Valentin Ghiuş este FX & Commodities Trader.
Atunci, miniştrii energiei din statele membre OPEC declarau creşterea preţului la petrol cu 70%, de la $2,9/baril la $5,6/baril, urmând ca pe 22 decembrie 1973, şahul Iranului să propună un nou preţ, de $11,65/baril. Între octombrie şi decembrie 1973, preţul petrolului se apreciază cu 300%, iar în 1974 depăşeşte nivelul de $12/baril.
În consecinţă, în anii ce au urmat, au crescut dificultăţile economice din ţările industrializate, statele în curs de dezvoltare au fost nevoite să se împrumute pentru a plăti contravaloarea importurilor, iar conflictele militare nu au întârziat să apară.
Pe 5 iunie 2015, OPEC decide, în şedinţa de la Viena, să se respecte în continuare plafonul de producţie de 30 de milioane de barili zilnic şi recomandă statelor membre să adere la această limită. Ştirea a determinat scăderea preţului pentru petrolul internaţional cu doar $1,62/baril şi tranzacţionarea la nivelul de $62,10/baril.
Această şedinţă, a 167-a în cadrul OPEC, a fost doar o confirmare de susţinere a deciziei luate pe 27 noiembrie 2014, când membrii OPEC au votat să se păstreze nivelul de producţie de 30 milioane barili zilnic (în pofida surplusului ce a determinat scăderea preţului petrolului la sfârşitul anului 2014 cu peste 35% şi aşteptărilor pieţei de reducere a producţiei şi de restabilire a echilibrului cerere-ofertă). Deşi se discută despre supraproducţie, despre pierderea autorităţii OPEC în a controla cererea şi oferta şi implicit preţul (ceea ce pare a fi eronat, dată fiind volatilitatea crescută la ştiri venite dinspre OPEC) sau despre teorii conspiraţioniste cu implicaţii geopolitice, adevărul este incomod, dar de necontestat: o schimbare bruscă şi semnificativă în preţul petrolului va determina o nouă ordine mondială, care se va manifesta iniţial la nivel economic.
Evenimentele recente de pe piaţa ţiţeiului ne poartă parcă înapoi în timp, în perioada 1973-1974. Atunci s-au ridicat noi puteri economice mondiale în special din rândul ţărilor producătoare şi exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord. Concomitent, Statele Unite, Europa, Japonia, precum şi alţi importatori de petrol au suferit o lovitură economică puternică. Aceasta a fost doar o primă consecinţă, dintr-un domino ce a culminat cu izbucnirea de conflicte generate în principiu de răspândirea internaţională a fundamentalismului islamic, finanţat în mare parte de statele exportatoare de petrol aflate în plină ascensiune economică.
Scăderea preţului ţiţeiului, înregistrată din vara anului 2014 şi până în prezent, va fi cel mai probabil la fel de perturbatoare ca şocul petrolului din 1973-1974 şi o dovadă că istoria se repetă şi în finanţe. Aşa cum în urmă cu patru decenii evoluţia pieţei petrolului a născut învinşi şi învingători, şi acum, cu toate că taberele sunt diametral opuse, vor exista învinşi şi învingători.
Rusia, stat care în prezent generează o mare parte din veniturile de export (aproximativ 70%) şi federale (aproximativ 50%) din contracte de petrol şi gaze, a suferit, pe fondul sancţiunilor occidentale şi al scăderii preţului ţiţeiului, o devalorizare abruptă a monedei naţionale, a portofoliilor investiţionale, o scădere a rezervelor băncii centrale şi ieşiri masive de capital. Simultan, obligaţiunile Rusiei au fost retrogradate de către agenţiile de rating internaţionale la statutul de junk.
