BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Indira Crasnea, Mediafax: Moţiunea, ca o gară care răsună de vorbe goale

    Văzută prin dioptriile textului, moţiunea de cenzură este zveltă. Un document subţirel, pestriţ, plin de vorbe mari şi obligatoriu negre. Uşor de înşirat, pentru că dă la mir unui guvern care nu s-a scuturat încă de scutece şi care, de altfel, nu şi-a programat o viaţă lungă. Ceata lui Mihai Ungureanu este o victimă perfectă. Şi dacă moţiunea ar trece, ce s-ar pune în loc? Un alt guvern şi mai încurcat în scutece, cu o viaţă scurtă. A spus-o Popescu Tăriceanu: “Soluţia cea mai eficientă ar fi un guvern de tranziţie, care să nu propună proiecte de legi majore, ci să aibă ca misiune exclusivă organizarea cât mai rapidă a alegerilor”.

    Văzută prin mişcările personajelor, moţiunea de cenzură este fundalul unei scene pe care mişunarea este mai dihai ca în gara din “Falling in love”. Aleşii se zoresc. Nu bezmetic, ci spre staţii precise şi noi. La unii te apucă mirarea de cine s-au îndrăgostit subit şi ce au lăsat: Frunzăverde, Petru Filip, Mihaela Popa. La altii, fuga către către o destinaţie mai confortabilă este momentul în care descoperi că existau în Parlament, căci, până să-şi mute bagajele, semne făţişe de viată nu dădeau.

    Văzută prin metamorfoza “conştiinţelor”, moţiunea de cenzură te poate lăsa cu gura căscată. Să-l auzi pe navetistul amarnic Morega că va vota conform conştiinţei proprii şi personale este cam prea mult. Sau să înghiţi fandoseli de felul: “Votez la moţiune, nu sunt zombi sau maimuţoi” ;”Voi da un vot cu inima pe partea stângă şi cu mintea pe partea dreaptă”. Sau să auzi judecăţi “a la Sucă”: “Cer premierului să-l remanieze pe Petrescu, în caz contrar votezmoţiunea” ; “Decid cum votez la moţiune după ce mă consult cu Ruşanu”.

    Am auzit zilele acestea, des şi papagaliceşte, vorbele: am să votez cum imi cere electoratul meu. Marele personaj tăcut – electoratul – este primul uitat. Moţiunea de cenzură este o răfuială de club închis. De oamenii care te-au ales mai aduci aminte, la ananghie, din vârful buzelor, pentru că este oportun şi de bon ton.

    Este egal probabil, ca moţiunea fie să treacă, fie să pice, la limită. Primii uitaţi rămân aceiaşi.Este o certitudine.

  • Despre nebuni care ar vrea să facă rău, dar nu pot

    Este vorba de Correggio, pictorul numit Antonio Allegri şi care a nemurit oraşul în care s-a născut. Nu voi vorbi aici de viaţa sa, a fost un pictor care a iscat curente noi în artă, dar contemporanii nu l-au aclamat, nu a avut papi sau împăraţi drept protectori, ba nici măcar un portret nu i-a rămas. Dar dacă veţi merge la Parma, frescele din catedrală, care îi aparţin, vă vor ameţi, cu siguranţă: un vârtej de personaje şi o mare de nori într-un racursiu nemaivăzut.

    O să ne ocupăm însă de câteva din picturile sale şi relaţiile pe care acestea le-au avut cu tot felul de inşi, cultivaţi sau posedaţi, ştiutori sau nătângi. Alături este “Jupiter şi Io”, unul din tablourile care descriu amorurile lui Jupiter, aşa cum sunt prezentate în “Metamorfozele” lui Ovidiu. Din serie mai fac parte “Danae” (galeria Borghese din Roma) şi “Leda şi Lebăda” (Staatliche Museen din Berlin). “Io” a fost pictată în 1531, cu trei ani înainte de moartea maestrului; Correggio s-a stins la fel de discret cum a trăit şi tânăr. Gloria îi este adusă peste ani de Vasari, care îi recunoaşte geniul şi va aduce lumii imbecile vestea că a pierdut un om. Ducii, conţii şi împăraţii vor începe a fremăta şi a zornăi monede mai mari decât bănuţii de aramă din sacul mai sus pomenit, iar picturile îşi încep peregrinările. “Danae” merge aşa: la Mantova, apoi la Madrid, Milano, Praga, Stockholm, Roma, Paris, Bruxelles, Londra, Paris şi iarăşi Roma. “Leda” şi “Io” ajung la Rudolf al II-lea, la Praga, de unde sunt luate de suedezi ca pradă de război şi aduse la Stockholm. Mai au nevoie de nişte ani pentru a intra în galeria reginei Cristina, pentru că înainte poposesc la grajduri, unde sunt folosite pe post de obloane. Picturile urmează destinul reginei care îşi părăseşte neamul şi credinţa şi ajung la Roma. Trec apoi pe la executori testamentari, cardinali, duci, principi şi ajung la nepotul Regelui Soare, la regentul Philippe, duce de Orleans, un erudit aspru, care pictează şi gravează, şi care colecţionează şi tablouri.

