BusinessMagazin

Tag: fiscalitate

  • Opinie Dragoş Pătroi, DRP Tax Wizards: Stânga sau dreapta? Sau invers?

    Din capul locului, vreau să precizez că nu sunt un cunoscător (nici măcar un privitor) al scenei politice şi al doctrinelor promovate de partidele politice; totuşi, trebuie să recunosc că, în timpul facultăţii, disciplina la care am studiat doctrinele economice şi istoria gândirii economice a fost una dintre preferatele mele.

    În viaţa reală, nu cea a show-urilor de televiziune, nu ştiu cât de mult împărţirea asta în stânga şi dreapta din plan politic îşi mai găseşte echivalentul şi în plan economic. Haideţi să ne uităm la China şi cu asta cred că am spus totul! Sau să mai spunem că în 2004 cota agregată de impozitare a banilor “scoşi din firmă” (adică impozit pe profit de 25% şi pe dividende de 5%) era de 28,44%, iar acum (cu tot cu cotă unică de 16%) este de 29,44%. Desigur, pot fi date foarte multe exemple şi în celălalt sens (iar regimul de impozitare al veniturilor realizate de persoanele fizice este, cred eu, cel mai sugestiv dintre ele).
    Parafrazând, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, bucuroşi le-om duce toate… dacă lucrurile se mişcă din punctul de vedere al mediului de afaceri şi, pe cale de consecinţă, “producem PIB” . E clar că, în etapa actuală, circuitele economice nu funcţionează la turaţie maximă (asta ca să fiu elegant în exprimare); iar, în opinia mea, acestea nu pot fi repornite decât prin creşterea cererii agregate, iar aici am în vedere cererea solvabilă. Mă refer la putinţa de a consuma, nu doar la dorinţă, că degeaba am 100 de persoane care vor să cumpere 10 apartamente care sunt existente pe piaţă, dar acest lucru nu şi-l permit efectiv decât 2 persoane; oricum, 8 apartamente tot vor rămâne nevândute! Desigur, rămân “pe piaţă” 98 de potenţiali purtători ai cererii, dar… cam atât, iar asta nu cred că ajută prea mult economia.

    Ca să creezi cerere, este evident că ai nevoie de capitaluri volatile, temporar disponibile şi în căutare de oportunităţi de fructificare, de consum sau de economisire (care, la urma urmei, sunt tot resurse investiţionale, dar aflate în stare latentă). Cum le creez sau, dacă vreţi, cum le atrag? Prin câteva măsuri relativ simple, cel puţin la o primă vedere. Lăsăm la o parte pudoarea asta feciorelnică, prost înţeleasă şi promovăm o lege a amnistiei fiscale. Modalitatea de implementare efectivă în practică e foarte amplă şi comportă o discuţie distinctă, cu numeroase opinii pro şi contra. Nu intru acum în detalii, dar menţionez că sunt adeptul unei astfel de măsuri. Chiar dacă măsura în sine poate fi percepută ca un semn de slăbiciune a statului (şi aşa şi este), la urma urmei, totul din nimic e mai puţin decât puţin din mult. Şi, în plus, a fost aplicată de numeroase ţări, situate “mai la vest” şi care ne dau lecţii despre eficienţa colectării veniturilor bugetare.

    Doi, “arunc” bani pe piaţă şi provoc o inflaţie controlabilă, la un nivel pe care însă pot să-l ajustez ulterior exclusiv prin instrumente de politică monetară. Dincolo de discursurile politicianiste, statul nu ar avea decât de câştigat, deoarece îşi reduce astfel – într-un mod “discret şi elegant”, deşi nu foarte onest faţă de contribuabili – efortul (în termeni reali) pentru susţinerea serviciului datoriei publice interne.

    După ce provoc această “încălzire” (e adevărat, mai mult sau mai puţin artificială) a economiei, implementez o legislaţie a holdingului, “de-adevăratelea”, nu “timidă”, ca acum, chiar cu riscul de a inflama spiritele în rândul “clasei muncitoare”. Concomitent, adopt măsuri fiscale eficiente şi aplicabile în cadrul procedurilor de reorganizare a afacerilor (fuziuni, divizări etc.), că doar e criză şi astfel de operaţiuni se presupune că ar trebui să fie “la ordinea zilei”. Nu în ultimul rând, ne uităm şi noi cum au procedat alte state cu impozitarea dividendelor (de exemplu, Austria) şi trec la o relaxare fiscală a regimului fiscal al acestora, ca să nu se mai gândească orice român mai cu stare în ce ţară îşi mută rezidenţa fiscală (nu că asta ar fi ceva ilegal!).

