BusinessMagazin

Tag: confruntare

  • Insulele pe care se ceartă şase ţări. Conflictul poate determina o explozie de consecinţe negative la nivel global

    Marea Chinei de Sud este o zonă cu mare potenţial economic, din perspectiva resurselor naturale, pentru care ţările învecinate se află într-o strânsă competiţie. Pretenţii teritoriale ridică, pe de o parte, China, iar pe de altă parte Vietnam şi Filipine, iar în confruntare SUA se vor mediator. Deciziile recente ale procesului internaţional cu guvernul chinez în poziţia de inculpat pot determina o explozie de consecinţe negative la nivel global.

    Insulele din Marea Chinei de Sud sunt disputate de şase guverne. China, Taiwan şi Vietnam îşi dispută insulele Paracel, situate în nordul mării. China, Taiwan, Vietnam şi Filipine au pretenţii asupra unei părţi însemnate din insulele Spratly (primele trei le revendică în totalitate), iar Malaiezia şi Brunei revendică anumite insule sau formaţiuni din acest lanţ, care sunt situate în apropierea coastelor lor. Toate aceste ţări, în afară de Brunei, administrează unele insule, deşi există şi numeroase insule care nu sunt ocupate de nicio ţară. Disputele dintre China, cel mai aprig jucător, şi celalalte ţări din Asia de Sud-Est au creat o zonă fierbinte, în care forfotesc conflicte ce tind să ia o turnură militară. SUA, care se declară neutre, au căutat să menţină libertatea de navigaţie în zonă şi să sprijine celelalte naţiuni din Asia de Sud-Est afectate de pretenţiile teritoriale ale Chinei. Mai mult, în toamna lui 2015, SUA au semnalat că vor contesta suveranitatea Chinei şi au trimis nave militare şi avioane pentru a asigura accesul la principalele rute maritime şi aeriene.

    Pe de altă parte, chinezii şi-au susţinut pretenţiile prin demararea unor construcţii pe insulele din zonă şi prin patrule navale. Ambele părţi se acuză reciproc de „militarizarea“ zonei. În ultimii ani, imagini din satelit au demonstrat eforturile sporite ale Chinei de a revendica terenuri în zonă prin crearea de la zero a unor insule artificiale, construcţii de porturi sau instalaţii militare. Miza o reprezintă controlul navigaţiei, într-o zonă traversată de foarte multe linii comerciale, dar şi zăcămintele subterane de hidrocarburi. China extrage zilnic circa 4,3 milioane de barili de petrol, dar consumă de aproape trei ori mai mult, astfel că asigură două treimi din consum din importuri.

    Chinezii pretind, de departe, cea mai mare parte a teritoriului, delimitând această zonă prin nine-dash line (linia din nouă puncte), care apare marcată pe hărţile chineze, delimitând aproape toată Marea Chinei. Beijingul spune că deţine acele zone de câteva secole, când insulele Paracel şi Spratly au fost considerate parte integrantă a naţiunii chineze, susţinând că în 1947 s-a emis o hartă care demonstrează aceste afirmaţii. Cu toate acestea, criticile spun că linia din nouă puncte care apare pe hărţile chineze nu include coordonate şi, mai mult, nu este clar dacă statul chinez doreşte doar teritoriul terestru din cadrul liniei sau toate apele teritoriale.

    Vietnam contestă aprig contextul istoric al Chinei, spunând că vietnamezii s-au pronunţat în mod activ atât asupra Paracel, cât şi Spratly, încă din secolul al XVII-lea, având şi documentele care atestă cele spuse. Celălalt solicitant major în zonă este Filipine, care invocă proximitatea sa geografică pentru suveranitatea asupra insulelor Spratly. Atât Filipine, cât şi China revendică Scarborough Shoal (cunoscut sub numele de insula Huangyan în China) – o zonă aflată la distanţă de 100 de mile de Filipine şi 500 de mile de China. Malaiezia şi Brunei revendică, de asemenea, teritorii în Marea Chinei de Sud, care, după spusele lor, se încadrează în zonele proprii economice exclusive, după cum sunt definite de CNUDM – convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării. Brunei nu pretinde niciuna dintre insule în litigiu, dar Malaiezia susţine un număr mic de insule din arhipeleagul Spratly. China preferă negocierile bilaterale cu celelalte părţi, dar mulţi dintre vecinii săi susţin că dimensiunea şi influenţa Chinei îi dau un avantaj nedrept. Unele ţări susţin ca variantă corectă negocierea cu ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), o grupare regională de 10 membri, care este formată din Thailanda, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Brunei, Laos, Vietnam, Myanmar şi Cambodgia. China se opune, însă, şi acestei propuneri, în timp ce ASEAN este divizată asupra modului de soluţionare a litigiului.

