BusinessMagazin

Tag: abandon

  • A părăsit şcoala la 17 ani fără să aibă o calificare şi cu un copil mic. Acum este atât de bogată încât preferă să cumpere haine decât să-şi facă bagajul atunci când călătoreşte

    Femeia, acum în vârstă de 33 de ani, a apărut în emisiunea “How The Other Half Lives” a Channel 5 şi a declarat că nu îi este ruşine de modul cum îşi cheltuieşte banii deoarce a muncit din greu pentru asta, informează Daily Mail.

    Kate Stewart a părăsit şcoala la 17 ani fără să aibă o calificare şi cu un copil mic, dar asta nu a oprit-o să-şi construiască o avere impresionantă. “Am rămas însărcinată la 17 ani şi părea că destinul meu fusese scris, nimeni nu credea în mine, dar asta m-a determinat şi mai tare să reuşesc”, a spus ea.

    Stewart a povestit că şi-a continuat studiile şi a lucrat ca secretară în timp ce încerca să obţină o diplomă în business şi management şi să aibă grijă de fiica ei. “Am reuşit să-mi obţin licenţa şi într-un final am ajuns să conduc compania, apoi mi-am investit banii corect şi mi-am construit imperiul”, a mai spus ea.

    Imperiul lui Kate Stewart consistă din câteva saloane de frumuseţe şi de bronzat. În prezent, ea deţine şi piaţa faimoasă din Liverpool “Heritage Market”.

    Acum îşi permite să cheltuiască 1000 de lire sterline pe noapte pe o cameră la hotelurile care au “designer wardrobe room service”, astfel ea nu mai este nevoită să care bagajele după ea când pleacă în călpătorii. De asemenea, Stewart iubeşte bijuteriile şi pentru un colier cu diamante a plătit 240.000 de lire sterline, despre care a zis că este “un chilipir”.

    “Hainele frumoase şi bijuteriile sunt armura mea, îmi pun armura şi mă simt mai încrezătoare în mine”, a declarat ea.

  • A părăsit şcoala la 17 ani fără să aibă o calificare şi cu un copil mic. Acum este atât de bogată încât preferă să cumpere haine decât să-şi facă bagajul atunci când călătoreşte

    Kate Stewart este atât de bogată acum, încât preferă să cumpere haine unde călătoreşte decât să-şi facă un bagaj. Femeia, acum în vârstă de 33 de ani, a apărut în emisiunea “How The Other Half Lives” a Channel 5 şi a declarat că nu îi este ruşine de modul cum îşi cheltuieşte banii deoarce a muncit din greu pentru asta, informează Daily Mail.

    Kate Stewart a părăsit şcoala la 17 ani fără să aibă o calificare şi cu un copil mic, dar asta nu a oprit-o să-şi construiască o avere impresionantă. “Am rămas însărcinată la 17 ani şi părea că destinul meu fusese scris, nimeni nu credea în mine, dar asta m-a determinat şi mai tare să reuşesc”, a spus ea.

    Stewart a povestit că şi-a continuat studiile şi a lucrat ca secretară în timp ce încerca să obţină o diplomă în business şi management şi să aibă grijă de fiica ei. “Am reuşit să-mi obţin licenţa şi într-un final am ajuns să conduc compania, apoi mi-am investit banii corect şi mi-am construit imperiul”, a mai spus ea.

    Imperiul lui Kate Stewart consistă din câteva saloane de frumuseţe şi de bronzat. În prezent, ea deţine şi piaţa faimoasă din Liverpool “Heritage Market”.

    Acum îşi permite să cheltuiască 1000 de lire sterline pe noapte pe o cameră la hotelurile care au “designer wardrobe room service”, astfel ea nu mai este nevoită să care bagajele după ea când pleacă în călpătorii. De asemenea, Stewart iubeşte bijuteriile şi pentru un colier cu diamante a plătit 240.000 de lire sterline, despre care a zis că este “un chilipir”.

    “Hainele frumoase şi bijuteriile sunt armura mea, îmi pun armura şi mă simt mai încrezătoare în mine”, a declarat ea.