    Ei bine, odată “puse la treabă şi scoase la suprafaţă” bazele impozabile, pot trece şi la impozitarea corespunzătoare a celor peste un anumit nivel, în vederea susţinerii măsurilor de politică socială. Accept chiar şi ideea de supraimpozitare, dar nu a muncii oneste, ci a “surplusului”, în adevăratul sens al cuvântului (şi, în special, pe proprietate şi nu pe venit)! Altfel, descurajez libera iniţiativă şi, poate, realizez o egalizare, dar nu în termeni de bunăstare, ci de pauperizare chiar şi a celor care muncesc. Acum ceva timp am participat la un seminar internaţional de fiscalitate şi, într-un anumit context, l-am întrebat pe un neamţ dacă e de stânga sau de dreapta. Mi-a răspuns fără ezitare: “Şi de stânga, şi de dreapta”. Văzându-mă mirat, mi-a explicat: până atunci când marea masă a cetăţenilor care muncesc (şi mi-a subliniat “care muncesc”) au asigurat strictul necesar unui trai decent, sunt de stânga; apoi devin de dreapta, că doar oamenii nu sunt egali şi unii folosesc cosmetice indigene, iar alţii parfum franţuzesc. Interesant răspuns, nu? Desigur “strictul necesar” şi “traiul decent” sunt două noţiuni care pot diferi în România şi Germania; doar parfumul franţuzesc e acelaşi peste tot…

    Dragoş Pătroi este managing partner al firmeide consultanţă fiscală DRP Tax Wizards şi cadru universitar ASE Bucureşti.

  • Club BUSINESS Magazin: Economia albă vs. economia neagră

    Invitaţii Club BUSINESS Magazin:

    RADU TIMIŞ, preşedinte Cris-Tim
    JAN GLAS, manging partner TPA Horwath
    ANCA BIDIAN, CEO Kiwi Finance
    EMILIAN DUCA, managing partner Tax&Business Solutions SRL
    CĂTĂLIN BĂICULESCU, avocat Muşat&Asociaţii
    IONEL BLĂNCULESCU, consultant financiar
    VICTOR CIUPERCĂ, area manager amb Holding Gmbh
    SORANA MANTHO, corporate affairs Philip Morris
    CRISTIAN PĂUN, Academia de Studii Economice, Bucureşti

    BUSINESS Magazin: Sunteţi de acord cu estimarea Curţii de Conturi a economiei negre din România, de 30% din PIB?

    EMILIAN DUCA: Procentele care apar pe piaţă sunt agregate. Dacă facem paşi în afara Bucureştiului, vom constata că procentul e mult mai mare de 30-40%. Sunt insule de economie formală într-o mare de economie informală.

    RADU TIMIŞ: În provincie funcţionează foarte bine trocul. Toată lumea oferă ceva contra ceva. S-a ajuns la nebunia în care deja sunt furnizori mijlocii de la care dacă vrei să cumperi cu factură nu poţi. Una din măsurile pe care noi le-am propus e ca tot ce înseamnă bon fiscal să nu depăşească cinci mii de euro. În felul ăsta, poţi să controlezi banii negri. Tot ce înseamnă parte de restaurante, băcănie, locuri unde nu se oferă bon fiscal, am cerut ca bonul să se ofere înaintea efectuării serviciului. Un impact mare îl are şi TVA. În agricultură noi estimăm ca 90% din TVA dispare.
    În discuţiile avute cu ANAF, cu Ministerul Economiei, toată lumea aduce următorul argument: FMI nu e de acord cu reducerea taxei şi, pe planul al doilea, ce putem în loc. Ca să putem purta un dialog şi să vedem care să fie sursa pentru venituri bugetare sporite, am solicitat să vedem cum se colectează taxa. Are ministerul de finanţe astfel de date, pe produs, pe grupe de produse, pe zone de colectare? Se pare că nu au vrut niciodată să existe acel sistem informatic prin care să se monitorizeze drumul unui produs de la intrarea în ţară şi cât TVA se colectează până la consumatorul final.

