BusinessMagazin

Tag: carte

  • Încă o demitizare marca Lucian Boia: intelectualii români ca trădători de elită

    “Greu de găsit o altă ţară care să fi trecut, ca România, prin atâtea regimuri politice de-a lungul unui deceniu. O succesiune de şapte regimuri, acoperind tot evantaiul politico-ideologic, de la extrema dreaptă la extrema stângă şi de la democraţie la totalitarism”, scrie istoricul Lucian Boia în rândurile introductive ale volumului, încercând, parcă, să pună în seama vremurilor agitate multele, neaşteptatele derapaje extremiste, conflicte interioare, schimbări de macaz contrariante, abdicări şi trădări în ordine morală ale intelectualilor pe care i-a avut România în perioada investigată, de la Haig Acterian (primul în ordine alfabetică), la Mircea Vulcănescu şi Gheorghe Zane.

    Într-adevăr, “ce experiment putea fi mai bun pentru a testa comportamente, decât o asemenea cursă cu obstacole?” Feluritele capcane ale istoriei au fost, prin urmare, şi un bun prilej de revelare a “omenescului cu toate nuanţele sale”. Mai drept spus, a slăbiciunilor celor pe care ne-am obişnuit să-i considerăm elita intelectualităţii româneşti.

    Scormonind prin arhive, punând cap la cap informaţii şi judecând (cumpătat) fiecare caz în parte şi pe toate laolaltă, Lucian Boia demitizează istoria (lucru care, de altfel, constituie de multă vreme specialitatea sa), pune degetul pe multe răni – de la ponderea etnicilor evrei în aparatul agitprop-ului stalinist la alinierea spre dreapta extremă a unor Eliade sau Cioran – şi ne deschide ochii asupra laturilor nevăzute sau insuficient cunoscute ale “eroilor” săi.

    Un singur exemplu, dintre multele care împânzesc cartea: “El denunţă statul burghez, definit ca ‘minoritatea posedanţilor conştienţi şi organizaţi în scopul exploatării muncitorilor de toate categoriile şi ţăranilor’. Are cuvinte de laudă la adresa bolşevismului, ‘o nouă sinteză în care scopurile statului se identifică pentru prima oară în istorie cu aspiraţiile maselor’. Aşa arată primii paşi ai lui Petre Ţuţea spre devenirea lui de om…”.

    O carte grea ca păcatele celor 120 de intelectuali a căror activitate editorială, publicistică sau de for public, între anii ’30 şi ’50 ai veacului trecut, Lucian Boia o inspectează cu luciditate, răbdare şi ascuţit spirit de sinteză.

    Lucian Boia, “Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011

  • Ce ne-aşteaptă în următorii zece ani

    Fondator şi preşedinte al celei mai cunoscute agenţii private de analiză geopolitică a momentului (Stratfor), Friedman îşi restrânge unghiul de investigaţie, după ce, cu puţină vreme în urmă, lansase pe piaţă răsunătorul “Următorii 100 de ani”, care explora forţele impersonale ce schimbă cursul istoriei pe termen lung.

    “Într-un secol contează evenimentele. Într-un deceniu – oamenii”, scrie el. Noi trăim în intervale scurte, în care destinele ne sunt conturate nu atât de curente politice vaste, cât de de anumite decizii ale unor indivizi. Iar prezentul volum tratează intervalul scurt al următorilor zece ani, realităţile concrete pe care va trebui să le înfruntăm, deciziile ce vor fi luate şi consecinţele acelor decizii.

    Contrazicând prejudecata generală potrivit căreia previziunile sunt cu atât mai grele cu cât intervalul vizat de ele este mai lung, Friedman afirmă că acţiunile individuale (cele ce contează în spaţiul unui deceniu, dar se pierd în torentul judecăţilor care compun un secol) sunt cel mai dificil de prezis. Cu toate acestea, aventura lui “divinatorie” trasează un drum cât se poate de plauzibil al următorilor, puţini, ani (vorba celor de la New York Times Magazine: “Când citeşti cărţile lui Friedman, ai senzaţia că priveşti viitorul într-un glob de cristal”).