  • Acest tânăr a luat lucrurile aruncate de alţii şi le-a transformat într-o super afacere – FOTO şi VIDEO

    Mai exact, el a folosit pentru decoraţiuni ţevi vechi, motoare de maşini sau pompe pe care muncitorii le lăsaseră într-o fabrică abandonată. “Pentru mine a fost important ca decorul să arate cât mai realist”, a povestit tânărul designer. “Am vrut ca cei care intră în cameră să aibă impresia că trăiesc într-o lume postapocaliptică.”

     Ideea din spatele Escape este una destul de simplă: eşti într-o cameră încuiată, înconjurat de indicii, şi ai la dispoziţie 60 de minute pentru a găsi cheia. Pare simplu? În realitate, nu e chiar aşa.

    Primul joc de acest tip datează încă din 1988, atunci când John Wilson a lansat „Behind Closed Doors“, o aplicaţie de tip text adventure, prin comenzi scrise, în care jucătorul trebuia să evadeze dintr-o cameră folosind diverse obiecte. Termenul „Escape the Room“ a fost lansat în 2001, odată cu jocul „Mystery of Time and Space“ (MOTAS). Succesul a fost atât de mare, încât în următorii ani s-au dezvoltat sute de mii de programe similare.

    Primul Escape the Room „în mărime naturală“ a fost deschis la Budapesta, în cadrul Parapark. Reacţia publicului a fost neaşteptat de bună, determinând apariţia a zeci de alte locaţii. Cea mai cunoscută este cea din Silicon Valley, amenajată de un grup de studenţi, celebră pentru faptul că, de-a lungul celor opt ani de existenţă, doar 23 de oameni au reuşit să elucideze misterele camerei în cele 60 de minute.

    România a apărut pe harta mondială a jocurilor de tip Escape the Room în 2013, atunci când mai mulţi antreprenori din Cluj şi Timişoara au decis să-şi încerce norocul, amenajând locaţii. A urmat Bucureşti, unde, fără bugete de promovare, Escape the Room a început să atragă tot mai mulţi clienţi.

  • Aşa să tot faci afaceri. Au cumpărat o casă cu un dolar iar acum este evaluată la 2,4 milioane de dolari – GALERIE FOTO

     Era o construcţie în stil victorian, dar condiţiile din Palmetto nu permiteau reabilitarea completă a casei; cei doi au decis, astfel, să plătească 250.000 pentru a muta casă în Tampa Bay, Florida.

    Cei doi au plătit urcarea casei pe un bac, transportul pe apă şi descărcarea ei la 32 de kilometri distanţă. Soţii Corbett s-au apucat apoi de renovare; ei au estimat că pot readuce frumuseţea vilei în trei ani, dar au subestimat munca necesară.

    A durat astfel şapte ani pentru ca vila să fie gata, iar investiţia s-a ridicat la 1,9 milioane de dolari. Ei au listat-o apoi la preţul de 5 milioane de dolari, dar puţini s-au arătat interesaţi.

    Casa s-a vândut în cele din urmă în 2014 pentru 1,15 milioane de dolari şi a reapărut recent pe site-urile de imobiliare din Tampa Bay, Florida la un preţ de 2,4 milioane dolari.

    Vila are 650 de metri pătraţi, lift interior şi chiar o piscină de tip lagună, cu propria cascadă artificială.

    Sursa: Daily Mail

  • Un învăţământ criminal: copiii sunt mai deştepţi, dar mai proşti

    Sunt 775 de milioane de analfabeţi în lume. 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional – deşi ştiu să scrie şi să citească, nu înţeleg sensul lucrurilor pe care le citesc. Aveţi idee cum s-a ajuns aici? Dacă gradul de inteligenţă nu înregistrează niciun regres, ci dimpotrivă, progresează de la generaţie la generaţie, ce anume este atât de greşit încât se ajunge în această situaţie?

    Nu ştiu cât de des vă puneţi această întrebare, dar pentru mine este un subiect la ordinea zilei. Copilul meu este în clasa a II-a; face matematica pe care generaţia mea a învăţat-o într-a IV-a şi gramatica pe care am făcut-o într-a V-a.

