BusinessMagazin

Tag: alegere

  • Cum a ajuns un actor de comedie preşedintele unui stat european

    Un „pirat” toată viaţa lui, aşa cum le spune el celor pricepuţi la a exploata oportunităţile, Igor Kolomoiski a făcut în tinereţe bişniţă cu electronice aduse de la Moscova în Ucraina în vremea prăbuşirii Uniunii Sovietice, scrie revista The New Republic. Apoi a pus pe ruinele URSS bazele unei mici bănci, PrivatBank, care între timp a devenit cea mai mare din Ucraina. La succesul acesteia a contribuit nu doar inspiraţia de afaceri, ci şi, dacă ar fi de crezut autorităţile ucrainene, ceva fraudă. Kolomoiski a supravieţuit ambelor revoluţii din Ucraina, din 2004 şi 2014, a devenit miliardar, iar când Ucraina era invadată de trupele ruseşti, în 2014, el a creat şi finanţat o armată care să o apere. O parte din afacerile sale erau în Crimeea ocupată de militarii ruşi. Ca lord al războiului în estul devastat de conflict, a pus recompense uriaşe pe capetele liderilor militari ruşi. Unul din batalioanele finanţate de el, Azov, este cunoscut ca incubator de extremism de dreapta, adică de neonazism. 

    Preşedintele Petro Poroşenko i-a retezat avântul. L-a concediat din funcţia de guvernator al regiunii Dnepropetrovsk, din est, cea mai importantă din punctul de vedere al industriei, i-a naţionalizat banca şi a încercat să taie picioarele imperiului energetic al oligarhului. Sub asediu, Kolomoiski a decis că actorul de comedie Vladimir Zelenski, vedeta unei reţele de televiziune pe care o deţine, trebuie să devină preşedinte.  Iar planul i-a reuşit. Zelenski este un nou venit în politică, dar are în spate un om influent şi puternic aflat în luptă disperată pentru imperiul său de afaceri, un imperiu ale cărui urme se văd din Rusia, unde are afaceri cu petrol şi gaze naturale, până în SUA, unde este investigat pentru posibile infracţiuni financiare şi a stârnit două  mici scandaluri politice. 

    Trei lucruri definesc un oligarh, spune Dmitro Iablonovski, directorul adjunct al Centrului pentru Strategia Economică, un think tank din Kiev: instituţiile media deţinute, interesele de afaceri semnificative şi o influenţă politică substanţială. În prezent cinci dintre cei mai bogaţi oameni din Ucraina, inclusiv Kolomoiski şi Poroşenko, controlează o parte considerabilă din instituţiile şi resursele ţării – de la partide politice şi posturi de televiziune la oţelării, gaze şi…ciocolată. „Oligarhii sunt statul“, concluzionează Iablonovski.

    Reţeaua de oligarhi a început să se dezvolte în anii 1990 sub fostul preşedinte Leonid Kucima şi a înflorit în era postsovietică, potrivit lui Mihail Minakov, un asociat la Centrul Wilson. Clanurile de oligarhi s-au luptat între ele până când unul a câştigat şi a candidat pentru preşedinţie – Viktor Ianukovici. În 2004, ucrainenii au ieşit în stradă în ceea ce este cunoscut ca revoluţia portocalie din Ucraina şi au rupt reţeaua oligarhilor.

    Însă Ianukovici a reuşit din nou să-şi consolideze puterea, până când ucrainenii, exasperaţi de tendinţele sale proruse, l-au alungat definitiv în 2014. În acea vreme au existat rapoarte bine fundamentate despre „o întâlnire la Viena şi o înţelegere a oligarhilor în care aceştia au decis să se unească şi să sprijine un singur candidat, pe Poroşenko“, povesteşte Minakov. Atunci când separatiştii sprijiniţi de ruşi au invadat estul Ucrainei şi Crimeea în 2014, oligarhii ţării s-au aliat ca liderii feudali, protejându-şi ţara – sau profiturile lor. Preşedintele în exerciţiu de atunci, Oleksandr Turcinov, l-a numit pe Kolomoiski guvernatorul oblastului Dnepropetrovsk, unde omul de afaceri a cheltuit 10 milioane de dolari pentru a-şi crea propria armată privată care să lupte împotriva ruşilor. Însă în ascensiunea sa Kolomoiski s-a ciocnit cu statul ucrainean.

