BusinessMagazin

Tag: piete financiare

  • Jargonul fricilor din zona euro: după “Grexit”, “Quitaly”

    Ulterior, costurile de finanţare pentru Italia chiar au crescut (randamentul obligaţiunilor pe 10 ani a trecut de 6%), jocurile de cuvinte despre ieşirea Greciei din zona euro (Grexit) s-au extins şi asupra Italiei (Quitaly), iar premierul italian Mario Monti a ieşit furios să dezmintă că ţara lui are nevoie de ajutor.

    Dincolo de declaraţia lui Fekter însă, creşterea costurilor de finanţare pentru Italia reflectă intenţia pieţelor de a forţa din partea BCE o nouă rundă de injecţie de lichiditate ieftină pentru bănci (relaxare monetară), după cea din februarie, care a calmat pieţele aproximativ până în luna aprilie.

    Banca Centrală Europeană a derulat în decembrie şi februarie două runde de creditare ieftină pentru bănci (LTRO – long term refinancing operations), în urma cărora peste 800 de bănci au beneficiat în total de peste 1.000 mld. euro pe trei ani, la o dobândă simbolică. Cele două runde de LTRO au avut darul să liniştească apele pe pieţele financiare, pe de o parte pentru că băncile din Spania sau Italia au folosit banii nu ca să dea credite în economie, ci ca să-şi amelioreze bilanţul, pe de altă parte fiindcă au împrumutat banii folosind drept colateral chiar deţinerile lor de obligaţiuni suverane, ceea ce a îmbunătăţit întrucâtva randamentele acestora.

  • Cum era cât pe ce să ajungă Spania la mâna FMI

    Trezoreria spaniolă a trebuit să plătească în jur de 5,1% pentru obligaţiuni pe 4 ani, faţă de 3,37% la ultima licitaţie, iar randamentele pentru titlurile la 10 ani au depăşit iar 6% (dacă ar atinge şi pragul de 7%, atunci Spania nu s-ar mai putea finanţa de pe piaţă şi ar trebui să apeleze la FMI).

    Cifra de 1 mld. euro reprezintă doar sub 1% din depozitele băncii, iar oficiali din guvern au dezminţit ferm că ar avea loc retrageri masive. Mai mult, faptul că Bankia a fost recent preluată de stat, din cauza problemelor create de bula imobiliară, ar trebui să scadă riscul altor retrageri de depozite, nu să-l crească. Incidentul a fost suficient însă pentru a aduce Spania cu un pas mai aproape de a cere ajutorul FMI şi al UE, adică exact ceea ce i se prezice Spaniei de luni de zile în presa anglo-saxonă.

    Apelul Spaniei la FMI şi UE ar fi taxat de pieţele financiare drept o premisă a destrămării zonei euro, având în vedere că fondul de stabilitate european, din care sunt ajutate ţările cu probleme şi care are o capacitate de 440 mld. euro, este considerat insuficient pentru susţinerea financiară a unei ţări ca Spania sau Italia.

  • De ce vrea Asia un FMI al ei

    Statele asiatice trebuie să creeze mai multă cerere locală în loc să se bazeze pe exporturi ca motor de creştere economică, a spus săptămâna trecută Bahk Jae-wan, ministrul de finanţe sud-coreean, într-un discurs cu ocazia unui forum la Seul. El a cerut crearea unei plase financiare de siguranţă puternice pentru Asia, care să contracareze posibilele ieşiri de capital ca urmare a crizei din zona euro, şi a adăugat că va lua măsuri de stabilizare a pieţelor financiare dacă va fi cazul, în condiţiile incertitudinilor apărute după alegerile din Franţa şi Grecia. La începutul lunii mai, acelaşi Bahk Jae-wan vorbea despre riscurile pe care reducerea expunerii băncilor europene le creează pentru Asia şi spunea că “volatilitatea fluxurilor globale de capital ameninţă stabilitatea financiară în toată lumea”.

