BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronică de film: Nocturnal Animals

    Principala problemă pe care filmele de azi o au este incapacitatea de a crea o legătură între cei de pe marele ecran şi cei din sală; personajele sunt rareori suficient de bine conturate pentru a trezi orice fel de sentiment. Nocturnal Animals trece cu bine de acest obstacol, şi cred că asta se datorează mai ales modului în care este spusă povestea.

    E oarecum dificil să vorbeşti despre film fără a dezvălui prea multe detalii, dar sunt câteva elemente ce trebuie discutate. În primul rând, interpretarea foarte bună a actriţei Amy Adams, care se găseşte în postura de a fi cap de afiş pentru două filme cu pretenţii la Oscar: Arrival şi Nocturnal Animals. Cu toate acestea, în mod bizar, Academia a ignorat-o în ceea ce priveşte nominalizările.

    Este de lăudat şi interpretarea lui Jake Gylenhaal, deşi asta nu ar mai trebui să surprindă pe nimeni; rolurile lui au fost dintre cele mai diverse, iar faptul că are la activ o singură nominalizare la Oscar este o altă nedreptate. Michael Shannon face unul dintre cele mai bune roluri ale sale şi este favorit, din punctul meu de vedere, la câştigarea Oscarului pentru rol secundar – este şi singura nominalizare primită de Nocturnal Animals.

    Vedeta peliculei este însă Tom Ford: creatorul de modă devenit regizor semnează cel de-al doilea film al său, confirmând astfel recenziile bune primite de pelicula A Single Man. Ford, care a semnat şi scenariul, reuşeşte să ducă spectatorul într-o zonă ambiguă, în care lucrurile nu sunt de multe ori ceea ce par. De remarcat una dintre scenele de început, o confruntare metaforică între viaţa liniştită de familie şi evenimentele neprevăzute ce o pot transforma într-o experienţă de coşmar. Bine regizat, şi insist pe acest aspect, momentul creează o tensiune pe care rareori am întâlnit-o într-un film.

    Separarea celor două planuri de acţiune, unul real şi unul fictiv, îl ajută pe Ford să exploreze ideea de răzbunare fără a produce efecte ireversibile. În acelaşi timp, el sugerează spectatorului cât de departe poate duce o alegere greşită luată într‑un anumit moment al vieţii. În fine, şi poate acesta este cel mai important aspect, regizorul lansează ideea că procesul creativ este mult mai incisiv atunci când vine ca urmare a unei experienţe negative.

    Poate veţi crede, citind cele de mai sus, că Nocturnal Animals e un film ce invită la contemplare şi unul lipsit de dinamism; nimic mai fals. Alternarea dintre realitate şi ficţiune este exact cea care creează suspansul.

    Nu înţeleg de ce Nocturnal Animals a primit o singură nominalizare la Oscar, pentru că montajul video şi cel de sunet sunt printre cele mai bune pe care le-am văzut în ultimul an. Nu cred că montajul din Hell or High Water a fost mai bun sau că sunetul a fost mai bine pus în valoare în cazul filmului Sully; sigur, am învăţat de-a lungul anilor că gusturile Academiei nu se discută.

    În concluzie, Nocturnal Animals e un film peste medie, care îmi dă speranţe mai ales în ceea ce priveşte noua carieră aleasă de Tom Ford.

    Nota: 8/10

     

  • Cronică de film: The Founder

    În vreme ce ţara trece printr‑un boom postrăzboi, în Illinois omul de afaceri Ray Kroc încearcă să-şi câştige existenţa drept comis-voiajor pentru firma Prince Castle Sales, al cărei produs principal este multimixerul, o maşină de preparat milkshake-uri din popularele restaurante drive-in de care s-au bucurat americanii în perioada de după război.

    Impresionat de sistemul rapid de preparare a mâncării de la un stand cu hamburgeri din San Bernardino, dar şi de mulţimea pe care o atrăgea, Kroc a întrezărit imediat un imens potenţial de francizare. El a găsit o modalitate de a ajunge într-o poziţie în care să poată obţine compania de la fraţii McDonald, creând un imperiu de miliarde de dolari. Şi aşa s-a născut McDonald’s.