    China şi SUA faţă-n faţă. Pretenţiile şi puterea crescândă a Beijingului au creat semne de întrebare şi panică Washingtonului, dar SUA au fost mult timp reticente în a se confrunta direct cu guvernul chinez, în special înainte de vizita preşedintelui chinez Xi Jinping în SUA. În cele din urmă, Obama a aprobat o operaţiune de libertate a navigaţiei – Freedom of Navigation Operation – FONOP. Operaţiunea a implicat o navă militară americană – distrugătorul USS Lassen – care a navigat în apele teritoriale ale Recifului Subi, demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Au existat în acest context multe dezbateri despre scopul exact al operaţiunii şi despre posibilitatea ca ea să fi fost executată în mod greşit, însă mesajul recepţionat în Beijing a fost clar: SUA nu se tem să îşi folosească puterea militară pentru a impune limite Chinei.

    Operaţiunea nu a determinat nicio confruntare militară între cele două mari puteri, însă două luni mai târziu un alt eveniment a stârnit controverse: un avion de spionaj american care patrula prin Marea Chinei de Sud a zburat accidental deasupra unei insule artificiale a Chinei. Imediat, un editorial instigator a apărut în Global Times, un puternic ziar naţionalist de stat, care solicita Chinei să se pregătească pentru o „confruntare militară“. Oficialii americani au dat vina pe vremea proastă, subliniind faptul că nu a fost vorba de o nouă operaţiune de libertate a navigaţiei. Beijingul a criticat evenimentul, dar militarii staţionaţi pe insula în cauză s-au abţinut de la acţiuni periculoase. Chiar dacă SUA şi China vor reuşi să evite un conflict direct în Marea Chinei de Sud, aceste dispute maritime îşi pot lăsa amprenta asupra relaţiilor dintre cele două mari puteri. SUA şi China au recunoscut că probleme globale pot fi rezolvate doar prin cooperarea dintre ele şi că menţinerea păcii este în avantajul ambelor. Reacţia relativ reţinută a Beijingului în urma operaţiunii navale americane demonstrează importanţa pe care liderii chinezi o acordă relaţiilor cu Washingtonul. Însă confruntări repetate în Marea Chinei de Sud ar putea crea o ruptură în această relaţie, cu consecinţe importante la nivel global. Dacă SUA şi China ar începe să se considere inamici şi ar porni o competiţie militară, economia mondială ar avea de suferit.

  • Insulele pe care se ceartă şase ţări. Conflictul poate determina o explozie de consecinţe negative la nivel global

    Marea Chinei de Sud este o zonă cu mare potenţial economic, din perspectiva resurselor naturale, pentru care ţările învecinate se află într-o strânsă competiţie. Pretenţii teritoriale ridică, pe de o parte, China, iar pe de altă parte Vietnam şi Filipine, iar în confruntare SUA se vor mediator. Deciziile recente ale procesului internaţional cu guvernul chinez în poziţia de inculpat pot determina o explozie de consecinţe negative la nivel global.

    Insulele din Marea Chinei de Sud sunt disputate de şase guverne. China, Taiwan şi Vietnam îşi dispută insulele Paracel, situate în nordul mării. China, Taiwan, Vietnam şi Filipine au pretenţii asupra unei părţi însemnate din insulele Spratly (primele trei le revendică în totalitate), iar Malaiezia şi Brunei revendică anumite insule sau formaţiuni din acest lanţ, care sunt situate în apropierea coastelor lor. Toate aceste ţări, în afară de Brunei, administrează unele insule, deşi există şi numeroase insule care nu sunt ocupate de nicio ţară. Disputele dintre China, cel mai aprig jucător, şi celalalte ţări din Asia de Sud-Est au creat o zonă fierbinte, în care forfotesc conflicte ce tind să ia o turnură militară. SUA, care se declară neutre, au căutat să menţină libertatea de navigaţie în zonă şi să sprijine celelalte naţiuni din Asia de Sud-Est afectate de pretenţiile teritoriale ale Chinei. Mai mult, în toamna lui 2015, SUA au semnalat că vor contesta suveranitatea Chinei şi au trimis nave militare şi avioane pentru a asigura accesul la principalele rute maritime şi aeriene.

