BusinessMagazin

Tag: produse

  • Povestea omului care la 12 ani avea deja o afacere profitabilă, iar când a terminat liceul deja angaja oameni ca să îl ajute fiindcă nu mai făcea faţă

    Dacă majoritatea copiilor se joacă de-a medicii sau pompierii, Henry Heinz a avut o pasiune mai neobişnuită în copilărie: grădinăritul. Aceasta a condus la o afacere care i-a purtat numele peste hotare şi peste ani. 

    Henry John Heinz s-a născut pe 11 octombrie 1844 în Pittsburgh (Pennsylvania, SUA). A crescut înconjurat de o familie de gospodari, iar când avea 6 ani ajuta deja la treburile casei şi ale grădinii. La vârsta de 9 ani, Henry a învăţat reţetele de murături şi a început să vândă hrean ras în centrul oraşului Pittsburgh. După ce au observat pasiunea pentru grădinărit a băiatului, părinţii i-au oferit cadou 3.000 de metri pătraţi de pământ, iar la 12 ani ajunsese să cultive deja 12.000 de metri pătraţi de pământ.

    Ceva timp mai târziu, el a început să-şi vândă recolta locuitorilor din Pittsburgh. Puţin timp mai târziu, hreanul de Heinz se găsea deja la băcănie. Gustul său era deja cunoscut pentru mulţi localnici, întrucât Henry a folosit întotdeauna reţetele mamei sale.

    Pe vremea copilăriei lui Henry J. Heinz, manipularea clienţilor era o parte obişnuită a afacerilor din Statele Unite. Unul din ziarele locale scria: „În aşa-numitul hrean, putem găsi mai mulţi napi şi bastoane de lemn îmbibate cu apă decât hrean”. În consecinţă, pentru a demonstra calitatea produselor sale, Henry Henry l-a ambalat în borcane de sticlă transparentă – o inovaţie la vremea respectivă.

    Când Henry J. Heinz a absolvit liceul, grădina sa ajunsese atât de mare încât a trebuit să angajeze lucrători. În 1861, când Henry avea doar 17 ani, câştiga 2.400 de dolari, care în prezent ar însemna circa 43.000 de dolari.

    După ce a absolvit Colegiul Mercantil Duff’s, Henry a început să lucreze la cărămidăria tatălui său. A aflat despre toate complexităţile acestei afaceri, a făcut unele modificări minore în producţia de cărămizi şi, cel mai important, a obţinut o restituire a impozitului de la contribuabili. Deodată, tatăl şi-a dat seama că este dependent de fiul său, care a devenit un angajat indispensabil. Henry a avut grijă de toate lucrările de contabilitate cu mult entuziasm. În 1864, Henry, la vârsta de 20 de ani practic, conducea o fabrică de cărămidă. Ulterior, a putut chiar să extindă producţia, în timp ce tatăl său a mers să-şi viziteze rudele din Germania.
    Între timp, cărămidăria a început să aducă venituri decente, iar familia Heinz a putut să se mute dintr-o casă minusculă într-o vilă construită din cărămizile produse de fabrica lor.
    Henry J. Heinz, acum adult, era încă interesat de reţetele mamei sale şi experimenta constant, încercând să le îmbunătăţească. Heinz a fost mereu în căutare de noi idei de afaceri şi de această dată a decis că piaţa de conserve merită încercată.
    În 1869, împreună cu prietenul şi vecinul său L. Clarence Noble, a lansat  compania numită Heinz & Noble. Aceasta vindea restaurantelor şi cafenelelor ouă, hrean ras, murături şi alte produse. Henry ştia că oamenii nu aveau încredere în special în produsele din conserve, aşa că a decis să nu pună numele companiei sale pe etichete.
    Vânzarea produselor preambalate a fost alegerea potrivită la acea vreme. Industria turnării oţelului era bine dezvoltată în Pittsburgh, iar majoritatea bărbaţilor lucrau pe atunci timp de 12 ore pe zi, neavând astfel timp pentru gătit. Au preferat să cumpere mâncarea, care era pregătită pentru consum imediat. Peste 60 de companii au preluat această tendinţă şi au început să furnizeze pieţei diverse tipuri de produse conservate.
    Veniturile companiei au atins câteva mii de dolari într-un an de la fondarea sa. Pentru a supravieţui în competiţia acerbă, a fost necesar ca Heinz nu numai să le ofere consumatorilor produse de înaltă calitate, ci şi să le facă mai disponibile. Cum putea fi atins acest obiectiv? În primul rând, producţia trebuia să fie masivă. Prin urmare, casa Heinz, care a fost lăsată goală după ce familia s-a mutat în vilă, a fost reorganizată pentru producţia companiei Heinz & Noble în 1874. Henry a angajat mai mulţi muncitori germani care se ocupau de spălarea şi ambalarea legumelor în conserve. În timpul primăverii, au încheiat un acord de cumpărare a întregii culturi de la fermierii locali, la un preţ fix. În acest fel, au economisit şi mulţi bani, deoarece în condiţiile meteorologice nefavorabile din vară sau toamnă costul legumelor ar fi putut creşte semnificativ. În plus, Heinz & Noble a cumpărat cai şi autoutilitare pentru a livra cultura în avans; a cumpărat şi o fabrică pentru producerea oţetului în St. Louis, Missouri. Compania a avut un mare succes, iar Henry a devenit un antreprenor înstărit, care îşi putea susţine cu uşurinţă familia.
    Lucrurile au mers bine, iar tinerii parteneri se aşteptau să aibă un profit considerabil. Au fost surprinşi însă de faptul că recolta de castraveţi nu a fost conform aşteptărilor, astfel încât compania lor nu a avut suficient capital de lucru pentru a acoperi contractele cu fermierii. Nici varianta unui împrumut de la bancă nu era posibilă, în contextul în care în 1875 a izbucnit criza financiară în Statele Unite, ceea ce a dus la paralizarea întregului sistem bancar. Fermierii au solicitat instanţei ca Heinz & Noble să-şi găsească locul printre cele 5.000 de întreprinderi falimentare. Toată proprietatea trebuia vândută pentru a compensa pierderile fermierilor.
    Crăciunul din 1875 a fost cel mai rău din viaţa antreprenorului american. Heinz a rămas mult timp deprimat, nu s-a ridicat din pat mai multe luni. În această perioadă, mama lui i-a oferit lui Henry toate economiile pentru ca el să poată da ideii sale de afaceri o a doua şansă. Inspirat de ea, Henry a folosit banii cu înţelepciune şi a înregistrat Heinz Food Company pe numele rudelor sale (mama, vărul şi fratele său John), continuând să producă şi să vândă sosuri şi murături. El era şeful companiei, deşi prin lege nu avea voie să o gestioneze, deoarece mama sa deţinea cele mai multe acţiuni. Afacerea Heinz a devenit o afacere de familie. Rudele chiar au condus o şedinţă de consiliu în bucătărie în timpul unei cine de familie. Henry mergea zilnic pe jos pe câmpurile sale pentru a verifica cum mergeau lucrurile.
    Henry şi-a redobândit încrederea şi a continuat să extindă gama de conserve, sosuri şi marinate. Ketchupul a fost urmat de produse precum sosuri din ardei roşii şi verzi, chili, cidru de mere şi ciorbe, măsline, ceapă murată şi conopidă, fasole coaptă şi murături. Henry J. Heinz a murit la vârsta de 74 de ani din cauza pneumoniei. După moartea lui Henry J. Heinz, fiul său Howard Heinz a preluat conducerea afacerii. În prezent compania Heinz a fuzionat cu Kraft Foods, care a rezultat în Kraft Heinz, o companie americană cu o cifră de afaceri de 26,2 miliarde de dolari în anul 2018.

  • Povestea familiei care a transformat lucrurile oferite gratuit de natură într-o afacere de familie foarte profitabilă

    Elena Oancea trăieşte înconjurată de plante de când se ştie. A copilărit într-un sat din judeţul Tulcea unde a învăţat tainele cremelor naturale de la bunica sa. Ca adult, nu a renunţat la pasiunea din copilărie şi a dezvoltat alături de familia ei propriul brand de cosmetice naturale din plante româneşti – Careless Beauty. 

    „Am participat la cules de plante de mic copil. În plus, bunicii aveau stupi şi petreceam mult timp în natură. Ştiam de mică toate plantele, iar faptul că am urmărit cum bunica făcea creme din plante din pădure şi flori de crin, dar şi uleiuri presate la rece m-a inspirat în decizia viitoarei cariere”, povesteşte Elena Oancea, care poartă mai multe titluri pe „cartea de vizită”: estetician, chimist, inventator şi antreprenor. La 59 de ani, Elena Oancea crede în principiul „Să îmbătrâneşti frumos” şi spune că oamenii se întorc la natură, mai ales că, deşi plantele nu promit întinerirea peste noapte, pot avea efecte vizibile dacă sunt aplicate la îndrumarea unui specialist.

