Cum se poate vedea, Rusia lipseşte de pe listă. Ţinând seama că alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat, în spaţiului marelui nostru vecin de la Răsărit, la 4 martie, publicarea volumului nu poate fi considerată o lovitură sub centură la adresa prezidenţiabilului Putin. E doar o bombă editorială, un semnal de alarmă tras cu speranţa, firavă, de a schimba, nu foarte curând, un viitor ce nu prevesteşte nimic bun. Pentru că, după cum ne spun editorii români, “Povestea lui Putin nu s-a terminat. Poate că abia începe.”
Cartea conţine o suită de dezvăluiri tulburătoare, adunate cu trudă şi cu un curaj care ne aminteşte de Anna Politkovskaia, despre un om căruia nu i s-au întocmit până acum decât biografii cosmetizate. Putin, aşa cum apare în biografia, desigur neoficială, alcătuită de jurnalista Masha Gessen, relevă un temperament violent şi ranchiunos, un comportament grosolan şi dispreţuitor, o incapacitate cronică de comunicare şi o nevoie de “ordine” derivată din educaţia sa sovietică şi din disciplina ierarhică a KGB. Dornic să restaureze un imperiu ruinat, Putin nu se dă în lături de la nimic: manipularea fricii cetăţenilor prin menţinerea de zone de conflict şi chiar atentate regizate cu binecuvântarea lui, corupţie, surparea instituţiilor democratice, controlul asupra presei şi prigonirea cruntă a celor care i se opun.
În vreme ce Occidentul încă mai credea în bunele sale intenţii şi în faptul că era un liberal reformist, pe vremea primului său mandat, disidenţa de orice fel era reprimată brutal: jurnalişti ameninţaţi, bătuţi sau asasinaţi chiar, magnaţi media siliţi să fugă din ţară, oameni de afaceri aruncaţi în închisoare şi afacerile lor preluate de stat, contracandidaţi politici descurajaţi la scenă deschisă, presă controlată cu duritate. Despre toate acestea, dar şi despre multe, multe altele, Masha Gessen (care, pentru a-şi documenta cartea, a recurs la numeroase interviuri, articole şi reportaje, la biografii oficiale sau nu, la cărţi de memorii, emisiuni radio şi TV, acte, contracte, transcrieri de discuţii, înregistrări video şi audio) vorbeşte cu onestitate. Iată un scurt fragment din volum:
“În 20 martie 2006, Marina Litvinovici pleca de la muncă; era trecut de ora nouă seara. Lucra acum pentru Gari Kasparov, fostul campion la şah ajuns politician. Menţineau, la sediul lor din centrul Moscovei, o prezenţă discretă: uşa de la intrare nu purta nici un însemn şi în spatele ei se aflau mereu câte doi dintre cei opt paznici permanenţi ai lui Kasparov. Serile, după o zi de lucru, Kasparov şi bodyguarzii săi urcau în SUV-ul său, iar restul micii lui echipe se dispersa, plecând spre casă cu maşina, pe jos sau cu metroul. Litvinovici, care stătea aproape, mergea de obicei pe jos.
Cam la o oră după ce plecase din birou, Litvinovici a deschis ochii şi şi-a dat seama că zăcea întinsă pe o prelată şi că cineva încerca să-şi dea seama cum se simte. Nu se simţea bine deloc: fusese doborâtă de una sau mai multe lovituri în cap. Fusese bătută rău, era plină de vânătăi şi rămăsese fără doi dinţi din faţă. Geanta îi era alături; banii, laptopul şi telefonul mobil erau neatinse.
În acea noapte a trebuit să stea trei-patru ore la urgenţă; alte trei-patru ore le-a petrecut, în următoarea zi, la secţia de poliţie. Poliţiştii au fost neobişnuit de amabili, dar insistau că nu fusese bătută. O femeie de treizeci şi unu de ani să fi leşinat pur şi simplu şi să fi căzut într-un mod aşa de neobişnuit, alegându-se cu vânătăi peste tot? Ea a obiectat, arătând că avea pe un picior o vânătaie care, îi spuseseră doctorii, fusese probabil cauzată de o lovitură cu un baston de cauciuc. Dar poate fusese lovită de o maşină? Litvinovici a arătat că hainele îi rămăseseră curate, că purta aceiaşi pantaloni şi aceeaşi haină, deci nu fusese lovită de o maşină. Ba chiar era un semn, printre altele, că fusese atacată de profesionişti: probabil o ţinuseră cât o loviseră, apoi o întinseseră cu atenţie pe prelata unde se dezmeticise.
Atacul era un mesaj. Execuţia impecabilă şi faptul că obiectele de valoare nu-i fuseseră atinse erau menite să sublinieze asta. Un alt tânăr consilier politic, un fost coleg de-al lui Litvinovici care îşi făcuse o carieră stralucită lucrând pentru regimul Putin, a formulat acest mesaj pe blogul său: ‘Femeile n-ar trebui să facă meseria asta… Marina a intrat în război, şi nimeni n-a spus că războiul acesta se desfăşoară după reguli’. Cu alte cuvinte, asta avea să li se întâmple celor ce înfruntau Kremlinul.”
Masha Gessen, “Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012