    Pe de altă parte, chinezii şi-au susţinut pretenţiile prin demararea unor construcţii pe insulele din zonă şi prin patrule navale. Ambele părţi se acuză reciproc de „militarizarea“ zonei. În ultimii ani, imagini din satelit au demonstrat eforturile sporite ale Chinei de a revendica terenuri în zonă prin crearea de la zero a unor insule artificiale, construcţii de porturi sau instalaţii militare. Miza o reprezintă controlul navigaţiei, într-o zonă traversată de foarte multe linii comerciale, dar şi zăcămintele subterane de hidrocarburi. China extrage zilnic circa 4,3 milioane de barili de petrol, dar consumă de aproape trei ori mai mult, astfel că asigură două treimi din consum din importuri.

    Chinezii pretind, de departe, cea mai mare parte a teritoriului, delimitând această zonă prin nine-dash line (linia din nouă puncte), care apare marcată pe hărţile chineze, delimitând aproape toată Marea Chinei. Beijingul spune că deţine acele zone de câteva secole, când insulele Paracel şi Spratly au fost considerate parte integrantă a naţiunii chineze, susţinând că în 1947 s-a emis o hartă care demonstrează aceste afirmaţii. Cu toate acestea, criticile spun că linia din nouă puncte care apare pe hărţile chineze nu include coordonate şi, mai mult, nu este clar dacă statul chinez doreşte doar teritoriul terestru din cadrul liniei sau toate apele teritoriale.

    Vietnam contestă aprig contextul istoric al Chinei, spunând că vietnamezii s-au pronunţat în mod activ atât asupra Paracel, cât şi Spratly, încă din secolul al XVII-lea, având şi documentele care atestă cele spuse. Celălalt solicitant major în zonă este Filipine, care invocă proximitatea sa geografică pentru suveranitatea asupra insulelor Spratly. Atât Filipine, cât şi China revendică Scarborough Shoal (cunoscut sub numele de insula Huangyan în China) – o zonă aflată la distanţă de 100 de mile de Filipine şi 500 de mile de China. Malaiezia şi Brunei revendică, de asemenea, teritorii în Marea Chinei de Sud, care, după spusele lor, se încadrează în zonele proprii economice exclusive, după cum sunt definite de CNUDM – convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării. Brunei nu pretinde niciuna dintre insule în litigiu, dar Malaiezia susţine un număr mic de insule din arhipeleagul Spratly. China preferă negocierile bilaterale cu celelalte părţi, dar mulţi dintre vecinii săi susţin că dimensiunea şi influenţa Chinei îi dau un avantaj nedrept. Unele ţări susţin ca variantă corectă negocierea cu ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), o grupare regională de 10 membri, care este formată din Thailanda, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Brunei, Laos, Vietnam, Myanmar şi Cambodgia. China se opune, însă, şi acestei propuneri, în timp ce ASEAN este divizată asupra modului de soluţionare a litigiului.

    China şi SUA faţă-n faţă. Pretenţiile şi puterea crescândă a Beijingului au creat semne de întrebare şi panică Washingtonului, dar SUA au fost mult timp reticente în a se confrunta direct cu guvernul chinez, în special înainte de vizita preşedintelui chinez Xi Jinping în SUA. În cele din urmă, Obama a aprobat o operaţiune de libertate a navigaţiei – Freedom of Navigation Operation – FONOP. Operaţiunea a implicat o navă militară americană – distrugătorul USS Lassen – care a navigat în apele teritoriale ale Recifului Subi, demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Au existat în acest context multe dezbateri despre scopul exact al operaţiunii şi despre posibilitatea ca ea să fi fost executată în mod greşit, însă mesajul recepţionat în Beijing a fost clar: SUA nu se tem să îşi folosească puterea militară pentru a impune limite Chinei.