    Elena Oancea a urmat şcoala de cosmetică, iar vreme de câţiva ani înainte de Revoluţie a lucrat pe cont propriu acasă – în paralel însă, avea un job într-un centru de seminţe. În timp, a început să facă propriile reţete mai întâi în laboratorul de acasă.

    „Lucrăm acum cu peste 40 de plante, iar la vremea respectivă erau aproximativ 22 de plante. Când am început m-a dus gândul către frumuseţea crinului alb şi mi-am adus aminte de pasiunea bunicii pentru crema din plante din pădure şi crin. I-am transmis pasiunea pentru plante şi soţului, iar pe copii i-am crescut tot în mediul acesta”, mai spune antreprenoarea.

    În 1992, Elena Oancea a deschis propria firmă – Dan Elis. După acest moment, au urmat ani la rând în care a muncit pentru a obţine brevete de invenţie pentru produse şi pentru a promova produsele româneşti. Careless Beauty foloseşte doar extracte vegetale din specii de plante româneşti şi creează doar cosmetice naturale. Însă, în toată această muncă de mai bine de 25 de ani, Elena Oancea nu a fost singură. Şi-a „virusat” mai întâi soţul cu dragostea pentru natură, iar mai apoi cei doi copii – Adina şi Tiberiu, dar şi nepoţii. Adina este farmacist-estetician şi se ocupă de cercetare, dar şi de cabinetul din Bucureşti, în timp ce Tiberiu se ocupă de site, de magazinul online, de designul produselor, dar şi de laborator. În noul magazin online şi în site, antreprenorii au investit 5.000 de euro.

    Produsele Careless Beauty sunt disponibile atât în magazinul online, cât şi în cabinetele proprii din Bucureşti şi din Constanţa şi

    într-un cabinet partener în Timişoara şi într-un magazin partener în Curtea de Argeş.

    „Produsele le-am promovat prin intermediul cabinetului, unde oamenii veneau şi testau cremele. Primul cabinet deschis a fost cel din Constanţa, iar în urmă cu şase ani am deschis cabinetul din Bucureşti. Treptat am îmbunătăţit aspectul produselor, logo-ul şi cutiile”, spune Adina Oancea.

    Laboratorul în care sunt create produsele Careless Beauty se află în localitatea Topraisar (din judeţul Tulcea), familia Oancea investind în ultimii ani în dezvoltarea acestuia.
    „Laboratorul are o suprafaţă de 100 mp, iar spaţiul dedicat uscării naturale a plantelor are o suprafaţă de 150 mp. În laborator lucrează trei oameni, eu, mama şi un om care ne ajută. Separat, avem ajutoare şi la culegerea plantelor.”

    Familia Oancea are la Topraisar propria grădină cu plante, unde au adus în cultură ghiocei, toporaşi, crini sau nalbă, dar şi cătină. De asemenea, pentru alte plante familia apelează la locuri unde oamenii calcă foarte rar.

    „Avem un hectar de teren cu plante care se succed periodic. Avem încă patru hectare unde lucrăm în unele perioade. Găzduim şi 38 de fazani, care din când în când se mai bucură de plantele din grădina noastră. Laboratorul a fost deschis în urmă cu şase ani. Investiţia în laborator s-a ridicat la circa 100.000 de euro, dar încă mai este de investit. Totul a fost făcut din credite de la bancă şi din fonduri proprii”, mai spune Tiberiu Oancea. În total, Careless Beauty are 22 de produse din categoria de creme, loţiuni, măşti, fonduri de ten, comprese, ape din fructe, dar şi un elixir cu efect regenerator.

    Dincolo de promovarea din cabinete şi în mediul online, Careless Beauty a participat şi la mai multe evenimente internaţionale precum Korean International Women’s Invention Exposition (KIWIE) în 2014, unde a participat ca parte a delegaţiei Asociaţiei Inventatorilor din România, dar şi la Emmy’s Awards Gifting Suite organizat de Celebrity Connected din Los Angeles (SUA). La Los Angeles Careless Beauty a ajuns la recomandarea unui client american, iar cu această ocazie produsele au fost testate de cele mai mari vedete de televiziune.
    „Am avut cinci minute cu fiecare vedetă şi le-am povestit despre produsele noastre şi despre flora României, le-am dat câte un produs şi ne-au dat review-uri pe Twitter”, povesteşte Adina Oancea. De asemenea, Careless Beauty a fost prezentă şi la evenimente din Franţa şi Danemarca, susţinute de ambasadele României din aceste ţări.

    „De-a lungul timpului ne-a fost greu să convingem oamenii de calitatea unui produs românesc şi să demonstrăm că un astfel de produs are potenţial. Încercăm să facem şi o educaţie a oamenilor şi le povestim despre ce înseamnă un ritual corect de îngrijire. Organizăm şi workshopuri în ţară”, a mai spus Adina Oancea. Careless Beauty poate livra oriunde în lume, mai ales pentru că are cliente românce în afara ţării care împărtăşesc cu prietenele cremele cumpărate de la brandul românesc. Pentru viitor, compania vrea să se extindă în franciză atât în ţară, cât şi în străinătate.

    „Am luat decizia de a ne extinde în franciză pentru că în acest fel vom putea avea un punct Careless Beauty în afara ţării şi vom şti că se lucrează cu aceeaşi tehnică, iar oamenii se informează corect. Încercăm mai întâi în ţară şi după aceea dacă reuşim cu acest model de business vrem să-l ducem şi în afară. Lucrăm deja cu avocaţi care ne ajută să dezvoltăm sistemul în franciză”, a descris Adina Oancea planurile de dezvoltare a afacerii în continuare. 

  • Cum au reuşit două surori din România să facă o afacere din dorinţele bărbaţilor cu bani mulţi

    Într-o vreme în care singurele cadouri de lux pentru bărbaţi erau băuturile fine, trabucurile sau cămăşile şi cravatele „de firmă”, surorile Elena Miu şi Corina Cristian s-au gândit să se nişeze pe segmentul de cadouri de lux dedicat publicului masculin, aducând însă un alt plus: serviciul de gift concierge. Astăzi au ajuns la venituri de peste jumătate de milion de lei şi continuă să atragă sute de clienţi noi an de an.

    „Modelul nostru de business constă într-un magazin de cadouri diferite de tot ce se află pe piaţă, cu exclusivitate pe tot ceea ce vindem, care a început cu o colecţie dedicată bărbaţilor şi mai apoi s-a extins şi către femei. Suntem prezenţi atât online, ca e-commerce, cât şi fizic, printr-un showroom, astfel încât clienţii să poată vedea produsele. Fiecare produs are o poveste şi este ideal să o ştii pe fiecare. Doar aşa poţi să recomanzi un cadou potrivit pentru povestea pe care clientul o are pentru tine”, spune Elena Miu, cofondatoarea magazinului de cadouri de lux MyMan.

    Elena Miu a urmat Finanţe-Bănci şi, după absolvire, a început o carieră în imobiliare. Ulterior a decis să intre, în paralel, în lumea antreprenoriatului alături de sora sa, Corina. „Chiar de atunci am simţit că viitorul comerţului va fi online, aşa că ni s-a părut o idee numai bună să clădim ceva al nostru, în paralel cu joburile noastre.” MyMan a fost lansat în 2007 şi „a apărut dintr-o pasiune personală pentru produsele pe care azi le avem în magazin”, spune antreprenoarea.

    Potrivit datelor de pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice, în 2018 compania a înregistrat venituri de circa 545.000 de lei şi un profit de aproape 50.000 de lei. Miu spune că cifra de afaceri este în creştere an de an – „ne situăm pe la 30% creştere anuală”. Pentru anul acesta speră însă la o creştere de minimum 50%. Echipa businessului este încă mică: o foarte mare parte din vânzare şi consiliere este făcută de ea şi sora sa, cele două gift concierge ale showroomului, iar zona de site este acoperită de o echipă de development şi promovare care lucrează în regim remote, contabilitatea şi marketingul fiind, de asemenea, externalizate.

    Miu povesteşte că pe vremea când a lansat afacerea cadourile de lux nu erau o nişă bine acoperită. „Îmi aduc aminte că am făcut un research şi singurele cadouri mai speciale, mai ales pentru bărbaţi, erau băuturile fine sau trabucurile, cravatele sau cămăşile de brand.” De altfel, aşa a pornit şi MyMan: cum a dat tonul piaţa – cu băuturi fine, pipe, trabucuri, accesorii şi vinuri vechi româneşti. „Însă lucrurile acestea au devenit banale şi am vrut să mergem într-o direcţie mai creativă, să abordăm producători de produse de lux de altă natură.” Au căutat mult timp producători în România, însă atunci când găseau produse care să le placă era foarte greu de colaborat cu aceştia. „Aşa am ajuns la ideea de a începe să căutăm în Europa produse care nu se găsesc în România şi care ar fi apreciate de clienţi.”

