BusinessMagazin

Tag: frate

  • FILMUL dispariţiei lui Sebastian Ghiţă. Cum a fost prins noaptea pe străzi, după patru luni de căutare

    Potrivit unor surse apropiate anchetei, reţinerea lui Sebastian Ghiţă s-a făcut la ora 23.45, acesta fiind pe o stradă din Belgrad, alături de fratele său. La legitimare, Ghiţă a prezentat un act de identitate şi un permis sloven, în timp ce fratele său le-a dat poliţiştilor actele reale.

    “Nu s-a opus reţinerii. Nici nu avea cum să se opună. Era pur şi simplu pe stradă”, a declarat ministerul de Intere, Carmen Dan, întreată fiind cum a reacţionat fostul parlamentar.

    Ministrul de Interne a refuzat să spună de câtă vreme aveau autorităţile informaţia că Ghiţă se află în Serbia, şi asta chiar dacă în spaţiul public a fost vehiculată în urmă cu o jumătate de lună.

    Carmen Dan nu a precizat nici dacă Ghiţă a plecat din România direct în Serbia, sau a stat şi în alte state. Cert este că autorităţile de la Bucureşti le-au mulţumit forţelor de ordine din 10 ţări pentru implicare, aici fiind enumerate: Serbia, Ungaria, Bulgaria, Grecia, Turcia, Muntenegru, Croaţia, Austria, Italia şi Franţa.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Sebastian Ghiţă, PRINS la Belgrad. Avea la el documente false, de Slovenia

    Fostul deputat, căutat cu mandat de arestare în două dosare penale, a dispărut din ţară de aproape 4 luni, de sub supravegherea poliţiştilor de la Direcţia Operaţiuni Speciale. În această dimineaţă, ministrul de Interne Carmen Dan a încercat să prezinte prinderea lui Ghiţă drept un succes, spunând că poliţia şi-a făcut datoria.

    România nu are un tratat de extrădare direct cu Serbia, însă ambele state sunt semnatare ale Convenţiei Europene privind extrădarea, iar între România şi Serbia există în vigoare un tratat moştenit de pe vremea comuniştilor, care acoperă şi extrădarea. Măsura trimiterii lui Ghiţă în România trebuie decisă de un judecător sârb.

    Ministrul de Interne: Sebastian Ghiţă era însoţit de fratele lui, care avea documente reale

    Sebastian Ghiţă, localizat şi reţinut în Belgrad, era însoţit de fratele lui, care avea documente reale, în timp ce fostul parlamentar a prezentat documente false, a declarat ministrul de interne, Carmen Dan, la Digi 24.

    “Autorităţile sârbe au avut toate informaţiile în aşa fel încât să îl poată reţine. Procedurile de extrădare sunt specifice, în acest moment statul sârb, prin poliţie, derulează proceduri specifice în sensul că vor întocmi un dosar penal pentru că a prezentat documente false, paşaport sloven. După finalizarea acestor proceduri, urmează procedura de extrădare care se derulează prin Ministerul Justiţiei. În momentul în care va fi finalizată procedura de extrădare, poliţia română se va deplasa în Serbia şi se va ocupa de activităţile specifice de însoţire, de aducere în România. În acest moment, el este sub autoritatea poliţiei sârbe”, a declarat Carmen Dan.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • IVANKA, în spatele atacului din SIRIA? Mărturisirile fratelui ei îl pun în dificultate pe Donald Trump

    Eric Trump, fiul lui Donald Trump a declarat într-un interviu pentru The Telegraph ca este „convins“ că sora sa Ivanka l-a încurajat pe tătăl său să lanseze rachete asupra unei baze militare din Siria.

    Eric Trump nu face parte din Administraţia de la Casa Albă: „Stau departe de politică şi stau departe de administraţie, dar poţi să-ţi dai seama că el (n.r. Donald Trump) a fost profund afectat de…

    CITEŞTE CONTINUAREA ARTICOLULUI PE MEDIAFAX

     

  • A vrut să fie propriul său patron, aşa că a fondat o companie care a ajuns astăzi la afaceri de peste 200 de milioane de lei

    El a devenit propriul său patron după ce a profesat vreme de numai un an ca inginer, după terminarea Facultăţii de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.