    Poroşenko, proaspăt ales preşedinte, l-a concediat pe Kolomoiski, care şi-a explicat îndepărtarea ca pe un dezechilibru în sistemul oligarhic. „Când aveţi o coaliţie care constă din două facţiuni gigantice şi trei grupări mici, veţi obţine lupte de coaliţie“, a explicat Kolomoiski pentru The Washington Post. „Eu sunt angajatul lui Poroşenko, dar am acţionat ca un egal al său. Iar acest lucru a fost un disconfort pentru el.“

    Concurenţa dintre oligarhi s-a intensificat pe măsură ce corupţia şi războiul din estul Ucrainei slăbeau ţara. Între timp, în interiorul ministerului de finanţe al Ucrainei au apărut îngrijorări că perla lui Kolomoiski, PrivatBank, nu mai este sustenabilă. Timp de aproximativ zece ani, PrivatBank a fost implicată într-o „fraudă la scară largă şi coordonată“, care s-a concentrat în jurul departamentului său de credite, potrivit guvernului de la Kiev. PrivatBank ar fi acordat prin această schemă împrumuturi propriilor acţionari care ar fi trebuit să le ramburseze prin alte împrumuturi date de bancă tot lor şi tot aşa.

    În linişte, ministerul de finanţe şi-a împărtăşit îngrijorările legate de fraudă cu managerii de la PrivatBank. În vara anului 2016, Poroşenko era îndemnat să naţionalizeze PrivatBank, potrivit unor oficiali ai guvernului ucrainean.

    Preşedintele a amânat decizia luni de zile datorită puterii politice a lui Kolomoiski. În decembrie, Poroşenko era gata să semneze preluarea PrivatBank de către banca centrală, dar în ministerul de finanţe creştea teama că Kolomoiski s-ar putea răzbuna: PrivatBank avea 26.000 de angajaţi, reprezenta 30% din sistemul bancar şi procesa 75% din plăţile din Ucraina, potrivit unei surse din ministerul de finanţe. „Nu ştiam dacă Kolomoiski avea butonul roşu pentru oprirea operaţiunilor băncii şi dacă l-ar folosi cu doar două săptămâni înainte de sărbătorile de Crăciun pentru a bloca ţara.“ Mai târziu oligarhul a dovedit că poate bloca şi prin alte mijloace ţara: el deţine singura fabrică de clor pentru purificarea apei potabile din Ucraina. Şi n-a ezitat să închidă producţia.

    Guvernul ucrainean a naţionalizat PrivatBank pe 18 decembrie. Kolomoiski a cedat puterea fără incidente, iar Poroşenko a fost lăudat de comunitatea internaţională, mai ales de americani. În Statele Unite şi în alte ţări occidentale, Poroşenko a fost deseori privit ca un oligarh binevoitor. El şi-a făcut miliardele achiziţionând o fabrică de dulciuri de la stat în timpul dezintegrării Uniunii Sovietice. Campania sa pentru preşedinte din 2014 s-a bazat pe ideea că o persoană ca el ar putea să se ridice deasupra corupţiei. Dar chiar şi cei care au lucrat pentru Poroşenko spun că ceva s-a schimbat în anul de după victoria din alegeri, efortul său de reformă îngheţând în 2015. Promisiunea din campanie de înfiinţare a unui tribunal anticorupţie a fost îndeplinită abia după prima rundă a alegerilor pentru preşedinte din 2019, când toate sondajele de preferinţe politice arătau că Zelenski va câştiga. Investigaţii de presă au arătat în repetate rânduri că aliaţii lui Poroşenko beneficiază de pe urma faptelor de corupţie. „Poroşenko era foarte capabil să creeze acest baraj de fum pentru Occident şi apoi să îndeplinească aproximativ 15% din ce le promite“, spune John Lough, cercetător la Chatham House. „Uitaţi-vă la Agenţia Naţională pentru Prevenirea Corupţiei, a cărei sabotare a permis-o.”