    Galeria sa îi rămâne, în 1723, fiului său, Louis. Acesta este un şoarece de bibliotecă, care rămâne văduv la numai 24 de ani. Momentul îl va marca puternic, pentru că îşi abandonează viaţa socială, îşi lasă averea în grija mamei, face donaţii săracilor şi se îngroapă în manuscrise, pasionat de ştiinţele naturii şi de limbile vechi. Nu-i place arta, ba, mai mult, alunecă într-un bigotism exacerbat: se flagelează zilnic, pentru a-şi pedepsi trupul şi a-şi răscumpăra păcatele. Îi repugnă nudurile şi la un moment dat, într-o noapte târzie, este surprins de directorul galeriei, pictorul Charles-Antoine Coypel, în mijlocul unui ritual erotico-barbar, tăind în bucăţi tablourile lui Correggio, pe “Leda” şi pe “Io”. Capetele personajelor sunt decupate şi arse cu lumânarea; Coypel munceşte ca un rob, pe ascuns, pentru a repara ce a distrus nebunul. Tablourile sunt lipite, iar capetele arse reconstituite oarecum.

    Tablourile ajung la Sanssouci, la regele Frederic cel Mare, şi apoi sunt luate de însuşi Napoleon, care le încredinţează pictorilor, pentru restaurare. “Leda”, în zeci de ani, capătă un chip care evoluează incert – culorile, vopselurile, nuanţele şi priceperea diferă de la pictor la pictor şi diferă de tehnica lui Correggio.

    Nebunul Louis de Orleans în schimb nu a putut-o schingiui pe adevărata “Io”, pentru că tabloul pe care l-a distrus era o copie: originalul s-a aflat, timp de sute de ani, la Viena.

  • Găurele în căutarea lui Leonardo

    Cu numai două săptămâni în urmă jurnalele, mai ales cele străine, informau despre descoperirea rămăşiţelor unei fresce a lui Leonardo pe un perete al Primăriei din Florenţa; pictura, în fapt nişte urme de pigment care ar fi asemănătoare cu cele folosite la Mona Lisa, este acoperită de o frescă a lui Giorgio Vasari.

    Pot înţelege demersul celor ce caută tablouri pierdute şi motivaţiile lor complexe – marketing personal şi gloria asocierii cu numele lui Leonardo, dorinţa de a oferi lumii o nouă pictură, pasiunea. Dar cred că datul de găurele într-o operă de artă, cea a lui Vasari, pentru a căuta un eşec, fie el şi al lui Leonardo, este o acţiune nătângă. Suntem într-o zonă unde ierarhiile de genul “Leonardo e mai tare decât Vasari” sunt stupide, chiar dacă de la Dan Brown încoace DaVinci se află pe un pisc de hype.

    Să ne întoarcem în 1503, când Marele consiliu al oraşului Florenţa hotărăşte să împodobească sala-i cu două mari fresce. Concurează, la propriu, DaVinci (50 de ani) şi Michelangelo (sub 30 de ani). Câştigă experienţa, subiectul fiind “Bătălia de la Anghinari” (1440, un episod în nesfârşitele războaie dintre oraşele-cetăţi ale Italiei), şi toată lumea oftează de admiraţie în faţa cartonului maestrului. Doi ani mai târziu maestrul capotează: după nenumărate studii, tentative, presiuni ale consiliului, încercări, amânări, pictura este abandonată. Vasari, un artist remarcabil la rândul lui, face ce era de făcut.

    Ce s-a întâmplat?

    A intervenit caracterul lui Leonardo. Puţini spun, în general, despre atotcuprinzătorul maestru că a fost un nehotărât plin de temeri, şovăielnic în faţa şevaletului, incapabil să ia o decizie, preferând să amâne. Fresca e un lucru delicat, unde totul trebuie făcut dintr-o trăsătură. Leonardo vrea un grund, un suport asemănător celui folosit la pictura în ulei, care i-ar îngădui nehotărârea. Dar vopselurile nu se usucă, şi asta timp de şase luni. Face foc în faţa picturii, dar culorile se preling, se amestecă. Pictura este ratată. Aparenţele sunt salvate, pentru că Leonardo este, chipurile, chemat de regele Franţei şi Florenţa îi acordă un răgaz. Pictorul nu se mai întoarce niciodată în faţa peretelui.

