De partea cealalta, Ion Tiriac contabilizeaza pierderile acestor
doi ani si jumatate: am luat imprumuturi pentru supravietuire, nu
pentru investitii, infrastructura ioc, masina (economia) nu se
misca, pe plan extern suntem zero, nu mai vorbeste nimeni de noi si
cu noi, avioanele guvernantilor sunt goale cand se duc afara – asta
daca merge cineva pentru ca premierul Boc este total absent – in
timp ce avioanele nemtilor sunt pline de oameni de afaceri.
Cititi mai multe www.zf.ro
Dupa 162 de ani, aceasta lozinca ar trebui putin adaptata la
realitatile romanesti, dar de partea cealalta a baricadei:
“Capitalisti romani, indiferent daca sunteţi antreprenori mai mari
sau mici, manageri la companii cu actionari romani sau conduceţi
multinationalele, uniţti-va!”.
Sunt vremuri grele, dar trebuie sa rezistati, sa supravietuiti,
nu trebuie sa va abandonaţi afacerile, brandurile, angajatii, tot
ce ati construit, pentru ca nu mai rezistati financiar si psihic,
pentru ca ati obosit sa va luptati cu scaderea pietei, cu lipsa de
clienti, cu lipsa de cash, cu bancile care va cresc dobanzile cand
ar trebui sa vi le scada, cu cei care va datorează bani, dar si cu
cei carora le datorati bani, cu angajatii carora trebuie sa le
tăiati salariile sau chiar sa-i dati afara, cu statul care in loc
sa va reduca taxele vi le mareste sau cu politicienii si
functionarii statului care va cer “bani” pentru ca aveti de unde sa
dati.
Urmeaza una dintre cele mai dificile perioade pentru economie si
businessul privat. Romania nu a experimentat asa ceva pana acum. In
urmă cu 10-20 de ani, cei care si-au luat soarta in maini
deschizandu-si o afacere nu aveau nimic de pierdut, dar acum au.
Cresterea TVA de la 19% la 24% ca reactie imediata a Guvernului
dupa decizia Curtii Constitutionale de invalidare a taierii
pensiilor (cu 5 la 4 la vot) cu 15% ca parte a programului de
austeritate va aduce cresterea inflatiei, a cursului euro, a
dobanzilor, reduceri de consum, tăieri de salarii si un nou val de
concedieri, incetinind astfel iesirea economiei din recesiune.
Aceste lucruri nu vor fi atat de dramatice cum credem acum,
deoarece fiecare companie isi va adapta preturile bunurilor si
serviciilor la cererea efectiva din piata, si nu neapărat va urca
preturile cu echivalentul majorării TVA. Cursul si inflatia vor fi
tinute intr-o marja acceptabila cu ajutorul rezervelor valutare ale
BNR (acum ar trebui sa se vada ca imprumutul de la FMI nu a fost
luat degeaba).
Cititi mai mult pe
www.zf.ro
Pentru ca Andrei Gheorghe sa primeasca 2.000 de lei pe luna (500
de euro) cineva s-a sculat de dimineata si inainte sa-si salute
familia s-a gandit ca mai bine nu s-ar fi trezit pentru ca
vanzarile s-au prabusit, nu are cash si trebuie sa dea salariile la
firma, CAS-ul nu e platit de cateva luni, mai e si TVA-ul, vin
ratele la banca, iar furnizorii stau cu somatiile pe birou.
Iar economia continua sa se zbata in groapa recesiunii.
Cititi mai multe pe
www.zf.ro
Este o intrebare care sta pe buzele tuturor si raspunsul final, pe care il vom afla peste decenii, va fi ca da. S-a prabusit nu capitalismul, ci democratizarea bogatiei, perioada care a inceput in urma cu doua-trei decenii. Avantul luat de lumea financiara prin deschiderea burselor catre popor a dat posibilitatea democratica a tuturor sa faca bani alaturi de Bill Gates, sa spunem. Cat castiga creatorul Microsoft in procente atat lua si John. Bill Gates, la fel ca foarte multi antreprenori, si-a impartit ideile, energia si averea cu multi alti anonimi.