    În primă fază, fraţii McDonald îl angajează pe Ray Kroc ca agent de francizare. După ce a văzut designul unic al Arcadelor Aurii – devenite simbolul absolut a brandului –, Kroc a insistat ca fiecare locaţie a restaurantelor să păstreze acest element special, ca o aură strălucitoare, care atrăgea atenţia trecătorilor. Arcadele aurii arătau ca un far Pop Art şi au devenit foarte repede un simbol omniprezent, uşor de recunoscut de către oameni, la fel ca sticlele de Coca-Cola. Ray Kroc deschide iniţial 13 restaurante în Chicago, dar şi în apropierea oraşului, având planuri mari de expansiune în toată ţara. După ani de trudă, lucrurile încep în sfârşit să meargă mai bine pentru Kroc. Însă, deşi operaţiunile de francizare sunt un succes, Ray Kroc se află sub o mare presiune financiară din cauza sumei mici de bani care îi revine. Devine nerăbdător, iar ritmul lent de expansiune şi restricţiile fraţilor McDonald îl frustrează. El are o viziune de dominaţie globală pentru McDonald’s şi nu vrea ca fondatorii să îl încetinească.

    Actorii care i-au portretizat pe angajaţii din bucătăria McDonald’s au repetat cu coregrafa filmului, Kiki Ely, pentru a crea ceva ce ea a numit „baletul burgerilor”. Coregrafa a folosit o serie de semnale audio pentru a-i ajuta pe actori să rămână sincronizaţi, în timp ce navigau prin procesul de preparare a mâncării inventat de fraţii McDonald.

    În film mai apar Laura Dern în rolul lui Ethel, prima soţie lui Ray Kroc, şi Linda Cardellini în rolul lui Joan Smith, soţia unuia dintre francizorii săi, care mai târziu se căsătoreşte cu antreprenorul.

    The Founder este regizat de John Lee Hancock (Saving Mr. Banks, The Blind Side) şi este bazat pe un scenariu original al lui Robert Siegel (The Wrestler).

    Notă: 7/10

     

  • Cronică de film: Hacksaw Ridge

    Filmul suferă de o problemă pe care am mai întâlnit-o la American Sniper: scoate prea mult în evidenţă patriotismul american şi prezintă cealaltă parte, în acest caz japonezii, într-o lumină exagerat de proastă. Tot filmul este de fapt construit în jurul ideii că americanii, în încercarea de a salva lumea, s-au lovit de răul suprem.

    Nu vreau să exclud meritele regizorului Mel Gibson, care redă bine atmosfera întunecată a acelor momente; este însă evidentă dorinţa lui de a şoca, de a duce imaginile într-o zonă care poate deranja spectatorul. Mă refer la scenele extrem de explicite, grafice, de care cel care vizionează filmul ar fi trebuit poate scutit. Gibson nu este străin excesului de violenţă în filme, un exemplu grăitor în acest sens fiind The Passion of Christ (Patimile lui Hristos).

    Cele şase nominalizări primite de Hacksaw Ridge vin oarecum surprinzător dacă luăm în calcul neînţelegerile dintre Mel Gibson şi reprezentanţii Academiei Americane de Film. Să nu uităm însă că actorul american a primit deja un premiu Oscar pentru regie în 1996, pentru munca depusă la Braveheart.

    Andrew Garfield se apropie de maturitatea actoricească, dar nu a ajuns încă acolo. El duce cu bine la capăt rolul soldatului Doss, dar nu mi se pare, sincer, un rol care să comande nominalizarea primită de Garfield la Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal. Aici e vorba de subiectivism, desigur, şi mai ales de performanţele altor actori de-a lungul ultimelor 12 luni. Mai multe pe acest subiect în ediţiile următoare.

    Ca imagine, Hacksaw Ridge merită aplaudat; la fel şi în cazul montajului. Scenariul este însă cel care scârţâie. Explic: prima parte a filmului pare axată pe povestea unui tânăr care vrea să îşi servească ţara fără a renunţa la principiile sale. Nimic rău în asta, doar că pelicula ia apoi o direcţie mult mai violentă, întunecată, care culminează cu actele de eroism ale lui Desmond Doss. La prima vizionare, pare că Gibson nu a ştiut ce anume vrea să scoată în evidenţă. Din cauză că punctul culminant al filmului este aproape de final, povestea pare oarecum grăbită; regizorul pregăteşte cu răbdare scenele dramatice de război – excelente de altfel – dar nu dă un final pe măsură întregii poveşti.

    În concluzie, Hacksaw Ridge este o dramă de război şi trebuie tratat ca atare. Gibson a reuşit să reproducă cruzimea şi violenţa scenelor de luptă, exagerând pe alocuri, iar interpretarea lui Andrew Garfield este una de calitate. Problema stă în mesajele pe care filmul vrea să le transmită, potrivite cred doar pentru publicul american.

