BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Dacă te sună cineva să te cheme la un interviu de angajare, să te duci

    La emisiunea „Viaţa ta este un business” de pe Aleph Business, Bogdan Badea, CEO al eJobs, cea mai mare platformă de recrutare online din România, a spus că dacă te sună cineva să te invite la o discuţie pentru un interviu trebuie să te duci, pentru a vedea despre ce este vorba şi pentru a deschide o uşă. Eu chiar îi încurajez pe colegii mei să se ducă la discuţii, dacă îi sună cineva ca să le prezinte o oportunitate de angajare. Pot să-mi spună şi înainte să se ducă şi nu mă supăr. Poate nu iese nimic la acea discuţie, dar poate se deschide o uşă, iar atunci când eşti disponibil poţi să suni tu şi să întrebi dacă „ai ceva pentru mine”.

    După ’90 şi chiar în anii 2000, să te duci la un interviu cu altcineva, cu un concurent sau la o companie din alt sector, era considerat din start o trădare, chiar dacă discuţiile nu se concretizau. Dacă multinaţionalele, cu ani buni de experienţă în HR, acceptau într-un fel sau altul  că angajaţii sunt liberi să meargă la un interviu de recrutare, patronii români nici nu concepeau acest lucru şi chiar dădeau afară persoana respectivă dacă aflau că a mers la un interviu în altă parte. Dacă cineva îşi lua liber în timpul săptămânii, lipsea dimineaţa sau pleca mai repede după-amiaza, şefii se gândeau că a mers în altă parte la un interviu, ceea ce, de multe ori, aşa şi era. Acum piaţa  de recrutare este mai liberă, într-un fel sau altul se acceptă că angajaţii pot să meargă la discuţii de recrutare cu altcineva, dar nu sunt multe companii, în special cele româneşti, care încurajează acest lucru.

    Acum este mai uşor să participi la discuţii de recrutare având în vedere că cele mai multe se desfăşoară pe Zoom sau pe celelalte platforme. Chiar poţi să discuţi cu altcineva în timpul programului. Un indiciu că vrei să pleci din companie şi că eşti disponibil pentru discuţii este atunci când îţi actualizezi CV-ul, în special cel de pe LinkedIn, platforma pentru recrutare de middle şi de top management. Este bine să fii în bazele de date ale agenţiilor de recrutare, pentru că nu se ştie niciodată. Dar dacă respingi discuţiile de recrutare şi dacă nu prea eşti dispus să-ţi schimbi locul de muncă şi să accepţi alte oferte, head-hunterii, adică vânătorii de capete, te vor pune pe o listă separată şi nu te vor mai promova. Agenţiile de recrutare câştigă comisioane din „vânzarea” efectivă de angajaţi, iar dacă tu nu eşti dispus să te laşi cumpărat, nu iese niciun deal. Într-un contract de recrutare, un head-hunter nu prezintă cei mai buni candidaţi, ci îi prezintă pe cei pe care sunt dispuşi să-şi schimbe jobul, în cazul în care primesc oferta.

    Angajatul ideal pentru un head-hunter este cel care vrea să-şi schimbe jobul după 4-6 ani. Interesul head-hunterului este de a vinde un candidat de 5-6 ori pe parcursul unei cariere. De multe ori există întrebarea de ce unii candidaţi îşi găsesc mai repede poziţii de top, în timp ce alţii nu primesc nicio ofertă. De multe ori, discuţia nu este legată de cine este cel mai bun, de cunoştinţe sau diplome, ci de disponibilitatea unuia sau altuia de a schimba jobul, de a discuta despre o ofertă şi, în final, de a-şi schimba jobul. Sunt destui directori români care se mută de la o companie la alta, dintr-un sector în  altul şi nu au nicio problemă, şi nici companiile care îi recrutează.

    Aşa că, dacă vă sună cineva pentru o discuţie, pentru a vă prezenta o ofertă de angajare, o nouă poziţie, este bine să mergeţi să vedeţi despre ce este vorba, pentru că astfel vă arătaţi disponibilitatea de a fi recrutaţi.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu ştiu cât costă o pâine, dar ştiu cât este meniul la chinezi – 15 lei!!

     

    Pe o masă în redacţie am găsit o pâine, destul de proaspătă, într-o pungă de hârtie. Cu pâinea ridicată în mână, i-am întrebat pe cei prezenţi acolo cât costă.  Întrebarea am pus-o în contextul scandalului pe tema preţului pâinii iscat de răspunsul premierului Florin Câţu, care a declarat că nu ştie care este preţul, pentru că el nu mănâncă pâine.

    După primele zâmbete şi râsete la întrebarea mea, au venit răspunsurile celor prezenţi: ce fel de pâine este, franzelă sau altceva? Costă 4 lei, costă 1,3 lei, eu zic 3 lei, altcineva a zis 4 sau 6 lei, eu zic 2 lei. Fiecare persoană avea preţul ei. A fost o pâine simplă, de la un butic din împrejurimi, care a costat 2 lei.

    Dacă pentru mai mulţi oameni, care teoretic erau familiarizaţi cu preţul pâinii – mai ales că ştiau de scandalul în care intrase premierul Florin Cîţu –, preţurile au fost atât de diferite, am putea să-l înţelegem pe premier atunci când a venit cu clarificări ulterioare.

    Multora dintre corporatişti le este destul de greu să răspundă imediat cât costă o pâine, cât costă un ou (mai degrabă ştii cât este cutia de ouă, decât un ou), cât costă un litru de lapte, un pachet de unt, o mozzarella sau feliile de caşcaval ambalate.

    În lumea corporatistă, din care provine şi Florin Cîţu, având în vedere că ani de zile a lucrat într-o bancă, aceste preţuri contează mai puţin. Când mergem la Mega sau la oricare alt supermarket, punem toate aceste lucruri în coş fără să ne uităm la preţuri. Doar la casă ne mirăm cât de mult poate să coste coşul de cumpărături. Şi aşa percepem creşterea preţurilor. Ca să nu mai vorbim că 30% din ce cumpărăm aruncăm în două săptămâni, pentru că nu am consumat.