    Săptămâna trecută, a trecut de mai multe foruri propunerea înăspririi pedepselor pentru cei care agresează sau insultă un cadru didactic. De ce discutăm despre cum să creştem pedepsele aplicate părinţilor sau copiilor de la 5 ani la 6 ani şi jumătate de închisoare în cazul în care agresează un cadru profesoral? De ce nu se fac legi despre felul în care profesorii, învăţătorii şi educatorii să se simtă mândri de profesia lor, să fie o ţintă să ajungă un cadru în învăţământ? De ce nu se găsesc metode care să încânte copiii de şcoală? Vă daţi seama că elevii şi sistemul de învăţământ actual, din mediul de stat, sunt axe care se intersectează ocazional? Că privitul ţintă la tablă, cu mâinile la spate, timp de 45 sau 50 de minute, este aproape imposibil pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 ani (când, brusc, trebuie să se „cuminţească”) şi 18 ani, să stea ţepeni în bănci, să asculte monoloage, lecţii concepute în urmă cu câteva decenii după metodele de atunci?

    Sau poate ar trebui să vorbim despre faptul că regula spune că în clase trebuie să fie maximum 24 de elevi. La „şcoala noastră” 30 este cel mai mic număr de elevi într-o clasă.

    Declaraţiile ministrului, care consideră că temele pentru acasă trebuie desfiinţate, sunt de domeniul penibilului. Nu numai că sunt necesare, dar sunt obligatorii. Cred că numărul copiilor care pot asimila materia predată la şcoală fără ajutor nu depăşeşte 5 procente.

    Nu temele sunt problema. Ci materia. Care este înfiorător de încărcată şi îmbâcsită. Pe la Ministerul Educaţiei s-au perindat tot felul de specialişti care au făcut tot felul de propuneri, vreme de 25 de ani, fără să gândească ce impact au deciziile lor.

    Sunt necesare cel puţin două ore pe zi de lucru susţinut, acasă, pentru a ţine cât de cât pasul cu materia predată. Cu volumul URIAŞ de informaţii care este pompat în manuale. Orice pretenţie la note de 9 şi 10, al căror corespondent în clasele primare este reprezentat de calificativul FB, înseamnă mult mai multă muncă. Muncă a părinţilor, a copiilor, a meditatorilor. Sunt necesare chiar şi caietele suplimentare de lucru şi culegerile de toate felurile. Pentru că altminteri părinţii trebuie să se gândească ei să compună probleme şi exerciţii pe care să exerseze copiii.

    Nu cunosc nici măcar un singur părinte care să muncească şi să îşi poată permite să „facă teme” după ce ajunge acasă, în „crucea nopţii”. „Păi părinţii dvs. nu făceau temele cu voi?” Poate că da, poate că nu. Însă generaţiile de 30-40 de ani cu siguranţă nu se simţeau copleşite de „şcoală” de la nivelul claselor primare. Acum, în timpul semestrelor de şcoală, copiii au program contra cronometru; sau cel puţin aşa este cel al căror părinţi sunt preocupaţi de cât şi ce ştiu copiii lor; în cazul în care copilul mai are una sau două activităţi extraşcolare, programul trebuie organizat ca la armată. De aici apare şi repulsia copiilor – de vârste cât se poate de diverse. În loc să fie interesaţi de şcoală, de materii, de lecţii, se simt obosiţi, frustraţi, ajung să asocieze studiul cu un chin.

    În plus, ceea ce se întâmpla în urmă cu decenii, când părinţii lucrau până la 3 sau 4 după-amiază, este o situaţie care nu se mai regăseşte în prezent. Acum, alternativa părinţilor care lucrează până târziu este reprezentată de programele de after school (la şcoală sau în privat) sau de meditaţii. Niciunul dintre sisteme nu este perfect, iar fiecare se descurcă cum poate.

    Sistemul de învăţământ este putred până în temelii. Materiile sunt absurde. Numărul de cadre didactice este prea mic în comparaţie cu necesarul. Prea mulţi dintre cei care sunt în sistemul de învăţământ au ajuns acolo pentru că nu au avut alternativă, nu pentru că au vocaţie. Nu există fonduri, interes, strategie. (Mă amuză „ilegalitatea” fondului clasei. Păi dacă nu există creioane de colorat şi nicio jucărie la grădiniţă, iar la şcoală nu sunt capace de WC, cretă sau hârtie igienică – ce să facem? Să cerem o audienţă la primărie? Sau poate un interviu la ministru? Şi până când răspunde primăria sau ministerul, copiii noştri ce să facă? Să nu mai meargă la baie?)