Într-un context mult mai amplu, aceste efecte directe generează la rândul lor consecinţe cu implicaţii la nivel micro – proiecte energetice ce devin prea riscante sau neviabile din cauza preţului redus la petrol, polarizare socială şi sărăcie în multe dintre statele producătoare, în unele dintre ele precum Algeria, Venezuela sau Nigeria nici măcar nivelul de $120/baril nefiind suficient pentru acoperirea costurilor de producţie. Un alt stat extrem de afectat de evoluţia nefavorabilă a preţului la ţiţei este Iranul, pentru care este previzionată o scădere de 4% a produsului intern brut în anul fiscal ce urmează (de la 5% la 1%).
Efectele sunt atât de stringente, încât serviciul militar de doi ani, până nu demult obligatoriu, poate fi răscumpărat şi este înregistrat în prezent ca venit în bugetul ţării. Totodată, scăderea preţului petrolului este unul din motivele pentru care Iranul a demarat negocierile cu occidentul privind programul său nuclear. Până şi organizaţia Statul Islamic a întâmpinat probleme de cash flow, ca urmare a deprecierii preţului ţiţeiului, cu scăderea veniturilor zilnice din vânzarea petrolului de la $1-$2 millioane la $300.000.
Pieţele financiare, de asemenea, au fost şi sunt în continuare remodelate de evoluţia preţului petrolului; în principal din cauza scăderii evaluării companiilor, în special a celor din domeniul energetic, ale căror rezerve de ţiţei sunt active considerate primordiale în determinarea valorii acţiunilor.
Coroborat cu scăderea preţurilor, creşterea costurilor va determina transformarea multor rezerve de petrol în active irecuperabile şi neviabile din punct de vedere comercial. Mai mult, fondurile de investiţii şi de pensii care au expunere la ţările producătoare de petrol (ex.: fondul norvegian de pensii are o alocare de 1,5% din totalul titlurilor la nivel mondial investite în instrumente sensibile la evoluţia preţului ţiţeiului) ar putea fi nevoite să lichideze o parte din portofolii pentru onorarea obligaţiilor fiscale, în cazul în care preţul va rămâne scăzut pentru o perioadă îndelungată de timp. Toate acestea vor crea o presiune semnificativă pe pieţele financiare internaţionale.
De partea cealaltă, a statelor beneficiare de pe urma scăderii preţurilor, se află marii consumatori şi importatori, ţările cu un nivel ridicat al inflaţiei, dar şi consumatorii finali de pretutindeni. Printre aceştia se numără Statele Unite, Brazilia, China, India şi Turcia. Efectele pozitive ale scăderii preţului ţiţeiului sunt notabile: aprecierea PIB-ului, reducerea subvenţiilor pentru sectorul energetic şi folosirea acestora pentru proiecte pe termen lung, cheltuieli mai scăzute cu importurile energetice şi implicit reducerea presiunii pe deficitul de cont curent, dar şi accelerarea tendinţei deflaţioniste (un deziderat urmărit mai ales de economiile dezvoltate şi cu precădere de Europa). Totodată, optimiştii şi cei încrezători în energia regenerabilă speră ca erodarea preţului petrolului să contribuie la îmbunătăţirea tehnologiilor şi metodelor de producere de acest gen şi să se descopere surse de energie regenerabilă mai ieftine şi viabile economic.
Următoarea şedinţă a OPEC va avea loc în decembrie 2015. Deşi putem estima deja atât evoluţia economiei, cât şi cererea şi oferta de petrol, istoria ne-a învăţat în 1973 şi în 2014 că ar fi hazardată o previziune referitoare la cât de mult va scădea preţul ţiţeiului şi pentru cât timp preţurile se vor menţine la nivelul actual. Totuşi, întrebarea firească este de ce s-ar tranzacţiona petrolul la nivelul actual şi nu la preţul de $46/baril atins în ianuarie 2014, atât timp cât nu s-a schimbat nimic în fundamentele pieţei. O altă întrebare, la fel de firească, este dacă nu cumva evoluţia anormală a ultimului an a devenit evoluţia cu care ne vom obişnui de acum încolo? Doar istoria, cea trecută şi cea care se scrie acum, ne va răspunde precis şi fără echivoc.