    Într-o ţară în care personajele corupte sunt o obişnuinţă, prezenţa proaspătă a lui Zelenski a fost o schimbare binevenită, deşi actorul a refuzat în general să dea detalii despre planurile sale politice. Nici după ce a câştigat cursa pentru preşedinţie acestea nu au devenit mai clare.

    Ideea că încercarea lui Zelenski de a cuceri poziţia de preşedinte are de-a face cu răzbunarea lui Kolomoiski pe Poroşenko pentru naţionalizarea PrivatBank a fost prezentă de la începutul cursei electorale. Dovezile directe lipsesc, dar există alte indicii care pot susţine teoria. Zelenski, în afară de faptul că este angajatul lui Kolomoiski şi un star (bogat) al televiziunilor pe care acesta le deţine, a beneficiat de un timp de antenă semnificativ de la ele, mai ales în zilele de dinaintea alegerilor.

    Atât Zelenski, cât şi Kolomoiski neagă complotul, actorul asigurând că nu-i va da PrivatBank înapoi lui Kolomoiski, iar oligarhul spunând că dacă guvernul vrea să păstreze PrivatBank, o poate face. Însă Kolomoiski este un maestru al manevrelor din umbră. Americanii au aflat-o pe pielea lor. În toamna anului 2017, o pereche de lobbyişti americani au pus în scenă o audiere falsă chiar la Congres, în subsolul Capitolului, în care au acuzat un fost bancher central din Ucraina de o faptă de corupţie odiosă, notează The Daily Beast. Un post TV ucrainean a difuzat evenimentul de acolo, susţinând că aceea este dovada că Congresul Statelor Unite a investigat acuzaţiile (ceea ce nu era adevărat).

    Finanţatorul aparent al audierii a fost Kolomoiski. În 2018 a fost descoperită o altă legătură aparentă între oligarhul ucrainean şi politica americană. O serie de companii care au legătură cu Kolomoiski l-au angajat pe avocatul Robert Powell, soţul (pe atunci) candidatului democrat pentru Camera Reprezentanţilor Debbie Mucarsel-Powell. Doar una dintre aceste firme i-a plătit lui Powell cel puţin 700.000 de dolari pe parcursul a doi ani, arată documente publice. Mucarsel-Powell a intrat în Congres anul acesta.

  • Cronica de film: Brexit, mai mult documentar decât film – VIDEO

    Filmul Brexit, avându-l în rolul principal pe Benedict Cumberbatch, explică toate strategiile folosite de tabăra pro-Brexit pentru a convinge oamenii de rând că Regatul Unit e mai puternic în afara UE.

    Recunosc că unele informaţii îmi erau necunoscute, dar dincolo de asta, filmul pare mai degrabă un documentar cu momente menite să-ţi amintească că urmăreşti totuşi un film şi nu un buletin extins de ştiri de pe BBC.
    Am fost tentat să scriu că înclinaţiile anti-Brexit ale celor care au realizat filmul sunt evidente; mi-am amintit, apoi, că nu a prea mai rămas nimeni care să fie ferm convins de beneficiile procesului în cauză.
    Detaliez: de-a lungul istorisirii, cei care au pledat pentru Brexit sunt prezentaţi ca personajele negative şi, pe alocuri, chiar lipsite de inteligenţă, în vreme ce aparţinătorii taberei Remain apar ca nişte luptători împotriva demagogiei şi a unui viitor sumbru. În realitate, însă, lucrurile nu au stat chiar aşa; este adevărat că cei care au susţinut Brexitul au manipulat date pentru a-şi susţine mesajul, dar să nu uităm că întreaga tragicomedie britanică a plecat de la orgoliul de nestăvilit al lui David Cameron.
    Mă întorc la film şi trebuie să remarc prestaţia excelentă a lui Cumberbatch, care joacă rolul Dominic Cummings, cel care a pus la cale toată strategia pro-Brexit. Sunt obişnuit însă cu prestaţiile sale excelente, aşa că trec la actorul care m-a surprins într-un mod plăcut: Paul Ryan, un actor de televiziune cvasinecunoscut în România, îl întruchipează excelent pe Nigel Farage, liderul UKIP. Poate vi-l amintiţi: e cel care a militat pentru Brexit, dar a dispărut atunci când s-a pus problema să preia rolul de prim-ministru de la Cameron.
    Ryan se achită de sarcină extrem de bine, lăsându-te cu sentimente mixte faţă de Farage: atât ură, cât şi un soi de simpatie pentru un om care pare depăşit de ceea ce a pus în mişcare.
    Brexit e un film simplu, lansat la momentul oportun pentru a atrage atenţia. Nu e o reuşită cinematografică, pentru că stilul documentar în care e realizat nu te poate captiva cu adevărat. Pentru cei care sunt însă curioşi ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi fatidică de 23 iunie 2016, filmul e o bună sursă de informare.

