BusinessMagazin

Tag: trecere

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 24 noiembrie 2014

    COVER STORY:  Iluzia inovaţiei

    Orice bun român îţi poate povesti despre stiloul lui Poenaru, despre avionul cu reacţie al lui Coandă, despre sonicitatea lui Gogu Constantinescu, despre insulina lui Paulescu, despre maşinile electrice ale lui Iustin Capră sau despre Pila Karpen. Pentru a depăşi ineditul şi a transforma inteligenţa românească într-o valoare palpabilă, în ceva mai mult decât o medalie la un concurs, mai trebuie însă făcut un pas: ieşirea din iluzia inovaţiei.

    ATREPRENORIAT: Gadgetul inventat de un campion mondial

    INTERNAŢIONAL: Apocalipsa ciocolatei

    AGRICULTURĂ: Antreprenorul care a dezvoltat cea mai mare reţea de magazine pentru micii fermieri

    ANTREPRENORIAT: Autografe în era digitalizării

     

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

     

  • Un copil de cinci ani a trecut testul Microsoft, devenind cel mai tânăr specialist în IT din lume

    Atunci când a ajuns în sala de examinare, cei de la Microsoft au considerat că băiatul este prea mic pentru a obţine diploma de tehnician IT, însă tatăl acestuia i-a convins să îi dea o şansă. Qureshi a declarat celor de la BBC că examenul i s-a părut “greu dar distractiv”. “Au fost mai multe tipuri de întrebări, fie cu variante multiple de răspuns, fie bazate pe scenarii”, a povestit copilul.

    Asim Qureshi, tatăl lui Ayan, a început să îi explice calculatorul fiului său de la vârsta de trei ani. “De fiecare dată când îi spuneam ceva, aveam a doua zi surpriza că a reţinut aproape tot”, spune bărbatul. “Aşa că am început să îi dau tot mai multe informaţii. La vârsta aceea, prea mult calculator poate dăuna. În cazul lui Ayan, a fost o oportunitate.”

    Ayan Qureshi a construit alături de tatăl său un mic laborator în casa din Coventry. El petrece două ore pe zi învăţând primul său limbaj de programare şi speră ca într-o bună zi să pună bazele unei firme de IT.

  • Topul statelor UE după numărul de IMM-uri din producţie la mia de locuitori

    Anul trecut, România avea până în 480.000 de IMM-uri şi de şase ani tot se zbate să treacă de pragul de 500.000. Dintre acestea, una din două firme face comerţ. În schimb, estonienii au reuşit să aibă mai multe IMM-uri care produc la mia de locuitori decât în comerţ, iar portughezii, austriecii şi croaţii încă păstrează un echilibru între activitatea de producţie şi cea de comerţ a mediului de afaceri mic şi mijlociu.

    În acelaşi timp,  România este şi una dintre ţările UE care au, per total, printre cele mai puţine IMM-uri la mia de locuitori, respectiv 24, în timp ce aceleaşi „vedete“ ale Europei (Estonia, Portugalia, Austria şi Croaţia) numără peste 150 sau chiar 200 de IMM-uri la fiecare o mie de locuitori.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 17 noiembrie 2014

    COVER STORY:  Businessul românesc de familie trece la a doua generaţie

    Businessul românesc de familie trece la a doua generaţie, iar numărul tinerelor care se pregătesc alături de părinţi pentru preluarea conducerii este în creştere.

    ATREPRENORIAT:Din Moldova în Marea Britanie şi inapoi

    BĂNCI: Creştere mare din clienti mici

    SPECIAL: Scandalul LuxLeaks dezvăluie ipocrizia organizată a marilor corporaţii

    AUTO: Camioane închiriate următorul pas în dezvoltarea companiilor de transport

     

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

     

  • Cum se fac 11 milioane de euro din medicamente şi vaccinuri pentru animale

    Romvac, o companie fondată în urmă cu 40 de ani, s-a apropiat anul trecut de afaceri de 11 milioane de euro, faţă de 9,2 milioane de euro în 2008, iar pentru acest an anunţă continuarea trendului ascendent. Romvac a fost înfiinţată înainte de Revoluţie, a fost privatizată prin metoda MEBO (acţiunile au fost cumpărate de către salariaţi) şi a urmat traseul tipic al unei companii fondate înainte de 1990.
    Până la un punct.