Daca in secolele trecute bogatia si castigurile mari apartineau unei anumite clase si foarte rar reusea cineva sa intre in cerc, dupa 1980 lucrurile s-au schimbat radical. Bursa a devenit taramul fagaduintei, noul Eldorado financiar. Asa s-au nascut peste noapte noii milionari si miliardari ai lumii. Cu toate instrumentele ei, bursa, cel mai democratic loc din lume, unde intri si iesi cand vrei, a creat noua bogatie. Inventarea instrumentelor derivate (de catre matematicienii francezi), impachetate si plasate tuturor, a permis multiplicarea de 25-40 de ori a bogatiei. Un dolar a creat alti 40 de dolari peste noapte in instrumente financiare sofisticate, vandute apoi tuturor, in intreaga lume, in fonduri mutuale, in fonduri de pensii, in conturi de economii etc. A fost si o vanzare lacoma si corupta, dar acoperita legal prin avocati si agentii de rating.
Nimeni nu se putea opune acestui lucru, chiar daca stiau ca-i ceva artificial si corupt. Niciun presedinte, nici cel mai tare bancher central, niciun ministru de finante. Cum sa vinzi milioanelor de investitori o scadere cand totul crestea si toti voiau sa cumpere o poveste de succes, sa faca parte din show, nu sa fie spectatori? Valul democratizarii bogatiei a fost mult prea puternic.
Ce s-a intamplat apoi, unde s-a rupt firul?
Eu cred ca tot bancherii americani si-au dat seama ca ceea ce au creat ei si au vandut in toata lumea a scapat de sub control si au decis sa o ia in sens invers. Ceea ce se intampla acum odata cu caderea burselor si a tuturor pietelor financiare este o absorbtie a bogatiei artificial create. Diferenta dintre un dolar si 40, care se regasea in pretul actiunilor, al caselor, al petrolului, al luxului etc. dispare. Toate produsele raman, dar vor avea alt pret. Cei care au fost prinsi de reflux sunt maturati. De fapt, li se nationalizeaza averea prin cele mai transparente instrumente pur capitaliste. Ganditi-va ca aveati o casa care valora acum un an 150.000 de euro. Acum face 100.000 de euro. Aveati o actiune care facea 0,5000 lei, iar vineri ajunsese la 0,1450 de lei. Averea voastra a disparut. Un anonim v-a luat-o. La cine este ceea ce ati pierdut voi? Pe cine sa dai vina? Cui sa-i iei gatul? La noi, ca la noi, dar americanii isi taie venele la ceea ce au pierdut.
Statul, fie ca este american, francez, olandez sau englez, a intervenit nu pentru a salva actionarii, pentru ca ei au pierdut de mult, ci pentru a garanta datoriile din spatele companiilor. Daca nu ar fi intervenit, ar fi fost o reactie de prabusire in lant. Multi se intrebau revoltati de ce marile banci internationale nu au fost lasate sa cada, ca Lehman Brothers. Lehman a fost victima oferita publicului, putea fi oricare alta, nu asta era problema.
Ce legatura avea cu Romania? Ganditi-va ca o banca din Romania avea depozite la o banca englezeasca, operatiune perfect normala. Daca englezul pica la datorie, banca romaneasca nu isi mai recupereaza depozitele si la randul ei nici nu mai poate plati banii familiei Ionescu. Ca se mira si domnul Ionescu ce legatura au banii lui cu presedintele Barclays.
Banii nu sunt luati de bancheri ca sa-i tina in seif, sub cheie. Ei umbla in intreaga lume si ajung fie peste drum la un intreprinzator, fie intr-un cont la Citi in New York. Sau ai afaceri cu o banca locala, care la randul ei a luat banii de la un bancher de la Paris. Pica Parisul, adio finantare pentru tine. Si tot asa. Problema sunt datoriile si onorarea lor si nu banii actionarilor.
De ce a intervenit statul sa salveze sistemul? Fiindca toata lumea are incredere in stat ca nu poate da faliment si isi va onora obligatiile. Este un dat al vietii, al sistemului, asa cum avem bani in buzunar, ca moneda de schimb unanim acceptata atunci cand cumparam bunuri si servicii de la altcineva. Vrei, nu vrei, iti place, nu-ti place, tot la bancheri te intorci, ca la ei sunt banii. N-ai nevoie de bancheri, plateste-ti cosul de la Carrefour cu programe soft sau cu un raport de audit.