    La acea vreme (1991) îşi dorea să câştige măcar salariul de inginer, astfel încât, împreună cu fratele său, Gheorghe Boromiz, şi cumnatul său, George Frîntu, a înfiinţat o companie care a rezistat doar până în 1994. În acel an au început activităţile în domeniul morăritului şi panificaţiei. Morăritul era deja o tradiţie în familie, care ajunsese deja la a patra generaţie cu activităţi în această arie.

    În 1995, Constantin Boromiz a cumpărat o brutărie de la un om de afaceri turc, segment pe care s-a extins ulterior. Doar trei ani mai târziu, compania sa ajungese la un profit de un milion de dolari, după ce contractase mai multe credite pentru investiţii. A urmat extinderea prin achiziţii de pachete de acţiuni în firme cu activităţi similar.

    În prezent, Boromir este singurul producător de panificaţie listat la bursă, chiar dacă are 0,5% cotă de piaţă, potrivit ZF. Capitalizarea companiei este de 47 milioane de lei. Boromir Buzău este deţinută în proporţie de 68,6% de Boromir IND Râmnicu Vâlcea (şi, indirect, de Constantin Boromiz), în timp ce alţi acţionari controlează 31,3%.

    Compania Boromir IND a avut anul trecut o cifră de afaceri de peste 236 de milioane de lei, profit net de circa 6,5 milioane de lei şi un număr mediu de 678 de angajaţi, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe.

  • A vrut să fie propriul său patron, aşa că a fondat o companie care a ajuns astăzi la afaceri de peste 200 de milioane de lei

    El a devenit propriul său patron după ce a profesat vreme de numai un an ca inginer, după terminarea Facultăţii de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.

    La acea vreme (1991) îşi dorea să câştige măcar salariul de inginer, astfel încât, împreună cu fratele său, Gheorghe Boromiz, şi cumnatul său, George Frîntu, a înfiinţat o companie care a rezistat doar până în 1994. În acel an au început activităţile în domeniul morăritului şi panificaţiei. Morăritul era deja o tradiţie în familie, care ajunsese deja la a patra generaţie cu activităţi în această arie.

    În 1995, Constantin Boromiz a cumpărat o brutărie de la un om de afaceri turc, segment pe care s-a extins ulterior. Doar trei ani mai târziu, compania sa ajungese la un profit de un milion de dolari, după ce contractase mai multe credite pentru investiţii. A urmat extinderea prin achiziţii de pachete de acţiuni în firme cu activităţi similar.

    În prezent, Boromir este singurul producător de panificaţie listat la bursă, chiar dacă are 0,5% cotă de piaţă, potrivit ZF. Capitalizarea companiei este de 47 milioane de lei. Boromir Buzău este deţinută în proporţie de 68,6% de Boromir IND Râmnicu Vâlcea (şi, indirect, de Constantin Boromiz), în timp ce alţi acţionari controlează 31,3%.

    Compania Boromir IND a avut anul trecut o cifră de afaceri de peste 236 de milioane de lei, profit net de circa 6,5 milioane de lei şi un număr mediu de 678 de angajaţi, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe.

  • Povestea proprietarului celei mai mari companii de curierat rapid din ţară

    Un apartament de două camere, nişte Dacii şi 200 milioane lei vechi este investiţia pe care Adrian Mihai îşi aduce aminte că a făcut-o pentru începerea unei afaceri aflată în prezent în fruntea pieţei de curierat rapid din ţară.
     
    Adrian şi Neculai Mihai şi Felix Pătrăşcanu sunt prieteni din copilărie, fiind vecini în satul natal din Vrancea, un judeţ pus pe harta antreprenoriatului şi de companii din industria textilă sau a vinului. Trăind în aceeaşi comunitate, cei trei antreprenori au crescut cu aceleaşi valori, ceea ce i-a ajutat şi în business. 
     
    Au plecat atunci la drum cu autoturismele Dacia personale, iar în prezent au ajuns la un parc auto de peste 2.600 de autovehicule cu care compania face livrări în toată ţara. FAN Courier ajunsese anul trecut la peste 4.500 de angajaţi şi colaboratori, fiind cel mai mare angajator din sector. 
     