    Operaţiunea nu a determinat nicio confruntare militară între cele două mari puteri, însă două luni mai târziu un alt eveniment a stârnit controverse: un avion de spionaj american care patrula prin Marea Chinei de Sud a zburat accidental deasupra unei insule artificiale a Chinei. Imediat, un editorial instigator a apărut în Global Times, un puternic ziar naţionalist de stat, care solicita Chinei să se pregătească pentru o „confruntare militară“. Oficialii americani au dat vina pe vremea proastă, subliniind faptul că nu a fost vorba de o nouă operaţiune de libertate a navigaţiei. Beijingul a criticat evenimentul, dar militarii staţionaţi pe insula în cauză s-au abţinut de la acţiuni periculoase. Chiar dacă SUA şi China vor reuşi să evite un conflict direct în Marea Chinei de Sud, aceste dispute maritime îşi pot lăsa amprenta asupra relaţiilor dintre cele două mari puteri. SUA şi China au recunoscut că probleme globale pot fi rezolvate doar prin cooperarea dintre ele şi că menţinerea păcii este în avantajul ambelor. Reacţia relativ reţinută a Beijingului în urma operaţiunii navale americane demonstrează importanţa pe care liderii chinezi o acordă relaţiilor cu Washingtonul. Însă confruntări repetate în Marea Chinei de Sud ar putea crea o ruptură în această relaţie, cu consecinţe importante la nivel global. Dacă SUA şi China ar începe să se considere inamici şi ar porni o competiţie militară, economia mondială ar avea de suferit.

  • Primul trailer X-Men Apocalypse, lansat oficial – VIDEO

    S-a lansat primul trailer pentru X-men: Apocalypse, urmatorul şi ultimul capitol din franciza X-Men. În această nouă confruntare, echipa de mutanţi condusă de Charles Xaviour se luptă cu cel mai mare inamic de până acum, Apocalypse, primul mutant din lume.

    Acest nou film închide trilogia începută în 2011 cu X-men:First Class. În noul film, mutanţii, buni sau răi,  vor fi nevoiţi să-şi unească forţele împotriva lui Apocalypse, care nu vrea, nici mai mult, nici mai puţin, decât distrugerea rasei umane.

    Din echipa noului film fac parte actorii din celălalte două filme (Michael Fassbender, Jennifer Lawrence, James McAvoy etc) şi li se vor alătura Oscar Isaac, care va interpreta personajul negativ, dar şi Sophie Turner, cunoscută pentru rolul din Games of Thrones, sau Olivia Munn.

     

  • A deosebi modestia de capacul de canal

    De aceea a fost o surpriză pentru mine să citesc undeva despre o schimbare interesantă, zic eu. Este vorba de modul în care Google îşi angajează acum oamenii; veţi fi ţinând minte articolele pe care le întâlneai prin mai toate publicaţiile despre întrebările-capcană care sunt puse la interviul de angajare de la Google, de la forma capacelor de canal la numărul blonzilor din lume. Or’ Laszlo Bock, senior vice president of people operations la Google, vorbea despre lipsa de relevanţă a punctajelor obţinute în şcoli sau la teste, care nu prezic mare lucru despre evoluţia ulterioară a angajatului.

    Mai mult, Bock vorbea despre o creştere a numărului de angajaţi fără studii superioare la Google, care sunt acum 14% din total. Sigur, spune senior vice president, studiile şi rezultatele bune la teste nu fac rău, iar aptitudinile de programare şi cunoştinţele matematice sunt, pentru zona tehnică, ceva absolut necesar. Dar pentru orice fel de slujbă, primul lucru la care se uită acum angajatorii companiei este abilitatea cognitivă (nu IQ-ul, să fim înţeleşi), capacitatea de a învăţa, puterea de a procesa lucrurile rapid, din zbor, ştiinţa de a combina părticele disparate de informaţie.

    În continuare pe lista companiei se află leadershipul, şi nu într-o abordare tradiţională; vor colaborare cu echipa sau tăria de a preda conducerea cuiva mai potrivit într-un moment critic. Şi asta nu este totul. Vor modestie şi implicare. Simţ al responsabilităţii, al comuniunii cu echipa, ce poate face echipa în întregul ei, ştiinţa de a contribui fără să îţi însuşeşti merite. Modestia de a admite că mai ai de învăţat. Mulţi oameni comit o eroare de atribuire, zice senior vice president: dacă lucrurile merg bine este din cauză că sunt un geniu, dar dacă merg rău, este din cauza unui alt idiot.