    VICTOR CIUPERCĂ: Un astfel de sistem există, dar nu e folosit. Dacă intră produsele şi sunt înregistrate vamal, informaţia există.

    RADU TIMIŞ: Ministerul Finanţelor nici măcar nu se îngrijeşte să calculeze cât de mare e evaziunea în anumite sectoare. Eu sunt producător. Pe mine mă interesează şi cât costă apa sau gravitaţia la mine în fabrică, pentru că de eficienţă depinde cât de competitiv sunt în piaţă. Nu poţi ca minister de finanţe să nu ştii cum colectezi banii, de la cine şi pe ce. Este inadmisibil. Dacă există un astfel de sistem, eu aş vrea să ştiu cât a costat şi apoi aş cere unei firme să-mi spună cât mai costă ca din trei butoane să ştiu orice dată.

    VICTOR CIUPERCĂ: Licitaţiile din ultimii zece ani sunt publice. Să vedeţi câte licitaţii de la ministerul finanţelor publice sunt legate de informatizare.

    RADU TIMIŞ: Aş vrea să aflu cât ne-ar mai costa să punem un astfel de sistem pe picioare. Când avem informaţia, vom şti şi măsurile. Dacă în agricultură se colectează 10%, atunci fac TVA de 5%, toată lumea va plăti 5% şi voi avea de zece ori mai multe şanse să colectez mai mult decât nivelul actual.

  • Antreprenoriatul, la grupa mică

    Cele peste 50 de scaune aşezate în jurul mesei rotunde din Salonul Alb al Senatului României aveau onoarea să fie ocupate fie de antreprenori de renume, investitori în două, trei, patru, cinci afaceri sau tineri entuziaşti şcoliţi ani buni ceva mai aproape de Atlantic, la universităţi unde, personal, nu cred că o să am plăcerea să calc vreodată.

    Discuţia organizată de Junior Chamber International România, federaţie a tinerilor lideri şi antreprenori, a pornit de la rolul contractului social şi a ajuns în scurt timp la contractele cu statul ale băieţilor deştepţi, trecând şi pe la agricultorii “pe care îi subvenţionăm excesiv şi nu reuşim să-i fiscalizăm”. N-a fost ocolit nici modul în care s-ar putea aplica ideile libertarianismului – axate mai ales pe apărarea proprietăţii private – în societatea de astăzi.

    Opinii cel puţin interesante, unele noi, altele răs şi răsdiscutate, dar toate cu trimitere către acţiuni pe care ar trebui să le întreprindă statul. Un concept abstract, uşor de învinovăţit şi care, ce convenabil!, nu răspunde la acuzaţii. Ba chiar face totul pe dos. După 90 de minute în care teoriile aplicate în condiţii de gaz ideal – un model pur teoretic pentru că niciun gaz real nu se comportă exact aşa – a venit şi rândul întrebărilor. Mi s-a părut dificil să vă scriu despre Hobbes, Locke şi Rousseau şi despre diferenţele între cum vedeau ei contractul social în secolele XVII-XVII şi ce se întâmplă astăzi în România, aşa că am ales două întrebări ceva mai simple: “Cum vă explicaţi că antreprenorii sunt categoria cea mai <taxabilă> dintre toate persoanele fizice şi juridice din România?”.

    Răspunsul antreprenorului Radu Tudorache a fost acela că “se discută foarte mult în ultimele luni despre antreprenorul evazionist, despre lipsa de încasări la buget şi mai puţin despre cum se cheltuiesc respectivii bani”. Nu e tot. Răspunsul continuă: “Situaţia în care sunt astăzi antreprenorii e tolerată de foarte mult timp, probabil că de la Revoluţia Franceză şi nu cred că se pot corecta azi după 300 de ani”. În plus, spunea un altul, la 20 de ani după revoluţie, românii tot cred că oamenii de afaceri fură.