    Deşi la început nu le-a fost deloc uşor, cum „niciun lucru care merită în viaţă nu este”, spune că nopţile nedormite au dat roade şi proiectul a prins încă de la început, aşa că au fost şi mai motivate să meargă înainte şi să dezvolte şi mai mult businessul. Aşadar, cu toate că iniţial compania a funcţonat doar în online, ulterior, „ca o etapă nouă, venită natural din cererea clienţilor”, în vara lui 2017 s-au hotărât să deschidă şi un showroom fizic, pe bulevardul Ferdinand I, cu o investiţie de 25.000 euro. Deschiderea noii unităţi a impulsionat creşterea numărului de clienţi, anul trecut acesta evoluând cu 1.200 de persoane. „Numărul clienţilor a crescut an de an, însă creşterea semnificativă a fost din momentul în care am deschis showroomul. Practic, acest pas în dezvoltarea magazinului a dus la creşterea încrederii în brandul nostru.”
    Potrivit Elenei Miu, clientela afacerii este diversă. „Având decoraţiuni speciale şi machete sau miniaturi, precum şi mici obiecte de mobilier pentru casă sau birou, s-a conturat şi un profil de clientelă de colecţionari. Totodată, unii clienţi îşi cumpără pentru propria plăcere, pentru propriul cămin un obiect de decor care ţine fie de o pasiune, fie de o completare inedită a spaţiului de acasă sau de la birou”, descrie cofondatoarea businessului preferinţele clienţilor MyMan. Ca interval de vârstă, „25-45 de ani este majoritar, iar ca proporţie domni versus doamne, doamnele sunt predominante ca procent pentru că ele sunt, de obicei, cele desemnate, fie de colegii de muncă, fie de familie, să aleagă cadoul pentru sărbătorit”.

    O parte dintre clienţi vin din zona corporate, unde Miu spune că s-a căutat mereu factorul unicitate, deosebit, altfel. „Pentru noi a fost un succes zona aceasta – pentru că avem şi serviciul de Gift Concierge, dar şi produse de import care să iasă din paleta clasică de cadouri, prin design şi raritate. Suntem importatori unici pentru 90% dintre produsele noastre, de peste 10 ani deja. Restul cadourilor le producem în România, iar lucrurile prind contur, clienţii sunt încântaţi.” Până acum spune că au oferit cu succes servicii de Gift Concierge unor companii medii şi mari din domeniul pharma, asigurări, finanţe, real estate, industria uşoară şi grea şi unor companii de stat. „Un exemplu de proiect de decorare pentru un client din real estate a constat în decorarea unei vile de pe malul lacului Snagov, unde am livrat o selecţie rară de decoraţiuni nautice, în temă cu locul în care se afla imobilul.”

    Cu toate că o parte din produsele din portofoliul companiei pot fi achiziţionate drept cadou unisex, de curând cele două surori au lansat, cu o investiţie de 5.000 de euro, o nouă linie de produse, de data aceasta dedicată femeilor – MyWoman – care include, printre altele, genţi, rucsacuri, portofele şi seturi de scris.

    Dacă la începuturile businessului cele două surori-antreprenoare s-au axat exclusiv pe zona de produse high end, cu articole de lux precum seturi de şah persan cu preţuri de peste 2.300 de lei, pe parcurs au introdus şi produse accesibile, mergând chiar spre pragul de 50-100 de lei. „Spre exemplu, avem acum o linie de accesorii din plută, cum ar fi brăţările, care intră în această categorie.” După ce o vreme a activat doar pe segmentul de retail, în 2017 compania a început să dezvolte uşor şi partea de distribuţie, businessul intrând în lanţul de librării Eminescu cu o parte dintre produse, cele mai apreciate de clienţii librăriei fiind seturile de scris cu pană şi statuetele.

    Unii clienţi ştiu din start ce doresc, spune Miu, în timp ce alţii aleg la faţa locului. „Rolul nostru, ca gift concierge, este să ascultăm povestea clientului şi să ştim câteva caracteristici ale sărbătoritului. Apoi, facem sugestii de cadou care să se potrivească şi cu bugetul alocat. În cazul în care clientul nu îl cunoaşte aşa de bine bine pe sărbătorit, recomandăm cadouri care ne-au dovedit, în timp, că se potrivesc şi celor mai pretenţioşi.” În opinia antreprenoarei, România este la început inclusiv în zona de servicii concierge. „Însă, cu un efort susţinut, creştem, evoluăm, atât noi cât şi clienţii noştri. Chiar şi aşa, credem că românii sunt pregătiţi financiar pentru serviciile de gift concierge şi cadourile de lux. Clienţii au mereu în vedere raportul calitate/preţ. Nu putem oferi, totuşi, o statistică, dar din observaţiile noastre clienţii sunt orientaţi către calitate şi sunt conştienţi că acest atribut are nişte costuri mai ridicate.”

    Miu spune că în prezent nu au un competitor direct, pentru că vând produse unice în România, care nu se găsesc în alte magazine, şi deocamdată serviciul de gift concierge pentru produse de lux poate fi găsit doar la MyMan. „Putem spune că avem, mai degrabă, competitori indirecţi, pentru că orice produs poate fi oferit ca şi cadou, deci aici ne referim la magazinele online de cadouri. Însă poziţionarea noastră este diferită prin tipul de produse rare sau unice, prin disponibilitatea showroomului în care poţi veni şi vedea produsele online şi, mai ales, prin serviciul de gift concierge.”

    Despre 2020 spune că va fi un an cu provocări. „Vom merge atât pe dezvoltarea zonei de distribuţie a produselor noastre, cât şi pe creşterea vizibilităţii brandului MyMan.” Iar când vine vorba de cele mai mari provocări cu care s-a confruntat de-a lungul anilor de activitate, antreprenoarea menţionează categoric inovarea şi învăţarea: „De la cum să alegi cei mai buni furnizori de produse până la cum să mulţumeşti clienţii mai pretenţioşi, care par să le aibă pe toate”. Însă, indiferent de provocările apărute, spune că s-au străduit să le rezolve cât mai bine cu putinţă. „Practic, nu lăsăm clienţii să plece nemulţumiţi de la noi, indiferent că vin în magazin sau cumpără de pe site. Ne plac şi clienţii pretenţioşi, pentru că atunci când reuşim să le oferim o soluţie şi cumpără cadouri de la noi, odată ce i-am «cucerit», devin clienţii noştri fideli.”

  • Servirea rapidă devine şi mai rapidă. Ce planuri de dezvoltare are McDonald’s’ România anul acesta