    Pe scurt, Bock spune că excepţionalitatea fiinţei umane nu ţine cont musai de pregătire, ci trebuie descoperită şi pusă la lucru.Mi se pare o reţetă interesantă, într-o lume cu apucături din ce în ce mai hedoniste şi care uită de fleacuri burgheze precum cumpătarea, prudenţa, munca tenace, o idee bună şi o marfă folositoare celorlalţi. Credem că banii rezolvă totul, şi uităm de alte atribute menite să mişte societatea – credinţa în valorile enumerate mai sus, manierele, statutul.

    Ne lipseşte o autodefinire a conştiinţei de sine. Aplaudăm comportamente haotice sau deviante, fără o ordine şi o segmentare de obiceiuri, năzuinţe şi aspiraţii. Acesta este şi unul din motivele pentru care a devenit aproape o modă să ne văităm: când nu prea ştii ce-ţi doreşti şi cum să ajungi acolo, nici nu ştii când să fii mulţumit că ţi-ai atins obiectivul.

    Puterea de a deosebi între modestie şi forma capacului de canal.
    Tabloul pe care vi-l prezint este un autoportret al Laviniei Fontana, prima pictoriţă recunoscută a lumii, prima femeie care a pictat nuduri feminine şi mamă a 11 copii, dintre care a îngropat, din păcate, opt. Autoportretul, una din capodoperele sale, a fost realizat pentru contele Zappi din Imola, socrul ei, dar înainte de mariaj. Puteţi deosebi mesajul ascuns al tabloului: în partea dreaptă, sus, se vede şevaletul care acoperă cumva lada de zestre din colţ. Lavinia îi spunea contelui că este bogată, dar nu în valori lumeşti, ci în talente; era, dacă vreţi, un soi de interviu de angajare.
     

  • Când vrei să impozitezi ceea ce nu te-a preocupat

    Natura umană este uluitoare; modul în care oamenii aleg să acţioneze, ignorând realitatea şi alegând orice altceva în afara soluţiei logice, este o manifestare fascinantă şi, dacă nu ar avea efecte asupra societăţii, ar fi distractiv. Dar de multe ori efectul este distructiv.

    Să încerc să explic: crowdfundingul este o industrie care a ajuns să valoreze miliarde de dolari, înregistrând în ultimii 4 ani o creştere de 167%. Principalele calităţi sunt eliminarea distanţelor şi testarea produselor sau ideilor chiar înainte de a prinde viaţă. Distanţele: am citit un studiu care releva că în general între un antreprenor sau un artist începător, care ar avea nevoie de finanţare, şi un potenţial investitor există în medie o distanţă de 5.000 de kilometri. Chiar în epoca internetului 5.000 de kilometri este o distanţă prohibitivă, în măsură să stingă orice elan investoricesc.

    Doi, publicul decide ce îi place sau nu, ce îl atrage sau nu, iar reacţia oamenilor este crucială pentru orice idee, afacere sau antreprenor. În cazul în care ideea prinde, ai deja o bază de plecare, o mulţime care îţi poate asigura resursa iniţială de hype.

    În al treilea rând, fără legătură cu cele de mai sus, banii. Crowdfundingul este o industrie în plină expansiune; am văzut estimări, poate mai vechi, de peste 5 miliarde de dolari şi altele, recente, de peste 16 miliarde de dolari; chiar şi varianta pesimistă, de 5 miliarde, tot este extrem de relevantă – toate acele mici afaceri şi proiecte au obţinut finanţări facile, fără bătaie de cap, acte şi evaluări bancare. Dar Europa nu înseamnă chiar aşa de mult: fără Marea Britanie, unde crowdfundingul, influenţat, desigur de Statele Unite, este în plină expansiune, iar numărul platformelor este dublu faţă de a doua clasată europeană, Franţa, bătrânul continent contabilizează doar 620 de milioane de euro (iar Marea Britanie, singură, 2,3 miliarde de euro). Piaţa pe care vor europenii să o impoziteze, aşa-numita “reward-based crowdfunding”, a adunat anul trecut 120 de milioane de euro. 

    Cred că avem aici un soi de dimensiune culturală, fragmentarea restului Europei contrastând cu pragmatismul anglo-saxon. Şi cu moduri diferite de a privi lucrurile: Congresul american a ales să sprijine prin măsuri legale strângerea de fonduri de acest tip, în timp ce, iată, europenii se gândesc să impoziteze ceea ce nu i-a preocupat.
    Fără crowdfunding, proiecte importante, de genul Nest, Oculus sau Pebble Watch (care a adunat 30 de milioane de dolari), poate că nu ar fi fost posibile. Punând o piedică de genul taxării, câte proiecte europene vor fi eliminate, câţi investitori descurajaţi şi câte start-up-uri de potenţial succes se vor prăpădi? Cât va pierde Europa în ansamblu impozitând 120 de milioane de euro acum şi renunţând la efectul pe care cele 120 de milioane l-ar avea în timp asupra economiei şi pieţei muncii?