    Prin urmare, anticipează americanul, următorul deceniu va fi unul de tranziţie majoră: SUA (căreia Friedman îi analizează slăbiciunile şi polticile hazardate) vor resimţi nevoia de a reveni la strategia globală echilibrată, pericolul renaşterii Rusiei ca putere globală va fi cât se poate de real, expansiunea chineză se va estompa odată ce miracolul economic al ţării se va împlini (e un alt fel de a spune că Imperiul de mijloc va intra în criză), războaiele din lumea islamică se vor domoli, vom învăţa să trăim cu terorismul, SUA se vor apropia de înţelegere cu Iranul, raporturile Israelului cu America vor cunoaşte modificări profunde. Iar economic vorbin, criza ne va duce într-o epocă în care lipsa forţei de muncă se va resimţi pretutindeni.

    George Friedman, “Următorul deceniu, De unde venim… şi încotro ne îndreptăm”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Secrete din istoria Bucureştilor

    Acest amestec bizar care îmbină elementele arhitectonice vechi tradiţionale, orientale cu modele arhitectonice occidentale, s-a datorat extinderii oraşului, efervescenţei activităţii comerciale, dar şi politice şi culturale, favorizate de ridicarea României de la rangul de Regat, în 1881, mai apoi de poziţia dominantă dobândită după Marea Unire, aceea de capitală a României Mari.

    Prezentul dicţionar ne propune descoperirea oraşului prin monumentele şi locurile sale reprezentative, păstrate fizic sau doar în memoria colectivă. Cele 200 de articole referitoare la lăcaşuri de cult, instituţii administrative, economice, de cultură şi învăţământ, case şi palate, hoteluri şi hanuri, restaurante şi cafenele, pieţe comerciale şi pieţe publice, străzi şi bulevarde, statui şi monumente ne prezintă o altfel de istorie, o istorie în care monumentele şi locurile au amintiri, mărturisind despre oameni, vremuri şi întâmplări, dar şi despre schimbările pe care le-a cunoscut oraşul, de la cele care au făcut din el o capitală europeană până la mutilările sfârşitului epocii comuniste, şi mai grav, postdecembriste. Istoria acestora întregeşte istoria oraşului, în permanentă refacere, reconstrucţie după multele cutremure şi incendii devastatoare, atacuri anunţate sau neaşteptate, demolări justificate sau abuzive.

    Lucrarea oferă informaţii despre situarea, contextul istoric al apariţiei, evoluţia istorică, detaliile arhitecturale şi starea actuală a monumentelor din Capitală, aducând la zi toate modificările intervenite în ultimii doi ani, modificări care ţin de restaurare (de exemplu, Hotel Continental) sau schimbarea locului (de exemplu, Lupoaica Capitolină sau statuile din Piaţa Universităţii).

    Structura lucrării, cea de dicţionar, în care articolele sunt prezentate în ordine alfabetică, după denumirea cea mai cunoscută, fie cea iniţială, fie cea actuală, materialele adăugate (lista primarilor, scurta cronologie şi un index al monumentelor tratate), precum şi bibliografia cuprinzătoare, fac din ea un instrument util şi accesibil de cunoaştere. Este o lucrare documentată, sursă de informaţii şi ghid de orientare în Bucureştiul de astăzi şi de odinioară. Este o lectură obligatorie şi plăcută pentru cititorul, născut aici sau doar în trecere, interesat de locurile pe lângă care trece şi care sunt investite cu celebritate.

    Valentina Bilcea şi Angela Bilcea, “Dicţionarul locurilor şi monumentelor celebre din Bucureşti”, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

  • „Memoriile unui bătrân crocodil”, de Tennessee Williams, editura Art

    Cu o sinceritate şi o relaxare pe alocuri aiuritoare, sunt livrate pe tavă toate slăbiciunile unui personaj ieşit din comun: homosexual declarat, cu relaţii tumultuoase, alcoolic, dependent de amfetamine şi de barbiturice, depresiv, paranoic, obsedat de opera lui.