    În urmă cu trei ani, ca parte a unei strategii desfăşurate la nivel global, reprezentanţii McDonald’s România au luat una dintre cele mai importante măsuri pentru a îmbunătăţi interacţiunea cu clienţii: implementarea unui sistem numit „Experience of the future“, care include amplasarea unor staţii de comandă digitale în restaurantele companiei, prin care clienţii îşi pot comanda singuri produsele şi îşi pot personaliza comanda, eliminându-se totodată timpul de aşteptare la cozile de la casele de marcat. Ulterior, la sfârşitul anului 2018, în cadrul sistemului „Experience of the future” a fost introdusă o nouă facilitate, şi anume servirea la masă. Astfel, în urma plasării comenzii, fie la kiosk, fie la casă, clientul nu mai este nevoit să aştepte ridicarea produselor, acestea fiindu-i aduse la masă de către un angajat McDonald’s, dacă a optat pentru această variantă. „Primeşti un dizpozitiv, eşti localizat şi ţi se aduce comanda”, explică Daniel Boaje, directorul general al Premier Restaurants România, compania malteză care operează businessul McDonald’s pe plan local. În plus, dacă până acum produsele servite erau pregătite dinainte, aşteptându-se doar fluxul de clienţi pentru a fi vândute, în prezent, în restaurantele în care noul sistem este implementat, fiecare produs este pregătit abia după ce clientul face comanda la kiosk. Astfel, după ce comanda este înregistrată în sistem şi ajunge pe ecranele angajaţilor din bucătărie, aceştia o pregătesc pe loc pentru servire.
    „Avem restaurante care depăşesc numărul de 1 milion de clienţi pe an. Aici ai nevoie de foarte multe kioskuri”, notează executivul importanţa noii strategii a grupului. Potrivit lui, ecranele de comandă sunt folosite de peste 60% dintre clienţi, de toate vârstele, „pentru că avem colege care îi asistă pe cei care poate nu se descurcă aşa uşor, care au încă dificultăţi sau care învaţă. Avem inclusiv pentru copiii care au o înălţime mică un buton special’’. Implementarea tehnologiei ecranelor de comandă într-o unitate McDonald’s costă peste 100.000 de euro. „În primul rând trebuie să iei un restaurant care este renovat, asta fiind o investiţie separată. Trebuie să fie un restaurant modern, iar în schimbarea modului de producţie şi de interacţiune cu clienţii investiţia e de cel puţin 100.000 de euro”. Până în prezent kioskurile au fost implementate în 40 de restaurante, restaurantul din Gara de Nord fiind unitatea cu cele mai numeroase ecrane – 12, iar planurile companiei sunt ca până la sfârşitul anului 2021 să le implementeze în toate restaurantele. „Anul acesta vrem să ajungem cu noul sistem de operare în 75% dintre restaurante şi obiectivul este ca la sfârşitul anului viitor toate restaurantele din România să fie convertite la noul mod de a interacţiona cu clienţii”, spune Boaje.
    Implementarea noilor sisteme vine atât pe fondul unei digitalizări din ce în ce mai accentuate a tuturor industriilor, al tendinţei clienţilor de a se îndepărta de mijloacele tradiţionale de achiziţie, cât şi a unei pieţe tot mai dinamice: cu toate că şi-a păstrat în continuare poziţia de lider al pieţei locale de restaurante, pe lângă vechii competitori, printre care se numără nume străine ca Subway sau KFC (Sphera Franchise Group) şi reţele locale precum Salad Box sau Spartan, jucătorul împarte acum harta şi cu nume mai noi, dintre care s-au evidenţiat în ultimii ani Taco Bell şi Burger King.
    „Pentru noi «Experience of the future» este o schimbare semnificativă de strategie a McDonald’s. Este mai uşor pentru clienţi să comande, toate produsele sunt făcute la comandă, folosim foarte multă tehnologie pentru a uşura felul în care informăm clienţii, felul în care aceştia comandă şi plătesc. În urmă cu şapte ani, cam 5-6% din plăţi erau făcute cu cardul. Astăzi, peste 30% din plăţile din restaurantele noastre sunt făcute cu cardul”, spune Daniel Boaje.
    În restaurantele în care nu a fost implementat serviciul complet „Experience of the future”, clienţii care comandă prin intermediul kioskurilor pot ridica singuri comanda când aceasta este finalizată, fără a fi nevoiţi să aştepte la cozi. Timpul efectiv de livrare a comenzii nu s-a micşorat, spune Boaje, şi asta pentru că, în timp ce înainte produsele erau pre-pregătite în aşteptarea fluxului de clienţi pentru a reuşi să le vândă, astăzi pregătirea acestora începe abia după ce clientul apasă pe buton şi finalizează comanda. „Ca să menţii acelaşi timp de servire e o performanţă pentru care ne-am pregătit foarte mult, suntem cei mai rapizi”, susţine el. Pe viitor executivul nu crede că vor exista, la nivel de grup, restaurante care să funcţioneze doar prin intermediul kioskurilor, fără casieri, deoarece facilitatea de case este pentru cei care plătesc cash, sau pentru comenzi speciale. „Probabil că vor rămâne tot timpul şi casele de marcat.”
    În prezent, în restaurantele McDonald’s valoarea bonului mediu depăşeşte 20 de lei. Din volumul total de comenzi, circa 6% sunt înregistrate prin intermediul platformelor de livrare, businessul colaborând în piaţa locală cu doi jucători – Glovo şi FoodPanda, fără a lua în calcul momentan lansarea unei platforme proprii de livrare. „Am ajuns la un volum de peste 100.000 de livrări pe lună şi cred că există foarte mult potenţial – înseamnă că urmăm trendurile în comportamentul clienţilor, care îşi doresc ca masa să fie gata mai repede, mai la îndemână, mai aproape, mai convenabil, şi să reuşeşti să trimiţi produsele proaspete şi fierbinţi. Nu doar că suntem un jucător important în piaţa de restaurante cu servire rapidă, dar avem chiar una dintre cele mai scurte perioade de livrare din momentul în care a comandat clientul până primeşte livrarea. E un efort foarte mare pe care îl depunem împreună cu partenerii în a restrânge zonele de livrare cât mai aproape de restaurante, în a pregăti angajaţii noştri şi pe ai partenerilor să facă lucrurile mai repede”, spune Boaje. La momentul actual 60 dintre cele 84 de restaurante ale grupului includ serviciul McDelivery. „Nu percepem taxe suplimentare, pentru client produsele au acelaşi preţ ca în restaurant”, adaugă executivul. Un rezultat foarte bun, spune el, a avut şi aplicaţia de mobil: „Avem astăzi peste 700.000 de descărcări şi, din estimările noastre, sunt aproape 300.000 de clienţi activi în aplicaţie”.
    În 2019 peste 83 de milioane de vizitatori au trecut pragul restaurantelor grupului, faţă de 80 de milioane de clienţi în 2018, cu o medie de peste 200.000 de oameni în fiecare zi. În prezent echipa businessului numără peste 5.500 de angajaţi, dar pentru următorii trei ani compania intenţionează să angajeze alte 2.000 de persoane. În privinţa cifrei de afaceri Boaje spune că în 2019 s-a păstrat acelaşi ritm de creştere din anul precedent, +10%, în 2018 Premier Restaurants România înregistrând, potrivit datelor publicate pe Ministerul Finanţelor Publice, venituri de peste 765 de milioane de lei. Pentru anul în curs reprezentanţii companiei estimează o evoluţie similară. În paralel cu creşterea veniturilor, anul trecut a adus pentru grupul McDonald’s România şi şapte unităţi noi. „Astăzi avem 84 de restaurante în plan local, în 26 de oraşe, şi 39 de McCafé.” Obiectivele pentru anul acesta includ deschiderea a încă opt unităţi, inclusiv în Bucureşti, unde există deja 37 de restaurante McDonald’s, deschiderile din Capitală urmând să aibă loc în special în sectorul 4, în zona de nord şi la ieşirea spre Militari. Bugetul de investiţii este de 80 de milioane de lei. Deschiderea unui restaurant de tip drive-thru, despre care Boaje spune că este  „cel care reuşeşte să ofere întreaga experienţă McDonald’s, flagshipul companiei”, incluzând achiziţia echipamentelor, fără teren, depăşeşte 9 milioane de lei (aproape 2 mil. euro). Târgu-Mureş, Craiova şi Constanţa sunt, la rândul lor, pe listă. „Deschidem şi în foarte multe oraşe din ţară. Anul trecut am fost foarte bine primiţi la Slatina, Alba Iulia, Satu Mare, în oraşele noi. Ne aşteptăm ca anul ăsta să depăşim 90 de restaurante.” O altă bornă a anului trecut a fost şi implementarea primei staţii de încărcare electrică, în unitatea de la Valea Cascadelor din Bucureşti, cu o investiţie de 4.000-5.000 de euro.
    Pe segmentul inovaţiilor, Boaje spune că cele mai reprezentative sunt cele venite pe liniile de produse, prima gamă nouă de sandvişuri urmând să fie lansată în luna martie. „Probabil că vor fi cel puţin şase-opt sandvişuri noi anul acesta, dar şi deserturi şi băuturi noi. McCafé e un loc care ne permite multe inovaţii – şi aici suntem în plin proces de schimbare.” Potrivit lui, peste 40% din produsele folosite la prepararea meniurilor sunt locale. „Colaborăm cu Titan, Tonelli, Râureni, Albalact, Angst, avem produse proaspete de la Iceberg, majoritatea produselor din pui sunt produse la Transavia. Acesta este exemplul nostru de patriotism sau felul în care ne uităm cu responsabilitate la piaţa românească.”

    CONTEXT:
    Digitalizarea din Revoluţia Industrială 4.0 nu ocoleşte nici domeniul HoReCa, iar o investiţie în această direcţie devine esenţială pentru jucătorii acestuia, în contextul competiţiei tot mai ridicate. 

    DECIZIE:
    Implementarea sistemului „Experience of the future“, care include trei piloni: amplasarea unor staţii digitale de comandă denumite kioskuri în restaurantele McDonald’s, posibilitatea primirii comenzii la masă, precum şi prepararea pe loc a produselor. Implementarea tehnologiei kioskurilor de comandă într-o unitate McDonald’s necesită o investiţie de peste 100.000 de euro. 

    CONSECINŢE:
    Clienţilor le este mai uşor să comande, să se informeze şi să plătească. Spre exemplu, dacă în urmă cu şapte ani cam 5-6% din plăţile erau făcute cu cardul, în prezent peste 30% din plăţile din restaurante sunt realizate astfel.

  • Care este cel mai produsul prezent în nenumărate alimente, dar pentru fabricarea căruia sunt distruse mediile naturale şi sunt exploataţi copii de nici 8 ani

    Modul în care uleiul de palmier este produs dăunează oamenilor, aerului pe care îl respirăm şi vieţii sălbatice. Totuşi, este un ingredient folosit în mai multe alimente – câteodată chiar în cantităţi foarte mari, observă BBC. De fapt, este estimat ca uleiul de palmier să fie în aproape jumătate din produsele de la supermarket.