    Diverşi reprezentanţi ai unor bănci occidentale ca HSCB şi Credit Suisse, prezenţi alături de Bahk Jae-wan la reuniunea anuală a guvernatorilor Băncii Asiatice de Dezvoltare (ADB) de la Manila, au încercat să combată astfel de temeri, afirmând că băncile europene, care acopereau circa 10% din nevoile de finanţare ale pieţelor asiatice la sfârşitul lui martie, au de fapt tot interesul să-şi menţină prezenţa şi să dea credite în continuare în Asia, cu toate constrângerile de pe urma crizei şi a cerinţelor noi de adecvare a capitalului impuse de UE. Însuşi economistul-şef al ADB, Changyong Rhee, a fost de părere că reducerea expunerii băncilor europene nu e chiar aşa de semnificativă şi că nu sunt motive ca previziunile de creştere pentru pieţele din Asia-Pacific să fie înrăutăţite. Dar fapt e că, după un calcul al ING, valoarea creditelor bancare sindicalizate către pieţele emergente a scăzut brusc în primul trimestru, cu 51% faţă de precedentul, la 105 mld. dolari. Ritesh Maheshwari, analist la Standard & Poor’s, a declarat pentru publicaţia Emerging Markets că o retragere a capitalurilor bancare europene va afecta deopotrivă creditarea pe pieţele de trade finance, produse financiare derivate şi împrumuturi sindicalizate, reducând oferta de credit în special în Hong Kong, Singapore şi Japonia.

    Plasa de siguranţă de care vorbea ministrul sud-coreean a fost vedeta reuniunii de la Manila. Denumit Chiang Mai Initiative Multilateralization (CMIM, după Chiang Mai, mare centru cultural şi al doilea oraş ca mărime din Thailanda), fondul de protecţie contra crizei a fost lansat în urmă cu 10 ani, dar până acum importanţa lui a rămas mai mult simbolică. Miniştrii de finanţe din 13 ţări participante la reuniune – China, Japonia, Coreea de Sud şi Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN – Indonezia, Thailanda, Singapore, Filipine, Cambodgia, Laos, Brunei, Malaezia, Myanmar şi Vietnam) – au convenit să dubleze capacitatea fondului, de la 120 la 240 mld. dolari, prin contribuţia ţărilor membre, pentru ca această parte a lumii să se poată proteja mai eficient de o eventuală criză regională. “Sigur, noi avem încredere în judecata FMI, însă a aştepta o decizie de finanţare a FMI ne ajută mai puţin decât dacă am mobiliza noi înşine resurse financiare pentru a ajuta rapid ţările care au nevoie”, a declarat Kittiratt Na-Ranong, ministrul de finanţe thailandez.

    Oficialii asiatici admit că nu e iminentă vreo criză de lichiditate care să facă necesară folosirea banilor CMIM, însă creşterea importanţei fondului are un scop pe alt plan: eliberarea ţărilor de povara economică a menţinerii unor rezerve valutare cât mai mari – o povară care le-a scos peri albi în epoca teribilului “război mondial al valutelor” din 2010, când tiparniţa de bani a Rezervei Federale americane a inundat pieţele emergente cu capitaluri speculative care au apreciat excesiv monedele naţionale, din Brazilia până în Asia, deteriorând competitivitatea economiilor locale şi silind băncile centrale să cheltuiască miliarde de dolari ca să readucă în limite normale cursul valutar.

  • Care e dovada că problemele zonei euro nu se opresc la Grecia sau Portugalia

    Miliardarul american John Paulson, unul dintre investitorii cei mai învinuiţi de atacurile speculative contra monedei euro, a declarat că el pariază pe deprecierea obligaţiunilor suverane europene şi că a cumpărat contracte CDS (de asigurare contra riscului de neplată) pentru titlurile europene de datorie. Paulson, fondatorul unui fond speculativ ce administrează active de 24 mld. dolari, le-a spus investitorilor că e cu deosebire îngrijorătoare situaţia băncilor din Spania, întrucât portofoliile de obligaţiuni ale statului spaniol pe care le deţin şi retragerile de depozite le fac foarte dependente de finanţarea de la Banca Centrală Europeană.

    Reflecţiile unor mari investitori speculativi că o ţară sau alta din zona euro sunt pe marginea prăpastiei nu mai sunt de mult noutăţi. Ştirea despre Paulson apărea însă pe Bloomberg cu doar patru zile înainte de marea licitaţie de obligaţiuni spaniole pe care mulţi comentatori au considerat-o un moment de cotitură în evoluţia crizei datoriilor europene, pentru că un eşec al licitaţiei ar fi marcat trecerea la o fază complet nouă, în care Spania, a patra economie din zona euro şi de două ori mai mare decât cele combinate ale Greciei, Irlandei şi Portugaliei, ar fi împlinit în sfârşit profeţiile Casandrelor din pieţele financiare şi ar fi apelat la ajutorul FMI-BCE-UE, adică exact ceea ce a evitat cu înverşunare până acum.