    De Laura Mitran

  • File lipsă din arhiva Securităţii: agonia unui mare poet

    Din păcate, numele marelui poet începe să fie necunoscut nu doar în sumbra arhivă pomenită, ci şi în rândurile marelui public şi al elevilor care, pe vremuri, îi recitau cu autentică emoţie versurile. începând cu faimoasă “Moarte a căprioarei”.

    Pentru cei care nu ştiu sau care au început să uite, facem câteva precizări. Nicolae Labiş s-a născut în… A devenit elev al şcolii de literatură (o instituţie de învăţământ calchiată după model sovietic, în care erau recrutaţi tineri cu veleităţi literare şi din care – potrivit unei butade din epocă – “n-a ieşit niciun singur scriitor, cu excepţia celor care intraseră deja scriitori”). A urmat cursurile facultăţii de filologie şi a ajuns, rapid, să fie perceput drept geniul liric al tinerei generaţii. Versurile lui înflăcărate (în care nu rareori era pomenit elogios numele Partidului) se aflau pe toate buzele.

    Poetul, însă, a început să devieze de la “drumul luminos” trasat de ideologii vremii, a prins să-şi descrie torturile lăuntrice, tristeţea fundamentală şi afinităţile culturale – altele decât cele oficial tolerate. Deşi steaua lui nu era pregătită să apună, lumea acelor ani i-a înscenat apusul: a început să fie urât şi renegat de către confraţii mai vârstnici şi mai puţin talentaţi, ajungând, în cele din urmă, în colimatorul organelor represive.

    La vârsta de 21 de ani, în 1956, la începutul unei cariere poetice care se vestea prodigioasă, Lae Labiş a murit sub roţile unui tramvai. Multă vreme s-a crezut că a fost un banal şi regretabil accident. Acum, tot mai multe informaţii converg către ideea că tânărul poet a fost asasinat la comanda Securităţii.

    încercând să aducă lumină asupra momentelor cutremurătoare dinaintea “accidentului”, şi a clipelor din scurtul interval al spitalizării poetului aflat în agonie, Stela Covaci, bună prietenă a lui Labiş, tandră şi în acelaşi timp înţeleaptă ascultătoare a confesiunilor lui din acea vreme, ne livrează o suită de mărturii credibile despre maşinaţiunile care au stat în spatele asasinatului, dar şi despre vinovata tăcere a celor care, vreme de jumătate de veac, i-au acoperit, din laşitate sau din interes, pe criminali. Nu în ultimul rând, ne sunt oferite texte inedite ale lui Labiş, care au fost dictate, în timpul “nopţilor de coşmar”, lui Aurel Covaci, soţul autoarei.

    Stela Covaci, “Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011

  • Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti – 7-9 decembrie

    Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB), un proiect conceput şi coordonat de Oana Boca, Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu, este un eveniment internaţional dedicat literaturii, ce poartă amprenta oraşului Bucureşti. FILB a debutat în toamna anului 2008 la Muzeul Ţăranului Român / Clubul Ţăranului.

    Timp de trei zile festivalul încearcă să rescrie harta culturală a Europei prin întâlniri ce includ lecturi publice, dezbateri şi dialog cu cititorii între scriitorii români şi invitaţii din străinătate. Unul dintre scopurile evenimentului este crearea unei comunităţi a unor scriitori din Europa Centrală şi de Est.

    de Oana Ghiţă

  • Cea mai frumoasă poveste americană de Crăciun

    În 1938, Philip Van Doren, un mic editor de cărţi, a avut un vis în care vedea povestea unui om, care, doborât de greutăţi, este salvat de un înger ce îi arată cum ar fi fost viaţa celorlalţi fără el. Această poveste avea să devină filmul regizat de Frank Capra în 1946, nominalizat la cinci categorii ale premiilor Oscar.

    Van Doren s-a apucat să scrie povestea din vis, pe care a intitulat-o “The Greatest Gift” (“Cel mai mare dar”) şi a terminat-o în anul 1943. Negăsind nicio revistă sau editură interesată să i-o publice, a scos pe cheltuiala lui un tiraj de 200 de exemplare din povestire în format de broşură, pe care le-a trimis prietenilor şi rudelor pe post de felicitări de Crăciun. La câteva luni după acest moment a fost căutat de studiourile de film RKO Pictures, care i-au plătit 50.000 de dolari pentru povestire, după care i-au încredinţat-o lui Frank Capra.