    Avocatul Mihai Russu a continuat, susţinând că nu are curajul să intre în politică şi să-şi afirme măsurile pe care le propune pentru că percepţia despre politicieni la nivelul întregii ţări e una foarte proastă: “Dacă mă vede clientul că mă implic în politică, atunci cum voi fi privit eu, ca om de afaceri? Eu sper ca tânăra generaţie să schimbe cumva percepţia”. De aici, a doua mea întrebare: dat fiind că generaţia tânără întârzie să-şi facă simţită prezenţa, de ce nu alegeţi să intraţi în tabăra decizională şi să faceţi chiar dumneavoastră lucrurile pe care le cereţi?

    Ca jurnalist, cele cinci secunde de linişte în care antreprenorii se uitau la mine ca la un ciudat sau unii la alţii, neştiind cum să reacţioneze, au fost chiar ideea scrierii acestui text. Iar la întrebare a răspuns – ca să atingem absurdul complet – un deputat, Bădulescu pe numele său, care i-a lovit – aşa cum meritau, spun eu – pe cei prezenţi: le-a spus că el i-ar ajuta oricând, dar “nu se simte folosit suficient ca om politic”, dat fiind că niciun antreprenor nu i-a vorbit vreodată despre problemele sale.

    Deşi în Salonul Alb al Senatului, deşi în costume scumpe şi şcoliţi în locuri pe care alţii doar le visează, deosebirile între dezbaterea economică şi comentariile din peluza unui stadion de fotbal nu au prea existat.
    Toată lumea e nemulţumită – ba de antrenor, ba de jucători, ba de arbitri, ba de teren, de temperatură sau de ora meciului -, dar nimeni nu intră pe teren să joace. Şi, mai mult, fără să fie în stare să spună măcar de ce.

    razvan.muresan@businessmagazin.ro

  • Meşterul Manole şi Codul fiscal

    Să presupunem că facem parte din prima categorie, a celor de “bună-credinţă”. Deci tot schimbăm cadrul normativ ca să ce? Păi, logic ar fi, ca să construim un referenţial normativ (în domeniul fiscal) cât mai eficient. Or, una dintre condiţiile necesare în acest sens este ca actul normativ să lase “spaţii de libertate” cât mai îngus-te manifestării fenomenului de evaziune fiscală. S-a îndeplinit acest “criteriu de performanţă”? Dacă ne luăm după statisticile vehiculate – mai mult sau mai puţin oficiale – se pare că nu.

    Deşi mereu am fost adeptul teoriei că nu există metode certificate şi fidele de a cuantifica dimensiunile fenomenului de evaziune fiscală, în acelaşi timp cred că nici nu putem nega existenţa în sine a acestuia. Recitind modificările aduse legislaţiei fiscale – în general, cele ulterioare datei de 01 iulie 2010 şi, în special, cele de la nivelul procedurilor fiscale privind obligaţiile declarative şi de înregistrare ale contribuabililor – cred că măsurile coercitive implementate sunt corect şi coerent structurate. Atunci, care să fie problema cu evaziunea asta de e atât de mărişoară şi ce facem cu construcţia începută de nu reuşim să o scoatem la capăt? Personal, cred că s-a umblat la efect şi nu la cauză. Şi, astfel, s-ar putea ca toate aceste măsuri să creeze doar costuri administrative suplimentare la nivelul firmelor de bună-credinţă şi nu să conducă la diminuarea consistentă a evaziunii fiscale – “găselniţa” cu Registrul Operatorilor Intracomunitari fiind unul dintre exemplele în această direcţie. Cine ar putea juca rolul Anei din celebra baladă populară? Ce anume trebuie “sacrificat” pentru a putea implementa o construcţie durabilă a Codului fiscal? Desigur, în capul listei putem include acele reglementări legislative asimilate ca fiind o formă de agresiune exercitată asupra veniturilor contribuabililor, percepute de aceştia ca fiind legitime şi datorate exclusiv muncii şi priceperii lor.

    Prima care îmi vine în minte este cota de impozitare a dividendelor. Odată cu ajustarea acesteia până la un nivel de maxim 5%, ar putea dispărea şi tentaţia unor antreprenori de a-şi modifica (perfect legal!) statutul de rezidenţă fiscală, în jurisdicţii fiscale “ceva mai îngăduitoare” şi – nota bene! – cu care România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri. Trebuie să înţelegem că această practică nu este vreo formă de “magie neagră”, iar condamnarea ei publică nu poate rămâne decât la nivel declarativ – atâta timp cât se respectă condiţiile de la art. 7 alin. (1) pct. 23 şi 29 Cod fiscal şi reglementările de la art.118 Cod fiscal. Nu trebuie să inventăm noi roata, nici să ne uităm la regimul fiscal din paradisuri fiscale, dar cred că Austria poate fi un exemplu în direcţia impozitării dividendelor.