    Mai mult încă, în condiţiile în care FMI n-a reuşit să strângă încă de la statele membre banii pentru fondul de protecţie contra crizei datoriilor din zona euro (sumă estimată de Christine Lagarde, şefa instituţiei, la 400-500 mld. dolari), un eşec al licitaţiei spaniole ar fi fost exact elementul de care era nevoie ca Banca Centrală Europeană să fie împinsă spre o a treia rundă de creditare ieftină pentru bănci (LTRO – long term refinancing operations), după cele din decembrie şi februarie, în urma cărora peste 800 de bănci au beneficiat în total de peste 1.000 mld. euro pe trei ani, la o dobândă simbolică. Primele două runde de LTRO au avut darul să liniştească apele pe pieţele financiare, pe de o parte pentru că băncile din Spania sau Italia au folosit banii nu ca să dea credite în economie, ci ca să-şi amelioreze bilanţul, pe de altă parte fiindcă au împrumutat banii folosind drept colateral chiar deţinerile lor de obligaţiuni suverane, ceea ce a îmbunătăţit întrucâtva randamentele acestora.

    Numai că, la fel ca şi în cazul Rezervei Federale cu operaţiunile sale de “relaxare monetară”, când, după ce începea să treacă efectul unei runde, reapăreau mişcări de piaţă ori speculaţii de natură să provoace o nouă rundă, şi cu BCE se întâmplă acum la fel. Moody’s a anunţat zilele trecute că se pregăteşte ca în mai să taie ratingurile a 114 bănci din Europa, ceea ce ar lovi, evident, nu numai în băncile zonei euro, majorându-le brusc necesităţile de finanţare, ci şi în statele lor de origine.

    FMI, în ultimul raport asupra stabilităţii financiare globale, scrie că 58 de mari bănci europene, care trebuie să ajungă până la 30 iunie la o rată a capitalului de bază de 9%, considerată reper de stabilitate, vor sfârşi prin a-şi reduce activele cu un total între 2.200 şi 3.800 mld. dolari până la sfârşitul anului viitor, prin restructurări şi scăderea creditării. Acesta e contextul în care Christine Lagarde, după ce nu cu multă vreme în urmă spunea că norii crizei s-au mai risipit, a cerut acum liderilor UE să folosească o parte din Fondul European pentru Stabilitate Financiară direct pentru recapitalizarea băncilor.

    Licitaţia de joi s-a încheiat cu bine: în segmentul cel mai important, cel al obligaţiunilor pe zece ani, Spania a atras 1,4 mld. euro, în condiţiile suprasubscrierii de 2,42 ori a ofertei, la un randament de 5,74%, faţă de 5,4% la oferta din ianuarie. Un insucces al licitaţiei ar fi însemnat fie o cerere insuficientă de obligaţiuni, fie randamente de peste 6-7%. Pericolul însă n-a trecut: în aceeaşi zi, contractele CDS pentru datoria spaniolă au crescut iarăşi la peste 500 de puncte de bază, după ce scăzuseră la 490.

  • Să dăm bizonului ce-i al bizonului

    La alegerile locale, cetăţeanul votează candidatul, nu partidul, explica într-un editorial Sebastian Lăzăroiu, aşa încât acolo unde sunt primari PDL cu priză la electorat, ei trebuie să-i convingă pe oameni că trebuie să voteze la pachet şi partidul, pentru că un primar bun cu un partid ostil nu va mai putea face nimic. În tabăra opoziţiei, traseişti ca Frunzăverde sau Dugulescu sunt salutaţi cu admiraţie şi consacraţi drept afini ideologici de către conducerea PNL. În “teritoriu”, cum spun politicienii, partidele nu mai candidează cu numele lor, ci în alianţe cu diverse denumiri ad-hoc (Mişcarea pentru Botoşani, Alianţa pentru Viitorul Brăilei) şi cu cromatici schimbate – violet sau verde în loc de portocaliu, de pildă, imitând tacticile de rebranding care îi atrag pe clienţi să cumpere un iaurt cu un ambalaj şi un nume nou.