    Notă: 7.5/10

     

  • Cronică de film: Saroo – drumul spre casă

    Saroo, în vârstă de 5 ani, se rătăceşte de fratele său şi ajunge într-un tren care-l poartă de-a lungul Indiei la mii de kilometri depărtare de casă şi de familie. El trebuie să înveţe să supravieţuiască singur în Calcutta, înainte de a fi adoptat de către un cuplu australian. 25 de ani mai târziu, înarmat cu frânturi de amintiri şi revoluţionara tehnologie Google Earth, el porneşte în căutarea familiei pierdute, încercând să regăsească drumul spre casă.

    La prima vedere pare un scenariu oarecum comercial, dar pe măsură ce filmul avansează ne întâlnim cu unele situaţii ce par oarecum familiare: cine nu s-a încurcat folosind Google Maps sau Earth?

    Producătorii şi regizorul Garth Davis au petrecut perioade considerabile de timp cu Saroo şi părinţii săi australieni, pregătind filmul. Saroo i-a povestit regizorului despre un fluture care i-a apărut în faţă de fiecare dată când era în pericol în viaţa sa, spre exemplu când era pe străzile din Calcutta.

    Există simboluri şi motive pe parcursul întregului film, de pildă marea şi fluturii. „În mare parte din film, ceea nu este rostit e interesant. Dar cum transpun acest lucru dincolo de camera de filmat? Astfel, în cea de-a doua parte din film – când Saroo ajunge în Hobart, Australia – am decis să folosesc marea drept un element. Tasmania este o insulă, iar Hobart se află lângă un port mare şi un râu. Personajele noastre locuiesc toate lângă apă, ceea ce e complet diferit de locul de unde vine Saroo în India, care reprezintă o lume înconjurată de uscat. Există ceva feminin în legătură cu marea, un ceva prin care oceanul ne conectează pe toţi”, spune Garth Davis.

    Primele şase săptămâni de filmare au avut loc în India – în Calcutta, Bengal şi în statul central Madya Pradesh – cu actori indieni profesionişti în rolurile cheie. Printre ei se numără şi unii dintre cei mai cunoscuţi actori din India, cum ar fi Nawazuddin Siddiqui, Priyanka Bose, Tannishtha Chatterjee şi Deepti Naval, fiecare fiind recunoscut pentru munca sa pe scena cinematografiei indiene.

    O întâmplare amuzantă: auzind de rolul vital pe care Google Earth l-a avut în căutarea lui, compania l-a invitat pe Saroo să vorbească despre experienţa sa în cadrul unei conferinţe internaţionale, unde tânărul l-a întâlnit şi pe Eric Schmidt, directorul companiei. Cei de la Google l-au asistat pe producător în timpul filmărilor, pentru a se asigura că scenele în care Saroo îşi caută casa din India folosind Google Earth sunt cât mai autentice.

    Saroo: Drumul spre casă a fost produs cu un buget mic, de doar 12 milioane de dolari; nici aşteptările de box-office nu sunt, desigur, foarte mari. În rândul criticilor, filmul s-a bucurat însă de destul de mult succes: Dev Patel a fost nominalizat la premiul Oscar şi la Globurile de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar, în vreme ce pelicula a primit alte cinci nominalizări la premiile Academiei Americane de Film, inclusiv pentru cel mai bun film.

    Notă: 8/10

  • Opinie Bogdan Angheluţă: Cronica a trei zile

    Primele se referă la adoptarea bugetului pe anul în curs, subiect care a generat mai multe controverse şi care, iată, şi-a găsit în cele din urmă forma finală. Vine apoi la pupitrul de la Palatul Victoria Florin Iordache, ministrul justiţiei, care anunţă că au fost adoptate şi alte acte cu ocazia şedinţei.

    Printre ele, ordonanţa de urgenţă privind amnistia – modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală – şi proiectul de lege privind graţierea. Jurnaliştii, oarecum surprinşi, încep să adreseze întrebări legate de efectele pe care acestea le vor avea asupra membrilor de partid anchetaţi sau trimişi în judecată. Iordache se încurcă, spune ba că nu ştie ce e în dosare, ba că nu ajută pe nimeni; în cele din urmă, recurge la ieşirea de siguranţă: Altă întrebare! Jurnaliştii insistă; altă întrebare!