    Abia ce intrasem pe o linie de bun simţ, în care directorii de şcoli nu erau numiţi pe criterii politice, ci de competenţă, că noul guvern ne-a liniştit rapid: ne întoarcem la vechile practici. Altfel spus, nu contează ce ai în cap, ci pentru cine votezi. Nu contează meritele, ci cum pui ştampila pe buletinul de vot.

  • Un învăţământ criminal: copiii sunt mai deştepţi, dar mai proşti

    Sunt 775 de milioane de analfabeţi în lume. 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional – deşi ştiu să scrie şi să citească, nu înţeleg sensul lucrurilor pe care le citesc. Aveţi idee cum s-a ajuns aici? Dacă gradul de inteligenţă nu înregistrează niciun regres, ci dimpotrivă, progresează de la generaţie la generaţie, ce anume este atât de greşit încât se ajunge în această situaţie?

    Nu ştiu cât de des vă puneţi această întrebare, dar pentru mine este un subiect la ordinea zilei. Copilul meu este în clasa a II-a; face matematica pe care generaţia mea a învăţat-o într-a IV-a şi gramatica pe care am făcut-o într-a V-a.

    Săptămâna trecută, a trecut de mai multe foruri propunerea înăspririi pedepselor pentru cei care agresează sau insultă un cadru didactic. De ce discutăm despre cum să creştem pedepsele aplicate părinţilor sau copiilor de la 5 ani la 6 ani şi jumătate de închisoare în cazul în care agresează un cadru profesoral? De ce nu se fac legi despre felul în care profesorii, învăţătorii şi educatorii să se simtă mândri de profesia lor, să fie o ţintă să ajungă un cadru în învăţământ? De ce nu se găsesc metode care să încânte copiii de şcoală? Vă daţi seama că elevii şi sistemul de învăţământ actual, din mediul de stat, sunt axe care se intersectează ocazional? Că privitul ţintă la tablă, cu mâinile la spate, timp de 45 sau 50 de minute, este aproape imposibil pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 ani (când, brusc, trebuie să se „cuminţească”) şi 18 ani, să stea ţepeni în bănci, să asculte monoloage, lecţii concepute în urmă cu câteva decenii după metodele de atunci?

    Sau poate ar trebui să vorbim despre faptul că regula spune că în clase trebuie să fie maximum 24 de elevi. La „şcoala noastră” 30 este cel mai mic număr de elevi într-o clasă.

    Declaraţiile ministrului, care consideră că temele pentru acasă trebuie desfiinţate, sunt de domeniul penibilului. Nu numai că sunt necesare, dar sunt obligatorii. Cred că numărul copiilor care pot asimila materia predată la şcoală fără ajutor nu depăşeşte 5 procente.

    Nu temele sunt problema. Ci materia. Care este înfiorător de încărcată şi îmbâcsită. Pe la Ministerul Educaţiei s-au perindat tot felul de specialişti care au făcut tot felul de propuneri, vreme de 25 de ani, fără să gândească ce impact au deciziile lor.

    Sunt necesare cel puţin două ore pe zi de lucru susţinut, acasă, pentru a ţine cât de cât pasul cu materia predată. Cu volumul URIAŞ de informaţii care este pompat în manuale. Orice pretenţie la note de 9 şi 10, al căror corespondent în clasele primare este reprezentat de calificativul FB, înseamnă mult mai multă muncă. Muncă a părinţilor, a copiilor, a meditatorilor. Sunt necesare chiar şi caietele suplimentare de lucru şi culegerile de toate felurile. Pentru că altminteri părinţii trebuie să se gândească ei să compună probleme şi exerciţii pe care să exerseze copiii.

    Nu cunosc nici măcar un singur părinte care să muncească şi să îşi poată permite să „facă teme” după ce ajunge acasă, în „crucea nopţii”. „Păi părinţii dvs. nu făceau temele cu voi?” Poate că da, poate că nu. Însă generaţiile de 30-40 de ani cu siguranţă nu se simţeau copleşite de „şcoală” de la nivelul claselor primare. Acum, în timpul semestrelor de şcoală, copiii au program contra cronometru; sau cel puţin aşa este cel al căror părinţi sunt preocupaţi de cât şi ce ştiu copiii lor; în cazul în care copilul mai are una sau două activităţi extraşcolare, programul trebuie organizat ca la armată. De aici apare şi repulsia copiilor – de vârste cât se poate de diverse. În loc să fie interesaţi de şcoală, de materii, de lecţii, se simt obosiţi, frustraţi, ajung să asocieze studiul cu un chin.