    Asemenea metode, care implică sforţări de gândire şi chiar inventivitate, par o evoluţie faţă de primitivismul gros, deja devenit clişeu, al “găleţilor” cu care partidele au tot momit oamenii la vot. Multe strategii sunt enunţate şi dezbătute pe faţă, în ziare sau pe bloguri, nu în tenebroasele laboratoare ale consultanţilor, aşadar am avea de-a face cu o creştere a respectului faţă de un electorat căruia nu i se ascunde nimic şi i se explică limpede mişcările de rebranding. Şi, de ce nu, ar fi şi o dovadă de respect de sine al politicianului, al strategului ori al omului de media care vrea să arate că e ingenios şi deschis. Cine studiază însă cu atenţie respectivele dezbateri duse la vedere constată că din ele transpare un dispreţ mult mai dur decât cel al mutelor “găleţi”, care aveau măcar meritul că ofereau alegătorilor săraci ceva concret de mâncare. Acest gen de dispreţ a fost exprimat deschis de deputatul Mircia Giurgiu când a propus votul obligatoriu, sub sancţiunea extremă a interzicerii dreptului de vot pentru recalcitranţi, cu argumentul “Nu ar trebui lăsaţi să decidă dacă vin la vot sau nu; şi acum sunt lăsaţi să decidă şi nu participă la vot!”.

    Exerciţiile de “spunere pe bune”, în presă, pe bloguri ori în declaraţii publice, merg de la încercări de a le deschide ochii “idealiştilor finuţi” care greşesc imaginându-şi că e posibilă un partid al nepătaţilor şi al necorupţilor şi până la culpabilizarea pe şleau a “celor care refuză să-şi asume o poziţie” între dreapta şi stânga sau a “bizonilor” care votează “iresponsabil”. Aceste exerciţii reprezintă un excelent prilej de defulare din partea celor care recurg la ele, tocmai pentru că respectivii au cam tăcut până acum şi s-au căznit să se arate respectuoşi faţă de electorat, şi când au fost înjuraţi, şi când n-au înţeles de ce alegătorii votează clovni sau foşti turnători, şi când au văzut că Parlamentul sau clasa politică în ansamblu nu fac decât să scadă în clasamentul încrederii în instituţii. Prin urmare, în loc de promisiuni electorale fără acoperire avem vituperări sincere, în loc de găleţi avem sancţiuni pentru cetăţeni şi în loc de program politic avem rebranding comercial. Conştient sau nu, evoluţia (ori involuţia, dacă vreţi) reflectă nu doar o disperare de moment din politica românească, ci mai mult încă, decăderea statutului de politician în toată Europa, subminat de forţa pieţelor financiare care îşi impun tot mai evident tehnocraţii şi managerii ei cu preocupări contabile în loc de lideri vizionari care să conjure Speranţa (cu S mare).

    Iar Speranţa cu S mare nu e o ironie, pentru că de ea are nevoie nu numai politicianul ca să fie ales, dar şi societatea ca să meargă înainte. Până acum, dispreţul electoratului faţă de politicieni şi viceversa tindea să fie strict local şi ţinea fie de ideea că o anumită parte a cetăţenilor sau a politicienilor sunt nevrednici, comunişti etc. şi că lucrurile se pot îndrepta prin venirea la putere a celeilalte tabere, fie de ideea că “în ţara asta” totul merge prost fiindcă oamenii sunt necivilizaţi şi instinctuali, iar politicienii sunt cu toţii corupţi, mincinoşi şi incompetenţi, pe când în alte ţări întotdeauna e mai bine. În bătălia de la noi între PDL şi USL sau în cele din anul electoral european 2012, analiştii financiari au fost însă primii care au atras atenţia că între tabere s-au estompat atât diferenţele de programe, cât şi capacitatea liderilor de a aplica după alegeri măsurile corespunzătoare ideologiei sau dorinţelor lor. Nu politicienii ar mai decide, aşadar, ci pieţele, iar câştigătorii ar fi cei ce s-ar resemna să nu se mai lupte cu morile de vânt (cum a încercat un Viktor Orban, de pildă), ci să-şi însuşească un mod de gândire în care ţara nu mai e atât un proiect economic, social şi cultural, cât un business ce trebuie administrat cu maximă eficienţă în condiţii de concurenţă crâncenă.

    Perdanţii însă în această ecuaţie nu sunt însă numai politicienii, ci în primul rând cetăţenii obişnuiţi, adică “bizonii” etern blamaţi fiindcă nu votează cum trebuie sau “idealiştii finuţi” ori “hipsterii” etern visători la o democraţie adevărată. Fiindcă dacă politicienii au prima şansă să priceapă încotro bate vântul, nu au şi tăria de a le spune şi asta pe şleau alegătorilor. Sinceritatea lor ţine atât cât ţine dispreţul exprimabil faţă de cetăţeni; dincolo de el începe însă teritoriul delicat de unde ar trebui să se recunoască ei înşişi dinainte învinşi de nişte forţe mai presus de ei – or, aşa ceva nu se face să discuţi cu electoratul.