    „În iunie 1995 a avut loc privatizarea, după un an şi jumătate de negocieri. Noi am depus documentele pentru privatizare din 1993, dar lucrurile nu au mers chiar atât de repede pe cât speram. Problema a fost că, din 1993 până în iunie 1995, când am semnat contractul, valoarea întreprinderii a crescut de aproape 15 ori, pentru că au venit reevaluările. Cred că suntem printre puţinii din ţară care am acceptat să plătim peste valoarea la care a fost evaluată întreprinderea, pentru că noi credeam în businessul nostru“, povesteşte Constantin Chiurciu, directorul general al companiei, care este şi cel mai important dintre acţionari, cu 20% din titluri.

    La momentul privatizării, în cadrul companiei erau peste 370 de acţionari, însă o parte şi-au vândut acţiunile către ceilalţi, iar acum au rămas peste 230. „Suntem printre puţinii din România care ne-am privatizat prin MEBO şi am respectat litera legii. Adică am dezvoltat întreprinderea, nu am cumpărat doar doi-trei câţi eram în consiliul de administraţie, pentru ca apoi să mai luăm unul-doi asociaţi ca să pară bine. Toată lumea care lucra în Romvac a cumpărat.“

    Pentru a-şi securiza businessul, acţionarii au decis să facă din Romvac o companie închisă, ceea ce înseamnă că acţiunile nu se pot vinde către exterior, ci doar între acţionarii existenţi. „Este o hotărâre a Adunării Generale pentru că avem în portofoliu, pe lângă dosare, şi terenuri valoroase şi suntem o întreprindere foarte tentantă.“

    De profesie inginer chimist, Constantin Chiurciu lucrează de 31 de ani în cadrul companiei. La fel ca el sunt mulţi angajaţi care au o vechime de 30 şi chiar 40 de ani la locul de muncă, dar sunt şi oameni pentru care munca în cadrul Romvac a devenit deja o tradiţie în familie, a doua generaţie ajungând să lucreze acum în companie.

    Iniţial înfiinţată ca un producător de vaccinuri pentru păsări şi animale mici, compania şi-a dezvoltat activitatea din zona veterinară, iar cel mai recent proiect este legat de producţia de suplimente alimentare umane.

    Strategia de diversificare a businessului a fost cea care a săltat compania de la un mic producător de vaccinuri la o companie cu mai multe ramuri de activitate, explică Chiurciu: „În 1990, pe lângă vaccinurile pentru păsarile şi animalele mici am început să producem vaccinuri şi pentru alte specii rumegătoare, bovine, ovine, caprine, dar şi pentru porci şi cai. Astfel am ajuns ca în anul 2014 aproape 80% din producţie să fie reprezentată de medicamente, iar vaccinurile să aibă doar 20%. La momentul respectiv a fost mişcarea cea mai inspirată, pentru că, dacă rămâneam doar cu vaccinuri, poate că acum aici creşteau blocuri şi nu aveam o întreprindere profitabilă“.

    În primii ani după Revoluţie, compania a testat modelul mai multor politici comerciale şi s-a decis asupra uneia pe care o implementează şi astăzi. Odată cu apariţia farmaciilor veterinare private, compania a început să le dea marfă în consignaţie, ceea ce înseamnă că le trimitea marfă pentru o perioadă de două-trei luni, iar produsele pe care nu le vindeau puteau fi trimise înapoi producătorului.

    După doi ani în care a funcţionat cu acest sistem, au trecut la vânzarea clasică, model în care plata se face la 30 de zile şi care este în picioare şi astăzi: „Avem câteva mii de beneficiari, farmacii veterinare şi cabinete veterinare care merg pe acest principiu: dau comenzile, primesc marfa şi au termen de plată 30 de zile. În timp, farmaciile au crescut. Dacă iniţial veneau şi luau medicamentele cu o sacoşă, încet-încet au venit cu o Dacie, iar acum beneficiarii noştri sunt oameni care s-au dezvoltat, au farmacii frumoase, cu spaţii prezentabile şi cu maşini bune. Au crescut odată cu noi“.

    Tot din 1990, compania a început să-şi creeze propriile depozite şi propriile spaţii de vânzare.

    „În momentul de faţă avem 37 de depozite, în toată ţara, în aproape toate judeţele, iar unde nu suntem prezenţi direct avem un distribuitor autorizat.“

  • Un experiment social care te pune pe gânduri

    Cercetătorii au încercat să afle dacă oamenii care trec pe stradă vor ajuta un copil care are nevoie de ei. Răspunsul îl aflaţi în clipul de mai jos.