Ce va urma? Sigur vom fi mai saraci, pentru ca aceasta absorbtie/nationalizare a averilor (un apartament este o avere) ne atinge pe toti. Nimeni nu scapa. Acum intrebarea este unde, cand si cum se va crea noua bogatie. Cum va arata ea.
Mai exact, pentru A&D Pharma a fost un an cand profitul a scazut dramatic (minus 90%), iar actiunile grupului s-au prabusit la Londra, saracindu-i pe actionarii principali cu 250 de milioane de euro (nu de lei, ci de euro!!!). Daca acum un an toti actionarii aveau in buzunar peste 500 de milioane de euro, acum mai au 75-80 de milioane de euro.
Oau!! Sa dispara toti acesti bani subit, peste noapte? Cine sa mai inteleaga Bursa?!! Dragos Dinu, personal, avea un pachet ce valora 10 milioane de euro, iar astazi face numai 1,5 mil. euro. Intr-un an de zile pentru el situatia s-a schimbat dramatic. Era extrem de bogat pentru un executiv local, era invidiat, era pe val, era cel mai important director din toata industria farmaceutica locala, era ravnit de alti proprietari de companii.
Toate acestea au disparut. A ramas consultant al companiei pentru care a lucrat 13 ani si ii ureaza succesorului sau sa obtina mai mult decat a realizat el. Cazul lui Dragos Dinu este cel mai dramatic prin prisma pozitiei lui si a banilor care sunt implicati. Dar in lumea corporatista locala astfel de schimbari/ demiteri au inceput sa se intample din ce in ce mai des. Competitia este mult mai dura, iar numarul celor care se bat pe aceeasi piata este tot mai mare.
Timp de 15 ani a fost practic de ajuns sa existi, sa oferi ceva indiferent cum si erai dus inainte de cerere. Multi manageri credeau ca este numai meritul lor. Nu mai este asa. Am avut si avem antreprenori si executivi pentru perioadele de tranzitie, de capitalism salbatic, dar avem lideri pentru vremurile de competitie dura, cand concurenta iti ia angajatii si vine peste tine investind mai mult? Pot ei sa faca fata multinationalelor, care desi sunt birocratice si se misca greu, dispun de resurse financiare nelimitate ce pot sa faca diferenta?
Cati executivi romani se pot reinventa si pot face fata noilor vremuri care nu le mai apartin lor, ci cumparatorilor, care sunt din ce in ce mai pretentiosi? Si mai mult decat atat, mai au ei energia de a lua totul de la capat la peste 40-45 de ani? Multi sau chiar toti isi pun intrebarea cand este bine sa plece din functie si sa accepte o alta oferta (se spune provocare) astfel incat sa nu ajunga in situatia de a fi schimbati. Exact ca la Bursa – cand trebuie sa cumperi o actiune care va creste si cand trebuie sa o vinzi, chiar inainte sa scada. Pentru ca nu poate creste continuu.
Probabil ca asta nu a stiut Dragos Dinu. Cred ca in companii se petrece o schimbare dramatica de generatie la nivel de executivi. Va veni randul celor ce pot gestiona stagnarile si restructurarile, adica cei care se ocupa de partea de cheltuieli si pot obtine profit din reduceri de costuri. Ce este interesant e ca si aceasta scoala va fi invatata la locul de munca, pentru ca Romania nu a mai trecut prin aceasta situatie (perioada 1990-1996 nu se pune, pentru ca atunci a cazut o economie intreaga).
Ce se va intampla cu cei care vor renunta sau vor fi schimbati din functie? Care-i viitorul lor? Vor cauta sa isi gaseasca o pozitie similara pentru a-si mentine adrenalina si a ramane in top, in lumina reflectoarelor? Vor deveni consultanti, mici antreprenori sau se vor bucura sa cheltuiasca ce au agonist, fara sa mai faca nimic? Poate ca “Romania, tara consultantei” ar fi un bun brand de tara.
Cineva imi spunea ca a descoperit ca viata este frumoasa dupa ce nu a mai fost executiv, cand nu mai trebuia sa dea raportul lunar sau sa faca rost de cash pentru a plati TVA-ul si salariile. O viata fara stresul conducerii. Pe de alta parte, stiu executivi care pur si simplu s-au “ofi lit” dupa ce au parasit puterea. Nimeni nu i-a mai bagat in seama pentru ca nu mai aveau ce sa ofere. Iar asta a fost foarte dureros.