  • Spania, încolţită şi ea: Orice, numai nu FMI

    CDS-urile pentru datoria spaniolă au urcat iarăşi, FMI a pus paie pe foc, transmiţând avertismentul alarmist că “Spania se confruntă cu probleme grave” şi că va fi nevoie de noi reforme pentru respectarea deficitului bugetar, iar în cele din urmă însuşi prim-ministrul Mariano Rajoy a recunoscut că ţara lui e într-o situaţie foarte dificilă.

    Rajoy a adăugat însă că pachetul de austeritate al guvernului său, menit să taie deficitul la 5,3% din PIB anul acesta şi la 3% în 2013, e preferabil unui program de “asistenţă financiară” încheiat cu FMI, UE şi BCE – program de care până acum Spania a reuşit să scape.

  • Pentru economia lumii, petrolul a ajuns “noua Grecie”

    Speculaţiile de pe piaţă şi temerile de un atac militar al Israelului sau al SUA asupra Iranului au urcat preţul, de la 75 de dolari pe baril în noiembrie, iar agenţia Fitch estimează că dacă preţul ţiţeiului Brent ajunge la o medie de 150 de dolari anul acesta, atunci creşterea economică globală va pierde 0,4% în 2012 şi 2013, iar inflaţia va creşte substanţial.

    “Petrolul este noua Grecie”, sună titlul unui raport al băncii HSBC, care afirmă nu doar că un conflict deschis în Golf ar duce preţul la 200 de dolari pe baril, dar şi că tendinţa ascendentă observabilă de la începutul deceniului trecut ar continua oricum, chiar în lipsa unor evoluţii favorabile în ţările dezvoltate.

    “Preţul petrolului şi alte preţuri ale materiilor prime sunt tot mai clar determinate de majorarea cererii în China, India şi alte economii emergente cu creştere rapidă, în special pentru proiecte de infrastructură mari consumatoare de resurse”, notează autorii raportului HSBC.

  • Poate ajunge petrolul la 200 de dolari?

    Escaladarea crizei iraniene ar putea duce preţul petrolului la 150-200 de dolari, apreciază Stoeferle.

    Pe moment însă, teama de viitor ocoleşte pieţele financiare: pentru prima dată din 2008 până acum, indicele Standard & Poor’s 500 al bursei americane a depăşit 1.400 de puncte, în timp ce creşterea de la începutul anului a ajuns la 11,5%. Avântul burselor reflectă seria de date pozitive privind economia SUA şi reducerea temerilor faţă de o criză în zona euro sau o recădere a Americii în recesiune, ca şi rezultatele foarte bune ale unor companii, în frunte cu Apple, ale cărei acţiuni au bătut un nou record – 600 de dolari pe titlu, în contextul vânzărilor excelente ale noului iPad.

    Analiştii de la Barclays apreciază că singurele riscuri la ora actuală, din punctul de vedere al pieţelor, sunt legate de dispariţia stimulentelor monetare oferite de Fed şi de o potenţială scumpire a carburanţilor din cauza conflictului iranian.

  • Ne daţi ori nu ne daţi

    BCE a pompat cu succes în ultima săptămână încă 530 mld. euro în piaţă, oferind pentru circa 800 de bănci împrumuturi pe trei ani cu dobândă de 1%, după prima tranşă de 489,2 mld. oferită în decembrie. O parte dintre bani vor ajuta băncile să-şi refinanţeze propriile datorii, iar altă parte va servi creditării pe mai departe a statelor europene, la dobânzi mai mari, aşa încât nu e de mirare că pieţele au salutat măsura.

    În schimb, Ben Bernanke, şeful Rezervei Federale, a contrariat pieţele, vorbind de stimulente fiscale pentru relansarea economiei în locul oricărui nou stimulent monetar, considerat de el inutil. Dolarul s-a apreciat rapid imediat după declaraţiile lui Bernanke, iar aurul a scăzut brusc cu aproape 5%.

  • Voi, cei care schimbaţi istoria

    Ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble, a calificat Grecia drept “sac fără fund” şi a sugerat că ar fi mai bine ca alegerile anticipate din această ţară, programate pentru aprilie, să fie amânate pentru 2013, iar până atunci să fie la putere un guvern de tehnocraţi în stil italian, scopul fiind ca Germania şi creditorii Greciei să se asigure că Atena se ţine de planul de austeritate.