    Motivul pentru care e posibil să nu fi auzit de el este că timp de mulţi ani a fost deghizat sub diferite nume. O directivă din 2014 a Uniunii Europene a forţat producătorii să menţioneze produsele în care acesta este folosit, dar această regulă nu a inclus şi industria produselor cosmetice, aşa că aproape nimeni nu realizează că acesta e prezent într-o gamă variată de produse de îngrijire şi înfrumuseţare, de la şampon la ruj. Motivul pentru care este atât de popular este dat de anumite calităţi care îl fac un ingredient brut excelent. Nu conţine grăsimi trans, are un punct de topire foarte ridicat şi are costuri mici de producţie.

    În fond, nu uleiul de palmier este problema, ci faptul că această specie de palmieri creşte în pădurile tropicale care sunt casa unor animale ca urangutanii. Pe lângă vânătoare, defrişările cauzate de producţia de ulei de palmier a condus la punerea pe lista de specii pe cale de dispariţie a unor animale precum specia „bornean oragnutan”. Dar nu numai animalele sunt în pericol.

    În 2016, organizaţia Amnesty International a acuzat industria că foloseşte copii foarte mici, chiar şi de opt ani, în procesul de producţie. De asemenea, studiile arată răspândirea la scară largă a unor conflicte între marii producători şi comunităţile locale. Producţia de ulei de palmier a fost şi unul dintre cauzele incendiilor de vegetaţie din 2015, care au cauzat un grad foarte ridicat de poluare a aerului, iar defrişările au contribuit la schimbările climatice.

    Mulţi ar spune că soluţia este să fie stopat consumul de ulei de palmier. Cu toate acestea, multe companii au protestat, aducând argumente diverse, cum ar fi cel potrivit căruia uleiul de palmier este foarte eficient, mai ales că pentru cultura acestor palmieri se folosesc mai puţine pesticide. Schimbându-l cu ulei de soia sau de rapiţă, mediul ar avea mult mai mult de suferit. Au spus, de asemenea, că producţia sa reperzintă o sursă de locuri de muncă pentru mulţi oameni din comunităţi mici.

    Industria spune că soluţia stă în dezvoltarea unei producţii sustenabile, în care să nu fie afectate pădurile tropicale, animalele sau oamenii. În 2003 s-a creat şi o comunitate care să sprijine această mişcare. Totuşi, multe alte organizaţii, printre care şi WWF, care a susţinut ideea de sustenabilitate, spun însă că acest lucru nu este posibil, în prezent doar 18% din producţie fiind „sustenabilă”.


     

  • De unde vin produsele vândute de magazinele Lidl in România ?

    Lidl a intrat pe piaţă oficial în 2011, cu un model identic cu cel din afară al grupului, dar diferit de orice era în România, mai exact peste 80% din cele 1.800 de produse de la raft sunt marcă proprie.

    Discounterul german Lidl, prezent local cu o reţea de circa 250 de magazine, a ajuns la finalul anului trecut la 351 de furnizori locali, cu 9,7% mai mulţi decât în 2017. Este vorba de furnizorii locali care aprovizio­nează tot sortimentul magazinelor, inclusiv produsele care sunt „in-out“, adică sezoniere sau temporare.

    În ceea ce priveşte sortimentul permanent, la finalul anului trecut exista o listă de 276 de furnizori locali, cu 8,2% mai mulţi ca în 2017, conform unui raport al companiei.

    În ultimii ani, retailerii au început să facă publice detalii despre numărul de furnizori români în contextul în care consumatorii au început să caute produse realizate local pe fondul unui reviriment al patriotismului.

    În acese condiţii, nemţii au lansat şi un brand propriu umbrelă – Cămara Noastră – sub care listează doar produse „made in Romania“. Totodată, Lidl anunţă că va lărgi sortimentul de produse marcă proprie fabricate în România, sub care acum se dezvoltă mezeluri şi preparate din carne, brânzeturi, conserve şi dulciuri.

    Totuşi, pe lista de furnizori locali nu îşi fac loc doar producători români, ci şi importatori. Mai exact, o firmă poate fi înregistrată în România, dar să nu aibă fabrică local şi astfel să importe bunurile de peste graniţă. Sunt şi situaţii în care o companie are fabrică în România şi totuşi o parte din bunuri sunt aduse din alte unităţi de producţie din acelaşi grup.

    Cititi continuarea aici 

  • Cum a reusit o tânără să facă o afacere profitabilă din vânzarea unui simbol românesc in toată lumea

    „Veşnicia s-a născut la sat”, cum spunea Lucian Blaga, iar românul s-a născut antreprenor. Aşa se face că astăzi straie populare care datează de veacuri sau care sunt create după un meşteşug cu origini pierdute în istorie îşi fac loc şi în garderobele dominate de hainele moderne. Şi, pentru că cererea există, răspunsul acestei nevoi a fost crearea unei oferte pe măsură.
     
    Lada cu zestre a bunicii, înţesată cu straie populare cusute de mama sa ori chiar mai vechi, păstrate de peste două generaţii, sau meşteşugurile deprinse de la bunicul de a face opinci din piele, brâuri ori clopuri, au devenit în timp o sursă de inspiraţie pentru artizanii care le-au transformat într-un business.

    Pentru a le face cunoscute şi următoarelor generaţii, dar şi peste hotare, câţiva români pasionaţi de tradiţie au investit în îndeletnicirile străbune şi le-au actualizat la cerinţele din prezent.

    Izabela Măndoiu esta una dintre ei. Tânăra, care a crescut în localitatea Albeştii de Muscel din judeţul Argeş, creează haine tradiţionale inspirate din zona în care a copilărit, iar produsele sale iau drumul străinătăţii, către ţări precum Italia, Suedia, Franţa sau Canada.
    „Ia este un simbol patriotic, creat şi păstrat de către strămoşii noştri cu pasiune, inspiraţie şi dedicare. Ia reprezintă un element de brand naţional, chiar dacă nu în mod oficial, dar care se bucură de recunoaştere şi apreciere internaţională.

    Sunt români care doresc să poarte, atunci când sunt departe de casă, haine cu un liant emoţional, care să le valideze identitatea, tradiţiile şi cultura”, povesteşte Izabela Măndoiu, fondatoarea brandului de articole vestimentare cu influenţe tradiţionale ce-i poartă numele.

    După ce a lucrat o bună perioadă în domeniul construcţiilor, Izabela Măndoiu a schimbat macazul şi a trecut la crearea unor piese vestimentare care împletesc stilul tradiţional cu cel contemporan. Încă de copil era pasionată de ţesăturile de pe cămăşile din cufărul mamei sale, iar în 2014 a creionat propriul business, satul în care a crescut fiind principala sa sursă de inspiraţie.

    Totul a pornit de la dorinţa de a valorifica ţesăturile din lada cu zestre a mamei. Unele straie erau în stare bună, iar altele erau puţin deteriorate, aşa că a decis să realizeze propriile haine cu aplicaţii tradiţionale, prin amestecarea ţesăturilor vechi cu materiale de actualitate. 
    „Am abordat această iniţativă extrem de serios: am urmat un curs de design vestimentar şi am început lucrul.

    Terminam jobul full-time şi mergeam la activitatea dragă mie, care, încet-încet, m-a convins că trebuie să fac saltul de care vorbesc toţi antreprenorii. Am renunţat la serviciul meu şi mi-am urmat pasiunea, conştientă fiind că provocarea va fi să îmbin creativitatea cu latura financiară pe care o implică un business”, spune designerul Izabela Măndoiu.

    În urmă cu câteva decenii, locuitorii, cu precădere cei din mediul rural, purtau haine populare zi de zi. Aveau haine tradiţionale pe care le purtau pe câmp, dar şi haine pentru sărbători, nunţi sau alte evenimente importante din viaţa lor.

    În prezent, sunt câteva zile cheie în care românii, în special femeile, au iniţiativa colectivă a de a purta o ie: pe 24 iunie, de ziua iei, pe 1 decembrie, de ziua naţională a României, pe 24 ianuarie, de ziua Marii Uniri, de Crăciun şi de Paşte.
    Totuşi, există şi purtătoare ale cămăşii populare, care o aleg fie pentru un eveniment important din viaţa lor, la o conferinţă, petrecere, eveniment în familie sau la un dineu.

    Potrivit Izabelei Măndoiu, această categorie de cliente are un nivel de educaţie şi cultură ridicat, apreciază tradiţia şi are venituri medii sau peste media pieţei. „Avem cliente care îmbrăţişează ideea unei creaţii vestimentare cu doar câteva elemente tradiţionale, creaţie pe care o pot purta chiar şi la birou.”

