BusinessMagazin

Tag: carte

  • Cum să ne înţelegem mai bine istoria

    Iată o perspectivă care poate converti un dicţionar de personalităţi istorice într-o carte de lectură pasionantă. Mai ales când acestea sunt, ca în cazul “Enciclopediei şefilor de stat şi de guvern ai României”, deţinătorii puterii supreme, responsabilii de decizii prin care – sau poate, uneori, împotriva cărora – s-a construit România modernă, de la Cuza şi Kogălniceanu până astăzi.

    Biografiile lor, prezentate cu imparţialitatea istoricului experimentat, ne pot ajuta să le înţelegem mecanismele şi mobilurile, ştiind de la început că niciunul nu are o singură cauză, că au fost oameni şi au fost “sub vremi”, cum zicea cronicarul, în anumite condiţii sociale, politice, geopolitice.

    Toate acestea sunt prezentate sintetic în lucrare, astfel că, prin cele 72 biografii, avem sinteza celor 150 de ani de istorie a României de astăzi. Avem la îndemână un instrument de evaluare ce nu poate fi contestat în cazul unui om de stat: măsura în care, în contextul dat, a servit interesul ţării sale.

    Nu de puţine ori, aceasta s-a făcut prin pierderea de popularitate sau de sprijin, împotriva presiunilor externe sau interne, atrăgând şi suportând, în numele unei idei, blamuri de tot felul. Să amintim aici secularizarea, în 1863, a averilor mănăstireşti de către Cuza şi Kogălniceanu, atribuită de lumea preoţească nefastelor idei revoluţionare franceze, care a adus însă în circuitul economiei naţionale 25% din suprafaţa ţării. Sau introducerea de către Carol I a principiului rotativei guvernamentale, cu rezultate benefice pentru ţară, prin implicarea celor două forţe politice într-un program continuu, acela al modernizării.

    Într-un cuvânt, un dicţionar ce nu ar trebui doar consultat, la nevoie, ci citit, privit în el, ca într-o oglindă. O oglindă utilă şi pentru cei ce alegem, la fiecare patru sau cinci ani, pe liderii care iau decizii în numele nostru, dar şi pentru ei. Să nu uităm nici noi, nici ei, că, aşa cum spunea Richard Nixon, “politicianul urmează poporul, dar poporul îl urmează pe omul de stat”.

    Nicolae C. Nicolescu, “Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României (1862-2011)”, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

  • Ce-i trebuie unui lider ca să schimbe lumea

    O autoritate carismatică se referă la capacitatea anumitor oameni de a conduce grupuri folosindu-se de aspecte emoţionale. Există forme pure de carismă, în personaje precum Mahatma Gandhi, Nelson Mandela, Winston Churchill sau Maica Tereza, dar nu putem ignora nici versiunea negativă a carismaticilor, reprezentată de personalităţi precum Hitler, Stalin sau Ceauşescu.

    Din păcate, noţiunea de bine şi cea de carisma nu coincid întotdeauna. În ciuda extraordinarului impact pe care îl exercită, exponenţii supremi ai carismei răman totuşi fiinţe umane ca oricare altele, spune Andrew Leigh. Oricat de impresionante şi de enigmatice par efectele prezenţei lor, acestea nu sunt nici magice, nici supranaturale.

    Andrew Leigh, “Charisma”, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • Există un al şaselea simţ?

    Noua apariţie e o carte descumpănitoare, pentru că valorizează un tip de cunoaştere – cea spontană, rapidă, intuitivă – aflat în profundă contradicţie cu lumea în care trăim şi cu prejudecata suverană potrivit căreia o decizie este cu atât mai bună cu cât timpul şi efortul investite sunt mai mari.

    Se ştie: cu toţii îi învăţăm pe copiii noştri că “graba strică treaba”. Sau le spunem: uită-te înainte să sari! Sau: gândeşte înainte să acţionezi! Aşa încât a veni azi să propovăduieşti graba şi prospeţimea primei reacţii poate constitui un sacrilegiu în raport cu străvechile şi aşezatele noastre principii care recomandă temeinicia, verificarea de două ori a unei concluzii, încetineala înţeleaptă.

    Bizuindu-se pe zeci de exemple concrete, dintr-o largă paletă de domenii de activitate şi pornind de la studii de ultimă oră din domeniul neuroştiinţei şi al psihologiei, volumul “Blink” (“Clipirea”) demonstrează că diferenţa dintre o decizie bună şi una greşită nu stă atât în volumul de informaţii cu care lucrăm, cât în capacitatea de a ne concentra asupra unor detalii esenţiale. Pe scurt (ca să fim în spiritul cărţii), Gladwell ne învaţă cum putem lua decizii mai bune – acasă, la birou şi în viaţa de zi cu zi, fără să prejudiciem calitatea opţiunii noastre.