    Oficialii finlandezi au cerut Greciei să aducă garanţii pentru viitoarele credite de la UE şi FMI, iar cei olandezi au spus că zona euro e gata să amâne noul pachet de credite pentru Grecia, adică să lase ţara în incapacitate de plată, ca pedeapsă că opoziţia elenă face nazuri la planul de austeritate. Pentru prima dată de la declanşarea crizei datoriilor greceşti, preşedintele Karolos Papoulias, octogenarul veteran al rezistenţei elene antinaziste, a reacţionat cu furie, afirmând că nu permite ca Schaeuble să-i insulte ţara: “Cine-i Schaeuble să insulte Grecia? Cine sunt finlandezii? Cine sunt olandezii?”

    Reacţia lui Papoulias venea la câteva zile după violentele manifestaţii de stradă din Atena, care s-au lăsat cu devastări de magazine, incendieri de clădiri şi cererea sindicatului poliţiştilor ca oficialii UE şi ai FMI să fie arestaţi. “Protestele din Grecia reflectă, poate, o altă faţetă a protestelor mondiale: bogaţi vs. săraci – în cazul acesta, nu indivizi, ci ţări întregi”, comentează Paul Donovan, analist al băncii elveţiene UBS.

    Într-adevăr, dacă protestele indignaţilor spanioli, francezi, britanici ori italieni şi ale “ocupiştilor” americani vizau faptul că democraţia politică a fost înlocuită cu dictatul pieţelor financiare, iar preocuparea statelor s-a deplasat de la servirea societăţii la servirea lobby-ului corporatist, varianta grecească a protestului vizează, pe lângă cele de mai sus, şi faptul că tot visul de convergenţă a dezvoltării între statele europene a făcut loc brusc unei realităţi în care statele periferice (PIIGS) nu numai că sunt culpabilizate că s-au dezvoltat pe datorie. Ci şi puse să restituie cu dobândă această dezvoltare, dobânda fiind pierderea suveranităţii asupra bugetelor şi sărăcirea populaţiei pe termen lung.

    Cuvântul esenţial pentru motivarea protestelor e aici “brusc”: în urmă cu doar trei ani, aceleaşi pieţe financiare, reprezentate inclusiv de marile grupuri bancare ulterior salvate din faliment de state, nu găseau nimic în neregulă în faptul că principiile de la Maastricht (datorie sub 60% din PIB, deficit bugetar sub 3%) erau încălcate regulat de europeni, astfel încât au continuat liniştite cu aceştia jocul profitabil al rostogolirii datoriilor. Cât despre Germania, Finlanda sau Olanda, statele care acum culpabilizează PIIGS, a fost mult mai uşor pentru ele să-şi acuze partenerii mai slabi din eurozonă decât să admită cât de temătoare sunt ele însele faţă de forţa pieţelor. Ca atare, răspunsul Europei la criză a fost pactul fiscal de austeritate – cel la care va adera şi România oficial la 1 martie – şi simpla ignorare sau dezavuare a protestelor de stradă. Recunoaşterea şi analiza protestelor a venit însă din altă parte: din SUA.

    În America, a cărei marjă de acţiune în raport cu pieţele financiare e natural mult mai mare, protestele populare au fost valorificate de administraţia Obama în sprijinul încercării ei de a reintroduce legi vechi de reglementare a pieţelor (Glass-Steagall) şi de a aplica o combinaţie de coerciţie şi stimulente fiscale pentru readucerea acasă a locurilor de muncă pierdute în folosul Asiei (“insourcing”). “Nu vreau ca America să fie o ţară cunoscută pentru speculaţii financiare şi care se îndatorează cumpărând mărfuri produse în alte ţări. Nu vreau ca următoarea generaţie de slujbe în industrie să se implanteze în China sau Germania, ci în Michigan sau Ohio”, a rezumat preşedintele Barack Obama.

    Or, ce altceva îşi doresc americanii furioşi care ocupă parcurile naţiunii? Aşa se explică faptul că, punând în paranteză ciocnirile spectaculoase cu poliţia şi arestările de pe teren, analizele americane le-au atribuit protestelor o importanţă istorică extraordinară. Revista Time a socotit Protestatarul, ca figură colectivă, drept personalitatea anului 2011, iar echivalenţa de mesaj justiţiar între Piaţa Tahrir, Plaza del Sol, Zuccotti Park sau Piaţa Syntagma a fost socotită automat şi o echivalenţă de efect.