –, ai avea timp să te uiţi peste planul meu de afaceri?” „Sigur – răspund. Cu ce scop l-ai scris? Cauţi finanţare?” „Nu. Vreau să mă asigur că m-am gândit corect, la lucrurile importante.” Ce coincidenţă! Mi se pare că se leagă foarte bine de ceea ce am scris. Concluzia? Nu vă fie frică de antreprenoriat!