    Preţurile la aceste alimente, de bază, au ajuns să conteze mai puţin, pentru că ştim că avem bani să le plătim.

    Pentru corporatişti contează mai mult cât este meniul de prânz de la cafetaria sau de la restaurantele din jurul birourilor, de la Mac, de la pizzeriile de pe online.

    Contează mai mult cât este cafeaua de la Mac sau de la Starbucks, unde un corporatist poate să-ţi spună cât este preţul şi cât a crescut faţă de acum un an. Sigur nu ştie cu cât a crescut preţul pâinii.

    Pentru corporatişti, pentru cei care lucrează în clădirile de birouri din marile oraşe contează mai mult preţurile hainelor, pantofilor, adidaşilor de pe online, ofertele care apar şi noile colecţii.

    Preţul pâinii este important, dar mai importantă este o reducere la Zara, H&M, Musette, Bershka, Pull&Bear, Stradivarius, ca să dau doar câteva exemple.

    Mai importantă este o ofertă la cursele aeriene low-cost sau ofertele de city-breakuri, unde preţurile către diferitele destinaţii sunt ţinute minte şi imediat comparate mental când vine vreo ofertă.

    Până la urmă, toate aceste lucruri nu reprezintă ceva rău. Să ştii mai degrabă cât este o cafea la Starbucks, un capuccino la Ted’s şi mai puţin cât este preţul unei franzele, arată până la urmă o evoluţie a unei părţi din societate şi o creştere a puterii de cumpărare.

    Mental, ştii că îţi poţi permite produsele alimentare de bază, ca să nu mai vorbim de ţigările normale sau de noile ţigări electronice, aşa că nu eşti atent la preţ. Începi să te uiţi la etichetă când este vorba de produse cu o valoare mai mare, în care un discount de 20-30-50% poate să facă diferenţa. Una este să plăteşti pe o rochie 550 de lei, şi altceva este să o poţi cumpăra cu 250 de lei. O franzelă poate să coste 1,3 lei, 1,5 lei sau 2 lei, diferenţa contează mai puţin.

    Bineînţeles că nu toată lumea, că nu toţi românii sunt în această situaţie.

    Premierul Florin Cîţu face parte din lumea corporatistă, cu un nivel salarial ridicat când lucra în bancă, iar preţul pâinii nu era pe lista de priorităţi. Mai degrabă conta preţul meniului zilnic.

    Este bine să ai o idee despre cât costă o pâine, chiar dacă plaja este extrem de largă, cât costă 1 litru de lapte, cât costă un kilogram de zahăr şi de făină, un kilogram de roşii etc., măcar aşa, într-o anumită marjă.

    Poate mai important este să ştii cât este dobânda la credite, pentru că acolo sunt sume mari implicate, cât este cursul valutar, cât costă o garsonieră sau un apartament cu două camere sau cât este o chirie. Şi mai important este să ştii cât este salariul la competiţie pentru aceeaşi poziţie.

    Închei acest articol cu răspunsul dat de un coleg aflat în trecere prin redacţie, la întrebarea cât costa franzela pe care o aveam în mână: „Nu ştiu cât costă pâinea, dar pot să-ţi spun cât este meniul la chinezi (de peste drum) – 15 lei!”

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Poţi să ai o carieră profesională mai bună în Occident începând mai degrabă din România decât plecând direct în afară

    În anii ’90 şi începutul anilor 2000, generaţii întregi de români de top din punctul de vedere al educaţiei au plecat în afară în speranţa găsirii unei vieţi mai bune şi chiar obţinerii unei cariere profesionale de top.

    Trăgând linie, nu ştiu dacă toate visurile s-au îndeplinit, cel puţin cele profesionale. Din punct de vedere al infrastructurii sociale, Occidentul are mai mult de oferit, dar nu este atât de uşor în privinţa carierei profesionale.

    Mulţi ingineri, economişti, chiar şi personal medical au ajuns în SUA, Canada, Europa şi au fost nevoiţi să o pornească de jos, chiar prea de jos. Ingineri în ţară au ajuns la început să lucreze în construcţii, cu ziua. Fetele cu facultate au ajuns să lucreze în cămine de bătrâni sau să facă pe bonele. Într-un fel sau altul, fiecare încerca să supravieţuiască la început – costul cu asigurările este destul de ridicat în Occident, în timp ce în România este gratis. Toată lumea voia un respiro înainte să-şi găsească un job pe măsura pregătirii profesionale din România, un proces destul de greu.

    În timp ce prima şi a doua generaţie de români care au plecat din ţară încercau să-şi găsească un rost într-o altă ţară, venirea multinaţionalelor în România, la finalul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 a reprezentat o şansă extraordinară pentru cei din ţară, punând bazele unor generaţii întregi de corporatişti. La început, poziţiile de top erau ocupate de expaţi, dar încetul cu încetul şi românii au căpătat experienţă şi încredere să-şi facă loc la vârful companiilor. După câţiva ani, o parte au ajuns şi în top.

    Între 2000 şi 2010, corporatiştii români „şi-au făcut mâna” atât în perioada de boom economic, când trebuiau să administreze creşterea businessurilor, cât şi în perioada de cădere economică, atunci când a venit criza, iar temele zilei erau legate de restructurare. O parte dintre ei au căpătat mai mult curaj văzând că nu e nicio diferenţă profesională faţă de colegii lor din afară, ci dimpotrivă. Aşa că nu au spus nu când, fiind remarcaţi în România, au primit oferte de a merge în afară în grup.

    De aici a urmat o luptă de a fi remarcaţi în cadrul regiunii sau în cadrul grupului, în încercarea de a obţine noi promovări.

    O parte dintre ei au reuşit să câştige teren în grupurile mamă, având o ambiţie şi o determinare mai mari decât nativii.