    La un moment dat un economist, un fizician şi doi studenţi au emis o parabolă, cea a maimuţelor şi copacilor, pe care am mai prezentat-o cu ceva vreme în urmă. Şi-a păstrat actualitatea: spaţiul de producţie este pădurea, fructele copacilor sunt bunurile, antreprenorii sunt maimuţele. Ţările, pădurea, se dezvoltă pe măsură ce maimuţele trec dintr-un copac în altul, din zonele sărace ale pădurii în cele mai productive, cu fructe mai mari. Dar, pentru a uşura mersul maimuţelor, ar trebui ca pădurea să aibă o anume densitate, iar distanţele dintre copaci să permită maimuţelor să facă salturi uşoare. Echipa de cercetători crede că tocmai în nordul bogat al lumii pădurea are o dispunere inegală, există zone unde concentraţia de arbori este mult prea mare şi alternează cu „luminişuri” ce blochează drumul maimuţelor (gândiţi-vă aici la tot ansamblul de control, birocratic, ce funcţionează în Europa).

     

  • Poker pe dezbrăcate cu maşinile

    Cercetătorii de la Carnegie Mellon University au pus la punct un program numit Claudico, iar acesta a jucat 80.000 de mâini cu patru jucători profesionişti de poker, Doug Polk, Dong Kim, Bjorn Li şi Jason Les. Premiul pentru oameni a fost de 100.000 de dolari; pentru maşină, nu ştiu.

    Oamenii de ştiinţă spun că pokerul a devenit un soi de benchmark pentru studiile privind inteligenţa artificială, „ceea ce a fost odată şahul“, zice unul dintre ei şi asta e o afirmaţie cu multe înţelesuri, care ar trebui să dea de gândit. Întrecerea a început pe 25 aprilie şi s-a terminat pe 8 mai; oamenii, trebuie să spun din capul locului, au câştigat, înregistrând un plus de 730.000 de dolari. Pare o sumă importantă, dar în timpul celor 80.000 de mâini jucate valoarea totală a mizelor a ajuns la 170 de milioane de dolari, bani virtuali, desigur, aşa că valoarea premiului se înscrie, în aceste condiţii, mai degrabă în marja de eroare. De fapt se poate spune că victoria este a maşinii; computerul a blufat şi a jucat în aşa fel încât cei patru profesionişti nu au putut descoperi în strategia sa vreo slăbiciune pe care să o exploateze.

    Ceea ce înseamnă, iarăşi spun, o victorie a computerului. Şi este acesta semnalul că se dezvoltă ceea ce economistul şi profesorul universitar Alex Tabarrok numeşte „inteligenţa opacă“, cu algoritmi care devin atât de sofisticaţi încât oamenii nu pot înţelege ce fac aceştia de fapt şi unde diferenţa dintre logică şi imbecilitate nici nu mai poate fi deosebită. În jocul de poker au fost mâini pe care Doug Polk spunea că nu le-a înţeles: „să mizezi 19.000 de dolari ca să câştigi 700 este ceva ce niciun om nu ar face“.

    Riscul de a pierde suma aceea mare de bani este prea mare, iar posibilitatea de a câştiga câteva sute nu justifică acţiunea. Dar asta este gândire tipic umană.

    Şi mai pot da un exemplu: este vorba de curierii de la UPS care sunt îndrumaţi de un algoritm pe numele său Orion. Iar experienţa este frustrantă pentru oameni, care nu pot înţelege logica software-ului, de ce sunt puşi să facă o livrare într-un cartier dimineaţă, să meargă apoi în alte zone şi să se întoarcă spre seară în primul cartier pentru o altă livrare. Probabil că sunt aici câştiguri în timp şi bani accesibile maşinii, dar pe care omul nu le înţelege. Şi din nou ne putem întoarce la diferenţa infimă dintre logică şi imbecilitate.