    Produsele companiei sunt cusute de mână ca pe vremuri, potrivit antreprenoarei, iar realizarea unei cămăşi populare poate dura chiar şi şase săptămâni, dacă designul este complex.
    „Avem femei colaboratoare din sat, care au vârste înaintate, dar sunt conştiente că munca lor valorează mult şi că prin efortul lor, tradiţia persistă, ceea ce le motivează să continue. Realizarea unei bluze tip ie durează între patru şi şase săptămâni, în funcţe de complexitatea sa. O cămaşă masculină se realizează în zece zile lucrătoare”, explică Izabela Măndoiu.

    Articolele vestimentare marca Izabela Măndoiu sunt comercializate pe site-ul propriu al companiei, în showroomul situat pe strada Vasile Conta din Capitală, la Confident Concept Store din Brăila, la Desir Boutique din Constanţa, dar şi la târguri de profil.
    „Ia este o piesă vestimentară atemporală. Şansa brandurilor româneşti care abordează ia stă în curaj şi perseverenţă. În cinci ani publicul va face diferenţa între ia produsă în China, cea cu preţuri de până în 100 de lei, şi ia cusută manual de către româncele noastre. O haină de calitate rezistă şi sute de ani, aşa cum sunt iile de la stră-străbunicile noastre. Altfel spus, publicul se va educa şi va învăţa să aprecieze calitatea”, consideră Izabela Măndoiu.

    Firma care operează brandul Izabela Mandoiu a fost înfiinţată în acest an; preţul unei bluze ce poartă numele antreprenoarei porneşte de la 950 de lei şi poate ajunge până la 3.500 de lei, conform datelor de pe site-ul companiei.

    Piesa de rezistenţă: opincile
    Evoluţa pe piaţa forţei de muncă a dus la schimbări majore în rândul meseriilor. Cele mai vechi meserii populare au fost înlocuite de maşinării, roboţi şi aparate performante apărute odată cu inovaţia tehnologică. Bogdan Constantin Dincă, de meserie profesor de teologie, se încăpăţânează să facă opinci din piele naturală, cum a învăţat de la câţiva meşteri opincari pe care i-a cunoscut în timp ce colinda prin ţară.

    „Când eram mic, nu preţuiam tradiţia, pentru că nu o cunoşteam. În timp, m-am apropiat de o asociaţie de studenţi, cu care
    mi-am petrecut mai bine de 11 ani până acum. În toată această vreme am colindat satele din Maramureş, Braşov sau Haţeg, am învăţat multe obiceiuri, am făcut spectacole tradiţionale şi am strâns şi o bogată zestre de costume populare. Însă, văzându-i pe cei din jur îmbrăcaţi cu acele haine cu diferite prilejuri, mi-am dat seama că le lipseşte un element important: opinca”, îşi aminteşte Bogdan Constantin Dincă.

    Acela a fost momentul zero, cel în care a decis că trebuie să stăpânească arta de a întocmi încălţămintea atât de râvnită acum câteva decenii, la care aveau acces numai boierii − oamenii de rând mergeau mai ales desculţi.
    A început să caute meşteri opincari pe internet şi să îi contacteze pentru a merge la ei să înveţe meşteşugul. A fost uimit când a văzut că cei care mai există pot fi număraţi pe degetele de la o mână.

    „Am mers în comuna Tureac, în Ţara Năsăudului, la badea Nicolae Bacea, un om de o ţinută morală deosebită, care te cucereşte prin simplitate şi omenie. Dumnealui m-a învăţat să fac opinci. Apoi, am reuşit să facem un atelier de opinci în taberele de studenţi pe care le-am organizat şi încet, încet am văzut că sunt tot mai mulţi interesaţi să aibă o pereche de opinci şi să le poarte”, spune Bogdan Constantin Dincă.

    Astfel, a continuat să ducă mai departe acest mesteşug, producând opinci în timpul liber, în văzul tuturor, pentru a le fi de folos şi celorlalţi. Acum o face cu drag în atelierul său din Cluj, iar produsele le comercializează prin intermediul paginii de Facebook a micuţei afaceri Opincărie. El povesteşte că jumătate din oamenii care îl sună pentru a comanda opinci îl contactează în urma recomandărilor, iar jumătate l-au găsit, din întâmplare, pe internet.

    „Pielea naturală o iau din targul Oser (cel mai mare târg de vechituri din ţară – n.red.) şi sunt foarte atent când o cumpăr”, explică Bogdan Constantin Dincă.
    Acesta adaugă că realizarea unei perechi de opinci durează aproximativ o oră, dacă dispune de materialele necesare.
    „Preţul este perceput, în general, în funcţe de mărime şi grosime. Am avut clienţi care voiau opinci cu talpă dublată sau cu nojiţe mai lungi. În medie, o pereche de opinci pentru femei costă 70 de lei, iar o pereche de opinci pentru bărbaţi, 75-80 de lei”, precizează Bogdan Constantin Dincă.


    Ţinute haute couture cu inspiraţie tradiţional românească
    În România sunt aproximativ
    450 de zone etnografice, iar între acestea există atât asemănări, cât şi deosebiri. Meşterul popular Virginia Linul şi-a propus să se concentreze pe costumul popular din Ţara Năsăudului.
    Născută în localitatea Salva din judeţul Bistriţa-Năsăud, ea a învăţat de la mama sa să croiască costume populare, dar şi accesorii, precum clopuri sau brâuri, iar ambiţia sa este să ducă acest meşteşug la un alt nivel, să-l facă cunoscut pe plan naţional şi internaţional.
    „Am învăţat arta confecţonării costumelor populare de la mama mea, care la rândul său a deprins meşteşugul de la bunica. Acum, când creez produsele, mă ghidez după modelele tradiţionale strămoşeşti, dar creez şi modele proprii. La costumele populare pe care le confecţionez pentru ansamblurile folclorice păstrez strict linia tradiţională a fiecărei zone etnografice în parte, iar în creaţiile proprii îmi folosesc imaginaţia”, spune meşterul popular Virginia Linul. Ea a înfiinţat în 2006 businessul Artă şi Tradiţii, care a generat anul trecut o cifră de afaceri de peste 250.000 de lei.
    Pregătirea unei cămăşi femeieşti, cusută manual, poate să dureze de la o săptămână până la câteva luni, în situaţia în care modelul este unul mai bogat. Realizarea acesteia se face succesiv, pe mai multe etape, precum alegerea modelului, croitul, cusutul manual în tehnica stabilită şi cu culorile alese, încreţirea, încheierea la maşina de cusut sau manual şi finalizarea, cu dantelă şi ciucuri.
    Produsele sale sunt vândute în special în România, acasă la ea, în localitatea Salva, unde a creat un muzeu viu în care sunt expuse ii, cămăşi populare, costume populare pentru copii şi pentru adulţi, din diferite zone ale ţării, accesorii pentru acestea, dar şi haine haute couture cu inspiraţie tradiţională, precum rochii, fuste, veste, sacouri sau paltoane.
    Românca a avut colaborări cu mai mulţi designeri străini renumiţi, una dintre cele mai importante fiind cu designerul francez Philippe Guillet. 
    „Philippe Guillet, fostul director cultural al Ambasadei Franţei din România, cel care în anul 2011 a realizat colecţia 100%.ro, a creat un eveniment istoric. Acesta a fost un moment important, care a contribuit la schimbarea mentalităţii românilor despre arta populară românească şi implicit despre costumul popular. El a dat tonul confecţionării şi purtării hainelor haute couture cu inspiraţie populară”, susţine Virginia Linul.
    Ea spune că străinii sunt interesaţi să cumpere haine tradiţionale româneşti, mai vechi ori mai noi, însă pun preţ pe calitate. De altfel, ea adaugă că are clienţi de etnii diferite care o vizitează când îşi expune noile produse ori care vin să-i vadă creaţiile la târgurile de profil sau la expoziţiile la care participă. „Străinii sunt buni cunoscători ai portului românesc, sunt interesaţi şi ştiu să aprecieze foarte mult lucrul manual.”
    Virginia Linul afirmă că este foarte greu să menţină acest meşteşug, bazat pe lucrul manual, în viaţă, deoarece piaţa este acaparată de produse cu motive tradiţionale realizate industrial. De altfel, ea consideră că încă cererea este mai mare pentru cele din urmă, deoarece clienţii nu au cultura etnografică necesară pentru a face diferenţa între o ie cusută manual şi o ie cusută industrial, iar când fac o alegere sunt ghidaţi de preţul, nu de calitatea acesteia.
    „O ie românească durează trei generaţii, pe când una industrială are o durată de viaţă mai mică de un an. Acesta este rezultatul diferenţei de preţ şi plusvaloarea oferită de tradiţie şi de identitatea naţională. Pentru a rezista şi dăinui în timp, aşa cum a rezistat şi s-a transmis acest meşteşug de-a lungul secolelor, trebuie să ne cunoaştem valorile culturale naţionale, să le îndrăgim, să le susţinem şi să le promovăm, dincolo de interesele materiale imediate”, apreciază meşterul popular.