    De asemenea, în 2015 afacerile FAN Courier s-au ridicat la 88,4 milioane de euro, în creştere cu 20% faţă de 2014, iar previziunile pentru acest an se referă la afaceri de 102 milioane de euro.

    Citiţi mai multe despre povestea lui Adrian Mihai aici

     

  • A riscat toţi banii familiei pentru a vinde produse de care nu auzise nimeni. Acum e milionar

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • A crescut pe străzi şi a vândut ziare ca să aibă ce mânca. Acum are o avere de 3 miliarde de dolari

    De la sărăcie cruntă la o avere de 3 miliarde de dolari. Aceasta este povestea lui John Paul DeJoria, fiu al unui imigrant italian si al unei grecoaice, care până la vârsta de 70 de ani a construit două imperii: John Paul Mitchell Systems, un producator de produse de lux pentru ingrijirea parului, si Patrón Spirits, cel mai puternic brand de tequila din lume.

    Copilaria si-a petrecut-o in strada, la periferia Los Angelesului, iar la 9 ani vindea ziare in intersectii pentru a-si sustine familia. Mama sa nu a mai putut să îl întreţină, aşa că s-a decis să îl trimită, alături de fratele său la un orfelinat.

    În 1980 a pus bazele companiei care comercializează produse de îngrijire alături de hair-stylistul Paul Mitchell. Cei doi au hotărât să vândă produsele direct stiliştilor, nu consumatorilor obişnuiţi. Paul Mitchell crea produsele iar DeJoria le vindea din uşă în uşă. Firma a fost fondată cu 700 de dolari luaţi cu împrumut, iar biroul companiei era de fapt maşina sa, în care locuia. Pentru convorbiri, cei doi foloseau un telefon public.

    John Paul Mitchell Systems a venit cu un şampon care necesita o singură spălare, pentru a economisi timp şi bani, plus un balsam încorporat. De asemenea, acesta avea şi o protecţie împotriva căldurii uscătorului şi neutraliza chimicalele de pe mâinile stilistului. După ce Paul Mitchell a murit, locul său ca a fost luat de fiul acestuia, Angus. Compania a ajuns astăzi la venituri anuale de peste un miliard de dolari.

    Următorul business al lui DeJoria a fost Patron, fondată în 1989. El a dorit să facă cea mai bună tequila de pe piaţă, respectiv un produs care să dea stări de rău ziua următoare. Aşa a ajuns să realizeze un produs premium, iar firma sa vinde acum anual două milioane de baxuri de băutură. A mai pus bazele unui lanţ de cluburi de noapte, pe care l-a vândut în 2006 pentru 350 de milioane de dolari. În timp, el a ajuns să deţină şi o companie care produce şampoane pentru animale de companie.

    Averea lui John Paul DeJoria este estimată la 2,8 miliarde de euro.

  • A riscat toţi banii familiei pentru a vinde produse de care nu auzise nimeni. Acum e milionar

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • Un duel al telefoanelor de buget cu pretenţii – VIDEOREVIEW

    Două noi serii de smartphone-uri au intrat pe piaţa din România recent. Lenovo a adus Moto G4 şi pe fratele mai mare G4 Plus, iar TP-Link şi-a făcut debutul pe piaţa telefoanelor inteligente cu o serie de smartphone-uri Neffos C5l, C5 şi C5 Max, ultimul fiind modelul de top şi cel testat de mine.

    Moto G4 are un ecran de 5,5 inchi, 2 GB RAM, 16 GB memorie internă, cameră de 13 MP şi se vinde cu un preţ plasat în jurul a 1.000 de lei. Neffos C5 Max are un ecran de 5,5 inchi, 2 GB RAM, o capacitate de stocare de 16 GB şi o cameră de 13 MP şi se vinde cu un preţ estimat de 900 de lei. Specificaţii asemănătoare şi preţuri apropiate, dar care este mai bun?

    Amândouă terminalele arată destul de bine din punctul meu de vedere, cu un plus mic pentru Neffos C5 Max, care atunci când l-am scos din cutie mi-a dat impresia că este construit dintr-o bucată din metal, dar m-am înşelat. Are o carcasă policarbonată ce imită destul de bine metalul. Pe de altă parte, carcasa de plastic a Motorolei este frumos finisată şi se simte plăcut la atingere.