     

  • Românul de 35 de ani care a dezvoltat BMW Seria 1, maşina cu vânzări anuale de 5 miliarde de euro

    Thomas Ebner lucrează de aproape un deceniu pentru BMW şi are biroul la sediul central din München.  Vorbeşte limba română cursiv şi spune că revine în ţară de cel puţin trei-patru ori pe an. „Este vorba de familie, de prieteni, de legături care s-au păstrat. Contactul cu România nu s-a rupt.” Thomas Ebner s-a născut la Timişoara în 1978 şi a plecat din ţară împreună cu familia în 1994, cu puţin înainte de a termina liceul. A terminat şcoala în Germania, iar ulterior s-a angajat la unul dintre cei mai cunoscuţi constructori auto germani, BMW. Acum are dublă cetăţenie, română şi germană.

    „Am plecat cu un an şi jumătate înainte să termin liceul în România, iar studiile le-am terminat în Germania. După liceu am urmat Facultatea de Economie şi Tehnologie din Reutlingen, în apropiere de Stuttgart”, povesteşte Thomas Ebner. În cadrul BMW AG, la München, timi-şoreanul a început să lucreze permanent în 2003, la aproape zece ani de când a ajuns în Germania. De ce a ales BMW? „Am ales BMW dintre ceilalţi constructori auto deoarece este cu adevărat o companie care este fan al automobilelor, este mai multă pasiune aici decât la alţii şi asta m-a atras încă de la primul contact cu firma. Toţi colegii cu care am lucrat încă la început, chiar şi cei de la logistică, erau pasionaţi de produsul final şi de performanţele acestuia”, povesteşte Thomas Ebner. Ascensiunea sa în companie a venit pas cu pas, iar din 2008 a preluat o poziţie de management cu responsabilitate foarte mare – funcţia de product manager pentru Seria 1. Managerul de origine română este acum product manager pentru Seria 2 în cadrul BMW AG şi a preluat dezvoltarea noului model, Seria 2, de anul trecut. Constructorul german a decis lărgirea gamei de modele, iar trecerea de la Seria 1 Coupé la o nouă generaţie s-a realizat prin lansarea noii Serii 2.

    „Atunci când am început să lucrăm la o nouă generaţie a Seriei 1 Coupé nici nu ne-am gândit că se va schimba numele şi din Seria 1 Coupé va deveni Seria 2. Pe parcursul dezvoltării am observat (alături de o echipă bine motivată) şi am vrut să arătăm că putem construi o maşină sport compactă şi dinamică. Plecând de la această idee toată echipa a fost motivată nu doar să îndeplinească cererile, ci şi să le depăşească”, explică Ebner.

    Seria 1, proiect coordonat de Thomas Ebner, a înregistrat anul trecut vânzări de aproape 214.000 de maşini, fiind al treilea cel mai bine vândut model al gamei BMW după Seria 3 şi Seria 5, iar acum Seria 2 vine să completeze aceste vânzări. „La început ne-am propus să lansăm a doua generaţie şi să îmbunătăţim produsul din punct de vedere economic, pentru a reduce consumul de combustibil, să-l facem mai matur şi puţin mai mare. Plecând de aici, produsul a crescut şi din punct de vedere sportiv şi totul a fost îmbunătăţit, de la design la modul cum se conduce şi se simte maşina. Pe parcursul dezvoltării ne-am depăşit în tot ce ne-am propus. Faptul că se numeşte Seria 2 nu a fost o provocare mai mare în sine, deoarece noi am pornit de la aceeaşi idee. De la început s-a evidenţiat ca un model separat deoarece vine cu un design diferit”, a spus Thomas Ebner.

    Urmând cursurile unei facultăţi tehnice, aproape de sediile centrale ale Porsche şi Mercedes-Benz din Stuttgart, a avut încă din primii ani primele contacte cu industria auto. În timpul studiilor a lucrat inclusiv la câţiva furnizori, dar şi la Porsche. În 2001, a plecat în Statele Unite, unde a fost implicat într-un proiect logistic, tot în legătură cu BMW. A stat în Statele Unite aproape opt luni şi a lucrat pe partea de logistică de piese şi after-sales.

  • Opinie Cătălin Olteanu: Unităţi de măsură fără rost

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Comentam într-una din poveştile mele despre faptul că la aceeaşi viteză, pe o linie de producţie mai scurtă, produsul ajunge la capăt mai repede decât pe una lungă. Nu pare mare scofală dacă o gândeşti logic. Dar viaţa bate filmul…

    Asa că să discutăm despre LMSSBB… sau oricum s-o chema, care a venit de la instruirea pe linie de Lean Manufacturing cu o idee simplă şi fixă: spaţiul liber e Muda (pierdere, în japoneză) şi trebuie eliminat! Fără să se întrebe o secundă care ar fi de fapt câştigul şi care e obiectivul îmbunătăţirii, a mai pus un metru la indicatorul de măsură şi în loc să măsoare câţi metri are de parcurs produsul ca să ajungă la capătul liniei, a început să câştige metri pătraţi de shop floor!