    Dar Gladwell nu vrea să facă doar un elogiu al al puterii privirii aruncate pe fugă. În multe privinţe, el este interesat şi de acele momente în care instinctul ne înşeală. Pentru că abilităţile noastre de cunoaştere spontană – un al şaselea simţ – se manifestă haotic din cauza unui set foarte exact de motive, care pot fi identificate şi înţelese, trebuie să învăţăm “când să ascultăm de copmputerul interior şi când trebuie să îi contestăm eficienţa”.

    Malcolm Gladwell, “Blink”, Editura Publica, Bucureşti, 2011

  • CULTURA LA ZI: Biografia lui Steve Jobs

    Probabil biografia scrisă de Isaacson este ultimul brand creat de Steve Jobs, unul accesibil chiar şi pentru cei care nu şi-au permis unul dintre produsele inventate de co-fondatorul Apple. Walter Isaacson a fost redactor-şef al Time Magazine, dar şi director general al CNN. El a realizat peste 40 de interviuri cu Steve Jobs, unele dintre ele fiind realizate cu doar câteva săptămâni înainte de deces. Volumul realizează portretul unui om complex, care a refuzat întotdeauna să îl întâlnească pe tatăl său biologic şi nu a ezitat să îl critice pe preşedintele Barack Obama la prima lor întâlnire, după cum a dezvăluit Isaacson.

    Pe de altă parte, potrivit volumului, Steve Jobs a întârziat o operaţie chirurgicală pentru tratarea cancerului său pancreatic, în timp ce aceasta i-ar fi putut creşte speranţa de viaţă. Jobs s-a operat până la urmă în 2004, la nouă luni după diagnosticarea bolii. În acest timp, “el a încercat să se trateze cu un regim alimentar, a mers la adepţi ai spiritualismului, a încercat mai multe modalităţi de tratament macrobiotic şi nu s-a operat”, spune Isaacson. Deciziile lui Steve Jobs sau poate destinul lui au făcut ca în 5 octombrie 2011 să moară unul dintre geniile secolului.

    Biografia va fi lansată şi în limba română, în martie 2012, de Editura Publica.

  • CULTURA LA ZI: Un nou roman de Rui Zink

    Rui Zink este este profesor de literatură la Universidade Nova din Lisabona. Volumul a apărut în colecţia “Cartea de pe noptieră”, în traducerea Micaelei Ghiţescu. Este a treia carte semnată de Zink care apare la Humanitas, după “Cititorul din peşteră” şi “Aşteptarea”.

    La lansare vor vorbi: Rui Zink, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Daniel Perdigao, director al Institutului Camoes din Bucureşti, şi Radu Paraschivescu. Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe.

  • Străinii din istoria românilor

    Monarhi, principi, şefi de state şi de guverne, comandanţi militari, diplomaţi, secretari particulari de domni etc. Veniţi să cucerească şi să supună, să impună sau să negocieze, să slujească sau să instruiască, ei au marcat direct, în bine sau în rău, istoria acestor meleaguri.

    Dicţionarul “Personalităţi străine în istoria românilor” se constituie într-o adevărată punte către cei din afară, oferind tabloul persoanelor marcante, dintr-o ţară sau alta, care au fost într-o relaţie cu românii sau spaţiul românesc. Indirect, el este şi un mijloc de cunoaştere a măsurii în care personalităţile străine au contribuit la desfăşurarea istoriei noastre naţionale. Când şi cum au influenţat oficialii străini destinul istoric al românilor şi al strămoşilor lor, din Antichitate până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, aflăm din cele 250 de articole care, într-un prim segment, înfăţişează datele biografice ale personalităţilor respective, şi apoi detaliază acţiunile lor concrete în contact cu românii.

    Criteriul de selecţie l-a constituit prezenţa nemijlocită pe sol românesc, fie ea şi episodică, a tuturor personajelor incluse în dicţionar şi implicarea lor directă în deciziile politice, militare sau diplomatice ale acestui spaţiu.

    Unii s-au acoperit de glorie sau de ruşine în confruntările respective. Diplomaţii marilor puteri au reprezentat uneltele prin care acestea şi-au impus interesele în spaţiul românesc. Unii s-au ataşat de aceste locuri şi de firea ospitalieră a românilor, alţii au pus în practică cu detaşare, sau exces de zel, în anumite situaţii, sugestiile sau ordinele primite de la superiorii lor.

    O carte care poate fi consultată ca un dicţionar, în funcţie de interesul punctual faţă de o personalitate sau alta, dar care, în acelaşi timp, poate fi citită ca o naraţiune caleidoscopică, plină de aventuri şi palpitante răsturnări de situaţie.