    DaVinci a început o sumedenie de lucrări, dar a terminat puţine – abia 25 de tablouri. Definitorie este reacţia papei Leon al X-lea în 1513: “Vai mie, acesta nu va realiza nimic, căci se gândeşte la sfârşit înainte de a fi început să lucreze”. Anul era 1513 şi iscoadele îl informaseră pe papă că Leonardo era preocupat de distilarea unui vernis, soluţia menită să protejeze tabloul, altfel nici măcar început.
    Pe lista de opere neterminate se află statuia ecvestră comandată de Lodovico Sforza, ducele de Milano, portretul Isabellei d’Este, ducesă de Mantova, care s-a zbătut şase ani pentru tablou sau altarul principal al bisericii Santissima Annunziata din Florenţa. Pier, de-a lungul timpului, o madonă pentru regele Ungariei, un prunc Isus pentru împăratul Maximilian, un Bachus pentru Ferrara, o Madonă pentru familia Medici, un Isus copil pentru biserica din Mantova. Îl spală, definitiv, fără tăgadă, de aceste păcate operele rămase.

    “Bătălia de la Anghinari” este, cred, cel mai bun exemplu pentru o dimensiune umană pe care o ignorăm în lumea modernă – un ins ajunge o singură dată la stele, indiferent cât de grozav este, indiferent cât de mult trăieşte, indiferent cât de admirat este. O lecţie bună care merită preţul unei fresce pierdute

  • Libertatea organizaţională şi personală: un dat sau un luat?

    Eşti fericit datorită unor motive, ai o comunicare bună pentru că există un cadru care asigură acest lucru, ai libertate atât cât spaţiul în care te mişti îţi permite. Câtă libertate ne permit organizaţiile să avem? Cum definim spaţiul în care suntem liberi? Câtă libertate ne permit relaţiile pe care le avem cu cei cu care interacţionăm? Ce preţ are libertatea? Dacă are preţ, mai este libertate? Este prea multă libertate o lipsă de libertate?

    În mod paradoxal, şi sunt sigură că aţi întâlnit astfel de oameni, cei care percep că nu au libertate suficientă sunt şi cei care spun că anumite lucruri nu sunt treaba lor sau nu sunt în responsabilitatea lor şi ei sunt în permanenţă victima unor cercuri vicioase în care rezolvările sunt totdeauna în afară. O altă categorie sunt cei care “merită” libertatea, cei care se autoproclamă liberi şi tind să devină (mici) tirani pentru că, la fel cu orice lucru însuşit cu forţa, şi libertatea astfel obţinută se poate pierde şi atunci cea mai bună apărare este ofensiva permanentă şi intimidarea oricui ar putea perturba spaţiul atât de protejat.
    Este libertatea un dat? Putem da mai multă libertate celor din jurul nostru? Cu siguranţă putem lua mai multă libertate, însă de dat nu putem da deloc. Oricine simte că trebuie să îşi primească libertatea de la altcineva are slabe şanse să fie vreodată liber.

    Şi eu am fost un om care a vrut libertate la un moment dat, nu doar în spaţiul organizaţional, dar şi în cel personal. Retrospectiv, uitându-mă la libertate aşa cum o înţeleg acum şi vorbind cu oamenii despre ce înseamnă nevoia de libertate în organizaţii, am conştientizat că foarte rar oamenii înţeleg că libertatea este o consecinţă a responsabilităţii. Cu cât ai responsabilităţi mai mari şi mai diverse şi mai bine onorate într-o organizaţie, cu atât îţi creşte spaţiul în care te poţi mişca, deci ai libertate mai multă. Libertatea nu este un scop de atins, ea se întâmplă atunci când simţi că ceea ce faci tu, ca om sau ca angajat, contează pentru cei din jur. Orice om care are percepţia aceasta nu va simţi niciodată că are nevoie de mai multă libertate. Cu alte cuvinte, un alt mecanism care poate produce libertate este să înţelegem consecinţele şi semnificaţia a ceea ce facem fiecare dintre noi asupra celorlalţi, colegi, clienţi, prieteni, şefi, subalterni, iar această clarificare va creşte spaţiul libertăţii pe care o avem. Pe de altă parte, am înţeles şi de la oamenii liberi ce îi face să se simtă astfel şi, surprinzător, ei îşi înţeleg liber-tatea mai ales prin plăcerea şi bucuria pe care le au făcându-şi treaba.