    Bineînţeles că şi în afară promovarea este legată şi de nepotism, de norocul pe care îl ai să te tragă cineva după el, de rezultatele pe care reuşeşti să le obţii. Şi bineînţeles de vremurile de business de care ai parte. Poţi să fii foarte bun profesional, dar dacă vânzările cad din motive de scădere a pieţei pentru că a venit o criză sau alta, nu ai ce să faci.

    La Business MAGAZIN ne-am propus să-i găsim pe aceşti executivi români care, pornind din România, au reuşit să obţină promovări în afară, să acceadă pas cu pas în poziţii superioare, să fie responsabili de pieţe şi de ţări din ce în ce mai mari.

    Dacă te uiţi la cariera lui Călin Drăgan, de la Coca-Cola, care a pornit din Timişoara pentru a ajunge, după 20 de ani, în Japonia, să fie responsabil de o piaţă de peste
    10 miliarde de dolari, accederea în poziţii de top pentru români nu este deloc imposibilă.

    Dacă te uiţi la Angela Creţu, care a pornit de undeva din România să vândă produse Avon şi să ajungă acum la New York să fie responsabilă de zone întregi din această lume, nu este imposibil pentru un român să aibă o carieră internaţională de succes.

    Atât Călin Drăgan, cât şi Angela Creţu au un punct comun: au început în România, au avut joburi aici, au câştigat teren aici, au avut rezultate pe piaţa românească şi astfel au ieşit din rând.

    Ei nu au plecat direct în afară, fără niciun fel de experienţă şi fără niciun fel de rezultate.

    Mulţi români cred şi acum că doar simpla prezenţă într-o altă ţară le va deschide automat uşile pentru a se instala în poziţii de top. Pot fi şi astfel de exemple, dar cred că sunt rare.

    Săptămânal, Business MAGAZIN va încerca să găsească câte un executiv român care a ajuns într-o poziţie de top în afară pentru a afla care a fost cariera lui profesională, care au fost deciziile care care l-au adus într-o poziţie de top, ce calităţi trebuie să ai pentru a accede în „C-room/suite”.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Vorba unui indian despre liderii politici: „Dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur? ! ”

    Cercul închis al politicii

    Marele publicist Tudor Arghezi a semnalat în mai multe rînduri cercul închis pe care-l reprezentau partidele politice din vremea sa. O dată constituită, clasa politică îşi închide porţile, pune lacătul şi trage obloanele. Nu se mai poate parveni înăuntru din afară nici pe fereastră. Chestiunea e abordată de exemplu în tableta Epistola către Tit, din Bilete de papagal, 1 august 1928.

    Peste cinci luni, în 6 decembrie 1928, scriitorul pune din nou problema pe tapet prin textul Generalul Alevro din Bilete de papagal.

    De data asta, Tudor Arghezi se opreşte asupra unui aspect aparte al clasei politice autohtone semănînd cu o eprubetă cu dop:

    Numărul mic al oamenilor politici, efect ale folosirii şi refolosirii ca pe nişte materiale dispuse recondiţionării, face ca aceleaşi persoane să treacă prin toate demnităţile:

    „Abţinerea de la manifestarea cetăţenească a presei, împiedică la un examen al situaţiilor grele, calculul de probabilităţi favorabile şi obligă publicul care gîndeşte şi caută să se resemneze, la reluarea oamenilor şi la reîntrebuinţarea lor. Jocul politic, dar într-un circ închis, pentru bucuria cailor şi a lacheilor, este aşa întocmit încît în toată ţara, cu o populaţie de şaptesprezece milioane, oamenii politici să fie număraţi pe degete şi reduşi la două, trei grupări de cîte cîţiva.

    Dar chiar în lăuntrul unui partid, selecţionarea pentru şefi după accederea la putere, vizează doar o grupare, o fracţiune, o gaşcă, am zice noi:

    „Adevărul este că selecţionarea se face numai în interiorul partidelor politice, şi nici acolo din cantitate ci din fracţiuni. O fracţiune dă pe toţi demnitarii, cea mai apropiată de şef, şi cum şeful e simţitor mai ales la meritele destinate să-i facă plăcere, calitatea selecţionată nu e întotdeauna de rangul întîi. Aşa s-au petrecut lucrurile în mai toate guvernele trecute”.

    Caragiale semnalează

    „Partidele politice în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere nu sunt în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă”. (I.L. Caragiale, „1907. Din primăvară pînă-n toamnă. Cîteva note”)

    N.B. Cele scrise de gazetarul politic în urmă cu aproape un secol au nevoie, pentru a le atribui actualităţii de o nuanţare. Nu-i vorba azi de două facţiuni, ci de mai multe. Fiecare aşa-zis partid n-are partizani, ci clientelă.

    Eternul oportunism valah

    Mareşalul Antonescu, adus la Palat prin şiretlic, e arestat şi vîrît în fişet ca un geamantan la Mesageriile din Gară. Directorul SSI, Eugen Cristescu, şi Directorul Siguranţei Jandarmeriei, C. Robescu, află de eveniment. Ştiţi ce fac? Nu se pun în mişcare pentru a-l salva pe şeful statului şi, prin asta, regimul din care făceau parte. Nu se apucă să contacteze persoanele loiale Conducătorului. Dau fuga la Legaţia germană. După ajutor pentru o contralovitură de stat? Nu. După vize pentru a o şterge în Elveţia.

    Valabil mai ales azi

    Scrisori către tovarăşa Ana, volum iscălit de Ion Calafeteanu, redă fragmente dintr-un raport trimis Anei Pauker, ministru de Externe al României comuniste, de Simion Bughici, ambasadorul României la Moscova, la începutul lui 1951. Omul Anei Pauker relatează cele spuse de A. Vîşinski, ministrul de Externe sovietic, la recepţia de la Ambasadă, din 30 decembrie 1947. Diplomatul rus le-a povestit celor prezenţi, off the record, întîmplări de la recenta sesiune a Adunării Generale a ONU:

    „La un moment dat – arăta Simion Bughici – tovarăşul Vîşinski a spus: «Să vă spun o anecdotă din lumea politică. Îl văd aici pe E(h)renburg şi îl previn că nu este publicabilă.