    Secundo, renunţarea la practica de a mai prognoza venituri bugetare semnificative din impozitarea câştigurilor de capital cred că ne poate ajuta să înţelegem mai bine diferenţa dintre Bursa de la Bucureşti şi instituţii similare din alte ţări – chiar fost socialiste şi, în prezent, comunitare.

    În al treilea rând, eliminarea discrepanţelor şi redundanţelor dintre regimul fiscal de impozitare a doi factori de producţie esenţiali – munca şi capitalul – cred, de asemenea, că ar fi o măsură benefică. Mai pe româneşte, “preţul” plătit (sub forma costurilor fiscale) pentru “a scoate banii din firmă” ar trebui să fie oarecum similar, fie că vorbim de dividende sau de salariu, pentru a diminua formele de remunerare salarială “alternativă”. În acest sens, plafonarea bazei de calcul al contribuţiilor sociale obligatorii şi la fondul de sănătate (nu numai la asigurările sociale, ca în prezent) este mai mult decât necesară. La urma urmei, nu vorbim de un impozit, ci de o taxă care – teoretic – ar trebui să ofere o contraprestaţie egală cu propria contribuţie.

    În conjunctura unei sarcini fiscale percepute ca având o tentă confiscatorie, dublată de o volatilitate normativă foarte vizibilă, este de la sine înţeles că unii contribuabili vor căuta să identifice proceduri operaţionale “intra legem”, care să le permită diminuarea gradului lor general de fiscalitate, cu încadrarea însă în “marja de eroare” a referenţialului normativ. Este vorba de aşa-numitul sistem al deductibilităţilor fiscale “ascunse” sau “aparente”, pe fond fiind vorba de proceduri fiscale alternative, deşi nereglementate conceptual, dar generate de caracterul dual al unor reguli fiscale şi norme contabile.

    Revenind la paralelismul conţinutului acestui articol cu titlul său, legenda spune că doar hărnicia şi priceperea Meşterului Manole nu ar fi fost suficiente să-şi termine lucrarea, dacă nu ar fi jertfit-o pe Ana, oricât de dragă îi era. Aşa cum nici doar măsurile coercitive (aplicate singular) cred că nu sunt suficiente pentru a diminua considerabil evaziunea fiscală, dacă nu “se umblă” şi la cauză; adică, dacă nu sunt introduse şi măsuri de “respiro” pentru contribuabili, chiar dacă acestea conduc – temporar şi pe termen scurt, imediat – la o scădere a încasărilor la bugetul general consolidat.

    Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards

  • Depozitele băncilor la BCE au depăşit pentru prima dată pragul de 500 miliarde euro

    Depozitele overnight au atins aproape zilnic niveluri record după operaţiunea de finanţare pe trei ani derulată în premieră de BCE la mijlocul lunii decembrie. Băncile au absorbit atunci aproape 490 miliarde euro la dobânzi foarte mici, apropiate de 1%. Datele BCE publicate marţi arată că depozitele au depăşit pentru prima dată 500 miliarde euro, urcând la 502 miliarde euro, de la 493 miliarde euro în raportul de luni.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • FMI: Noul acord UE este doar o soluţie parţială

    “Sunt mai optimist decât în urmă cu o lună, cred că s-au făcut progrese. Ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută este important, face parte din soluţie, dar nu reprezintă soluţia în întregime”, a afirmat Blanchard la o conferinţă de afaceri organizată de publicaţia israeliană Globes la Tel Aviv. Oficialul nu a precizat ce noi măsuri ar fi necesare.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Merkel şi Sarkozy vor să creeze un spaţiu Schengen fiscal în zona euro

    Merkel şi Sarkozy consideră că pactul ar trebui elaborat şi implementat de urgenţă, deoarece modificarea tratatelor UE ar dura prea mult, scrie ziarul Welt am Sonntag. Ziarul notează că Germania şi Franţa sunt pregătite să accepte o disciplină fiscală dură, citând surse apropiate guvernului german.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Grant Thornton s-a lansat oficial pe piaţa de audit şi consultanţă din România