    Cumva, libertatea nu este urmărită, ea urmează. Am interacţionat cu oameni care spun că ei fac anumite lucruri pentru că sunt liberi, însă nu cunosc niciun om liber care să simtă nevoia să facă sau să spună ceva despre libertatea lui. Am conştientizat astfel că libertatea unui om se întinde până acolo unde se întâlneşte cu libertatea altui om, indiferent cum sunt măsurate şi înţelese aceste libertăţi. Liber nu eşti dacă poţi face ce vrei tu când vrei tu şi cum ai tu chef să faci, ci dacă ai modestia şi adevărata libertate interioară să rămâi receptiv la orice se întâmplă în jurul tău şi să poţi reacţiona cât mai potrivit şi mai adecvat. Libertatea este de fapt un mare rafinament care se poate dobândi în timp prin receptivitate. Am întâlnit în organizaţii şi oameni neîngrădiţi formal de nimeni şi de nimic, dar care nu se simţeau liberi şi, căutând să înţeleg cum de nişte oameni liberi nu sunt liberi, am realizat că prea multă libertate de fapt înseamnă tot lipsă de libertate. Îngrădirea vine din îngustimea cu care unii oameni se uită la libertatea pe care nu ştiu cum să o folosească. Cu siguranţă, dacă îi întrebaţi ce vor de fapt ca să se simtă liberi, vor spune ceva ce depinde de cineva sau de ceva extern. Îi puteţi ajuta astfel pe cei care vor să fie liberi să profite de dificultăţile care aparent îi îngrădesc pentru a se întoarce către ei înşişi şi pentru a profita de oportunitatea reală de dezvoltare pe care o au, aceea de a-şi mai lărgi spaţiul libertăţii. O nevoie de libertate este în realitate o nevoie de retragere şi de redefinire a cadrului în care oamenii interacţionează, iar preţul libertăţii este atât de mare pe cât este şi valoarea libertăţii pentru cine o caută.

    Câtă libertate ne trebuie în spaţiul organizaţional? Atâta cât percepe fiecare că are nevoie în spaţiul jobului şi al responsabilităţilor pe care le are de realizat.

    Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România.

  • Mândria de a fi român, tragedie în patru acte

    Într-o perioadă când sentimentul de a fi român este, cred, la cote destul de joase, simţim, pare-se, nevoia de a ne raporta la succesele oricui are o cât de mică legătură cu noi; ultima reuşită este a celor doi români care au creat o cameră video specială, care a fost pomenită la Oscar, dar premiată cu două săptămâni înainte. Astfel de abordări, interesante şi generatoare de inspiraţie în anumite condiţii, au început să mă obosească, pentru că periodic descoperim de fapt aceiaşi şi aceiaşi oameni. Nu înţeleg de ce unu, nu căutăm să realizăm aici, în România, un loc cu care să ne mândrim şi la care să se raporteze cei care au plecat şi au reuşit în străinătate şi doi, de ce nu ne raportăm la valorile reale româneşti.

    Căutaţi pictura lui Victor Brauner şi veţi descoperi un pictor excepţional, ale cărui opere sunt plătite cu sute de mii şi milioane de dolari la licitaţii.Şi povestea picturii pe care o vedeţi, “Autoportret cu ochiul enucleat”, este excepţională, o măsură a capacităţilor sale premonitorii; veţi vedea ce şi cum.

    Victor Brauner s-a născut la Piatra Neamţ, în 1903. Este un avangardist care a cochetat intens cu suprarealiştii şi care a îmbinat imaginaţia debordantă cu ocultul şi simbolistica, fie şi religioasă, alături de influenţe folclorice. Ani de zile România l-a ignorat şi aşa a rămas, chiar într-o epocă în care recuperarea altor exilaţi, precum Cioran, Ionescu sau Eliade s-a făcut într-un mod sistematic.

    Să-l reţinem pe Brauner drept un june febril, talentat, care studiază artele şi se apropie de suprarealism, poate şi din cauză că a crescut într-o casă în care marea distracţie erau şedinţele de spiritism care umpleau nopţile.

    Actul unu. Pleacă la Paris în 1930 şi se ataşează de Brâncuşi, omul care îi pune în mână un aparat de fotografiat, o unealtă capabilă să reţină – spune sculptorul – insolitul. Brauner străbate bulevardul Montparnasse şi fotografiază un cuplu de magicieni, spectatorii, împrejurimile. Ultima fotografie din set reţine o casă – numărul este vizibil clar, este casa unde îşi va pierde, peste ani, ochiul.

    Actul doi: în 1931 îşi pictează autoportretul; într-un interviu televizat îşi aminteşte, în 1960, că se simţea “vidat”. A decis să îşi facă un autoportret minuscul, pe lemn, şi, pentru a-l “anima puţin, pentru a-l face mai extravagant…am scos un ochi”.