    Dincolo de barierele geografice: Ia românească cu destinaţiile SUA, Marea Britanie, Germania sau Spania
    Businessul 3M Admit Future, care deţine brandul Ie tradiţoanală, a apărut în urmă cu un an, cu scopul de a aduce ceva diferit pe piaţa de fashion din România, mai exact îmbrăcămintea modernă cu motive tradiţionale, spun fondatorii acestuia.
    „Ne-am dorit să purtăm tradiţia mai departe. Am cochetat cu antreprenoriatul încă din 2011 şi am încercat mai multe verticale, de la SaaS (Software as a Service) până la e-commerce. Fashionul este o verticală ce are o cotă de piaţă destul de mare, iar noi am ales o nişă pentru care cererea pieţei este mai mare şi ne dorim să o păstrăm”, spune Adrian Mitrache, CEO-ul brandului Ie tradiţională. Compania produce atât haine cu inspiraţie populară, stilizate, cât şi costume tradiţionale, realizate la maşina de cusut sau artizanal.
    Doza de inspiraţie, la care se adaugă creativitatea, şi-o iau din toate zonele ţării, iar durata realizării produsului finit depinde de procedeul prin care este realizat acesta: manual sau mecanic. Articolele brodate mecanic pot fi realizate în cinci sau opt zile, pe când realizarea celor lucrate manual poate dura chiar şi 30 de zile, în funcţie de complexitate, susţin antreprenorii.
    „Avem clienţi care poartă produsele noastre doar în momente de sărbătoare, dar şi foarte mulţi ce le poartă zi de zi, combinând tradiţionalul cu modernul. De exemplu, rochiile cu broderie tradiţională se poartă la cununii sau nunţi, pe când ia este purtată în combinaţie cu blugii, la birou. Ia a ajuns din nou la loc de cinste, iar românii îşi doresc să o poarte dincolo de hotare”, mai spune Adrian Mitrache.
    Potrivit acestuia, articolele vestimentare care ies din atelierul companiei pe care o reprezintă trec barierele geografice ale ţării, ajungând pe pieţe ca SUA, Marea Britanie, Germania sau Spania.
    Compania 3M Admit Future, care deţine brandul Ie tradiţională, a avut în primele 8 luni de activitate o cifră de afaceri de 14.000 de lei, iar marja de profit a fost de 54%, potrivit informaţiilor de pe site-ul Ministerului de Finanţe.


    Din Banat în toată ţara. Primul salt, până-n Ardeal
    Irina Paveloni a început să producă primele costume tradiţionale specifice Banatului acum mai bine de cinci ani, din pasiune, după cum povesteşte chiar ea. Iar de atunci, nu s-a mai oprit, ci a realizat zeci de costume pentru diverşi clienţi din judeţul Timiş, iar recent a primit o comandă de la un client din Ardeal. Însă ambiţia sa este să ajungă să-şi livreze creaţiile în toată ţara.
    „Am învăţat să cos de mică, de la mama, care ştia să coasă de la alţi bătrâni. Prima dată am învăţat să lucrez şipcă manual cu acul. Costume am început să fac mult mai târziu, în urmă cu cinci ani, din pasiune pentru tradiţie”, îşi aminteşte Irina Paveloni.
    Ea spune că realizarea unui port popular poate dura circa o lună, iar inspiraţia îi vine din natură, dar şi din studierea costumelor străbune şi, totodată, din analizarea trendurilor actuale. La început, numărul clienţilor era redus, dar meşterul popular spune că în ultimii doi ani cererea a crescut semnificativ, iar în prezent are comenzi în aşteptare.
    Originară din localitatea Poieni, judeţul Timiş, majoritatea comenzilor au venit din zona imediat apropiată, însă din vorbă în vorbă s-a dus vestea până în Timişoara, aflată la 120 de kilometri distanţă, iar prin recomandări a avut clienţi şi de acolo. „Acum am o comandă făcută de un client din Ardeal. Dacă o să primesc comenzi şi din alte judeţe, o să fac costume”, explică Irina Paveloni.
    Poalele şi cămaşa din care este compus costumul popular sunt făcute din in sau din pânză, iar laturii şi laibărul costumului sunt făcuţi din catifea ori din mătase, în funcţe de materialele pe care le găseşte la merceriile din Timişoara sau din Lugoj, când îşi achiziţionează materialele, dar şi de cerinţele clientului. Întregului costum popular i se adaugă şi opregul, brâul şi salba din bănuţ de aur de la gât.
    Potrivit realizatoarei de costume tradiţionale, în ultima vreme clienţii săi şi-au dorit ca articolele pe care urmează să le poarte să aibă cât mai multe paiete. De asemenea, ea spune că observă şi o tendinţă de selecţie a culorilor, în judeţul Timiş cei mai mulţi clienţi optând pentru culoarea roşu, pe când clientul din Ardeal a ales culoarea negru. „Preţul unui costum popular îl percep în funcţie de material, de dimensiuni şi de cusături. În medie porneşte de la 800 de lei şi poate ajunge până la 1.500 de lei”, încheie artizanul Irina Paveloni.
    Există oameni care se încăpăţânează să nu lase comori ale României precum meşteşugurile transmise din moşi strămoşi să piară în negura timpului. Sunt cei care pun preţ pe îndeletnicirile de odinioară şi nu doar atât, ci vor să ducă arta tradiţională mai departe. Pasiunea pentru meşteşugurile de odinioară este astăzi pentru mulţi dintre ei sinonimă cu o afacere prosperă.

  • O lume într-o cutie

    „Nouă chiar ne place mâncarea internaţională, în special cea asiatică. Având în vedere că o perioadă mai lungă am locuit în Orientul Mijlociu, am avut contact cu gastronomia mai multor ţări din Asia. Când ne-am mutat acasă, ne-am întâlnit des cu prietenii şi am organizat petreceri tematice, inspirate din cultura arabă, iraniană, coreană, thailandeză”, povesteşte Agota Birtalan.
    Aşa s-a născut ideea Taste of the World, numele primei cutii livrate de Nellibox. Fiecare pachet conţine dulciuri, snackuri, alte produse alimentare, băuturi specifice unei culturi, dar şi albume cu muzică, filme şi un mic dicţionar cu cele mai frecvente cuvinte şi expresii în limba ţării sau a culturii respective.
    „Modelul de abordare Nellibox este simplu: te abonezi o dată pentru o perioadă fixă şi primeşti câte un pachet-surpriză în fiecare lună din perioada abonamentului. La începutul lunii, anunţăm tematica, dar nu spunem exact ce este în pachet.”
    Luna noiembrie, de pildă, a avut ca temă specificul coreean, decembrie a fost dedicată Indiei, iar ianuarie – Japoniei. Nellibox este un business deţinut de Agota Birtalan, cu experienţă în marketing, şi de Csanad Birtalan – care a lucrat în domeniul vânzărilor. Investiţia pentru a pune pe picioare afacerea a fost făcută cu o finanţare prin programul StartUp Plus, în valoare de 50.000 de euro.
    „Conceptul de subscription box sau mystery box pe bază de abonare este nou în România, deci mai întâi planul nostru este brandingul şi educarea pieţei despre produsele şi sistemul tip mystery box. În 2020, vrem să punem mai multe produse şi pachete pe site-ul nostru. Acum suntem în căutarea mai multor furnizori de produse artizanale şi tradiţionale din România”, spune Agota Birtalan.
    Mai mult, ea vrea să facă din Nellibox o platformă pentru promovarea micilor producători artizanali care vor să-şi vândă marfa şi altfel decât prin canalele clasice. Până în acest moment, produsele care şi-au găsit locul în cutia Taste of the World au venit din ţările aferente celor care reprezintă specificul cutiilor – Thailanda, Japonia, Coreea de Sud. România urmează pe listă.
    „Până acum, după cum am observat, clienţii noştri sunt din oraşe mai mici, unde produsele exotice nu se găsesc în retail, în supermarketuri, şi unde nu există nici restaurante de specialitate.”
    Un abonament lunar la o cutie Nellibox costă 150 de lei, unul de trei luni – 450 de lei, iar unul pentru şase luni – 900 de lei.
    „În luna noiembrie, am avut un pachet special pentru iubitorii de mişcare şi de sport şi pentru cei care au sau încearcă să aibă o viaţă activă. Prin pachetul Active Life vrem să oferim produse care ajută sau motivează oamenii pentru o viaţă activă, pentru alergători, ciclişti.”
    Pentru fiecare pofticios, în funcţie de plăcerile sale. Mai mult sau mai puţin vinovate.

    Izvorul ideilor de business nu seacă niciodată, iar asta o demonstrează atât noile, cât şi vechile generaţii de antreprenori. Ziarul Financiar a pornit în căutare de idei proaspete de afaceri, într-un proiect susţinut de Banca Transilvania, menit să pună în lumină spiritul antreprenorial al României de astăzi. Găsiţi mai jos o selecţie de businessuri pornite de la zero şi mai multe proiecte similare pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero.