    În plus, ceea ce se întâmpla în urmă cu decenii, când părinţii lucrau până la 3 sau 4 după-amiază, este o situaţie care nu se mai regăseşte în prezent. Acum, alternativa părinţilor care lucrează până târziu este reprezentată de programele de after school (la şcoală sau în privat) sau de meditaţii. Niciunul dintre sisteme nu este perfect, iar fiecare se descurcă cum poate.

    Sistemul de învăţământ este putred până în temelii. Materiile sunt absurde. Numărul de cadre didactice este prea mic în comparaţie cu necesarul. Prea mulţi dintre cei care sunt în sistemul de învăţământ au ajuns acolo pentru că nu au avut alternativă, nu pentru că au vocaţie. Nu există fonduri, interes, strategie. (Mă amuză „ilegalitatea” fondului clasei. Păi dacă nu există creioane de colorat şi nicio jucărie la grădiniţă, iar la şcoală nu sunt capace de WC, cretă sau hârtie igienică – ce să facem? Să cerem o audienţă la primărie? Sau poate un interviu la ministru? Şi până când răspunde primăria sau ministerul, copiii noştri ce să facă? Să nu mai meargă la baie?)

    Abia ce intrasem pe o linie de bun simţ, în care directorii de şcoli nu erau numiţi pe criterii politice, ci de competenţă, că noul guvern ne-a liniştit rapid: ne întoarcem la vechile practici. Altfel spus, nu contează ce ai în cap, ci pentru cine votezi. Nu contează meritele, ci cum pui ştampila pe buletinul de vot.

  • Ţeapă de proporţii la o mare televiziune. I-au abandonat în junglă timp de un an de zile, deşi emisiunea s-a terminat. ”Şi-au BĂTUT JOC de toţi”

    Reality show-urile se numără printre emisiunile care au cea mai mare audienţă, poate şi pentru faptul că sunt inspirate din realitate. Concurenţii din cadrul unui reality show, inclusiv o parte dintre cameramani, s-au întors acasă după un an petrecut în sălbăticie, deşi programul s-a terminat în vara lui 2016. Scopul emisiunii era de a-i face pe concurenţi să supravieţuiască în sălbăticie, însă această situaţia a ajuns extremă.

    Vezi aici ţeapa de proporţii de la o mare televiziune. I-au abandonat în junglă timp de un an de zile, deşi emisiunea s-a terminat. ”Şi-au BĂTUT JOC de toţi”

  • Aşa să tot faci afaceri. Au cumpărat o casă cu un dolar iar acum este evaluată la 2,4 milioane de dolari – GALERIE FOTO

     Era o construcţie în stil victorian, dar condiţiile din Palmetto nu permiteau reabilitarea completă a casei; cei doi au decis, astfel, să plătească 250.000 pentru a muta casă în Tampa Bay, Florida.

    Cei doi au plătit urcarea casei pe un bac, transportul pe apă şi descărcarea ei la 32 de kilometri distanţă. Soţii Corbett s-au apucat apoi de renovare; ei au estimat că pot readuce frumuseţea vilei în trei ani, dar au subestimat munca necesară.

    A durat astfel şapte ani pentru ca vila să fie gata, iar investiţia s-a ridicat la 1,9 milioane de dolari. Ei au listat-o apoi la preţul de 5 milioane de dolari, dar puţini s-au arătat interesaţi.

    Casa s-a vândut în cele din urmă în 2014 pentru 1,15 milioane de dolari şi a reapărut recent pe site-urile de imobiliare din Tampa Bay, Florida la un preţ de 2,4 milioane dolari.

    Vila are 650 de metri pătraţi, lift interior şi chiar o piscină de tip lagună, cu propria cascadă artificială.