    La Adunarea Naţiunilor Unite, la una din şedinţe, Truman a fost întrebat de reprezentantul unei ţări referitor la o chestiune la care acesta nu avea ce să răspundă şi nu-i era plăcut să spună ceva. Ca să scape de insistenţa celui ce pusese întrebarea, Truman a spus: – Eu îl am pe Acheson pentru întrebări. Întrebaţi-l pe el. Un delegat indian îi spune atunci lui Truman: – Eu înţeleg lucrurile cam aşa cum sună un proverb indian: dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!»”.

    Ion Calafeteanu redă acest fragment pentru a demonstra ce-i scriau Anei Pauker oamenii săi de la diferite ambasade.

    Eu însă l-am transcris pentru zicerea delegatului indian:

    „Dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!”.

    Zicere valabilă pentru toate situaţiile politice (interne şi externe) în care cei mari îi folosesc pe cei mici pe post de lătrători!

    NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cistoiublog.ro

  • Ce fel de criză economică este aia când salariile cresc?

    Conform unei analize ZF făcute pe baza datelor de la INS – Institutul Naţional de Statistică, salariul mediu net în luna martie 2021 a fost de 3.547 de lei, în creştere cu 7,7% faţă de martie 2020, atunci când a venit criza COVID-19, când s-a închis economia, când companiile şi-au trimis oamenii acasă, iar multe businessuri s-au închis.

    Deci într-un an de criză, cea mai mare cel puţin din ultimii 100 de ani, salariile au crescut.

    În Bucureşti salariul a crescut cu 8,1%, de la 4.393 de lei la 4.784 de lei, adică 970 de euro. În Cluj, a doua zonă din România care are un salariu peste 4.000 de lei, în martie 2021 câştigul mediu net a fost de 4.314 lei, în creştere cu 10,7%, faţă de martie 2020, deci peste creşterea medie pe economie. Salariile din Timiş au crescut cu 11,4%, de la 3.397 de lei la 3.785 de lei.

    Braşovul a avut o creştere spectaculoasă de 13%, de la 2.959 de lei la 3.348 de lei.

    La polul opus, judeţul Caraş-Severin, cu capitala la Reşiţa, a fost singurul care a înregistrat o scădere a salariului mediu, de la 2.865 de lei în martie 2020, la 2.748 de lei în martie 2021.

    În Suceava, salariul mediu a crescut de la 2.479 de lei la 2.678 de lei, adică cu 8%. În Vaslui salariul a crescut cu numai 3,4%, de la 2.671 de lei la 2.762 de lei.

    Deşi a avut o creştere de 11% anul trecut, câştigul din Covasna este de numai 2.704 lei. Craiova a avut o creştere să o cauţi cu lupa, de numai 1,7%, de la 2.996 de lei, la 3.046 de lei.

    Aşa arată datele statistice la nivel naţional.

    Rezultatele nu sunt chiar atât de rele pentru o perioadă în care economia s-a confruntat cu cea mai violentă criză din istorie, într-un interval atât de redus de timp.

    Chiar şi în aceste condiţii, veniturile salariale au crescut, spre deosebire de criza precedentă din 2008/2009, când căderea economică a dus la pierderea a 700.000 de locuri de muncă.

    Acum economia nu a pierdut nimic, iar presiunea de a găsi forţă de muncă a revenit în actualitate.

    Toată Europa se confruntă cu aceeaşi problemă, de a găsi oameni care să lucreze.

    Florin Godeanu, Country Manager al firmei de recrutare Adecco România şi Ungaria, spune că ai săi colegi din alte state europene „ne-au sunat să trimitem din România candidaţi acolo, pentru că au nevoie de noi angajaţi”.

    Presa internaţională de business abundă de analize privind criza de pe piaţa forţei de muncă la nivel european şi presiunea pe creşterea salariilor.

    Nu ştiu dacă în România creşterea salariilor va aduce forţă de muncă având în vedere că diferenţele salariale faţă de Europa sunt în continuare foarte mari.

    Chiar şi în condiţiile în care salariile vor creşte, companiile s-ar putea să nu găsească forţă de muncă.

    Conform ZF, pentru prima dată celebrul brand de ciorapi Calzedonia a închis o fabrică externă, şi tocmai în România, la Arad, unde avea 400 de angajaţi. „Este prima închidere din istoria grupului, dar nu găseam oameni.” În Arad salariul mediu a fost în martie 2021 de 3.014 lei, în creştere cu 7,3%.

    Nu am citit integral PNRR-ul, planul prin care guvernul vrea să ia 29,2 de miliarde de euro de la Bruxelles, dar nu prea am văzut capitole speciale dedicate pieţei forţei de muncă, punerii pe masă a unor politici de a atrage forţă de muncă, de unde se poate, astfel încât companiile să-şi continue investiţiile  şi să nu închidă operaţiunile din motive de personal.

    Redeschiderea HoReCa a dus la mutarea oamenilor din logistică către acest sector, unde se refugiaseră când a apărut criza, acum un an.

    Cu tot cu bacşiş, câştigul în HoReCa depăşeşte 1.000 de euro şi poate ajunge până la 2.000 de euro net, dar aceşti bani sunt gri, în sensul că firmele oferă contracte de muncă doar pe salariul minim pe economie, 1.386 de lei, adică 280 de euro. Să vedeţi când restaurantele din Italia, Spania, Franţa, Anglia se vor redeschide cu totul, ce exod va fi din România către aceste zone.

    La nivelul salariilor mari, piaţa nu a murit deloc în criză, ci dimpotrivă, companiile au încercat să îşi acopere poziţiile deschise, sperând la o ofertă mai mare de candidaţi, ceea ce, de multe ori, nu s-a întâmplat.

    Conform managero.ro, un site de recrutare pentru poziţii de la 1.500 de euro în sus, deţinut de George Butunoiu, unul dintre cei mai cunoscuţi head-hunteri de pe piaţă, o companie germană cu operaţiuni regiunea Europei Centrale şi de Est oferă 3.000 de euro net pentru postul de strategic buyer.