    Social media începe să fiarbă: mai întâi câteva mesaje, apoi zeci, sute şi mii care îndeamnă la proteste. E seara, trecut bine de ora 20.00, iar oamenii sunt probabil acasă; un protest masiv era anunţat pentru ziua următoare. Mesajele devin din ce în ce mai virulente: o parte a presei redă modul ciudat în care guvernul a adoptat ordonanţele, o parte se face că plouă. Apar primii manifestanţi în Piaţa Victoriei, câteva zeci sau poate sute.

    E destul de frig afară, spre -10 grade, dar zic că e timpul să mă trezesc – vorba unui protestatar – şi să mă duc şi eu la guvern.

    Am ajuns în Piaţa Victoriei undeva înainte de 11 noaptea şi am găsit acolo câteva mii de oameni; alături de mine veneau, cu mic, cu mare, mai tineri sau mai vârstnici, şiruri de oameni. Şi tot veneau. România, cel puţin o parte a ei, începea să se dezmorţească.

    Am ajuns acasă spre 3 dimineaţa, convins că mă aşteaptă mai multe zile de stat în frig; şi nu-mi place deloc frigul.

    Miercuri dimineaţă, câteva sute de oameni protestează în faţa Palatului Victoria. Paşnic, pentru că nici n-ar avea rost să fie altfel; îşi strigă supărarea şi nemulţumirea, sperând că cineva îi va auzi, că cineva va ieşi să le vorbească. Dar cei din guvern sunt de negăsit; prim-ministrul Grindeanu, cunoscut pentru punctualitate, are altă treabă decât să ajungă la treabă.

    Comunitatea internaţională începe să se agite, se primesc comunicate de presă, reacţii din partea camerelor de comerţ sau a ambasadelor. Guvernul nu reacţionează. Avocatul Poporului, trezit parcă dintr-un somn prea lung, îşi declină competenţa în ceea ce priveşte atacarea ordonanţelor la Curtea Constituţională. Social media se reactivează: păi bine, dacă nu tu, atunci cine? Poate preşedintele Iohannis, care se plimbă între Consiliul Superior al Magistraturii, Palatul Cotroceni şi biroul lui Victor Ciorbea. Cu rezultate modeste în primă fază, dar speranţa moare ultima.

    Se anunţă un protest masiv pentru orele serii, poate chiar mai mare decât cel de duminica trecută. Ne strângem peste 50.000!, se conving unii pe alţii activiştii de pe internet.

    Pe la 7 seara am luat-o din nou spre Piaţa Victoriei, mai pregătit de data asta: cu mai multe haine pe mine, dar cu ceva mai puţină răbdare. Spre guvern e deja bară la bară, aşa că avem timp să mai aruncăm o privire pe ştiri: 15.000 de oameni. 20.000 de oameni. 35.000 de oameni. Să fi petrecut pe drum vreo 40 de minute; când am ajuns în piaţă, numărul vehiculat era de aproape 100.000.

    O sută de mii, dar paşnici: oamenii cântă, pe alocuri cu un limbaj mai colorat, dar cu supărare doar la adresa celor de la guvernare. Mai face cineva o glumă, mai cântăm, mai sărim de câteva ori să ne încălzim. Trece o oră, trec două, oamenii parcă sunt tot mai mulţi. Băi, trebuie să ne ia în seamă de data asta! le spune un tip cu şapcă celor din grupul lui. Clar, cât să ne mai tot ignore? Mai sunt şi câţiva care aruncă cu petarde, dar majoritatea îi sancţionează repede.

    La televiziuni, părerile sunt împărţite: unii zic că sunt 300.000 în ţară, alţii că Iohannis i-a trimis pe oameni în stradă. Sau Soroş, depinde de canal. Oricum, cineva sigur i-a trimis.

    Ca să prindă ultimul metrou, oamenii au început să plece după ora 10. Mai rămân câţiva mai înverşunaţi – câteva mii adică – şi băieţii cu petarde. Ce s-a întâmplat mai departe e rezultatul unui spectacol de teatru ratat, cu actori proşti şi sufleuri adormiţi; pentru cronici de film, mai la capătul revistei.

    Joi dimineaţă a început mai bine, cel puţin din punctul de vedere al gradelor Celsius. Şi o reacţie din guvern, deşi alta decât cea aşteptată: unul a ieşit, mai rămân restul.

    Revista a plecat la tipar joi, 2 februarie, ora 18.00.