    Ioan Stănel (coordonator), “Personalităţi străine în istoria românilor. Dicţionar biografic”, Editura Meronia, 2011

  • Omul care urăşte tenisul: Andre Agassi

    Narator şi protagonist în acest lamento: Andre Agassi, unul dintre cei mai simpatici, mai stenici, mai plini de viaţă jucători de tenis din toate timpurile. Cum e posibil? Andre recunoaşte, încă din rândurile liminare, că a avut mereu două feţe: cea pe care i-o reflectă oglinda şi cea pe care i-o arată televizorul. Altfel spus, faţa reală şi faţa de meci, între care întreaga lui existenţă a pendulat într-un mod istovitor şi autodistructiv.

    Agassi este, cu siguranţă, unul dintre cei mai carismatici jucători care au activat în circuitul profesionist de tenis ATP. Figură controversată, ciclotimic mereu dispus să uluiască prin atitudine nonconformistă, a câştigat opt turnee de Mare Şlem, a reuşit în diferite perioade ale carierei sale să fie numărul unu mondial şi să fie catalogat drept cel mai bun jucător la returul de serviciu din istoria tenisului.

    Născut în anul 1970 într-o familie modestă din Las Vegas, Nevada, copilăria i-a fost marcată de figura paternă, un bărbat dominator şi irascibil, al cărui unic scop în viaţă era să-şi transforme fiul într-un campion la tenis. Din 2001 este căsătorit cu multipla campioană Steffi Graf, alături de care are doi copii, Jaden şi Jaz. Andre Agassi are două recorduri greu de egalat, fiind singurul jucător din lume care se poate lăuda cu un Golden Şlem (câştigarea tuturor celor patru turnee de Mare Şlem plus o medalie olimpică de aur la Atlanta în 1996) şi cel mai în vârstă jucător din lume care s-a situat pe prima poziţie în clasamentul ATP (performanţă obţinută la vârsta de 33 de ani).

    În spatele acestei poveşti de succes stă însă istoria unui om adeseori nefericit şi confuz, care niciodată nu s-a simţit bine în pielea lui. Cu o sinceritate dezarmantă, Andre scrie despre succesul dobândit la o vârstă fragedă, despre ce înseamnă cu adevărat celebritatea şi despre faptul că, “deşi trăieşte din tenis, urăşte tenisul cu o patimă întunecată şi secretă”.

    Andre Agassi, “Open. Autobiografie”, Editura Victoria Books, Bucureşti, 2011

  • Cum poate cineva să fie persan?

    E relatarea unui voiaj de zece zile prin Iranul de azi, al cărei prim merit este că reuşeşte să nu alunece în exotism exagerat (precum în aventurile reportericeşti) şi nici în uluire lirică (precum în poveştile scriitorilor-călători).

    În mod deliberat, autoarea se situează pe poziţia exploratorului, a celui care descoperă fără să cedeze ispitelor comparative şi mentalităţii coloniale: “Dacă Marco Polo sau Magellan ar fi fost ghidaţi de pliante bine lucrate în Photoshop, s-ar fi transformat în turişti zeloşi, care, odată întorşi în ţările de origine, şi-ar fi postat în reţele notiţele de călătorie”.

    Prin urmare, cu o retină proaspătă, cu un entuziasm bine strunit, călăuzele noastre ne aduc în faţa unui peisaj cultural, uman, de mentalităţi şi obiceiuri în mare măsură diferit de tot ce ştiam până acum despre sumbrul Iran al prezentului, cufundat în pauperitate şi intoleranţă. “Aşa văd Iranul, ca prin ochii lor (al copiilor din piaţa Imam, n.n.) neumbriţi de prejudecăţi, de spaime induse, de ironii, dar citind printre rânduri şi înţelegând totul”.

    Iranul celor doi Buzura, cel citit printre rânduri, departe de geopolitică şi de puţurile de petrol, are rădăcini prin care palpită sevele multimilenare ale Persiei, rădăcini a căror vitalitate este percepută cu acuitate în detaliile mărunte ale cotidianului, în peruzeaua unei mătănii, în mâncarea cu sos de rodii şi în rotocoalele de nuga cu fistic şi migdale, în urzeala scoarţelor şi în albastrul – desigur incomparabil – al mozaicurilor.

    La celebra, aroganta întrebare a lui Montesquieu (“Cum poate cineva să fie persan?”), Daniela Zeca-Buzura, după zece zile petrecute îndărătul chadorului, răspunde cu umilitate de pelerin: “Se poate să fii persan ţesând un covor cu perseverenţa şi vigoarea narativă cu care Firdusi şi-a scris epopeea sau punând acel albastru de Persia pe toate cupolele de moschee care sunt azi în patrimoniul UNESCO”.