    Sursa: Daily Mail

  • Aşa să tot faci afaceri. Au cumpărat o casă cu un dolar iar acum este evaluată la 2,4 milioane de dolari – GALERIE FOTO

     Era o construcţie în stil victorian, dar condiţiile din Palmetto nu permiteau reabilitarea completă a casei; cei doi au decis, astfel, să plătească 250.000 pentru a muta casă în Tampa Bay, Florida.

    Cei doi au plătit urcarea casei pe un bac, transportul pe apă şi descărcarea ei la 32 de kilometri distanţă. Soţii Corbett s-au apucat apoi de renovare; ei au estimat că pot readuce frumuseţea vilei în trei ani, dar au subestimat munca necesară.

    A durat astfel şapte ani pentru ca vila să fie gata, iar investiţia s-a ridicat la 1,9 milioane de dolari. Ei au listat-o apoi la preţul de 5 milioane de dolari, dar puţini s-au arătat interesaţi.

    Casa s-a vândut în cele din urmă în 2014 pentru 1,15 milioane de dolari şi a reapărut recent pe site-urile de imobiliare din Tampa Bay, Florida la un preţ de 2,4 milioane dolari.

    Vila are 650 de metri pătraţi, lift interior şi chiar o piscină de tip lagună, cu propria cascadă artificială.

    Sursa: Daily Mail

  • O grijă mai puţin pentru oamenii de afaceri

    „Încă de la bun început ne‑am dorit să dezvoltăm un serviciu care să ofere timp oamenilor“, spune Flaviu Dumitraşcu, cofondatorul CasePlease, despre ideea de afaceri care i-a venit în urmă cu un an şi pe care a pus-o în practică cu Marian Posăceanu, fostul său coleg de bancă din liceu. La dezvoltarea serviciului CasePlease au stat două componente: experienţa personală şi dorinţa de a lansa ceva nemaiîntâlnit în România. Hotărâţi să treacă de la statutul de angajaţi la cel de antreprenori, cei doi tineri au căutat idei de afaceri atât din România, cât şi din străinătate şi, spun ei, au descoperit o nişă neexploatată local. În cercetările lor au descoperit firme care oferă tot soiul de servicii corporatiştilor ocupaţi: curăţarea hainelor şi livrări la birou, curăţarea automobilului, cumpărături pentru acasă, suveniruri etc., care li s-au părut interesante şi cu potenţial pentru piaţa locală. Iar la aceste idei au adăugat şi o parte din experienţa personală. „Am urmat un program de masterat la Oslo şi mereu când veneam în ţară de sărbători îmi displăcea să-mi pregătesc bagajul şi să aştept la check-in şi check-out. În plus, ajungeam mereu cu hainele şifonate“, povesteşte Dumitraşcu.

    Odată ce a stabilit împreună cu asociatul său nişa spre care se vor îndrepta, au început să îşi facă o documentare ca la carte: au citit forumuri de business travel – unde au descoperit oameni care se plâng de stresul bagajelor asociat călătoriilor de afaceri; dar au studiat şi studii de piaţă, pentru a determina potenţialul ideii şi validarea conceptului.

    În august 2016, după un an de tatonări, cei doi tineri au înfiinţat firma. Două luni mai târziu lansau serviciul în Bucureşti, singurul oraş în care CasePlease are deocamdată activităţi. Investiţia iniţială se învârte în jurul sumei de 5.000 de euro, din surse proprii ale celor doi antreprenori; au folosit banii pentru promovare şi spaţiul în care desfăşoară activitatea. Pentru a-şi rafina ideea, povesteşte Dumitraşcu, „am urmat diferite cursuri de antreprenoriat, am discutat cu oameni de afaceri, potenţiali clienţi şi profesionişti din diverse domenii“. În cele din urmă, au renunţat şi la slujbele de IT-işti pentru a se ocupa exclusiv de afacere.

    CasePlease se adresează oamenilor de afaceri români şi străini, care călătoresc de cel puţin 3-4 ori pe an în Bucureşti şi se cazează la hoteluri de 3, 4 şi 5 stele sau închiriază un apartament. Cum funcţionează serviciul? Clientul trebuie să-şi rezerve un loc pe platforma CasePlease şi să stabilească o întâlnire cu reprezentanţii firmei în Bucureşti; clientul îşi predă hainele din garderoba personală, precum şi un set de cosmetice, dacă doreşte. Din acel moment, CasePlease se ocupă de aceste bagaje; lucrurile sunt depozitate, hainele sunt spălate şi călcate, iar în momentul în care clientul alege, bagajul său este dus la hotelul unde se cazează; apoi bagajul său este preluat, din nou, în circuitul firmei. Pentru fiecare călătorie de business în parte, cel care apelează la serviciile CasePlease trebuie să precizeze prin intermediul site-ului când şi unde soseşte dar şi când pleacă, pentru ca un reprezentant al firmei să aducă sau să preia bagajul.