    Conform lui Stephane Bride, managing partner al Grant Thornton România şi Moldova, intenţia companiei este să se poziţioneze ca o “alternativă reală şi autentică la serviciile Big Four”, referindu-se la cele patru mari companii de audit şi consultanţă care domină piaţa românească şi internaţională – PwC, Deloitte, Ernst&Young şi KPMG, ale căror venituri combinate ajung la circa 560 de milioane de lei. Până în 2015, compania intenţionează să ajungă la 5% din piaţa autohtonă de audit, ceea ce ar însemna plasarea în top 10.

    În prezent, Grant Thornton România şi Moldova are trei firme partenere, 40 de angajaţi (incluzându-i pe cei ai partenerilor) şi birouri deschise la Bucureşti şi Chişinău. Printre clienţii companiei se numără firme ca Grawe România, Endava, Exalco, Biokarpet, Vae Apcarom, Agrana.

    Compania oferă servicii de audit, asistenţă fiscală, asistenţă în tranzacţii, evaluări, asistenţă în restructurăi, externalizarea funcţiilor de contabilitate, salarizare, resurse umane şi fiscalitate, asistenţă în evaluarea riscurilor, investigaţii privind fraude şi litigii, gestionare a fluxurilor afacerii şi asistenţă în strategia de afaceri.

    Grant Thornton International a avut anul trecut venituri de 3,67 miliarde de dolari, în creştere cu 2% faţă de 2009. Este prezentă în peste 100 de ţări şi are peste 2.500 de parteneri. Pentru comparaţie, Deloitte şi PwC au avut fiecare venituri în jur de 26,5 miliarde de dolari.

  • Tarile cu cele mai mari taxe din lume (GALERIE FOTO)

    In cele mai multe tari, impozitele si taxele reprezinta intre 30
    si 40% din produsul intern brut inregistrat intr-un an. Exista insa
    tari unde taxele au insemnat anul trecut chiar si peste 50% din
    produsul intern brut.

    Totodata, in unele tari, nivelul de impozitare poate fi
    intr-atat de redus incat procentul din PIB rezultat nu depaseste
    nici 20%. E drept, exemplele sunt putine: doar doua tari dintre
    cele monitorizate de Organizatia pentru Cooperare Economica si
    Dezvoltare (OECD) sunt in aceasta situatie. In Mexic, taxele
    inseamna doar 17,5% din PIB, in timp ce in Chile nivelul este de
    18,2%. Cele mai multe state percep taxe care depasesc 24% din PIB,
    nivel inregistrat anul trecut in SUA.

    OECD monitorizeaza nivelul fiscalitatii in statele membre
    incepand din 1965. Organizatia, in care Romania nu este inclusa,
    are 33 de membri.

  • Vom avea deficitul bugetar limitat prin Constitutie?

    Presedintele Traian Basescu spunea in februarie ca in privinta
    impozitelor Romania nu poate fi de acord, din motive evidente –
    “romanii nu pot suporta sistemele de impozitare din tarile
    avansate” si economia are o parghie de atragere a investitiilor
    straine prin cota unica de 16%. Asumarea limitei de deficit, fixata
    ca atare prin constitutie, a fost insa promovata recent de
    presedinte (si mai nou, si de economistul-sef al BNR, Valentin
    Lazea, care spunea saptamana aceasta ca nu se poate evita modelul
    de strictete bugetara propus de Germania).

    Mai aproape decat de Germania, inscrierea in constitutie a unor
    obiective fiscale a fost modelul promovat de Polonia, care a
    introdus in constitutie inca din 1997 limitarea deficitului si a
    datoriei publice; luna trecuta, ministrul de finante al Bulgariei a
    promis si el ca din 2013 tara sa va legifera astfel de plafoane.
    Ungaria a anuntat recent intentii similare. La nivelul UE, masura
    urmareste sa amane colapsul sistemelor de pensii (pe termen lung)
    si sa satisfaca (pe termen scurt) pietele financiare, pentru care
    solvabilitatea unei tari deja nu mai echivaleaza aproape deloc cu
    sansele de crestere economica, ci cu restrictiile bugetare.