    Actul trei: “Peisaj mediteranean”, pictat în 1932, o compoziţie onirică şi violentă, găzduieşte în prim-plan un chip care are înfipt în orbită un stilet pe care stă scrisă litera D, iniţiala celui care avea să-l lovească mai târziu.
    Actul patru: mutilări apar în tablouri din 1932 (“Uşa”), 1937 – “Moartea lunii”, “Adrianopole”, “Ultima călătorie”.

    Actul cinci: 28 august 1938, data mutilării. Un cerc de prieteni şi cunoştinţe din boema Parisului, o ceartă între doi spanioli focoşi pentru o femeie, o încăierare, un pahar masiv de vin care zboară, aruncat cu furie. Brauner se prăbuşeşte, prietenii îl ajută să se ridice, pictorul îşi zăreşte faţa desfigurată într-o oglindă.

    Accidentul îl transformă pe Brauner irevocabil; devine obsedat de fantastic, de vis şi de mistic. Căutaţi excepţionala “Prelude to a civilization” din 1954, tablou aflat la Metropolitanul din New York şi veţi înţelege şi veţi mai căuta. Firesc, Brauner a oferit lumii spiritualitate românească pură, tragică, misterioasă.

  • De ce a dat faliment Mic.ro

    Eduard Dinu, profesor doctor la Academia de Studii Economice din Bucureşti, analizează pentru Ziarul Financiar falimentul Mic.ro.

    Ceea ce trebuia demonstrat s-a întâmplat zilele acestea, un cunoscut întreprinzător român fiind nevoit să recunoască şi de jure, nu numai de facto, eşecul afacerii numite Mic.Ro. Personal am fost sceptic încă de când am auzit de planul de afaceri care prevedea pătrunderea pe o nişă a comerţului cu amănuntul, mizând pe proximitate şi produse autohtone, într-un sector dominat de giganţi. Aşa-numitele atuuri întrezărite de întreprinzătorii locali sunt în fapt simple himere. Răzvan Petrovici a cunoscut acelaşi eşec cu reţeaua Univers’all, ca de altfel şi Cornel Penescu cu lanţul Pic. Asta pe segmentul formatelor mari de magazine. Şi exemplele pot continua. Simpla consultare a datelor statistice publicate periodic arată că sectorul cu rata cea mai ridicată de faliment în România este comerţul cu amănuntul.

    Magazinele de formate mici supravieţuiesc cu greu în lumea modernă. Căci diferenţa uriaşă de talie conferă giganţilor adevăratele atuuri: putere de negociere net superioară în raport cu furnizorii de mărfuri (multe lanţuri europene deţin centrale unice de achiziţie a mărfurilor), costuri operaţionale minime pe metrul pătrat de suprafaţă comercială, sortimente diversificate de mărfuri etc.

    Cu toate eforturile organelor competente, cum ar fi Consiliul Concurenţei, de exemplu, giganţii valorifică în beneficiul propriu aceste atuuri inclusiv prin taxe de poziţionare, imputarea cheltuielilor de reclamă furnizorilor de mărfuri, stabilirea unilaterală a termenelor de plată către furnizorii de mărfuri etc. Acest lucru se întâmplă peste tot în lume. În acest context iluzia poziţionării pe nişa proximităţii nu are cum să se dovedească inspirată. Pentru că giganţii ocupă agresiv şi acest segment.

    Carrefour este cel mai adecvat exemplu pentru piaţa autohtonă: după ce în primă fază a penetrat piaţa cu hipermarketuri poziţionate marginal, lanţul francez a atacat ulterior şi zona de proximitate cu conceptul Carrefour Market. Asocierea recentă dintre acesta şi lanţul Angst este un mod agresiv de operaţionalizare a strategiei menţionate. Întreg teritoriul va fi ocupat de retailerii internaţionali care deţin resurse financiare importante, au formate de business validate de experienţă şi parteneriate dezvoltate la o scară cu totul alta cu marii producători: Unilever, Procter and Gamble, Coca-Cola etc. Imaginaţi-vă un ring de box în care intră un boxer de la categoria mijlocie-mică convins fiind că deţine secretul de a-l învinge pe unul de la supergrea.

    Întrebarea care se pune nu este cine va fi câştigătorul, ci în ce repriză va fi anunţat k.o.-ul?