Acum cativa ani am citit intr-un articol ca dupa sase ani intr-o pozitie (oricare ar fi ea) este bine sa cauti/sa accepti altceva pentru a putea sa o iei de la capat. Daca ne uitam la cel mai mare manager al Americii din secolul trecut – Jack Welch, legendarul CEO al General Electric – care a stat in functie 18 ani, afirmatia nu este valabila. Ce-i drept, el nu a raportat niciodata doua trimestre la rand scaderi ale profitului si nici nu s-a confruntat cu o prabusire a pretului actiunilor in cateva luni. Oricum, intrebarea pentru toti executivii ramane: “Cand trebuie si este bine sa pleci din functie pentru a nu fi schimbat?”
Anul trecut, la sfarsitul lunii mai, regizorul Cristian Mungiu a luat unul dintre cele mai ravnite premii cinematografice – Palme d’Or pentru fi lmul “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. Premiul poate fi atribuit celei mai numeroase generatii din istoria Romaniei, asa-numitii “decretei”, nascuti intre 1967 si 1969, care treptat, treptat si-au facut loc acum in societate prin merite proprii, profesionale, obtinute in vremuri capitaliste, dupa 1989 si nu inainte.
1,5 milioane de oameni s-au nascut in acea perioada, iar forta lor se vede acum cel mai mult in economie (vezi in www.zf.ro articolul “Generatia ’68 a regizorului Cristi Mungiu restarteaza Romania”). Voi sunteti cei care conduceti zilnic marile businessuri, incepand de la cele proprii, ale multinationalelor, pana la afacerile proprietarilor romani care au mai obosit, vremurile s-au schimbat si e nevoie de minti mai tinere adaptate acestor ani. Multi dintre voi chiar v-ati parasit patronii, “mentorii” si v-ati deschis propriile afaceri, devenind chiar mai buni ca ei. Voi ati luat primii tranzitia in piept si ati reusit sa va impuneti prin profesionalism.
Daca aceia care au luat puterea in afaceri dupa ’90 au fost, cum se spune, securisti, fostii directori din comertul exterior, nomenclaturistii, copiii sau ginerii fostilor lideri comunisti, treaba de zi cu zi ati facut-o voi, cei din esalonul doi, trei. Ei au fost cu afacerile, importurile, privatizarile, relatiile, spaga, dar voi ati tinut companiile si ati fost responsabili cu implementarea deciziilor. Singurul domeniu unde voi, cea mai puternica generatie a Romaniei, nu v-ati impus la conducere este politica (si fotbalul, bineinteles). Aici aveti un esec total. Foarte putini dintre voi ati dorit sa intrati aici, iar cei care ati facut acest pas ati esuat (vezi Adrian Cioroianu, fostul ministru de externe, sau Tudor Chiuariu la Justitie. Poate Catalin Predoiu va avea mai mult succes).
Intre ceea ce se intampla acum in economie si clasa politica actuala este o diferenta uriasa. Romania a fost dusa inainte in ultimul deceniu de lumea afacerilor. Ati investit si ati construit ceva palpabil. De partea cealalta, clasa politica a mers cu frana trasa, intrarea in Uniunea Europeana si NATO tinand mai degraba de nevoile practice – de aparare si de forta de munca – ale acestor organizatii decat de dorinta si convingerea liderilor politici. Daca in afaceri generatiile s-au mai schimbat, in clasa politica nu. Tara este in continuare condusa de cei care au preluat puterea in 1989, iar exceptiile – vezi Radu Mazare de la Constanta – se bazeaza pe show. Totusi, problema nu este aici. Cei de la putere nu o lasa si nu o vor lasa de bunavoie.