    În 1985 Gari Kasparov învingea fără probleme 32 de computere la şah. 11 ani mai târziu, învingea supercomputerul Deep Blue. Un an mai târziu, în 1997, IBM dubla puterea de calcul al lui Deep Blue şi Kasparov pierdea. Astăzi există în magazine programe care pot învinge un mare maestru fără probleme. Asta pentru că numărul de mutări posibile este, în şah, de 10 la puterea 40, iar numărul jocurilor posibile 10 la puterea 120. Imens dar limitat, totuşi. Puterea imensă de calcul a maşinii a depăşit talentul jucătorului uman. Iar şahul nu mai este acum un joc tocmai la modă, pentru că maşinile l-au dezbrăcat de mister; pentru că maşina te poate anunţa, rece, că te face mat în 10, 100 sau 200 de mutări. Gândirea tipic umană nu a mai avut loc.

    Şi mă gândesc că oamenii au ratat ţinta reală, o maşină care să joace şah sau poker nu ca o maşină, ci ca un mare maestru sau ca un profesionist.

    „Îndrăgostiţii“ lui René Magritte îmi par a ilustra bine tema.

  • Când giganţii se copiază unii pe alţii: războiul maşinilor 
fără şofer

    Google Ventures, divizia responsabilă de investiţii a companiei fondate de Sergey Brin şi Larry Page, a investit 258 de milioane de dolari în Uber în august 2013. Era cea mai mare investiţie de până atunci, iar analiştii au văzut mişcarea ca un prim pas către preluarea companiei de către Google. De ce a fost însă una dintre cele mai valoroase companii din lume atât de interesată de o aplicaţie?

    Pentru că Uber este o aplicaţie ce permite utilizatorilor să folosească maşini private în regim de taxi. Mai exact, odată ce contul a fost creat, utilizatorul poate cere o maşină în oricare din oraşele în care Uber operează. Şoferii, în mare parte oameni obişnuiţi care caută surse alternative de venit, nu sunt angajaţi, dar plătesc un comision către companie pentru a putea fi listaţi. Plata se face prin telefon, astfel că serviciile pot fi apelate şi atunci când utilizatorul nu dispune de bani cash, iar acesta este unul dintre motivele pentru care Uber este o aplicaţie atât de populară.

    De la lansarea în San Francisco în 2009, Uber s-a extins în peste 130 de oraşe din 37 de ţări. Cea mai recentă rundă de finanţare a adus 1,4 miliarde dolari în conturile Uber; astfel, evaluat la 20 de miliarde de dolari, Uber este acum cel mai valoros start-up finanţat de investitori. ”Prin creştere şi expansiune, compania a evoluat de la un start-up banal din Silicon Valley la un mod de viaţă pentru milioane de oameni din toată lumea„, anunţau cei de la Uber în 2014.

    Informaţia potrivit căreia Google va oferi un serviciu similar de transport, folosind maşinile autonome, a fost dezvăluită de către cei de la Bloomberg. Google nu a dorit, până în prezent, să confirme anunţul, dar reprezentanţii nu au ascuns niciodată intenţia de a revoluţiona ideea de transport prin dezvoltarea şi producţia maşinilor autonome. Larry Page a anunţat recent că proiectul mai are nevoie de cel mult cinci ani până să poată deveni un produs de serie.

    Un anunţ important a fost făcut în ianuarie de Chris Urmson, managerul în cadrul diviziei de cercetare Google, în cadrul salonului auto de la Detroit. ”Ne gândim la modul în care aceste maşini ar putea îmbunătăţi viaţa oamenilor, iar variantele sunt multe„, a spus Urmson. ”Tehnologia îi permite unei persoane să cheme maşina şi apoi să îi spună unde trebuie să ajungă.„

    Discursul lui Urmson a atras atenţia celor de la Uber, pentru că Google este o companie cu resursele necesare pentru a dezvolta orice proiect. Mai mult, aplicaţia Uber se bazează în mare măsură pe Google Maps, iar pierderea accesului şi implicit folosirea altor variante inferioare calitativ, precum Map Quest sau Apple Maps, ar duce la şi mai multe probleme.

    Uber încearcă să găsească un răspuns pe măsură, aşa că la scurt timp după, Travis Kalanick a anunţat parteneriatul cu universitatea Carnegie Mellon în vederea dezvoltării unui centru de studii în Pittsburgh. Scopul acestuia este dezvoltarea maşinilor autonome, care să nu mai necesite şoferi. Între cele două companii se dă astfel o luptă în tăcere, însă o luptă care are ca miză miliarde de dolari.