    Cele mai eficiente formate de vânzări cu amănuntul sunt cele mari, după atestă şi datele de mai jos:

    Tabel 1 – Total vânzări
    mil. EURO
    Segment de piaţă
    2007
    2008
    2009
    Hipermarket-uri (>2.500 mp)
    2.435
    3.200
    3.550
    Cash & Carry (>5.000 mp)
    2.543
    2.492
    2.500
    Discountere (400 – 2.500 mp)
    573
    733
    960
    Supermarket-uri (400-2.500 mp)
    680
    753
    700
    Total comerţ modern
    6.231
    7.178
    7.710

    Indicator/segment de piaţă
    Suprafeţe totale – mp
    Vânzări euro/mp
    2008
    2009
    2008
    2009
    Hipermarket-uri (>2.500 mp)
    559.200
    632.700
    5.722
    5.611
    Cash & Carry (>5.000 mp)
    329.500
    337.500
    7.563
    7.407
    Discountere (400 – 2.500 mp)
    172.000
    232.800
    4.262
    4.124

    Sursa: ZF 16 aprilie 2010

    Imaginaţi-vă de asemenea ce volum de vânzări poate genera un magazin de câţiva zeci de metri pătraţi, cu o gamă restrânsă de mărfuri: presă scrisă (care oricum este pe cale de dispariţie pe mapamond), sucuri, biscuiţi, conserve, ţigări şi altele de genul acesta în comparaţie formatele de mai sus. Ponderea vânzărilor prin reţelele moderne de comerţ ajunsese în România la finele lui 2009 la cca. 55% comparativ cu numai 26% în anul 2005 potrivit datelor furnizate de către Consiliul Concurenţei iar dinamica indică un singur sens. Din punct de vedere strategic se poate afirma că atractivitatea sectorului de comerţ cu amănuntul pentru un competitor local este foarte scăzută, barierele la intrare fiind importante, nivelul de concurenţă ridicat iar puterea de negociere în raport cu furnizorii scăzută. Toţi aceşti factori înseamnă o probabilitate ridicată de faliment. Sigur, în cazul de faţă, întreprinzătorul nostru ar mai fi putut încerca o ultimă soluţie înainte de a cere insolvenţa propriei afaceri: conversia datoriilor în obligaţiuni şi ulterior a acestora în acţiuni. O singură problemă împiedică însă operaţionalizarea acestei scheme, brevetate în alt context: faptul că spre deosebire de Petromidia principalii creditori ai afacerii sunt privaţi.

  • Cerul înstelat de deasupra noastră

    Ministrul nou-numit l-a luat la rost pe paznic, era totuşi ditamai ministrul şi era legitimat, pe când doamna în cauză nu. “Cuuum, nu ştiţi?!”, a replicat paznicul, “e doamna de la Mediafax!”.

    Două decenii mai târziu, de ministrul de atunci sau de paznic nu-şi mai aduce nimeni aminte. Singură, doamna se ocupă şi astăzi, la fel de serioasă, de minister şi se bucură de acelaşi respect din partea tuturor.
    Istorioara de mai sus face parte din folclorul agenţiei de ştiri Mediafax, care a împlinit două decenii de existenţă; am povestit-o pentru că aş vrea să vorbesc despre temeinicie într-o lume alienată. Demersul meu este justificat şi de faptul că o importantă etapă din viaţa mea de jurnalist a aparţinut Mediafax; consider perioada respectivă drept una dintre cele mai frumoase şi interesante, a fost vorba de crearea unui stil de jurnalism din care, într-un fel sau altul, s-au inspirat şi alimentat cele mai multe dintre afacerile de presă din România.

    Începător în gazetărie, jurnalist de agenţie de presă, trăiam, în drum spre redacţie, cu vreo ştire mai deosebită, un sentiment ciudat: priveam lumea, în tramvai sau pe stradă, şi realizam că eu ştiam ceva ce oamenii aceia încă nu aflaseră. Pe urmă ştirea pleca, era preluată de radiouri, televiziuni sau ziare şi modifica un pic existenţa celor din tramvai sau de pe stradă.

    Spun că era un sentiment ciudat pentru că amalgama putere, răspundere şi o superioritate blândă; dacă era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, îmi părea bine că o anunţ, dar îmi părea rău că stric seara oamenilor informându-i că vor primi facturi mai scumpe. În timp, sentimentul ciudat s-a păstrat, dar timpul i-a adăugat o nuanţă de nimicnicie. Sentiment pe care, în dozaje diferite, cred că l-a trăit orice jurnalist român care a ajuns, cel puţin o dată în carieră, la concluzia că scrie degeaba. Termenul “degeaba” include fie lipsa de reacţie din partea autorităţilor, fie imobilismul societăţii. Voi reveni la asta.

    Tabloul care însoţeşte acest text este “De sterrennacht”, “Noaptea înstelată” a lui Van Gogh. Este tabloul pe care mi-ar fi plăcut să-l pictez dacă aş fi fost pictor, aşa cum mi-ar fi plăcut să fac muzică precum Rammstein dacă aş fi fost muzician.