  • Cronică: De ce merită La La Land să câştige Oscarul pentru cel mai bun film (şi nu doar atât)

    Insist asupra coloanei sonore, fiindcă doar muzica lui Hurwitz este un motiv suficient pentru a vedea filmul. Este un manifest pentru iubitorii de muzică bună, în special pentru cei care apreciază jazzul. Dacă pun la socoteală şi prestaţia protagoniştilor, în special interpretarea Emmei Stone, nu văd cum ar putea cineva să-i „fure” Oscarul pentru cel mai bun film. Şi nici n-am ajuns încă la regizor.

    Şi chiar dacă Emma Stone ia prim-planul, adevărata surpriză vine de la Ryan Gosling. L-am mai văzut în câteva roluri remarcabile – Ides of March sau The Big Short – dar naturaleţea de care dă dovadă în La La Land e venită parcă de nicăieri.

    Victoria de la Globurile de Aur, acolo unde La La Land a câştigat 7 premii din tot atâtea nominalizări, nu e aşadar întâmplătoare. Pe lângă Ryan Gosling şi Emma Stone, şi apariţia lui J.K. Simmons aduce un plus de culoare binevenit.

    Din punct de vedere tehnic, filmul este impecabil. Mişcarea camerei e fluentă atunci când cadrul o cere şi fragmentată atunci când e cazul; Damien Chazelle a interpretat aproape de perfecţiune scenariul pe care tot el l-a semnat.

    Chazelle, ajuns la cel de-al treilea lungmetraj, reuşeşte ceea ce pare o utopie în industria cinematografică de azi: să producă un succes de box-office fără efecte speciale, fără personaje de benzi desenate, fără roboţi şi alte bălării care au împânzit cinematografele în ultimii ani. La doar 31 de ani, regizorul din Rhode Island a reuşit să îşi creeze un nume prin poveşti simple, transpuse într-un mod aproape perfect în filmele sale. Şi Whiplash, celălalt film al său remarcat de critici, a purtat aceleaşi caracteristici.

    Cu riscul de a mă repeta, mă bucur sincer că un astfel de film a primit lumina verde a celor de la Hollywood. Simplitatea poveştii e cea care dă farmecul filmului; e o poveste în care sunt siguri că vă veţi regăsi, într-o anumită măsură. Mă îndoiesc că La La Land semnalizează o nouă direcţie a industriei de film, dar sper că va inspira şi pe alţi tineri cineaşti să aleagă un alt drum în creaţiile lor decât cele care nu mai surprind pe nimeni.

    Veţi remarca faptul că nu am menţionat, în cele de mai sus, faptul că La La Land este un musical. Nu este întâmplător; mi-aş dori că prejudecăţile legate de acest gen să nu împiedice pe nimeni de la plăcerea reală a vizionării acestei pelicule.

    Până în prezent, La La Land se dovedeşte o afacere bună şi din punct de vedere financiar: încasările la nivel global au ajuns la 130 de milioane de dolari, în vreme ce bugetul filmului a fost de doar 30 de milioane. Whiplash, filmul anterior semnat de Chazelle, a adus încasări de 40 de milioane de dolari de pe urma unei cheltuieli de 3,3 milioane. Şi dacă vă întrebaţi cum se mai pot realiza filme cu un buget atât de mic, vă amintesc că Whiplash a fost nominalizat la 5 premii Oscar (inclusiv „Cel mai bun film”), adjudecându-şi statuetele pentru „Cel mai bun actor în rol secundar” – J.K. Simmons, „Cel mai bun montaj” şi „Cel mai bun mixaj de sunet”.)

    La La Land este o poveste de dragoste din Los Angeles, dar şi o declaraţie de dragoste la adresa Oraşului Îngerilor. Este un film pentru toate vârstele, pentru toţi iubitorii de film, pentru toţi cei care îşi permit, din când în când, luxul de a visa.

    NOTA: 9/10

    REGIA: DAMIEN CHAZELLE
    DURATĂ: 128 MINUTE
    DATA LANSĂRII: 25 DECEMBRIE 2016

    DISTRIBUŢIE: RYAN GOSLING, EMMA STONE, J.K. SIMMONS
    BUGET: 30 MILIOANE DOLARI

  • Cronică: De ce merită La La Land să câştige Oscarul pentru cel mai bun film (şi nu doar atât)

    Insist asupra coloanei sonore, fiindcă doar muzica lui Hurwitz este un motiv suficient pentru a vedea filmul. Este un manifest pentru iubitorii de muzică bună, în special pentru cei care apreciază jazzul. Dacă pun la socoteală şi prestaţia protagoniştilor, în special interpretarea Emmei Stone, nu văd cum ar putea cineva să-i „fure” Oscarul pentru cel mai bun film. Şi nici n-am ajuns încă la regizor.