    Notă: 6/10

  • King. Stephen King. – VIDEO

    Stephen King este, fără doar şi poate, unul dintre cei mai prolifici scriitori din punctul de vedere al numărului de texte transpuse pe marele ecran. Şi chiar dacă este cunoscut mai ales pentru poveştile de groază precum The Mist, Carrie, Dark Tower sau Salem’s lot, King este şi autor al unor capodopere precum The Shining sau The Shawshank Redemption – cel din urmă considerat de mulţi, printre care şi subsemnatul, unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată.

    Povestea din Pet Sematary începe atunci când familia Creed se mută într-o nouă casă în oraşul Ludlow din Maine, Statele Unite. O casă minunată, dar cu anumite probleme: o autostradă care trece prin faţa porţii şi un cimitir de animale în spatele locuinţei.

    Urmează o serie de accidente nefericite, ceva înmormântări şi reveniri la viaţă. Nu am povestit tot filmul, ci doar elementele întâlnite în prima jumătate de oră.

    După cum scriam în primele rânduri, aceasta nu este prima versiune cinematografică a lui Pet Sematary; un prim film a fost lansat în 1989, dar calitatea a lăsat mult de dorit. Versiunea 2019 e mai bună, dar nu reuşeşte totuşi să inducă spectatorului starea de groază cu care rămâi în cazul altor filme – The Shining e un bun exemplu în acest sens.

    Păstrând mare parte din scenariul imaginat de King, regizorii acestui film au încercat totuşi să includă propriile idei, modificând în special finalul filmului. Dar King nu a vândut peste 350 de milioane de exemplare degeaba, aşa că intervenţia celor doi regizori e mai degrabă nefericită.

    Nu este neapărat genul de film la care să analizez prestaţia actorilor, dar prezenţa lui Jason Clarke, un actor extrem de talentat, pare uşor lipsită de sens. Nu că prestaţia sa ar fi una slabă, din contră, dar momentele în care el îşi poate etala abilităţile sunt prea puţine.

    Deşi multe dintre operele lui King au fost deja ecranizate, puţine reuşesc să implice spectatorul în acelaşi fel în care cărţile îşi implică cititorul.
    Într-adevăr, citind cărţile lui Stephen King intri parcă într-o lume întunecată, violentă, unde pericolele pândesc la tot pasul. Capacitea minţii umane de a imagina tot ceea ce şi-a imaginat şi King rămâne încă ceva ce realizatorii de film nu pot imita.

    În concluzie, nu vorbim de cea mai bună adaptare a unei poveşti de Stephen King, dar nici de una pe care să o ignoraţi. Dacă sunteţi fani ai genului, Pet Sematary poate fi o opţiune bună pentru un drum la cinema.

    Nota: 6,5/10

  • King. Stephen King. – VIDEO

    Stephen King este, fără doar şi poate, unul dintre cei mai prolifici scriitori din punctul de vedere al numărului de texte transpuse pe marele ecran. Şi chiar dacă este cunoscut mai ales pentru poveştile de groază precum The Mist, Carrie, Dark Tower sau Salem’s lot, King este şi autor al unor capodopere precum The Shining sau The Shawshank Redemption – cel din urmă considerat de mulţi, printre care şi subsemnatul, unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată.

    Povestea din Pet Sematary începe atunci când familia Creed se mută într-o nouă casă în oraşul Ludlow din Maine, Statele Unite. O casă minunată, dar cu anumite probleme: o autostradă care trece prin faţa porţii şi un cimitir de animale în spatele locuinţei.