    Deşi de-a lungul timpului s-a încercat publicarea povestirii, tirajele au fost reduse, astfel că abia acum s-a putut publica “The Greatest Gift” aşa cum şi-a dorit-o autorul, datorită fiului unui prieten al său care a găsit “felicitarea” de Crăciun trimisă în 1943, printre lucrurile tatălui său.

  • Doctrina iubirii în vremea URSS

    Cu această nouă carte, franco-rusul Makine, autorul celebrului “Testament francez”, ne livrează opt tablouri din viaţa omului nou în URSS, din anii ’60 şi până la destrămarea imperiului, un portret al unui popor realizat în câteva tuşe simple. “Ce ne rămâne sunt aceste poveşti de dragoste”, scrie naratorul.

    “Oricât de scurte, platonice sau trupeşti, tandre sau şfichiuitoare, ele nu vor intra în istorie dar vor supravieţui, fără îndoială, în amintirea celor care ne-au iubit şi pe care i-am iubit. Vor supravieţui în povestirile celor care ne-au văzut iubind.”

    Andreï Makine, “Cartea scurtelor iubiri eterne”, Editura Polirom, Bucureşti, 2011

  • Cărtărescu tradus în bandă desenată

    Lectura textului cărtărescian este una empatică şi spontană, fără îndoială, eficientizată de existenţa unor “capilare” comune spre lumea visului. Dar nu numai atât. Baudoin se documentează, citeşte “Travesti” în diverse registre, vine la Bucureşti pe urmele scriitorului şi încearcă să-i priceapă nu doar literatura, ci şi biografia. Mai mult, intervine el însuşi în text cu reflecţii personale.

    Romanul este de fapt o plonjare în universul de năluci al unui adolescent care se visează scriitor, o suită de exorcizări şi de scene reale, intersectate de proiecţiile imaginare ale unui ego efervescent.

    Mircea Cărtărescu, Edmond Baudoin, “Travesti”, Editura Humanitas, Editura Jumătatea plină, Bucureşti, 2011

  • Cum arăta viaţa fără Photoshop

    Vizualul public era rodul unor comenzi de partid şi de stat (în genere stupide, ca un soi de aflare în treabă) uneori şablonarde şi sforăitoare, alteori utile când nu erau pur şi simplu redundante (Nu călcaţi pe iarbă! Atenţie, pericol de moarte! Ascensorul nu funcţionează! Ieşiţi din raza de acţiune a macaralei!), şi care erau puse în operă plastică de mărunţi executanţi (ehe, desenatorul tehnic…, domnişoara secretară cu talent la desen…), ori chiar de importanţi artişti ai momentului, care-şi ofereau însă mici libertăţi de viziune, care doreau să practice perfecţiunea, dar care, forţamente, lăsau loc ezitării, greşelii mărunte dar, vai, cât de umane.

    Această slăbiciune umanizantă a posterului, a anunţului sau a firmei încearcă să o antologheze cei de la Atelierul de grafică care, prin cartea de faţă ne pun la dispoziţie un memento cutremurător pe alocuri, hazliu şi tonic în genere a ceea ce a însemnat agitaţia vizuală şi comunicarea publică în “epoca de aur”. Pe atunci nu exista computerul şi nici softurile infografice, layerele din Adobe erau decupate şi lipite unele peste altele cu gumă arabică sau aracet, fonturile erau rotunjite din peniţă, sau tăiate din polistiren cu “fierăstrăul” construit dintr-o liţă încinsă.

    Premisa acestui proiect de arheologie culturală? O spun chiar cei de la Atelierul de grafică: “Credem că zăbovirea pe construcţia unei forme poate da rezultate mai bune decât permite dinamica zilelor noastre, aşa cum eliminarea intervenţiei directe a omului în zona graficii, să zicem, înseamnă de fapt suprimarea acesteia”. Aşa să fie?

    Ciprian Isaac, Carla Duschka (coordonatori), “Grafică fără computer”, Editura Atelierul de grafică, Bucureşti, 2011