    Şi chiar dacă Emma Stone ia prim-planul, adevărata surpriză vine de la Ryan Gosling. L-am mai văzut în câteva roluri remarcabile – Ides of March sau The Big Short – dar naturaleţea de care dă dovadă în La La Land e venită parcă de nicăieri.

    Victoria de la Globurile de Aur, acolo unde La La Land a câştigat 7 premii din tot atâtea nominalizări, nu e aşadar întâmplătoare. Pe lângă Ryan Gosling şi Emma Stone, şi apariţia lui J.K. Simmons aduce un plus de culoare binevenit.

    Din punct de vedere tehnic, filmul este impecabil. Mişcarea camerei e fluentă atunci când cadrul o cere şi fragmentată atunci când e cazul; Damien Chazelle a interpretat aproape de perfecţiune scenariul pe care tot el l-a semnat.

    Chazelle, ajuns la cel de-al treilea lungmetraj, reuşeşte ceea ce pare o utopie în industria cinematografică de azi: să producă un succes de box-office fără efecte speciale, fără personaje de benzi desenate, fără roboţi şi alte bălării care au împânzit cinematografele în ultimii ani. La doar 31 de ani, regizorul din Rhode Island a reuşit să îşi creeze un nume prin poveşti simple, transpuse într-un mod aproape perfect în filmele sale. Şi Whiplash, celălalt film al său remarcat de critici, a purtat aceleaşi caracteristici.

    Cu riscul de a mă repeta, mă bucur sincer că un astfel de film a primit lumina verde a celor de la Hollywood. Simplitatea poveştii e cea care dă farmecul filmului; e o poveste în care sunt siguri că vă veţi regăsi, într-o anumită măsură. Mă îndoiesc că La La Land semnalizează o nouă direcţie a industriei de film, dar sper că va inspira şi pe alţi tineri cineaşti să aleagă un alt drum în creaţiile lor decât cele care nu mai surprind pe nimeni.

    Veţi remarca faptul că nu am menţionat, în cele de mai sus, faptul că La La Land este un musical. Nu este întâmplător; mi-aş dori că prejudecăţile legate de acest gen să nu împiedice pe nimeni de la plăcerea reală a vizionării acestei pelicule.

    Până în prezent, La La Land se dovedeşte o afacere bună şi din punct de vedere financiar: încasările la nivel global au ajuns la 130 de milioane de dolari, în vreme ce bugetul filmului a fost de doar 30 de milioane. Whiplash, filmul anterior semnat de Chazelle, a adus încasări de 40 de milioane de dolari de pe urma unei cheltuieli de 3,3 milioane. Şi dacă vă întrebaţi cum se mai pot realiza filme cu un buget atât de mic, vă amintesc că Whiplash a fost nominalizat la 5 premii Oscar (inclusiv „Cel mai bun film”), adjudecându-şi statuetele pentru „Cel mai bun actor în rol secundar” – J.K. Simmons, „Cel mai bun montaj” şi „Cel mai bun mixaj de sunet”.)

    La La Land este o poveste de dragoste din Los Angeles, dar şi o declaraţie de dragoste la adresa Oraşului Îngerilor. Este un film pentru toate vârstele, pentru toţi iubitorii de film, pentru toţi cei care îşi permit, din când în când, luxul de a visa.

    NOTA: 9/10

    REGIA: DAMIEN CHAZELLE
    DURATĂ: 128 MINUTE
    DATA LANSĂRII: 25 DECEMBRIE 2016

    DISTRIBUŢIE: RYAN GOSLING, EMMA STONE, J.K. SIMMONS
    BUGET: 30 MILIOANE DOLARI

  • Cronică TV: The Grand Tour

    Astea fiind spuse, pentru cei care nu ştiu încă despre ce e vorba, The Grand Tour este noul serial produs de Amazon; îi are ca personaje principale de Jeremy Clarkson, Richard Hammond şi James May – adică echipa din spatele Top Gear. Fostul Top Gear, aş menţiona, pentru că noua formulă a celor de la BBC este o jignire la adresa celor ca mine. Despre asta însă am mai scris.

    The Grand Tour este, aşa cum bine scria cineva pe Facebook, un „Top Gear pe steroizi”; bugetul uriaş pe care cei de la Amazon l-au pregătit celor 36 de episoade (un contract destul de bun, aş zice), de peste 190 de milioane de euro, arată încrederea pe care Jeff Bezos şi-o pune în cei trei britanici. The Grand Tour nu este doar cea mai costisitoare producţie din istoria Amazon, este una dintre cele mai scumpe emisiuni britanice din istorie.