    Urmează o serie de accidente nefericite, ceva înmormântări şi reveniri la viaţă. Nu am povestit tot filmul, ci doar elementele întâlnite în prima jumătate de oră.

    După cum scriam în primele rânduri, aceasta nu este prima versiune cinematografică a lui Pet Sematary; un prim film a fost lansat în 1989, dar calitatea a lăsat mult de dorit. Versiunea 2019 e mai bună, dar nu reuşeşte totuşi să inducă spectatorului starea de groază cu care rămâi în cazul altor filme – The Shining e un bun exemplu în acest sens.

    Păstrând mare parte din scenariul imaginat de King, regizorii acestui film au încercat totuşi să includă propriile idei, modificând în special finalul filmului. Dar King nu a vândut peste 350 de milioane de exemplare degeaba, aşa că intervenţia celor doi regizori e mai degrabă nefericită.

    Nu este neapărat genul de film la care să analizez prestaţia actorilor, dar prezenţa lui Jason Clarke, un actor extrem de talentat, pare uşor lipsită de sens. Nu că prestaţia sa ar fi una slabă, din contră, dar momentele în care el îşi poate etala abilităţile sunt prea puţine.

    Deşi multe dintre operele lui King au fost deja ecranizate, puţine reuşesc să implice spectatorul în acelaşi fel în care cărţile îşi implică cititorul.
    Într-adevăr, citind cărţile lui Stephen King intri parcă într-o lume întunecată, violentă, unde pericolele pândesc la tot pasul. Capacitea minţii umane de a imagina tot ceea ce şi-a imaginat şi King rămâne încă ceva ce realizatorii de film nu pot imita.

    În concluzie, nu vorbim de cea mai bună adaptare a unei poveşti de Stephen King, dar nici de una pe care să o ignoraţi. Dacă sunteţi fani ai genului, Pet Sematary poate fi o opţiune bună pentru un drum la cinema.

    Nota: 6,5/10

  • Cum arată cel mai mare aquapark din România. Este şi cea mai mare investiţie publică de acest fel din ţară – GALERIE FOTO – VIDEO

    Deschis în 2016 cu o investiţie de 20 de milioane de euro, jumătate asiguraţi din fonduri europene, aquaparkul Nymphaea din Oradea reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte care au contribuit la dezvoltarea oraşului din nord-vestul ţării. 

    Este, totodată, şi cea mai mare investiţie publică de acest fel din România. Liviu Andrica, directorul general al Administraţiei Domeniului Public Oradea, în întreţinerea căreia se află aquaparkul Nymphaea, spune că această locaţie a fost aleasă datorită poziţionării şi a resursei naturale de apă geotermală.

    În 2017, cifra de afaceri realizată de aquaparkul Nymphaea a fost de 14 mili­oane de lei (3,2 mil. euro), iar profitul s-a ridicat la 4,8 milioane de lei (1,04 mil. euro). Potrivit lui Andrica, previziunile sunt optimiste şi pentru anul acesta: în primul semestru al lui 2018 cifra de afaceri a crescut cu 32% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar profitul realizat în prima parte a anului înregistrează o creştere de aproape 90% faţă de perioada similară din 2017.

    Aquaparkul Nymphaea are în prezent 91 de angajaţi. Anual, reprezentanţii parcului continuă să investească între 70.000 şi 100.000 de euro, bani direcţionaţi mai ales spre dotarea cu aparatură specifică activităţii de întreţinere şi curăţenie, dar şi pentru promovare; anul acesta, valoarea investiţiilor bugetate este de 100.000 de euro, dintre care o parte vor fi dedicaţi construirii de noi spaţii de alimentaţie publică şi echipamente de divertisment. „Dorim să dezvoltăm partea de divertisment oferit clienţilor, prin organizarea unor evenimente pentru copii şi tineri: spectacole şi concerte”, spune Andrica.