Asa cum se spune, din politica si din serviciile secrete se iese numai cu picioarele inainte. Iar indemnul “Sa ne mai lase (Iliescu, Vadim, Nastase, Mitrea, Voiculescu, Hrebenciuc, Basescu, Berceanu, Stolojan, Videanu, Vacaroiu, Tariceanu si cine mai vreti voi)” nu-si va gasi niciodata un raspuns in realitate. Ei nu vor lasa puterea din mana, fi e ca o au la vedere sau ca o controleaza din umbra. Pentru ei, cuvintele retragere sau demisie nu exista. O clasa politica nu se poate schimba sau reforma de pe margine, din fata televizorului sau protestand filozofic prin absenta de la vot. Trebuie sa fii acolo, sa te lupti in mocirla politicii, sa stii cum functioneaza sistemul si cum se trag sforile, sa duci la inceput servieta si sa faci cafeaua unuia de rang mai inalt (in romanul “Patul lui Procust” de Camil Petrescu trebuie sa duci “oala de noapte”), sa lipesti afi se, sa fii ipocrit, populist, sa promiti 1.000 km de autostrada sau pasaje suspendate in Bucuresti pe la etajul 3, sa te duci in strada, sa promiti salarii si pensii ca-n Vest si dupa aia sa iti iei injuraturile de rigoare, sa te trezesti in fiecare dimineata desfiintat in presa si sa rezisti la critici.
Dar sa preiei puterea pentru ca fara ea nu schimbi nimic. Voi ati impins Romania inainte din punct de vedere economic, iar acum tot voi trebuie sa schimbati clasa politica actuala, cea pe care o dispretuiti, o huliti, o injurati si de care va e scarba, pentru ca nu va reprezinta, pentru ca nu puteti, prin ceea ce ati realizat profesional, sa stati la masa cu ea, pentru ca va e rusine si va compromite. Dar nu o puteti schimba de pe margine. Acum aveti ocazia sa dati inapoi societatii ce v-a dat in afaceri, implicandu-va in alegerile parlamentare. Poate nu veti reusi sa fiti alesi din prima, dar e un inceput. Ati pus prima caramida la un brand, cel personal. Daca tot stati deoparte, politica romaneasca nu se va reforma de la sine, iar timpul nu sta in loc.
Aveti bani, sunteti deja milionari si poate nu vreti sa va imbogatiti ca si cei vechi, nu sunteti datori nimanui si, cine stie, poporul va aprecia acest lucru cand va pune stampila la vot. Dar daca nu sunteti acolo in politica, in atentie, in lumina reflectoarelor, gata sa veniti sa curatati voi mizeria, sigur altii nu vor veni sau se vor instala mediocrii, daca nu cantaretii, cei care nu pot pune in CV nicio realizare.
Deci unde sunteti? Si ma adresez celor care au fost nominalizati in ZF, in articolul mentionat mai sus: Dan Ostahie (Altex); Lorand Szarvadi (Domo); sotii Fughina (K-Tech Ultra Pro); Dragos Cinca (Flamingo); Simona Fatu (Volksbank); Ioana Curtali (Raiffeisen); Denisa Mateescu (Mastercard); Radu Lucianu (Eurisko); Adrian Dura (ADDV EURORSCG); Dan Balotescu (Media Investments); Alin Tapalaga (Porsche Romania); Dragos Damian (Zentiva); Laurentiu Scheusan (Sindan Actavis); Cornel Marian (Oresa Ventures) sau Florentin Tuca (Tuca si Asociatii). Si voi toti ceilalti care ati aparut in topurile BUSINESS Magazin – “100 de tineri manageri de succes”. Si au fost trei editii pana acum.
Adriean Videanu a fost pus la zid pentru modul in care a administrat Bucurestiul. Circulatia infernala, santierul rutier fara sfarsit, bordurile, “hidoasele cladiri din sticla” care au luat aerul unor cladiri istorice de acum 100 de ani (nerenovate, mucegaite, pline de molii si gata sa-ti cada in cap, ce-i drept), aprobarile de constructii fara un plan general al Capitalei etc., etc. – toate s-au aruncat in capul lui Videanu. Lucruri adevarate, judecate in absolut. Iar fostul primar si partidul lui, PD-L, au platit in alegeri.
Eu as vrea sa schimb putin perspectiva.
Credeti ca Bucurestiul s-ar fi dezvoltat atat de mult, daca nu s-ar fi dat aceste aprobari de constructii, ca sa dau un exemplu? Credeti ca investitorii ar mai fi venit daca nu ar fi putut sa-si faca supermarketul in mijlocul orasului? Credeti ca salariile in Bucuresti ar mai fi crescut exponential in ultimii patru ani daca nu ar fi aparut toate aceste cladiri mari de sticla? Credeti ca ar mai fi aparut clasa de milionari din real estate daca nu ar fost date aceste aprobari “permisive”? Credeti ca primariile sau Fiscul ar mai fi strans bani din impozite si taxe daca nu ar fi explodat Bucurestiul ?