    O multinaţională britanică vrea să angajeze un director de HR, poziţia fiind la Zagreb, Croaţia, şi oferă un salariu fix de 3.500 de euro net. Se mai pot adăuga şi bonusuri.

    O companie din energie caută un avocat senior căruia să-i ofere 4.800 de euro net, sediul fiind în Bucureşti.

    Un director de clinică, localizată în Bucureşti, „costă” de la 5.000 de euro în sus.

    Dacă această criză a COVID-ului a dus la o creştere a salariilor, mulţi se pot gândi că nu a fost o situaţie tocmai rea şi, cine ştie, poate mai vor să vină astfel de crize.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cine ne va învăţa să fim şefi?

     

    Măriuca Talpeş, CEO Intuitext, a spus la o conferinţă SuperTeach, „Revoluţia mentalităţii în educaţie”, că generaţia actuală de copii va avea pe parcursul vieţii cel puţin 7 locuri de muncă, iar 85% din meseriile care vor exista peste 10 ani nici nu au fost inventate încă. „Este important ca dascălii să descopere noi stiluri de a face lecţii, să experimenteze, să împacheteze subiecte uneori plictisitoare pentru copii în haine interesante. Problema nu este curriculumul, nimic nu trebuie să-i împiedice pe dascăli să-şi prezinte materia într-un mod atractiv.” Ea spune că nu trebuie să le mai dăm copiilor probleme bine definite, pentru că în viaţă problemele sunt incomplete, nu sunt clare şi trebuie să le rezolvăm având multe necunoscute.  În acest context al viitorului, şcoala ar trebui regândită, iar copiii trebuie să dobândească o serie de abilităţi care să le ofere avantaje în viitor: comunicarea interpersonală şi empatia, autonomie în învăţare, gândire critică şi rezolvarea problemelor complexe, abilităţi digitale, antreprenoriale, abilităţi de leadership, flexibilitate cognitivă şi ascultare activă, media şi public speaking şi capacitatea de a conduce echipe.

    Acesta este viitorul.

    Pentru cei care nu ştiu, Măriuca Talpeş, alături de soţul ei, Florin Talpeş, au pus pe picioare la începutul anilor ’90 compania Bitdefender, care în acest moment valorează peste 1 miliard de euro, fiind una dintre cele mai cunoscute şi valoroase companii de tehnologie din România, cu expansiune globală. Acum câtva timp, sociologul Dorin Bodea, cu studii în psihologie şi doctor în economie, a spus că, din studiile realizate de el, 9 din 10 români ar vrea să fie şefi, faţă de 5-6 din 10 în Occident. Cred că mai degrabă românii vor să fie şefi prin consultanţă, să-şi dea cu părerea ce trebuie făcut, dar să nu facă ei, ci alţii. În momentul în care sunt puşi şefi, cu toate responsabilităţile care decurg de aici, începând de la conducerea echipelor până la asumarea personală a deciziilor, lucrurile se schimbă.

    Pe lângă toate lipsurile pe care le are, începând de la oameni, forţă de muncă, resurse financiare, idei, România se confruntă cu o lipsă de şefi în adevăratul sens al cuvântului. Nimeni nu prea vrea să-i conducă pe alţii, nimeni nu prea vrea să-şi asume decizii şi să răspundă „cu capul” pentru ele, nu sunt mulţi care vor să-şi piardă orele rezolvând problemele altora sau conducând echipe. Mihaela Bîtu, CEO ING România, a spus la Meet the CEO – formatul Business Magazin care aduce în faţa publicului un lider – că, pentru a ajunge în această poziţie, în primul rând trebuie să-ţi doreşti acest lucru. „Până la urmă, nu toţi îşi doresc un astfel de rol – trebuie să recunoaştem că nu toată lumea îşi doreşte să aibă răspundere mai mare, să muncească mai mult, să obţină şi mai greu echilibrul între viaţa personală şi carieră.” Cu o carieră bancară de 26 de ani în spate, Mihaela Bîtu spune că nu trebuie să arzi etapele, să te grăbeşti, pentru a ajunge sus. Probabil că acest lucru era valabil în deceniile trecute, pentru că acum – dacă ceea ce spune Măriuca Talpeş se va îndeplini, că cei care vin din spate vor schimbă cel puţin 6 locuri de muncă – tinerii nu vor avea timp să înveţe suficient de mult astfel încât să fie pregătiţi pentru preluarea unei poziţii de top. Poate acest lucru nu va fi valabil în sistemul bancar pentru că, în conformitate cu noile norme, ca să fii conducător de bancă îţi trebuie cel puţin 10 ani de experienţă în poziţii de top în bancă. Noile generaţii vor să experimenteze, stau foarte puţin pe o poziţie sau într-o companie şi nu ştiu dacă vor avea timp să înveţe să fie şefi. Orice am spune, afacerile, companiile, organizaţiile, echipele trebuie conduse de cineva sau viitorul şef va fi un algoritm.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Câţi dintre voi ştiţi cât este acum punctul de pensie fără să vă uitaţi pe Google? Sau câţi ştiţi cât va fi pensia voastră dacă mâine aţi ieşi la pensie?

    Pentru mulţi dintre voi a vorbi acum despre pensie este ceva dintr-un alt timp. Cum să vorbeşti de pensie cu cineva care are 35-40-45, chiar 50 de ani, când are toată viaţa înainte? Şi oricum toţi spun că „nu vor mai apuca pensia”.

    Celebrul program PNRR e 29,2 miliarde de euro, din care 16 miliarde de euro sunt împrumuturi pe care trebuie să le plătim, să le dăm înapoi, aduce şi nişte condiţionalităţi, printre care şi reforma sistemului public de pensie.

    Pentru că este un subiect sensibil, nu există ceva concret pe masă la care să ne raportăm, ci doar nişte declaraţii. Despre acest lucru a vorbit şi premierul Florin Cîţu la Radio Guerilla: Până când generaţia decreţeilor 1965-1970 va ieşi la pensie, adică peste 15-20 de ani, trebuie să avem un alt sistem public de pensie, pentru că cel actual nu va fi sustenabil din punct de vedere financiar, social şi politic.