    Serviciul presupune un abonament lunar de cinci euro pentru spaţiul de stocare. Pe lângă aceasta, clientul plăteşte o sumă fixă pentru fiecare călătorie în care foloseşte serviciile CasePlease, în funcţie de pachetul ales. Stocarea a 10 articole vestimentare (inclusiv încălţări) şi a unei genţi de cosmetice presupune un cost de 50 de euro pentru fiecare călătorie, cost care acoperă curăţarea, călcarea hainelor şi transportul bagajului la şi de la hotel. Al doilea pachet include 25 de articole vestimentare şi costă dublu pentru fiecare călătorie. Toate plăţile se fac online, clientul introducând datele cardului în momentul în care îşi face cont pe platformă. Abonamentul lunar este achitat la început, iar plata pentru pachetul ales se face la sfârşitul călătoriei.

    Primii clienţi au apelat la serviciile firmei care se ocupă de bagajele turiştilor în a doua lună de la lansare; „au venit pe bază de recomandări, în urma evenimentelor de business networking“, spune Flaviu Dumitraşcu, care nu dă niciun detaliu despre numărul actual de persoane care s-au înregistrat pe platformă. Potrivit antreprenorului, acum poartă discuţii cu o serie de firme – cum ar fi agenţii de turism care lucrează cu corporaţii, firme concierge, platforme ce oferă diverse servicii angajaţilor multinaţionalelor, pentru a se susţine şi recomanda reciproc. „Acum, cheltuielile cele mai mari sunt legate de creşterea vizibilităţii pe piaţă“, spune Dumitraşcu; el adaugă că deocamdată nu au angajaţi; de la înfiinţarea firmei a colaborat cu mai multe persoane în regim de freelancing, dar cei doi fondatori sunt singurii care se ocupă 100% de afacere.

    Antreprenorul spune că este prea devreme pentru a putea face predicţii despre mersul afacerii, influenţat de mai mulţi factori, dar cei doi fondatori dau ca reper pentru anul în curs o cifră de afaceri de 15.000 de euro, corespunzătoare unui număr aproximativ de 200 de călătorii. Dacă totul va merge conform planului, fondatorii speră ca în prima parte a lui 2018 CasePlease să intre pe profit.

    Pe termen scurt, cei doi tineri îşi propun să îşi facă businessul cunoscut în mediul de afaceri, promovarea fiind principalul lor obiectiv în următoarea perioadă. Pe termen lung însă, planurile lor vizează extinderea în alte oraşe din România, precum şi în alte ţări. „Dacă un om de afaceri din Varşovia călătoreşte săptămâna aceasta la Bucureşti, săptămâna următoare la Cluj şi apoi la Viena, ne dorim ca bagajul să «îl urmărească» peste tot. Acest lucru presupune o colaborare cu o companie de curierat sau de transport“, spune Dumitraşcu. Se declară optimist pentru că, spune el, numărul călătoriilor de afaceri creşte, deopotrivă la nivel naţional şi dar şi internaţional. „În Bucureşti, spre exemplu, cel puţin 60% dintre turiştii sosiţi, români sau străini, vin în interes de afaceri.  Numărul călătoriilor de afaceri creşte de la an la an, atât în ţară, cât şi în Europa, Asia şi America de Nord“, afirmă antreprenorul. Vorbind strict de turiştii străini, afacerile reprezintă principalul motiv al venirilor lor în România, aceştia având o pondere de 55,9% din totalul turiştilor nerezidenţi, în 2015. „Aşadar, CasePlease prezintă un potenţial de dezvoltare şi în oraşe precum Cluj, Timişoara sau Constanţa. Totodată, avem avantajul primului sosit pe o piaţă“, conchide Flaviu Dumitraşcu.