    În primă fază, pariul pare să fi fost unul câştigător: în ziua în care a fost lansat, primul episod al The Grand Tour a atras de trei ori mai mulţi telespectatori decât The Man in The High Castle, serialul produs de Amazon care deţinea anterior recordul.

    Şi ajungem la întrebarea de un milion de dolari: îşi merită The Grand Tour banii?

    Absolut. Serialul a preluat părţile bune din Top Gear – de fapt le-a copiat, dar având în vedere că producătorul executiv al noului serial e acelaşi care gândise structura show‑ului de pe BBC, era de aşteptat ca asta să se întâmple – şi a abandonat ceea ce nu mai prindea la public. Au rămas în continuare review-urile de maşini pe care nimeni nu are bani să le cumpere, segmentul de „News” (redenumit aici „Conversation Street”) şi, evident, provocările. Şi aici se vede, de fapt, cum cheltuie Clarkson, Hammond şi May peste 5 milioane de euro pe episod.

    Multe dintre scenele din The Grand Tour par mai bune decât cele din filmele de acţiune – nu vorbesc, desigur, despre Mission: Impossible sau seria Bourne. Dar un film cu Steven Seagal? Aş prefera show-ul lui Clarkson.

    Mai merită amintit faptul că The Grand Tour nu mai are un studio propriu, ci mai degrabă un cort pe care protagoniştii îl cară după ei prin diferite părţi ale lumii. Primul episod a fost filmat în California, al doilea în Africa de Sud, apoi în Marea Britanie şi aşa mai departe. E o notă interesantă, pentru că fiecare episod începe cu două-trei glume despre localnici sau problemele lor.

    În concluzie, Amazon a făcut o afacere bună. Atât de bună, de fapt, încât nu m-ar mira să apară în curând informaţii despre prelungirea contractului dincolo de cele 36 de episoade.

    NOTA: 9/10

  • Oraşul unde nu mai poţi respira aer curat nici măcar în casă – GALERIE FOTO

    Capitala Chinei, Beijing, este recunoscută pentru poluarea cronică, iar oamenii nu mai pot respira aer curat nici măcar în interiorul locuinţelor, arată un articol BBC.

    Nici măcar geamurile duble nu mai reţin smogul afară. Constituentul cel mai periculos, pulberile în suspensie mai mici de 2,5 microni în diametru – cunoscut sub denumirea de PM2,5 – găseşte o modalitate de a se infiltra prin cele mai mici găuri atunci când ferestrele sunt închise. Aşa că singura soluţie la îndemâna oricui este banda adeziva.

    Dispozitivul cel mai util în în acest sens este monitorul PM2.5. Cu ajutorul mai multor purificatoare de aer, aşezate în colţul fiecărei încăperi, care funcţionează la capacitate maximă, chinezii încearcă să păstreze nivelul de PM2.5 sub 25 de miligrame pe metru cub, standardul maxim de aer dat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru condiţii de siguranţă. Majoritatea acestor purificatoare, nişte maşinării mari sub formă de cutie, produc un zgomot asemănător cu cel produs de motorul unui portavion. În urmă cu cinci ani nu exista în China nicio modalitate de monitorizare a calităţii aerului din casă. Efectele poluării aerului în China se concretizează într-o cifră alarmantă de un milion de decese premature pe an şi reducerea semnificativă a speranţei de viaţă, de aproximativ cinci ani în regiunile cele mai afectate.

    Interesele Occidentului şi ale unei elite chineze domină predomină: Occidentul îşi ia produsele ieftine, iar China devine din ce în ce mai bogată, fără a întâmpina inconveniente legate de control independent, reglementări sau opinii democratice ale altor pieţe. Costul real este măsurat prin numerele de pe monitoarele de poluare, fiind suportat în mod disproporţionat de oamenii de rând din China.

    În urma unui protest recent împotriva poluării, un blogger a îndrăznit să vorbească în favoarea protestatarilor. Poliţia, a sugerat el, ar trebui să aibă în vedere faptul că elitele, ale căror interese le protejează, şi-au trimis familiile să respire aer curat în alte state. Bineînţeles, a fost reţinut imediat. 