    Când cei 1 milion de decreţei vor avea vârsta de pensionare, să zicem 65 de ani, nu va avea cine să le plătească pensia pentru că în spate nu vom mai avea o forţă de muncă activă echivalentă.

    Populaţia României scade constant, prin reducerea natalităţii şi prin plecările în afară. Conform Monitorului Social, 54% dintre cei care pleacă în afară sunt femei, adică viitorul demografic al României.

    Conform datelor Băncii Mondiale, în 2050, într-o variantă optimistă, populaţia României va fi de 15 milioane de locuitori, iar în varianta pesimistă de 10-12 milioane.

    În acest moment, la o populaţie în acte de 19 milioane, avem 5 milioane de angajaţi şi 5 milioane de pensionari.

    Prin creşterea speranţei de viaţă şi prin scăderea natalităţii vom avea mai mulţi pensionari decât angajaţi. Angajaţii care vor lipsi vor fi înlocuiţi de roboţi care va trebui să fie taxaţi şi impozitaţi. Această idee nu este chiar o utopie, ci va fi o necesitate pentru toate ţările occidentale.

    Dacă angajatul nu mai există, trebuie să pui impozit pe echipament, pentru că altfel nu poţi să îi susţii pe pensionari.

    Nu ştiu ce înseamnă reforma pensiilor pentru Florin Cîţu, pentru Raluca Turcan, ministrul muncii, pentru Cristian Ghinea, ministrul fondurilor europene şi responsabil de PNRR, sau pentru preşedintele Iohannis, dar ştiu că trebuie găsit un sistem, în primul rând fiscal, în care să nu ieşi la pensie la 65 de ani, pensionarea anticipată să se reducă spre 0, stadiul de cotizaţie să fie complet de peste 40 de ani, iar sistemul actual de taxe şi impozite nu va face faţă presiunii sociale.

    Pe măsură ce generaţia decreţeilor se va apropia de pensie, tema principală de dezbatere publică va fi legată de valoarea punctului de pensie, adică cât va fi pensia fiecăruia.

    Dacă facem un calcul extrem de simplist, cineva care are un salariu net de 5.000 de lei (nu sunt foarte mulţi), adică 8.548 de lei brut, va avea 1,4 puncte de pensie, luând în considerare un salariu mediu brut pe economie de 6.063 de lei, echivalentul a 3.547 de lei net. În aceste condiţii, la valoarea actuală a punctului de pensie de 1.442 de lei, rezultă o pensie de 2.018 lei net.

    De la un venit de 5.000 de lei net pe lună, o scădere la 2.018 lei net pe lună pensie înseamnă destul de mult.

    Aşa că ne vom confrunta cu o presiune tot mai mare, chiar populistă, pentru majorarea punctului de pensie.

    Din punct de vedere politic va câştiga cel care va avea ca temă principală creşterea pensiilor iar pentru acest lucru trebuie majorate taxele şi impozitele.

    Acum, cu toţii am aplaudat decizia guvernului Cîţu de a îngheţa pensiile pentru a nu deteriora şi mai mult situaţia finanţelor publice care să ducă la reducerea ratingului României.

    Aşa ceva nu va mai fi posibil în viitor pentru că niciun partid politic nu-şi va mai permite această măsură.

     Ca să nu ieşi la pensie, guvernul de atunci, de peste 15 ani, va oferi stimulente fiscale extreme. S-ar putea ca un salariu net de 5.000 de lei să se transforme instantaneu în 6.000 de lei prin reducerea taxelor şi impozitelor.

    În acest moment nu ai niciun motiv pentru care să nu ieşi la pensie pentru că, dacă rămâi, nu ai nici un stimulent fiscal.

    Ştiu că pensia este departe pentru mulţi dintre voi, dar ea, dacă nu vine mâine, sigur va veni „săptămâna viitoare” şi nu foarte multă lume este pregătită pentru o reducere drastică a veniturilor şi a nivelului de trai.

    Cei care astăzi se declară capitalişti în gândire, când vor ajunge la pensie şi se vor uita pe fluturaş/aplicaţie, se vor transforma în capitalişti socialişti, în susţinătorii majorării taxelor şi impozitelor pentru ca pensiile lor să crească.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)
     

  • Vă (mai) întoarceţi la birou?

     

    Din toamnă, după vacanţa de vară, mulţi vă veţi întreba dacă să vă mai întoarceţi sau nu la birou fizic. Asta dacă firma vă va cere acest lucru.

    De partea cealaltă, firmele, angajatorii, şefii se luptă şi ei cu aceeaşi dilemă: dacă să-i aducă pe angajaţi la birou, ca înainte (atenţie, compania este cea care organizează locul de muncă şi decide de unde se lucrează), dacă să introducă modelul hibrid – şi la birou, şi acasă sau să-i lase pe angajaţi acasă pentru a nu se trezi mai târziu că lumea devine nemulţumită şi vrea să plece.

    Claudia Sofianu, lider regional la firma de consultanţă EY CESA People Advisory Services, spune că mai mult de jumătate dintre angajaţi ar demisiona după încheierea pandemiei dacă firma nu le oferă flexibilitate. „Oferirea unui program de lucru într-un mediu hibrid este necesară şi incontestabilă de acum înainte.”

    Conform studiului EY Work Reimagined Employee Survey, 9 din 10 angajaţi vor să aibă o flexibilitate în alegerea locului de unde muncesc şi a programului de muncă. Angajaţii şi-ar dori să lucreze în regim de telemuncă între 2 şi 3 zile, 22% ar prefera să lucreze integral la birou, iar 33% dintre angajaţi şi-ar dori o săptămână mai scurtă.