    Unii spun că tabloul este inspirat de un vers din Geneză; alţii spun că este opera unui ins cu minţile zdruncinate, pentru că tabloul a fost pictat în ospiciul Saint-Remy, cu un an înainte ca pictorul să se sinucidă.
    Eu spun că la Van Gogh lumea are un înţeles şi o noimă. Nu era el nebun, nebună era lumea care îl înconjura şi oamenii care văd cerul altfel decât pictorul. Tristul adevăr despre Van Gogh este că el şi-a iubit picturile, dar picturile sale nu i-au întors dragostea. Iar oamenii l-au descoperit prea târziu.

    Mi se pare că între ceea ce se întâmplă acum cu presa românească şi ce s-a întâmplat cu picturile lui Van Gogh există asemănări. Mediafax a trasat un portret amplu, cinstit, corect, al societăţii româneşti, timp de 20 de ani, şi le urez să continue la nesfârşit. Pe de altă parte, vremurile pe care le trăieşte presa nu sunt tocmai cele mai faste; locul ştirii cinstite de presă l-au luat bârfa măruntă, intriga absurdă, conflictul imbecil, relatarea urechistă. Inşi infatuaţi îşi imaginează că răcnetele şi abordarea ipocrită pot ţine loc de informaţie şi analiză.

    Nu ţin.

    Şi nu vor ţine; sunt convins că mai devreme sau mai târziu oamenii îşi vor aminti ce înseamnă profesionalism şi temeinicie, iar colegii mei de la Mediafax vor fi acolo.

  • Croitoru: În România nu e capitalism. Clicile de antreprenori de carton – politicieni au acaparat economia

    Prezentăm comentariul lui Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu:

    Lucian Croitoru: Vom reuşi să facem din capitalism noua normalitate?

    Cei mai mulţi cred că actuala criză economică şi mai ales profunzimea ei este produsul capitalismului bazat pe pieţe libere. Faptul că aceasta se întâmplă la foarte scurt timp de la căderea socialismului pare să fie o dovadă pentru mulţi români. Doar puţini mai cred şi chiar şi mai puţini înţeleg că, dimpotrivă, criza mondială a apărut de la lipsa capitalismului chiar în ţările care l-au consacrat.

    În lume, în general, soluţia la problemele economice şi sociale este refacerea capitalismului. În România provocarea profundă este chiar instaurarea capitalismului şi transformarea lui în noua normalitate.

    Criza mondială şi capitalismul

    Capitalismul înseamnă o succesiune de alegeri libere responsabile pe care le fac entităţile private (oameni sau firme) dat fiind un set de reguli bune. Alegerile libere responsabile şi regulile bune conlucrează pentru a face din capitalism cel mai productiv mod de organizare economică cunoscut.

    Germania capitalistă a întrecut Germania socialistă, Coreea de Sud a întrecut Coreea de Nord, iar Finlanda a întrecut Estonia pe vremea când aceasta din urmă era parte a Uniunii Sovietice.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Sorin Popescu: Piaţa farmaceutică în 2012 – “toate-s vechi şi nouă-s toate”

    Câteva răspunsuri simple şi bazate pe evidenţe la întrebări de mare actualitate cred că pot contura mai bine situaţia pieţei farmaceutice din România.

    Consumăm prea multe medicamente? România este pe ultimul loc în Europa la consumul de medicamente pe cap de locuitor, acesta fiind de patru ori mai mic decât media europeană. Asta înseamnă fie că suntem de patru ori mai sănătoşi decât ceilalţi europeni, fie că suntem de patru ori mai prost trataţi. Nicio dată de incidenţă a bolilor nu relevă faptul că suntem mai sănătoşi, deci este clar că pacienţii români iau puţine medicamente.

    Sistemul de compensare este prea generos? Majoritatea moleculelor apărute în Europa după luna martie a anului 2007 nu au fost introduse până în prezent în sistemul de compensare. Cu alte cuvinte pacienţii români nu pot beneficia de inovaţia farmaceutică aşa cum o fac ceilalţi europeni, indiferent dacă vorbim despre medicamente mai eficiente, mai eficiente din punct de vedere al costului sau salvatoare de vieţi. Mai mult, românii plătesc în medie peste 50% din preţul medicamentelor, pentru că sistemul de compensare acoperă prea puţin. Acest procent este foarte mare în comparaţie cu media europeană care este de 15%, adică românii plătesc mai mult pentru medicamente decât o fac alţi pacienţi din ţări în care salariile şi pensile sunt mult mai mari.

    Se consumă prea multe medicamente scumpe? Raportul de consum medicamente originale – medicamente generice este unul din cele mai mici din Europa. România se află deja pe unul din primele locuri in regiune, cu un consum de medicamente generice care se apropie de 70%.