    Ambele ecrane IPS de 5,5 inchi, full HD arată bine şi au aproape aceeaşi densitate de pixeli per inchi, iar diferenţele sunt inexistente. Deosebiri apar la capitolul performanţă: deşi ambele telefoane vin cu 2 GB de RAM, procesorul Snapdragon 617 de 1,5 GHz al Moto G4 este ceva mai rapid decât  MediaTek-ul de 1,3 GHz al lui Neffos C5 Max. Dacă la Moto nu am întâlnit poticniri în utilizarea normală (navigare, mesagerie şi jocuri ce nu necesită resurse multe), la Neffos am observat unele întârzieri sau poticniri (un lucru deranjant la C5 Max este faptul că are un lag între apăsarea butonului şi aprinderea ecranului). Totuşi, să nu vă aşteptaţi să rulaţi fără probleme jocuri şi aplicaţii grafice pentru care sunt necesare multe resurse – şi este cazul ambelor telefoane. Testele de benchmarking clasează cele două telefoane departe de top, însă nu poţi să ceri prea multe cu un asemenea preţ de vânzare. Plusul de performanţă al lui Moto poate vine şi din faptul că rulează Android 6.0, spre deosebire de Neffos, care vine cu Android 5.1. Vorbind de sisteme de operare, este bine de ştiut că ambele telefoane sunt livrate fără aplicaţii în plus, inutile, cum preferă alţi producători să-şi vândă telefoanele. Ambele telefoane m-au dus cu uşurinţă o zi de muncă şi au rezistat chiar şi două zile pe perioada de weekend, când stau mai mult timp departe de ele. Totuşi, aici trebuie să atribui un punct în plus terminalului celor de la Tp-Link, datorită faptului că se încarcă mai repede (în jur de o oră şi treizeci de minute), pe când Moto G4, cu încărcătorul din cutie, ajunge de la 0 la 100% în cam şase ore! Asta deoarece Lenovo, nu ştiu de ce, a decis să doteze utilizatorii cu un încărcător foarte prost, iar cablul nici măcar nu poate fi folosit pentru a transfera datele. Acest lucru se poate rezolva prin achiziţionarea separată a unui alt încărcător (cu încărcatorul de la Samsung am redus timpul de încărcare la circa trei ore). Însă mi se pare absurd să faci asta în 2016.

    Camerele sunt decente pentru categoria în care se încadrează şi sunt ok pentru imortalizarea unor amintiri, dar nu vă aşteptaţi la foarte multe. Fotografiile arată destul de bine pe ecranul telefonului, însă transferate pe un ecran mai mare, limitările devin vizibile. Nicio cameră nu m-a impresionat şi n-aş putea alege vreuna dintre ele: pe de o parte mi-a plăcut modul HDR al lui Neffos, pe de altă parte camera frontală a lui Moto reţine mai multe detalii şi are o claritate mai bună. Spaţiul de stocare este destul de mic (16 GB) în cazul ambelor telefoane, dar poate fi extins cu un card microSD. Iar la capitolul sunet se comportă aproape la fel, cu un minus pentru Neffos, care are difuzorul în spate şi se poate acoperi cu uşurinţă.

    Per total, mi-a fost greu să diferenţiez cele două produse; telefoanele celor de la Tp-Link şi-ar putea găsi fanii, însă eu aş alege Moto G4 datorită lucrurilor mici – de pildă dacă-l aşez cu faţa în jos intră în modul silent şi nu mai sunt deranjat, sau dacă ridic telefonul de pe masă nu mai sună, ci doar vibrează. Trebuie să adaug că m-am îndrăgostit de feedbackul tactil al lui Moto şi m-am îngrozit de cel al lui Neffos. Ah, şi Neffos C5 Max nu are limba română disponibilă, dacă interesează pe cineva.

    Plusuri pentru Moto G4 – mai rapid, memorie extensibilă până la 256 GB, scurtăturile prin intermediul gesturilor

    Plusuri pentru Neffos C5 Max- se încarcă mai repede, aduce mai mult cu un telefon premium