    Multe firme şi-ar lăsa angajaţii să lucreze de acasă dacă s-au obişnuit cu acest model şi funcţionează, dar ce se întâmplă cu spaţiul care este închiriat, cu chiria plătită lunar, pentru că el zace nefolosit şi banii curg? Companiile ies destul de greu din contractele de închiriere şi de aceea, când văd câte mii de metri pătraţi stau degeaba, lucrurile devin tensionate.

    Din toamnă probabil că vor fi companii, multinaţionale care le vor cere angajaţilor să se întoarcă fizic la birou, pentru a justifica închirierea spaţiului.

    În America, şefii marilor bănci au decis că angajaţii trebuie să se întoarcă la birou pentru a relua discuţiile faţă în faţă cu clienţii. În joc sunt miliarde, zeci şi sute de miliarde de dolari, iar dezvoltatorii nu pot fi lăsaţi fără chiriaşi. În spate se află împrumuturi foarte mari, iar dacă un dezvoltator nu are chiriaşi şi nu-şi încasează chiria, nu poate să-şi ramburseze datoriile, care se află într-un fel sau altul sub administrarea băncilor de investiţii, care sunt chiriaşi. Aşa că acest circuit, care a fost întrerupt de pandemie, trebuie refăcut.

    Companiile de tehnologie din Silicon Valley, beneficiind de foarte multe resurse financiare, tind să-şi lase angajaţii să lucreze de acasă, acesta fiind un model care se potriveşte cu angajaţii lor.

    În Europa băncile încearcă un model hibrid – 3 zile la birou, 2 zile de acasă.

    În Bucureşti, dacă angajaţii nu se vor întoarce la birou, vor fi zone întregi care vor rămâne pustii – Barbu Văcărescu, Pipera, Carrefour Orhideea etc. Mulţi încă nu realizează ce va însemna pentru toată zona să rămână birourile goale.

    Dacă la început companiile îi vor lăsa pe angajaţi să decidă cum vor să lucreze şi de unde, eu cred că la un moment dat se va pune problema din punct de vedere financiar nu a unei companii punctuale, ci a unei întregi zone, ca angajaţii să revină fizic la birou.

    Dacă angajaţii lucrează de acasă, mult mai multă lume are de pierdut decât părţile implicate direct  – companie şi angajat.

    Aşa că, în final, banii vor decide de unde veţi lucra. Şi nu în ultimul rând, dorinţa de a evada din închisoarea casei.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum facem din agricultura românească o multinaţională?

    Pentru agricultori, pentru cei care au afaceri în agrobusiness, cea mai mare problemă nu este seceta, ci faptul că găsesc foarte greu oameni cu care să lucreze, iar tinerii, cei care trebuie să ducă mai departe businessul, nu sunt deloc interesaţi de acest sector şi de aceea fug din zonele rurale către zonele urbane.

    E mai bine să stai la Starbucks pe terasă cu un caffe latte în faţă, lucrând la un laptop, decât să te trezeşti dimineaţa şi să te duci pe câmp, în cizme, ca să te uiţi la porumb şi în zare, pe cer, după ploaie.

    La ZF Agropower 2021, Nina Gheorghiţă, acţionar şi director tehnic al companiei Triagroexim, o afacere de familie pornită în 2011, a declarat: Astăzi, percepţia oamenilor cu privire la agricultură este rămasă cu mulţi ani în urmă, agricultura nu mai este o îndeletnicire, este o ştiinţă, şi să produci hrană sănătoasă pentru societate este la fel de onorabil ca şi când tratezi un om de o boală. Ea spune că ruptura produsă între 1990 şi 2000, când liceele agricole au început să rămână fără elevi, se vede în prezent, când nu mai avem tehnicieni şi mecanizatori.” Alina Creţu, directorul executiv al Asociaţiei Producătorilor de Porumb din România, spune că în 2020, dintre toate CV-urile pe care le-a primit, cel mai bun a fost al unui tânăr student din Franţa.

    Irina Florea, administratorul companiei Agrovision, spune că anul trecut nu a primit niciun CV de la vreun tânăr absolvent, dar în schimb a primit cereri de la zilieri care înainte lucrau în străinătate. Agricultura are nevoie de forţă de muncă specializată, pentru că nu putem să dăm utilaje care costă între 250.000 şi 500.000 de euro pe mâna unor angajaţi care nu au capacitatea de a le utiliza”, menţionează Alina Creţu.

    Emilia Gillard, administrator la Colina Verde, spune că ar trebui să învăţăm din exemple de la nivel european ce ar trebui să facem ca să avem forţă de muncă calificată în agricultură.

    Mihai Miriţescu, director la Saaten Union, o companie care produce hibrizi pentru cereale, spune: Fermele noastre devin din ce în ce mai specializate şi avem nevoie de oameni bine pregătiţi. Inclusiv managementul trebuie făcut pe elemente foarte clare, bine stipulate în tehnologie, pentru că fără ele agricultura românească nu va ajunge la standardele europene. În zece ani, femierii profesionişti vor deveni mai performanţi şi nu vor face rabat de la tehnologie şi de la dotare tehnică.”

    Saaten Union, parte a unui grup german, are 100 de angajaţi în România, unde face cercetare: Se găsesc foarte greu persoane care să lucreze în acest domeniu, noi încercăm să luăm tineri de pe băncile facultăţii şi să-i învăţăm la faţa locului. Dar cercetarea nu este un domeniu prea atractiv, iar tinerii se uită să-şi facă propriul business.”

    Pe lângă tractorişti, mecanizatori, ingineri, companiile agricole încep să aibă nevoie şi de softişti, de programatori, de IT-işti, având în vedere că acest domeniu devine din ce în ce mai tehnologizat şi digital.

    Agricultura plânge după oameni, după tineri. Dar unde se duc ei?

    Conform unui studiu BestJobs, a doua companie de recrutare online de pe piaţă, 56% dintre români ar vrea să lucreze într-o companie privată, dar să fie mare, de preferat o multinaţională. 33% dintre români vor să lucreze la stat, iar ce rămâne, în companii antreprenoriale româneşti.