Conform statisticilor Bancii Nationale, Capitala a atras 64% din investitiile straine din Romania (45 de miliarde de euro pana acum, din care 35 de miliarde de euro intre decembrie 2004 si aprilie 2008). Nu cred ca in Europa mai este vreun oras care sa se fi dezvoltat atat de mult intr-o perioada de timp atat de scurta. Dar, din pacate, datele statistice nu conteaza in alegeri.
Ganditi-va putin. Suntem cei mai acerbi critici de pe margine, stand relaxati la o terasa noua, cu 1.000 de euro pe luna in buzunar, discutand cu nonsalanta despre o oferta de job dubla (si te gandesti ca neamtul are 1.500-1.700 de euro) si vrem acum sa traim numai langa parcuri, cu verdeata in fata ochilor, fara masini in jur, fara blocuri de sticla, fara manele si numai cu muzica simfonica la geam.
Pai cine sa ne faca oferta daca nu un alt angajator, care tocmai a putut sa gaseasca birouri noi in centru, pentru ca un dezvoltator a primit aprobare sa construiasca acolo si sa “distruga” fie un loc cu verdeata, fie sa obtureze vederea unor locatari.
Avem salarii mai mari pentru ca Bucurestiul si cei care l-au condus si-au asumat, inconstient, o dezvoltare haotica. Adica au permis, sau mai bine zis nu s-au impotrivit unei cresteri desantate, fara un plan, care ar fi trebuit “aprobat de toata lumea”, ca sa nu iasa scandal dupa aia. Si acum ne-am fi certat pe “plan” daca ar fi trebuit sa punem in dezbatere ceva. Haideti sa facem un referendum. O crestere a salariului cu 10% contra unei cladiri in fata Casei Presei. Ce votati?
Daca am fi trimis mall-urile si supermarketurile in afara orasului, cati dintre noi s-ar mai fi dus pana acolo? Oare am fi vrut sa mergem la serviciu (sau am fi mers) daca birourile de sticla ar fi fost la marginea Bucurestiului si nu in buricul targului? Unde sa intre in centru, in casele vechi dar cu “valoare istorica inestimabila” 1.000 de angajati, cati are o multinationala sau un call-center? Am fi avut centre comerciale care pot rivaliza cu orice proiect similar din lume, daca ar fi ramas livada si campul plin de buruieni in locul proiectului Baneasa? Unde sa vina IKEA, in plin camp, fara nimic in jur? Cine aduce mai multi bani? In patru ani Baneasa a devenit un proiect care face cat Casa Poporului, care s-a construit in 15 ani si care nu produce nimic.
Ca sa ai parcuri, sosele bune, facturi mai mici la utilitati, magazine cu toate marcile din lume, salarii mai mari si oferte de job din care sa alegi, trebuie mai intai sa accepti un pret. Sa lasi antreprenorii, dezvoltatorii sa isi ridice afacerea, sa creeze locuri de munca, sa faca business si dupa aia sa incepi sa ai cerinte de dezvoltare publica, comunitara.
Ministrul muncii Paul Pacuraru a afirmat saptamana trecuta la un seminar al Ziarului Financiar ca exista doua Romanii: una a Bucurestiului, care a decolat din punctul de vedere al cresterii economice, si cea a oraselor de grad doi si trei unde nu exista investitii straine. Acest lucru se vede in salarii. In Capitala, salariul minim pentru muncitorii calificati a ajuns la 2.400 de lei, iar in orasele fara investitii salariul sta la 500 de lei.
Pentru Romania nu exista alta sansa de a ajunge din urma, in aceasta viata, Europa Occidentala decat dezvoltarea cu orice pret. Trebuie sa fim realisti. Nu putem fi Elvetia sau Germania sau Franta, unde edilii, guvernantii isi pot permite sa respinga o investitie “poluanta”, o cladire care nu se incadreaza in mediu. Cei din Vest sunt deja bogati, noi nu.
Iar investitorilor le este indiferent daca se duc in Cehia, Polonia, China, Romania sau Bulgaria, Ucraina sau Moldova. Se duc acolo unde gasesc portite si lacune sa poata sa faca afaceri. Pana la urma asta-i atuul nostru.