    VEZI AICI CUM ARATĂ CELE MAI POLUATE ORAŞE DIN CHINA

  • Cronică de film: Rogue One – A Star Wars Story

    ”Rogue One“ reuşeşte, în mai multe ocazii, ceea ce ”The Force Awakens“ nu a reuşit: să redea atmosfera trilogiei originale, cea din anii ’70-’80. Nu e puţin lucru, iar fanii francizei (şi sunt destui) vor aprecia cu siguranţă acest lucru.

    „Rogue One” e primul dintr-o serie de filme de sine stătătoare care sunt dezvoltate pentru a complementa noile producţii din celebra saga creată de George Lucas, permiţându-le astfel producătorilor să exploreze acest univers şi să experimenteze diferite stiluri şi moduri de a spune poveşti.

    „Rogue One” nu e un film tipic Star Wars; deşi reproduce impecabil atmosfera stabilită de Lucas în 1977, povestea este mai degrabă una de război pe care nu aş recomanda-o neapărat celor mici. Sigur, elementele din franciză se regăsesc în marea lor majoritate, dar cei de la Disney par să fi reuşit ceea ce şi-au propus: „Rogue One” este o poveste de sine stătătoare, dar îşi găseşte perfect locul între episoadele III şi IV (pentru cunoscători, acţiunea are loc exact înainte de capturarea prinţesei Leia din „A New Hope”).

    Personajele noi par puţin ieşite din stereotipurile Star Wars, dar globalizarea industriei cinematografice are şi ea costurile ei; avem parte, spre exemplu, de primul luptător asiatic din franciză. Toate elementele noi se leagă însă extrem de bine, aici fiind evident meritul regizorului Gareth Edwards. Un aspect interesant: pentru a crea ambianţa dorită pentru „Rogue One”, Edwards şi directorul de imagine Grieg Fraser s-au reîntors la lentilele camerelor din anii ’70, pe care le-au combinat cu tehnologia digitală modernă.

    În căutarea inspiraţiei pentru realizarea oraşului sfânt Jedha, designerii de producţie s-au uitat la oraşul antic al Ierusalimului şi la fortăreaţa din deşert Masada, din Israel. O altă influenţă importantă a fost şi oraşul Paris, aşa cum arăta el în perioada celui de-al doilea război mondial. Aerodromul Bovingdon – o veche bază a RAF (Royal Air Force), nefolosită timp de aproape jumătate de secol – a fost locul ideal pentru a recrea Maldivele. Nu au mai fost necesare decât elemente ca nisipul şi palmierii. Astfel, realizatorii filmului au adus 2.000 de tone de nisip şi au importat 60 de palmieri din Spania, precum şi din diferite sere din Regatul Unit.

    Recrearea înfăţişării lui Darth Vader a reprezentat o provocare pentru designerii de costume Glyn Dillion şi David Crossman, întrucât – ca în fiecare film Star Wars – au existat schimbări subtile ale ţinutei personajului negativ. Spre exemplu, casca purtată de Vader în „The Empire Strikes Back” este mai strălucitoare decât cea dinainte, dar după multe discuţii, regizorul a decis că preferă varianta mată, cum a apărut în „A New Hope”. Rezultatul final este o reproducere fidelă a look-ului lui Vader, cutiile de pe cureaua lui fiind identice cu cele din „A New Hope”, inclusiv cele mai mici zgârieturi. Iar cutia de la piept este din nou pictată şi are butoanele lipite deasupra. Sunt detalii minore, dar ele arată cât de important a fost pentru cei implicaţi să readucă în sala de cinema atmosfera primelor episoade.

    Din punctul de vedere al banilor, discuţie e oarecum inutilă: toate filmele din franciză au ieşit pe plus, iar „The Force Awakens” a devenit doar al treilea film din istorie care generează venituri de peste 2 miliarde de dolari. „Rogue One” nu va fi atât de profitabil, dar e suficient să spunem că filmul a adus din primul weekend încasări de 290 de milioane de dolari, în condiţiile în care tot bugetul a fost de 200 de milioane de dolari.

    În concluzie, „Rogue One: A Star Wars Story” este un film bine gândit şi executat; nu schimbă în vreun fel desfăşurarea evenimentelor, dar răspunde mai multor întrebări pe care fanii şi le-au pus de-a lungul timpului. Calitativ, „Rogue One” e peste episoadele I, II şi III – adică trilogia apărută în anii ’90 – şi se apropie destul de mult de opera iniţială a lui Lucas. Încă o victorie, deci, pentru Disney; singura problemă e că trebuie să mai aşteptăm până în decembrie pentru încă două ore de Star Wars.

    NOTA: 8/10