    În timpul săptămânii, aquaparkul înregistrează zilnic în jur de 600 de clienţi, iar în timpul weekendului, în sărbătorile legale şi în minivacanţe, numărul acestora urcă până la 1.500. „Clienţii noştri sunt, în general, persoane active, din toate categoriile de vârstă, media fiind de 25-30 de ani”, spune reprezentantul parcului. În ceea ce priveşte clienţii străini, de la deschidere până în prezent, numărul acestora a fost destul de mic, reprezentând un procentaj de doar 2-3% din total.

    Nymphaea este deschis pe toată durata anului. În intervalul mai-septembrie funcţionează atât partea interioară cât şi cea exterioară, iar în perioada octombrie-aprilie, doar partea de interior, dotată cu opt bazine, patru tobogane, o zonă de saune, baie turcească, loc de joacă pentru copii, zonă de relaxare, spaţii pentru masaj, restaurant şi bar. „Chiar şi în lunile de iarnă activitatea desfăşurată este generatoare de profit, veniturile lunare medii fiind de 250.000 euro”, spune Andrica.

  • Educaţie aleasă pentru câini

    Numărul de câini este ceva mai mare decât cel al copiilor la San Francisco, iar stăpânii lor, dintre care mulţi nu au luxul unei curţi în care să-şi cazeze „odraslele” cu patru lăbuţe, preferă să cheltuiască bani frumoşi pe educaţia acestora ca să se asigure că se înţeleg bine cu alţi câini şi cu vecinii sau persoanele străine. Ofertanţii de programe educaţionale pentru căţei pun la dispoziţia doritorilor tot felul de cursuri de dresaj grupate pe niveluri care pot ajunge până la „doctorat”.

    Pe lângă cursuri se organizează şi evenimente pentru câini şi şedinţe cu „părinţii. „Elevii” pot participa şi la activităţi extraşcolare, cum ar fi ore de circ sau doga („dog yoga” sau yoga pentru câini). Taxele de şcolarizare se pot ridica la câteva mii de dolari pe lună, iar candidaţii trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a fi acceptaţi.

    O zi de şcoală poate include expunerea căţeilor la tot felul de zgomote şi peisaje pentru a-i obişnui să nu se sperie şi să stea cuminţi. Aceştia au astfel ocazia să se joace cu copiii mici, cu aspiratoare sau să se înveţe cu persoane care trec în viteză pe lângă ei pe skateboard ori cum să se poarte la restaurant.

    Pentru stăpânii care nu-şi permit să meargă zilnic cu patrupezii la şcoală există şi programe cu internat, care durează de la una la patru săptămâni, după care se recomandă revenirea periodică pentru recapitularea celor învăţate. 

  • Au ieşit la grătar şi s-au ales cu o amendă de 27 DE MILIOANE DE EURO

    Doi studenţi italieni, acuzaţi că au provocat un incendiu masiv în regiunea Como, au fost amendaţi cu 13,5 milioane de euro fiecare.
     
    Cei doi tineri, ambii în vârstă de 22 de ani, pregăteau un grătar la o cabană aparţinând unei rude când incendiul devastator a pornit. Evenimentul a fost loc pe data de 30 decembrie 2018.
     
    Uriaşa amendă a fost calculată de autorităţi luând în calcul pagubele totale produse de foc. Într-un interviu acordat ziarului italian La Stampa, unul dintre studenţi a spus că îi pare rău, dar nu crede că grătarul a fost singura sursă de foc. “Suntem ţapi ispăşitori pentru un incendiu care nu poate fi explicat”, a spus acesta. “Noi suntem adevăratele victime.”
     
    Autorităţile spun însă că focul a pornit de la grătarul aprins de cei doi, extinzându-se rapid din cauza condiţiilor meteo. Incendiul a durat mai multe zile, distrugând 1.000 de hectare de pădure din Monte Berlinghera.

  • Un român a citit „Rugăciunea Universală” din duminica Floriilor în cadrul slujbei oficiate de Papa Francisc la Vatican

    „La solicitarea Oficiului liturgic al ceremoniilor pontificale, parohul Comunităţii române de migranţi romano-catolici din Roma, pr. Isidor Iacovici, l-a desemnat pe Marian Dancă, muncitor, originar din dieceza de Iaşi, să citească prima intenţie de la «Rugăciunea universală» care, de obicei, este înălţată «Pentru papa şi toţi episcopii Bisericii»”, scrie Vatican News.