    Domeniile cele mai căutate sunt administrativ şi BPO (20%), marketing şi comunicare (16%), resurse umane (15%), sănătate, logistică, financiar-contabil, IT, retail, consultanţă şi transport (9%).

    Deci românii vor să lucreze la multinaţionale, la birou, jobul să fie stabil, adică sigur, să aibă oportunităţi de promovare, inclusiv la nivel internaţional.

    Domeniul agricol nu prea figurează în topul dorinţelor românilor. De unde şi frustrarea companiilor care operează în agricultură că nu găsesc oameni, că acest sector nu reprezintă o opţiune pentru tineri, care preferă clădirile de birouri sau munca în format hibrid, în faţa unui laptop cu internet de mare viteză.

    Aşa că întrebarea este: Cum devine agricultura românească o multinaţională, acolo unde românii vor să lucreze?

    cristian.hostiuc@zf.ro

  • Vorbind de unul singur pe Calea Victoriei

    Scriu acest articol marţi/miercuri, 9-10 martie 2021, ora 00.40.

    Exact în urmă cu un an, marţi, pe 10 martie 2020, după-amiaza, am avut întâlnirea Meet the CEO cu Dragoş Anastasiu de la Eurolines ca personaj principal şi am văzut ce nu credeam că se poate întâmpla decât în război – ce înseamnă o pandemie, de fapt până atunci nu ştiam deloc şi căutam pe Wikipedia informaţii despre un asemenea eveniment.

    Hotelul Radisson din centrul Bucureştiului, care cu o săptămână în urmă era plin, atunci era pur şi simplu gol, pustiu în afară de noi, care eram la întâlnirea Meet the CEO, nu mai era niciun alt eveniment, nicio conferinţă. De la personalul hotelului am aflat că rata de ocupare se prăbuşise la 5%, toată lumea fugea din calea Covid-ului pentru că se închideau economia, ţara, graniţele, lumea etc.

    Dana Dima, vicepreşedinte BCR, venise la întâlnirea noastră cu Dragoş Anastasiu ca să scape două ore de panica şi psihoza care începeau să se instaleze la bancă şi în discuţiile din jurul ei.

    Nimănui nu-i venea să creadă ce se întâmplă şi cum este posibil ca în secolul XXI un virus venit de nicăieri să facă atât de multe ravagii în jur.

    Cu câteva zile înainte aflasem, în urma unei discuţii avute cu avocatul Silviu Stratulat, care tocmai se întorsese de la Londra, că City-ul londonez se pregătea pentru cea mai mare criză din istoria lumii. Pieţele financiare, investitorii, băncile intraseră deja în alertă, în panică, iar informaţiile care veneau de acolo indicau începutul unei apocalipse cu care lumea nu se mai confruntase.

    A doua zi, la Bucureşti, în România, la redacţie, am trimis pe toată lumea să lucreze de acasă într-o panică ordonată, pentru că ştiam că urmează şi la noi să se închidă economia. Deja începuse să  câştige teren sloganul „Staţi acasă!”. Cu toţii trăiam un film kafkanian.

    Nimeni nu ştia ce se va întâmpla, aproape toată lumea credea că acest eveniment inedit va dura o lună, două luni şi lucrurile vor reveni la normal.

    Acum, aniversând un an de criză Covid-19 şi fără perspectiva clară a unui sfârşit, am dat timpul înapoi pentru a-mi reaminti cum a fost atunci.

    Eu am avut şansa să vin la redacţie aproape în fiecare zi, dar eram singur într-un spaţiu care altădată era arhiplin, care nu experimentase niciodată ceea ce astăzi se cheamă distanţare socială, ci dimpotrivă, eram continuu într-o apropiere socială.  

    Apariţia Covid-ului, la care ne uitam în februarie cu detaşare pentru că era numai la chinezi şi nu credeam că poate ajunge şi la noi, însemna şi apariţia unei noi crize economice şi mă gândeam cu groază la criza anterioară, care fusese foarte dură pentru noi, cu întârzieri de salarii, tăieri de salarii şi plecări de oameni etc.

    Pentru că evenimentele/conferinţele/întâlnirile fuseseră interzise, eram loviţi în plin. Mă gândeam la expresia pe care a avut-o Dragoş Anastasiu la Meet the CEO povestind cum a trăit el criza anterioară: „Noi în faţa firmei aveam un cimitir, se cheamă cimitirul Reînvierii, colţ cu Maica Domnului. Eu în acel cimitir am făcut sute de ture. Anul 2009 aşa l-am petrecut, mai degrabă în cimitir decât la firmă, pentru că dacă eram la firmă mă închideam în cameră şi nu voiam să văd pe nimeni – aşa ştiam eu să găsesc soluţii de criză.”

    Zile la rând, seara, plecam de la redacţie luând-o pe jos pe Calea Victoriei, prin Centrul Vechi, până la Unirii, şi vedeam în jurul meu totul închis şi nu credeam că este posibil aşa ceva. Cred că şi în război sau într-o apocalipsă era mai multă viaţă decât vedeam eu. Aşa am ţinut-o două luni de zile şi noroc că un Steve Jobs a inventat smartphone-ul, iar un chinez-american Zoom-ul, care ne-a permis să trecem prin această criză din punct de vedere social, al comunicării şi prin încercarea de a derula lucrurile exact ca înainte.
Noi am putut scoate Business MAGAZIN şi Ziarul Financiar lucrând de acasă şi eu de la redacţie, ceea ce ne-a permis să stăm în picioare şi să traversăm mai bine această nouă criză.

    Nimeni nu ştie când se va termina această pandemie, probabil că o vom mai ţine tot aşa cu mască, cu distanţare socială, cu lucrul de acasă, cu interacţiune limitată încă doi ani.

    Oricum, aceste timpuri sunt extrem de interesante, unice, nu ştiu ce vom învăţa din ele, dar cum spune noua generaţie, ne ajută să căpătăm o nouă experienţă.

    Dacă Dragoş Anastasiu vorbea de unul singur prin cimitir, eu vorbeam de unul singur pe Calea Victoriei.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)