    ZF şi Banca Transilvania au lansat poiectul AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă. Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.

    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de
    70-80 mld. euro.

    Intraţi pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero şi descoperiţi universul de companii create de micii antreprenori.

    Danube Footwear – producţie de încălţăminte pentru skateboarding (Râmnicu Vâlcea)
    Fondatori: Lidia Cremenescu şi Mario Georgescu
    Investiţie iniţială: 4.000 de euro
    Prezenţă: România şi în străinătate, online şi în 3 magazine fizice

    Latin Pizza – pizzerie (Bucureşti)
    Fondator: Radu Verdeşi
    Investiţie iniţială: 100.000 de euro
    Cifră de afaceri în 2018: 500.000 de euro
    Prezenţă: Bucureşti, la intrarea în Centrul Vechi

    Diminutive Sneakers – brand de tenişi pentru copii (Drăgăşani)
    Fondator: Florentina Văduva
    Investiţie iniţială: 10.000 de euro
    Cifră de afaceri în 2018: 50.000 de euro
    Prezenţă: online

    CuPisici.ro – personalizare de produse pentru iubitorii de pisici (Bucureşti)
    Fondator: Iuliana şi Mirela Grosu
    Investiţie iniţială: 1.000 de euro
    Cifră de afaceri în primele 11 luni din 2019: 21.000 de euro
    Prezenţă: online

    Experienţe japoneze – ateliere de artă, turism şi gastronomie japoneză (Bucureşti)
    Fondator: Alexandra Nicoleta Stere
    Cifră de afaceri lunară: 500 – 1.500 de euro
    Prezenţă: Bucureşti

  • Ne lasă roboţii fără locuri de muncă sau ne ajută să facem anumite lucruri mai uşor?

    Atunci când ne gândim la tehnologie şi în special roboţi, mintea fuge fie către miile de clipuri online cu cele mai noi produse lansate de japonezi, fie către inteligenţa artificială şi filme cu o uşoară tentă apocaliptică. Roboţii industriali reprezintă însă un aspect extrem de important în zona de producţiE, iar cei colaborativi au depăşit deja faza de trend.

    Alte idei la care ne gândim atunci când vorbim de roboţi sunt cele legate de modul în care roboţii vor „fura” locurile de muncă deţinute de oameni, în special cele repetitive. Universal Robots, companie daneză care domină zona roboţilor colaborativi, explică de ce această idee e departe de realitate.

    Compania Universal Robots a fost fondată în 2005 de către Esben Østergaard, actual CTO al companiei, alături de alţi doi parteneri. Viziunea lui Østergaard a fost să facă tehnologia bazată pe roboţi accesibilă tuturor prin dezvoltarea unor roboţi industriali flexibili, de dimensiuni mici, uşor de utilizat, cu un preţ rezonabil şi siguri de utilizat. Încă de la lansarea primului robot colaborativ (cobot), în 2008, compania a înregistrat o creştere considerabilă, produsele fiind vândute acum pe plan mondial.

    Compania a fost în 2015 cumpărată de Teradyne şi are sediul în Odense, Danemarca, cu multiple filiale şi birouri regionale în Statele Unite, Germania, Franţa, Spania, Italia, Cehia, Polonia, Turcia, China, India, Singapore, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan şi Mexic. În 2018, Universal Robots a ajuns la venituri de 237 milioane de dolari. Compania este prezentă în 18 ţări, având un număr de peste 650 de angajaţi în cele 27 de birouri existente. În România există o subdivizie a Universal Robots, concentrată mai ales în jurul procesului de vânzare. Având o cotă de piaţă de 50% la nivel global, adusă şi de cele 65 de patente deţinute, Universal Robots este compania care dictează mersul lucrurilor pe segmentul de roboţi colaborativi.


    La ce pot fi însă folosiţi coboţii? Pe extrem de multe linii de producţie, explică reprezentanţii companiei, care amintesc zonele de ambalare şi paletizare, lipire, distribuţie şi sudură, analize de laborator, asamblare, verificarea calităţii şi altele. În România, potrivit datelor prezentate de companie, există 11 roboţi la fiecare 10.000 de lucrători, necesitatea fiind însă mult mai mare – de aproximativ 10.000 de roboţi. În comparaţie, Polonia are 28 de roboţi la 10.000 de lucrători, Ungaria 57, iar Republica Cehă 100.

    În România, proiectele de implementare comunicate de Universal Robots sunt cele de la companiile Ford şi producătorul de sisteme de închidere şi control acces Assa Abloy. În cadrul uzinei de motoare Ford România sunt activi 4 coboţi UR10 care lucrează alături de angajaţii de pe linia de asamblare, preluând activităţi repetitive. Un prim cobot UR efectuează operaţiunea de ungere a tacheţilor, un altul realizează umplerea motorului cu ulei, iar al treilea deja instalat verifică motorul cu ajutorul unei lămpi cu lumină UV şi al unei camere video pentru posibile scurgeri, după ce acesta a fost umplut cu ulei. A patra unitate UR10 din dotarea Ford România este folosită pentru teste şi training, urmând să îşi găsească în curând un rol operaţional în cadrul uzinei. Coboţii sunt integraţi în sistemul care controlează linia de asamblare, astfel că, în cazul de faţă, nu necesită intervenţia operatorului decât atunci când apar schimbări.

    Reprezentanţii companiei spun că producătorii aleg soluţiile oferite pentru a depăşi provocări precum lipsa forţei de muncă, reducerea costurilor de producţie sau limitările apărute în creşterea capacităţii de producţie şi eficienţă. Un alt aspect interesant menţionat este cel al accidentelor de la locul de muncă. Mai exact, potrivit studiului „The Impact of Robots on Productivity, Employment and Jobs“, realizat de IFR Report, 3 din 5 producători afirmă că nu găsesc forţă de muncă calificată. Pe de altă parte, doar 10% din locurile de muncă sunt în prezent automatizabile, ceea ce înseamnă că industria roboţilor colaborativi poate doar să crească în viitor.

    Reprezentanţii companiei citează un studiu realizat în 2016 de MIT (Masachussettes Institute of Technology) şi Financial Times care notează că o colaborare om-robot este cu 85% mai eficientă decât munca uzuală, realizată doar de oameni sau doar de roboţi.
    În prezent, majoritatea coboţilor sunt folosiţi în industriile auto şi electronică, dar reprezentanţii Universal Robots spun că văd un mare potenţial în zona bunurilor de larg consum, precum şi în industriile cosmetică, alimentară sau farmaceutică.

    2005 Universal Robots este fondată în Danemarca de 3 parteneri

    2008 Se lansează UR5, primul cobot din lume

    2012 Se lansează UR10, robot cu o anvergură şi greutate de lucru mai mari

    2015 Universal Robots este cumpărată de Teradyne pentru 285 mil. dolari

    2019 Există peste 38.000 de coboţi instalaţi la nivel mondial

  • Compania Nike va înceta să vândă produse care fac referire la fostul baschetbalist Kobe Bryant

    Moartea lui Kobe Bryant (41 de ani), în urma accidentului de elicopter de duminică, 26 ianuarie, a afectat pe toată lumea. Reacţiile şi consecinţele decesului legendarului baschetbalistului nu au întârziat să apară.

    După ce mai multe echipe, diferiţi sportivi, dar şi persoane publice au deplâns dispariţia fostului jucător al formaţiei LA Lakers, a venit şi rândul sponsorului principal al lui Bryant, Nike, să reacţioneze.

    Compania americană a emis un comunicat de presă în care a anunţat că va scoate de pe piaţă toate produsele care îi poartă numele fostului baschetbalist sau care fac referire la acesta. Nike nu vrea ca acestea să fie cumpărate acum, ca mai apoi să fie vândute de speculanţi cu sume astronomice.

    Această decizie a fost deja implementată pe site-ul oficial al companiei Nike, acolo unde nu se mai găsesc produsele cu numele lui Kobe Bryant.

    Pe pagina principală a site-ului, Nike a scris un mesaj emoţionant:

    “Alături de milioane de sportivi şi fani din întreaga lume, suntem devastaţi de vestea tragică.

    Transmitem cele mai sincere gânduri către oamenii apropiaţi de Kobe, în special către familia şi prietenii lui.

    A fost unul dintre cei mai mari sportivi ai generaţiei lui şi a avut un impact imens asupra lumii sportului şi comunităţii de baschet.

    A fost un membru iubit al familiei Nike.

    Ne va fi foarte dor de el.

    Mamba Pentru Totdeauna”.

    Kobe Bryant era sponsorizat de mulţi ani de Nike, era prezent la mai multe evenimente organizate de compania americană şi se îmbrăca în hainele fabricate de Nike, în perioada în care juca baschet.

    Legendarul jucător s-a retras de la echipa LA Lakers, formaţie pentru care a evoluat timp de 20 de ani, în aprilie 2016.