    Pentru Radio Vatican, Marian a spus ulterior: „A fost un moment de emoţie şi bucurie. Am avut această ocazie să transmit în limba română această rugăciune. Sunt de 20 de ani la Roma. Mulţumesc celor care m-au ales. Este o experienţă unică”.

    Credincioşii romano-catolici încep duminică celebrarea misterului pascal al morţii şi învierii Domnului. Papa Francisc prezidează, an de an, Sfânta Liturghie a Duminicii Floriilor şi Patimii Domnului în Piaţa San Pietro din Cetatea Vaticanului.

    În timpul pocesiunii Papa binecuvântează ramurile de palmier şi de măslin pe care cardinalii, episcopii şi credincioşii le poartă în mâini.

  • Antreprenoriat la feminin: Regulile după care se ghidează în business Cristina Căpitanu, cofondator Lemon Interior Design

    •   Cristina Căpitanu a intrat, împreună cu sora ei, Elena Oancea, în businessul decoraţiunilor şi mobilierului de interior, iniţial în retail, iar ulterior evoluând într-un butic de design; afacerea lor, Lemon Interior Design, se adresează mai ales persoanelor fizice; au lucrat însă la cerere şi pentru amenajarea unor spitale, spaţii de birouri şi restaurante.
    •   Cristina Căpitanu spune că principala regulă după care s-a ghidat în carieră este corectitudinea; de asemenea, de-a lungul timpului a învăţat că flexibilitatea este un atu.
    •   De flexibilitate consideră că este nevoie de altfel pentru a reuşi în mediul de business din România pentru adaptarea deopotrivă la nevoile pieţei şi ale clienţilor.
    •   Consideră că un business sănătos şi de succes, mai ales în domeniul furnizării de servicii, se bazează pe oferirea unui serviciu impecabil, iar aceasta trebuie să fie o constantă; la aceasta mai adaugă perseverenţa, dorinţa de a face lucrurile în fiecare zi mai bine decât ieri, multă muncă şi viziune.
    •   Pe tinerii antreprenori îi sfătuieşte să fie dedicaţi scopului lor, să se perfecţioneze şi să se reinventeze tot timpul. 

    Profilul Cristinei Căpitanu a apărut în catalogul „100 Cele mai puternice femei din business”.

  • Proiectul de un miliard de euro, important pentru România, care bate pasul pe loc

    Autorităţile descriu proiectul hidrocentralei Tarniţa-Lăpuşteşti ca fiind unul esenţial pentru sistemul energetic al ţării. Însă acţiunile concrete pentru realizarea lui se lasă aşteptate de ani buni. În valoare de 1 miliard de euro, proiectul a prins contur în urmă cu aproape jumătate de secol, dar nu dă semne că va fi terminat în următorul deceniu, deşi e „prioritar” de zece ani.

    ”Proiectul hidrocentralei Tarniţa-Lăpuşteşti este un proiect prioritar pentru România pe care neapărat trebuie să îl realizăm”, spunea, la începutul acestui an, ministrul Energiei Anton Anton. Acelaşi ministru sublinia importanţa proiectului, spunând că este o “chestiune obligatorie”.

    Declaraţiile sunt doar cele mai recente dintr-un şir de explicaţii date de autorităţile centrale şi locale privind impactul major pe care hidrocentrala îl va avea şi cât de importantă este construcţia ei. Încă din 2009, proiectul era văzut ca unul „prioritar” pentru Guvern, după cum declara la acea dată premierul Emil Boc, când Executivul a şi adoptat un memorandum în acest sens, care însă nu mai produce efecte juridice în prezent.

    De altfel, proiectul centralei hidroelectrice cu acumulare prin pompaj (CHEAP) Tarniţa-Lăpuşteşti a fost inclus şi în anul 2018 în lista proiectelor strategice de investiţii care urmează a fi pregătite şi atribuite în parteneriat public privat de către Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză (CNSP), conform HG nr. 643/23.08.2018.

    Citiţi mai mult pe mediafax.ro.