    Un alt aspect care rămâne de stabilit, în opinia analiştilor de la TechCrunch, este posibilitatea legală de a folosi maşinile autonome, pentru că în acest moment doar câteva regiuni din Statele Unite permit accesul maşinilor fără şoferi pe străzi.

    În orice caz, pentru oamenii de rând, competiţia dintre companii nu poate fi decât benefică. Cine va reuşi primul să dezvolte un sistem autonom ce permite transportul persoanelor este mai puţin important; rezultatul va fi însă spectaculos.

  • Problema neaşteptată care ar putea scoate iPhone 6 Plus din magazine. “La cât costă, e inacceptabil să se întâmple aşa ceva”

    Utilizatorii iPhone 6 Plus par să se confrunte cu o problemă neaşteptată. Mai multe publicaţii au prezentat exemple de oameni care şi-au lăsat telefonul în buzunar în timp ce conduceau sau pur şi stăteau jos, pentru a descoperi ulterior că acesta este îndoit.

    Nu este ceva nou, deoarece şi în cazul iPhone 5 au existat astfel de probleme, însă ecranul de 5,5 inci pare să fie în mod special vulnerabil. Numeroşi utilizatori au postat filme sau imagini pe reţelele de socializare, prezentând telefoane îndoite şi ecrane distorsionate.

    “Am fost acum câteva zile la nunta unor prieteni din alt oraş”, povesteşte unul dintre clienţii Apple. “Am condus cu totul opt ore, iar a doua zi dimineaţa am observat că ecranul era îndoit, iar carcasa din aluminiu la fel. La preţul cu care se vinde, e inacceptabil să se întâmple aşa ceva.”

    Acesta este primul an în care Apple lansează două variante diferite de telefon. „iPhone 6 şi iPhone 6 Plus reprezintă ceva unic în istoria Apple“, a declarat Tim Cook în timpul lansării de la Flint Center for the Performing Arts.

    iPhone 6 are un ecran Retina HD de 4,7 inchi, adică o zonă de vizionare cu 38% mai mare decât în cazul iPhone 5S. Versiunea Plus are un ecran chiar mai mare, de 5,5 inchi şi o zonă de vizionare mărită cu 88% faţă de 5S şi un număr de pixeli de trei ori mai mare. Alte noutăţi se regăsesc în zona de hardware, cu o nouă cameră foto, un nou procesor şi spaţii de stocare record, de până la 128 GB.

     

  • Guvernul David Cameron, confruntat cu cea mai mare grevă de la începerea mandatului

     Profesori, pompieri, angajaţi la metrou şi funcţionari municipali sunt chemaţi joi să participe la mişcarea de protest, care se pare că nu va genera perturbări majore.

    O serie de manifestaţii sunt programate la Londra, în Piaţa Trafalgar şi în faţa Parlamentului britanic.

    Sute de şcoli erau închise joi dimineaţă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Băiatul care a lucrat jumătate din viaţă la un joc

    Adam Butcher a început să programeze la vârsta de 12 ani, iar unul dintre primele sale proiecte a fost jocul Tobias. A lucrat la numeroase alte proiecte de.a lungul timpului, însă a continuat să dezvolte Tobias, sperând că într-o bună zi îl va putea lansa. Şi a reuşit, 13 ani mai târziu. “Dacă mă gândesc în urmă, cred că aproape jumătate din viaţă am lucrat la acest proiect”, spune Butcher.

    Anii au trecut, iar Butcher a început să se confrunte cu diverse probleme: tehnologia evolua, limbajele de programare se modificau iar lumea începea să folosească tot mai mult consolele mobile de jocuri. Interfaţa jocului a fost schimbată de peste zece ori, după cum povesteşte chiar Adam Butcher, însă stilul jocului a rămas acelaşi.

    Unul din elementele la care programatorul a trebuit să renunţe a fost lungimea jocului. Iniţial, povestea avea câteva capitole în plus, însă Butcher crede că nu ar fi reuşit niciodată să ducă proiectul la sfârşit: “Mi-am dat seama că e ok să mai renunţ la câteva nivele, pentru că altfel ar mai fi durat probabil încă pe atât să le fac pe toate.”

    A lucrat timp de 13 ani la joc, lansându-l la începutul lunii iunie. Produsul este distribuit gratuit şi poate fi descărcat de pe tobiasgame.co.uk.