    Daniela Zeca-Buzura, Mihai-Adrian Buzura, “Zece zile sub văl”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Un meteorit cultural: jurnalul secret al lui Carl Gustav Jung

    În 1913, elveţianul C.G. Jung devenise deja un nume cunoscut în lumea psihiatriei. Îl întâlnise pe Freud, părintele psihanalizei, colaboraseră şi deveniseră prieteni. Divergenţele doctrinare aveau însă să-i despartă în curând, devenind manifeste cu prilejul unui voiaj pe care cei doi l-au făcut împreună, la invitaţia unor universităţi din Statele Unite. Jung se însingurează şi cade pradă unei acute crize interioare, cu complicaţii în pragul patologicului, pe care începe s-o exploreze, s-o descrie şi s-o analizeze cu minuţie.

    Toate reflecţile sale din această perioadă, dar şi mult după tămăduirea sa treptată, până în 1930, aveau să fie consemnate într-un volum de taină – “Liber novus”. Caligrafiate artizanal, cu grija unui călugăr medieval şi însoţite de enluminuri şi desene personale pe file de pergament, aceste cartografii ale inconştientului aveau să se adune într-un obiect masiv (care ajunsese să atârne 12 kg!) şi să fie finalmente legate în piele roşie (de unde şi numele care avea să-i fie ulterior atribuit).

    Păstrată departe de privirile discipolilor şi chiar de ale prietenilor, “Cartea roşie” avea să fie, după moartea maestrului, zăvorâtă de către moştenitorii acestuia în seiful unei bănci elveţiene până spre anii ’90, când un istoric britanic al psihanalizei, Sonu Shamdasani, începe nişte îndelungi şi anevoioase negocieri pentru scoaterea ei la lumină. După traducerea din germană a textelor şi prelucrarea digitală a filelor de manuscris, cartea avea să devină bun public după aproape 100 de ani (în 2009), interval în care nu fusese contemplată decât de către o mână de oameni.

    Închizând, in nuce, în paginile sale ceea ce avea să devină psihologia analitică jungiană, cu toate conceptele ei originale, de la inconştientul colectiv la arhetipuri, uriaşa carte despre jungla psihismului uman, despre miturile omenirii şi ştiinţele oculte a ieşit în sfârşit din mitologia în care s-a înconjurat, devenind un obiect tangibil care va face fericiţi milioane de admiratori şi devotaţi ai profesorului, care o râvniseră şi care doar aveau ştiinţă de existenţa ei.

    C. G. Jung, “Cartea roşie”, introducere şi îngrijire de Sonu Shamdasani, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • De la ferma de râme la afacerea de peste 1 miliard

    Cartea sa, “Delivering Happiness”, a izbutit să rămână pe locul întâi în New York Times Bestseller List timp de 27 de săptămâni. Este o istorie trăită a unui mare succes antreprenorial, împărţită în trei secţiuni: Profituri; Profituri şi pasiune; Profituri, pasiune şi scop. Scrisă într-o formă narativă accesibilă şi plină de umor, ea urmăreşte aventurile antreprenoriale ale lui Hsieh şi ne împărtăşeşte lecţiile pe care acesta le-a învăţat în viaţă şi în afaceri.

    Povestea începe cu vremea când avea nouă ani şi visa să facă avere vânzând râme, ajunge la momentul LinkExchange, companie printre ai cărei membri fondatori se număra şi pe care a vândut-o către Microsoft, contra sumei de 265 de milioane de dolari, iar în cele din urmă insistă asupra episodului în care s-a alăturat celor de la Zappos, în calitate de consultant şi investitor, sfârşind prin a deveni CEO al acestei companii.

    A reuşit să crească Zappos de la aproape nimic la vânzări brute de mărfuri anuale de peste 1 miliard de dolari, făcând-o astfel să ajungă în topul revistei Fortune al “Celor mai bune companii pentru care să lucrezi”. Trebuie menţionat şi faptul că, în 2009, Zappos (o afacere de vânzări online de pantofi) a fost cedată către Amazon, printr-o tranzacţie evaluată la peste 1,2 miliarde de dolari.

    Mai mult însă decât o autobiografie a unui om împlinit (dar care a cunoscut şi eşecuri usturătoare), această carte ne descrie modelul unei culturi organizaţionale profund diferite de cele tradiţionale, care explică felul cum efortul de a-i face fericiţi pe cei din jurul tău ne poate face mai fericiţi şi pe noi înşine.

    Tony Hsieh, “Cum să livrezi fericire”, Editura Publica, Bucureşti, 2011