    A făcut omul nişte heijunka, care nu este altceva decât o tehnică pentru reducerea Muda.

    După câteva heijunka am reuşit să ne lăudăm cu aproape 40% spaţiu câştigat în metri pătraţi. Nici nu mai conta faptul că liniile de producţie erau atât de înghesuite încât în loc să câştige productivitate operatorii se înghionteau la greu!
    În momentul în care unul dintre ei ridica mâna ca să facă vreun tip de operaţiune, de cele mai multe ori îi administra un cot vecinului, făcându-l pe celălalt să scape ce avea în mână. Astfel în zona de lucru s-a instalat o veselie totală pigmentată cu vânătăi, produse scăpate pe jos, ciobite etc.

    Uneori se iscau certuri, alteori cereri în căsătorie temporară adresate mamei adversarului din ringul… de la serviciu.

    În înghesuiala generală, singurii care se bucurau erau băieţii, care aveau norocul unui post de producţie pe lângă vreo fată drăguţă, pe care o pipăiau fără niciun fel de jenă, că deh!, linia de producţie ajunsese la un grad de intimitate greu de imaginat.

    Că metrii pătraţi câştigaţi nu foloseau la nimic, pentru că nu prea aveam ce pune pe ei, nici nu mai conta. Dar scăderea de productivitate era mai mult decât evidentă şi totuşi asta era o altă mâncare de peşte, o poveste separată despre cum se pictează indicatorii de performanţă ca să dea bine la raport.

    La un moment dat psihoza s-a numit U-shape. Că e benefic să pui nişte posturi de lucru în formă de U, astfel încât un operator care nu este foarte încărcat să poată presta operaţiuni la două staţii de lucru, sau că este util să aşezi staţiile de lucru în formă de U, astfel încât să câştigi acea viteză de care pomeneam scrie prin toate manualele. Dar să nu fii în stare să citeşti mai mult decât capitolul ăsta şi să începi să crezi că U-shape e un feng shui universal şi care se aplică la orice, deja e altă salată. Mai ales când descopeream că unele linii de producţie aveau tendinţa să se ducă înapoi spre magazia de materii prime în loc să se îndrepte spre magazia de produse finite şi docurile de livrare.

    Evident, dacă vreunul dintre cei neatinşi de virusul U-shape încerca să comenteze ceva, apărea instantaneu comentariul cu „rezistenţa la schimbare“. Se pare că Sensei avea o problemă cu capitolele lungi de prin cărţile de management.

    Astfel că la el orice proiect sărea partea de analiză, implementarea schimbărilor nu ţinea cont de comunicare şi influenţare, iar PDCA (plan–do–check–act) sărea partea cu check, care se înlocuia cu „nu forţa, ia un ciocan mai mare“.

    Probabil că o fi luat de bun bancul acela cu elefantul („Cum bagi un elefant în frigider? Deschizi uşa, bagi elefantul şi închizi uşa“). Noi reuşeam cu succes să băgăm linia de producţie în tramvaiul 2 barat şi mai rămânea loc şi pentru călători în orele de vârf.

    Şi n-ar fi fost aşa de rău, dacă măcar am fi avut cui să subînchiriem metrii pătraţi cu care ne-am ales în urma mirificelor implementări. Mai salvăm din banii cheltuiţi de-a proasta doar ca să batem recordul de popor îndesat pe metru pătrat. Doar că acţiunea nu a fost făcută de dragul de a face un lucru util, ci de a aplica un subcapitol dintr-o carte de management.
     

  • Istoria banilor: dezvoltarea sistemului financiar mondial

    Pe măsură ce timpul a trecut, sistemul financiar mondial, pentru că putem vorbi deja de aşa ceva, se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii se confruntă, în timpul celui de-al doilea război punic, dintre Roma şi Cartagina, cu inflaţia generată de enorma cerere de bani pentru plata trupelor iar insula greacă Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază.

    Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monedă, dar au adoptat, pe lângă aur şi argint, şi metalele mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Augustuts a reformat atât sistemul monetar cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile.

    În toată această perioadă, cele mai folosite unităţi monetare de către greci erau halcousul (din aramă, echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul (din aur, echivala cu 4 drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, din aramă, denarii din argint şi aureusii din aur.

    Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Isus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemului monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 conţinutul de argint al monedelor romane scade la 40% iar în 270 la numai 4%, consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian încearcă să combată acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le ridică valoarea de două ori şi jumătate. Fără prea mare succes, pentru că inflaţia rămâne o problemă şi pentru Diocleţian. Acesta este învins de forţele pieţei, chiar dacă a introdus controlul preţurilor şi al dobânzilor, şi abdică. Pe de altă parte, Diocleţian este cel ce a introdus primul sistem de buget anual, cu succes.

    Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, chiar dacă, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare a confiscat enormele comori acumulate în templele “păgâne”.

    Mai trebuie remarcat şi faptul că împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, în anul 306, care a fost produsă, fără a i se schimba greutatea sau puritatea timp de 700 de ani. O măsură a inflaţiei acelori timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme iar în 324 preţul era de şase ori mai mare. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari ajunge să coste 2.120.000.000 de denari.

    Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare sunt abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus în Londra sunt folosite mai mult drept bijuterii decât pentru scopuri comerciale.

  • Opinie Dragoş Sîrbu: Retail de produse… şi servicii

    Dragoş Sîrbu este CEO al Flanco Retail.

    Cartea câştigătoare pare, evident, să fie fidelizarea clienţilor; dar nici ea nu e o carte ieftină sau lipsită de eforturi. Doar că presupune un alt tip de gândire şi o altă perspectivă asupra industriei.

    Ca reţele de magazine „din cărămidă şi mortar“, cum zic englezii, părem să avem un anume grad de pasivitate: dacă nu vii tu spre noi, nu putem veni noi spre tine; dacă tot ai venit, ne priveşti pe toţi prin comparaţie şi, dintre toţi, alegi pe cel care-ţi place pe moment; până data viitoare când mai ai nevoie de ceva, ai şi uitat ce ai cumpărat ultima oară, de unde şi de ce. Şi o luăm cu toţii – şi tu, şi noi – de la capăt.

    Soluţia pe care am găsit-o noi priveşte publicul nostru nu ca pe o sumă de cumpărători, ci ca pe un grup de clienţi: oameni pe care, odată ce i-am întâlnit şi i-am cunoscut, îi păstrăm aproape de noi. Iar pe noi ne transformă, din comercianţi „tradiţionali“, în furnizori activi de produse şi servicii.

    Nu e o paradigmă simplă sau uşor de implementat, dar e necesară pentru noul context în care operăm. Suntem prezenţi şi online, şi offline, deci pasivitatea aparentă dispare prin comunicarea continuă pe care o întreţinem înainte de vizita în magazin, în timpul ei şi ulterior, într-o relaţie interactivă, în care şi vorbim, şi ascultăm.

    Suntem atenţi la exigenţele clienţilor mai departe de simpla alegere şi achitare a unui produs. Atât de atenţi, încât lista lor de aşteptări, aşa cum le-am determinat în studiile noastre de cercetare, a devenit pentru compania pe care o conduc un decalog al priorităţilor de business. Îi consiliem, le oferim soluţii de finanţare, de multe ori fără dobândă, garanţii şi asigurări, servicii de mobilitate în parteneriat, transport, asistenţă de specialitate, informaţii despre cele mai noi tehnologii. Le stăm la dispoziţie online şi offline şi le mulţumim, prin programele de fidelitate, pentru fiecare vizită pe care ne-au făcut-o, pentru fiecare dată în care au ales să revină.

    Nu e nici simplu şi nici ieftin, dar e necesar într-o lume în care internetul a spart graniţele comerţului şi a ridicat standardele de customer service la nivel internaţional.
    Aş spune că ne reinventăm, dacă nu mi-aş aduce aminte de relaţia pe care vânzătorul de la magazinul de la parterul blocului o avea cu toţi clienţii care îi treceau pragul acum treizeci de ani. Omul care îi ştia pe toţi pe nume, care le spunea de ce maşină de spălat au nevoie pentru doi copii mici, cum să-şi conecteze aragazul la ţevile de gaz din apartament şi de ce au nevoie de câlţi.

    Nu ne reinventăm, de fapt, ci punem în practică într-un context nou nişte principii pe care, precum se vede, oamenii de marketing le ştiu de multă vreme şi pe care vânzătorul de la parterul blocului le folosea intuitiv cu muşteriii lui. Folosim pentru ele, firesc, instrumentele pe care lumea modernă ni le pune la dispoziţie – internet, Facebook, carduri, baze de date şi aşa mai departe. Şi adăugam la ele, într-o formă structurată şi adecvată consumatorului de azi, un adevărat portofoliu de servicii conexe. Şi aşa evoluăm.