    Trebuie limitat şi mai mult consumul de medicamente? Banii care merg spre medicamente reprezintă 24% din Fondul Naţional Unic de Asigurări de Sănătate. În acest segment s-au luat deja măsuri importante de reducere şi control al cheltuielilor: preţ minim european, preţ de referinţă generic, termene de plată de peste 10 luni (1,3 miliarde EUR medicamente eliberate şi neplătite), clawback impus numai producătorilor care acoperă integral diferenţa între consum şi buget, lungi liste de aşteptare pentru medicamentele scumpe. Nu aceleaşi măsuri au fost luate şi pentru restul de 76% din cheltuieli. Este puţin probabil ca reducând şi mai mult cheltuielile în segmental minoritar se poate salva bugetul global. Avem una din cele mai mari rate de internări în spital şi asta nu e întâmplător. Lipsa tratamentelor eficiente în ambulator determină de multe ori complicaţii care sunt tratate mai scump în spital.

    Medicii sunt influenţaţi de producători pentru a prescrie abuziv? Asociaţia Română a Producătorilor Internaţionali de Medicamente şi-a impus un cod de etică încă din anul 2006 şi îl actualizează în permanenţă pentru a fi aliniat cu ultimile exigenţe europene în domeniu. Mai mult, ARPIM a cerut oficial adoptarea acestui cod de etică la nivelul întregii industrii. NU producătorii au subvenţionat excursii exotice. Astfel de situaţii nu ar fi fost posibile dacă acest cod s-ar fi generalizat la nivelul intregii industrii farmaceutice şi dacă autorităţile ar fi urmărit aplicarea lui.
    Există vreun control asupra consumului de medicamente? Da. Majoritatea medicamentelor scumpe din cadrul Programelor Naţionale, dar şi din alte liste de compensare, se eliberează pacienţilor numai după ce comisiile caselor de asigurări judeţene sau CNAS verifică dosarele fiecarui pacient care a primit o prescripţie, şi numai dacă se respect protocoalele terapeutice. Mai mult, din ce în ce mai multe astfel de dosare sunt blocate. Tot mai puţini pacienţi primesc aprobarea pentru a-şi începe tratamentul.

    Dacă toate aceste se întâmplă deja, atunci ce mai trebuie făcut pentru a creşte accesul pacienţilor la medicamente inovatoare?
    Este nevoie de un buget decent. Cu sub 4% din PIB, ultimul loc în Europa, sub jumătate din media europeană de 8,6%, nu se pot acoperi nici nevoile bazale în sănătate. Este nevoie de un sistem automatizat care să prevină fraudele şi abuzurile. Este nevoie de un dialog real, bazat pe date reale, care să stea la baza deciziilor politice care privesc sistemul de sănătate.

    Sorin Popescu este coordonator grup comunicare Asociaţia Română a Producătorilor Internaţionali de Medicamente (ARPIM).

  • Cristian Tudor Popescu: Morţii sunt leneşi la nesfârşit

    Abia scoborât din elicopter în zonele înmormântate sub zăpezi, dl Ungureanu emite ca un intelighent ce se află o apoftegmă (rimează cu flegmă) colosală: “Militarii îngheaţă la deszăpeziri, locuitorii stau la căldură. Este inadmisibil. Nu putem plăti lenea la nesfârşit”.

    În ciuda faptului că mi-a stat mintea în loc, încerc totuşi să analizez verdictul d-sale. Să-şi fi trimis proaspătul ex-spion-şef iscoadele externe la intern, prin casele miilor de nenorociţi care, fără electricitate şi gaz, îngheaţă de vii în Vrancea şi Buzău, şi i-au găsit cu vreun reşou în priză?

    E nemulţumit premierul de pregătirea fizică a localnicilor, mulţi bătrâni, bolnavi şi copii, care nu reuşesc să mute nămeţii de peste 2 m cu lopata?

    Cei care zac morţi prin case, nimeni nu ştie câţi, fără să poată fi îngropaţi, pot fi consideraţi leneşi? Probabil că da.

    Un frumos arc peste timp cu “Iarna nu-i ca vara!”, aruncată de dl Băsescu celor blocaţi în viscol pe autostradă, şi “Vreţi să vă fac hotel?”, interogaţia servită de dl Tăriceanu unei bătrâne cu casa luată de ape.

    Dl Băsescu poate să stea liniştit la Predeal, unde a plecat la snowmobil, nu mai e nevoie să se agite la dezastre ca pe vremuri, când avea nevoie de voturi – dl Ungureanu îl suplineşte cu cinste.

    Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul