BusinessMagazin

Tag: carte

  • O bombă editorială cu efect întârziat

    Cum se poate vedea, Rusia lipseşte de pe listă. Ţinând seama că alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat, în spaţiului marelui nostru vecin de la Răsărit, la 4 martie, publicarea volumului nu poate fi considerată o lovitură sub centură la adresa prezidenţiabilului Putin. E doar o bombă editorială, un semnal de alarmă tras cu speranţa, firavă, de a schimba, nu foarte curând, un viitor ce nu prevesteşte nimic bun. Pentru că, după cum ne spun editorii români, “Povestea lui Putin nu s-a terminat. Poate că abia începe.”

    Cartea conţine o suită de dezvăluiri tulburătoare, adunate cu trudă şi cu un curaj care ne aminteşte de Anna Politkovskaia, despre un om căruia nu i s-au întocmit până acum decât biografii cosmetizate. Putin, aşa cum apare în biografia, desigur neoficială, alcătuită de jurnalista Masha Gessen, relevă un temperament violent şi ranchiunos, un comportament grosolan şi dispreţuitor, o incapacitate cronică de comunicare şi o nevoie de “ordine” derivată din educaţia sa sovietică şi din disciplina ierarhică a KGB. Dornic să restaureze un imperiu ruinat, Putin nu se dă în lături de la nimic: manipularea fricii cetăţenilor prin menţinerea de zone de conflict şi chiar atentate regizate cu binecuvântarea lui, corupţie, surparea instituţiilor democratice, controlul asupra presei şi prigonirea cruntă a celor care i se opun.

    În vreme ce Occidentul încă mai credea în bunele sale intenţii şi în faptul că era un liberal reformist, pe vremea primului său mandat, disidenţa de orice fel era reprimată brutal: jurnalişti ameninţaţi, bătuţi sau asasinaţi chiar, magnaţi media siliţi să fugă din ţară, oameni de afaceri aruncaţi în închisoare şi afacerile lor preluate de stat, contracandidaţi politici descurajaţi la scenă deschisă, presă controlată cu duritate. Despre toate acestea, dar şi despre multe, multe altele, Masha Gessen (care, pentru a-şi documenta cartea, a recurs la numeroase interviuri, articole şi reportaje, la biografii oficiale sau nu, la cărţi de memorii, emisiuni radio şi TV, acte, contracte, transcrieri de discuţii, înregistrări video şi audio) vorbeşte cu onestitate. Iată un scurt fragment din volum:

    “În 20 martie 2006, Marina Litvinovici pleca de la muncă; era trecut de ora nouă seara. Lucra acum pentru Gari Kasparov, fostul campion la şah ajuns politician. Menţineau, la sediul lor din centrul Moscovei, o prezenţă discretă: uşa de la intrare nu purta nici un însemn şi în spatele ei se aflau mereu câte doi dintre cei opt paznici permanenţi ai lui Kasparov. Serile, după o zi de lucru, Kasparov şi bodyguarzii săi urcau în SUV-ul său, iar restul micii lui echipe se dispersa, plecând spre casă cu maşina, pe jos sau cu metroul. Litvinovici, care stătea aproape, mergea de obicei pe jos.

    Cam la o oră după ce plecase din birou, Litvinovici a deschis ochii şi şi-a dat seama că zăcea întinsă pe o prelată şi că cineva încerca să-şi dea seama cum se simte. Nu se simţea bine deloc: fusese doborâtă de una sau mai multe lovituri în cap. Fusese bătută rău, era plină de vânătăi şi rămăsese fără doi dinţi din faţă. Geanta îi era alături; banii, laptopul şi telefonul mobil erau neatinse.

    În acea noapte a trebuit să stea trei-patru ore la urgenţă; alte trei-patru ore le-a petrecut, în următoarea zi, la secţia de poliţie. Poliţiştii au fost neobişnuit de amabili, dar insistau că nu fusese bătută. O femeie de treizeci şi unu de ani să fi leşinat pur şi simplu şi să fi căzut într-un mod aşa de neobişnuit, alegându-se cu vânătăi peste tot? Ea a obiectat, arătând că avea pe un picior o vânătaie care, îi spuseseră doctorii, fusese probabil cauzată de o lovitură cu un baston de cauciuc. Dar poate fusese lovită de o maşină? Litvinovici a arătat că hainele îi rămăseseră curate, că purta aceiaşi pantaloni şi aceeaşi haină, deci nu fusese lovită de o maşină. Ba chiar era un semn, printre altele, că fusese atacată de profesionişti: probabil o ţinuseră cât o loviseră, apoi o întinseseră cu atenţie pe prelata unde se dezmeticise.

    Atacul era un mesaj. Execuţia impecabilă şi faptul că obiectele de valoare nu-i fuseseră atinse erau menite să sublinieze asta. Un alt tânăr consilier politic, un fost coleg de-al lui Litvinovici care îşi făcuse o carieră stralucită lucrând pentru regimul Putin, a formulat acest mesaj pe blogul său: ‘Femeile n-ar trebui să facă meseria asta… Marina a intrat în război, şi nimeni n-a spus că războiul acesta se desfăşoară după reguli’. Cu alte cuvinte, asta avea să li se întâmple celor ce înfruntau Kremlinul.”

    Masha Gessen, “Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • Pe ce cititori se mai poate baza piaţa de carte?

    Cele mai mari patru edituri de pe piaţa locală, Polirom, grupul All, Humanitas şi Curtea Veche, au finalizat anul trecut cu afaceri totale de 13 milioane de euro, nivel puţin sub cel din anul anterior. Cererea pentru cartea de pe rafturile librăriilor nu a fost în creştere, dar în schimb, s-a remarcat un interes mai mare pentru cărţile la promoţii vândute online şi pentru cele în format digital, potrivit editurilor.

    Pe o piaţă evaluată la 100 de milioane de euro, reprezentanţii editurilor afirmă că strategia de a creşte vânzările include publicarea unor titluri atractive pentru consumatori, promoţiile şi vânzările directe la târguri. “Factura la energie şi la întreţinere lasă românii cu mai puţini bani pentru achiziţionarea de produse culturale, ceea ce nu permite pieţei de carte să crească”, este de părere Silviu Lupescu, directorul general al celei mai mari edituri de pe piaţă, Polirom. Editura a finalizat anul trecut cu o cifră de afaceri de 19,5 milioane lei (4,5 mil. euro), faţă de 4,1 milioane de euro în 2010.

    Consumul de carte din România ne plasează încă pe ultimul loc în cadrul ţărilor din Uniunea Europeană, având în vedere că un român cheltuieşte în medie 5 euro anual pe cărţi, în timp ce la bere suntem în topul primelor ţări din lume. “Creşterea vânzărilor cu câteva procente faţă de anul precedent nu reprezintă o creştere semnificativă a cererii pentru carte, ci doar un uşor reviriment. Piaţa de carte s-a menţinut la un nivel scăzut, cu circa 40% faţă de anii de dinaintea crizei”, a spus Silviu Lupescu. Portofoliul editurii Polirom include autori români şi internaţionali precum Nabokov, Hemingway, Lessing, Fowels, Rushdie, Saramago sau Salinger. Editura colaborează cu librării şi difuzori angro din ţară şi din Republica Moldova.În ultimii trei ani mai multe edituri au optat pentru o strategie de conservare, care să le asigure supravieţuirea. Cele mai multe edituri au redus numărul titlurilor şi tirajele cărţilor publicate şi au distribuit cărţile în magazinele ce asigurau promovare la raft.

    Piaţa de carte, inclusiv ediţiile de chioşc (volumele vândute împreună cu anumite ziare şi reviste), a fost estimată în 2010 la aproximativ 112 milioane de euro, în scădere cu circa 15% comparativ cu 2009, potrivit unui bilanţ prezentat de reţeaua de librării Diverta. Fără ediţiile de chioşc, piaţa de carte din România de anul trecut se ridica la aproximativ 60 de milioane de euro, mai spuneau oficialii Diverta.

    “Estimările pentru acest an sunt dificil de făcut şi depind în mod semnificativ de o eventuală creştere a veniturilor populaţiei, în special ale acelor categorii socio-profesionale care au fost afectate grav de reducerile salariale din ultimii ani (cadre didactice, de exemplu). Depinde, de asemenea, de fondurile alocate bibliotecilor, reduse drastic în ultimii ani”, a spus Lupescu.

    Atenţia pe care editurile au acordat-o internetului a făcut ca între 6% şi 40% din vânzările de carte să fie acum aduse de comenzile online. Gabriel Scînteia, chief operating officer al editurii All Publishing Group, spune că circa 6-7% din vânzările pe anul trecut au fost aduse de mediul online. Grupul All a avut anul trecut o cifră de afaceri de 2,3 milioane de euro.

    La cărţile vândute online se fac şi reduceri. Şi celelalte edituri au creat site-uri pentru vânzarea online a cărţilor, iar discounturile pot ajunge chiar şi la 40% la cărţile achiziţionate online, cum se întâmplă la editura Teora. “Grupul All a prognozat o creştere de 10-15% pe segmentul vânzărilor în librării anul acesta. Acest lucru ar însemna de fapt o revenire pe acest segment pentru că în 2011 pe acest segment editura a avut o scădere semnificativă, compensând pe canale de vânzare directă”, a spus Scînteia. Din perspectiva vânzărilor generale, el speră să se înregistreze anul acesta o situaţie similară cu cea din 2011. Oficialul editurii afirmă că cifra de afaceri nu este un indicator suficient pentru a constata dacă cererea este în creştere sau nu pe piaţa de carte, deoarece cărţile vândute la reduceri sau cele în format digital au creat o piaţă nouă, mai atractivă ca preţuri pentru cititori şi mai vizibilă pentru autorii cărora astfel le creşte cota şi audienţa. Pentru edituri însă, aceste două mari schimbări din piaţă aduc deocamdată un vânt de scădere, iar viitorul nu prea se arată prietenos cu ediţiile “hard-back”, vândute altădată în mii de exemplare.

    Plus că, uitându-ne în jur, pe marile artere comerciale sau în mall-uri, pare că piaţa de carte este în scădere. Lipsa librăriilor în sine duce la o slăbire a pieţei, consideră Iren Arsene, proprietara editurii Curtea Veche: “Nu există speranţe de-a apărea noi distribuitori de carte pe piaţă. Sunt librăriile şi supermarketurile, dar din păcate nu apare un lanţ de librării care să echilibreze situaţia”. Anul trecut editura Curtea Veche a avut o cifră de afaceri de 12,9 milioane de lei (3 milioane de euro) faţă de anul 2010, când a înregistrat afaceri de 3,9 milioane de euro. “Am vândut anul trecut aproape 1,5 milioane de exemplare de cărţi, exceptând ediţiile de la chioşc”, a declarat Iren Arsene. Anul trecut compania a publicat 150 de titluri de cărţi, 15% din vânzări fiind online. Ea afirmă că politica editurii este una prudentă, care pune accent pe republicarea unor titluri şi pe promovarea autorilor la care reacţionează consumatorii.

  • Adorabila doamnă Hawkins

    În 2004, ca omagiu pentru pentru remarcabila sa carieră literară, Scottish Arts Council a instituit premiul care îi poartă numele şi care a fost atribuit, la prima sa ediţie, unei alte mari romanciere – Margaret Atwood.

    Prezentul roman o are în centrul atenţiei pe doamna Hawkins, o văduvă de război simpatică, îndatoritoare şi grăsuţă, care ştie să dea sfaturi întotdeauna utile şi să atragă confesiunile colegilor de la editura unde lucrează (Ullswater), dar şi pe ale locatarilor pensiunii Kensington, unde şi-a aflat adăpost. Iubeşte pe toată lumea şi toată lumea o îndrăgeşte. Cu o singură, tenebroasă excepţie: monstruosul, omniprezentul Hector Bartlett, un scriitor de mâna a doua.

    Muriel Spark, “Departe de Kensington”, Editura All, colecţia “Strada Ficţiunii”, Bucureşti, 2011

  • Benzi desenate pe gustul amatorilor de mister (VIDEO)

    Ne-a obişnuit deja cu austeritatea tuşei lui Marjane Satrapi, iată că acum ne introduce în universul hipnotic, turbionar al lui Lorenzo Mattotti, unul dintre greii benzii desenate italieneşti. După ce işi termină studiile de arhitectură, în 1975 îşi publică primele benzi desenate în fanzinul francez Bibliopop şi apoi în revista Circus. După “Alice Brum Brum” (o interpretare liberă după Alice în ţara Minunilor) şi alte câteva albume şocante, începe să fie intens curtat de presa americană şi europeană, pentru care realizează numeroase coperţi şi afişe. Este deţinător a numeroase premii (printre care Yellow Kid), a avut circa 40 de expoziţii, iar albumele sale au fost traduse în numeroase limbi străine.

    Romanul grafic “Stigmata”, apărut în 1994, este povestea unui om fără niciun rost în viaţă, o namilă fără minte, un gunoi al societăţii, căruia, din senin, după o noapte de beţie, i-au apărut în podul palmelor nişte răni asemănătoare stigmatelor hristice. Călătoria lui din viaţă spre moarte este punctată de nişte episoade mistice, al căror tragism şi profunzime sunt admirabil descrise de condeiul expresionist al lui Mattotti.

    Lorenzo Mattotti, Claudio Piersanti, “Stigmata”, Editura Art, Bucureşti, 2011

  • E-dragostea: aţi întâlnit-o pe Twitter sau Facebook?

    Romanul “Dragoste virtuală” a sedus milioane de cititori din lumea întreagă, iar Daniel Glattauer, autorul său, mergând pe creasta valului de succes, i-a scris şi continuarea. Este un roman epistolar al mileniului III. Cei doi e-îndrăgostiţi se confesează, îşi intersectează pasiunile şi controversele prin e-mail. Trebuie precizat că ei nu se cunosc şi nici nu se vor cunoaşte vreodată faţă în faţă.

    Emmi Rothner, o muziciană de 30 ani, trimite un mesaj către revista Like, dar, dintr-o greşeală de tastare a numelui destinatarului, acesta ajunge în căsuţa electronică a lui Leo Leike, consilier pe probleme de comunicare şi psiholog al limbajului. O minoră, banală eroare de parcurs, care va marca însă inceputul unei corespondenţe asidue între Emmi (tânără căsătorită şi cu un menaj fericit) şi Leo, care tocmai încearcă să-şi revină dintr-o poveste de dragoste turbulentă. Cei doi hotărăsc să nu se întâlnească niciodată, iar această decizie va constitui rama unei legături neprimejdioase, dar palpitante, care va dura mai mult de un an.

    “Aici, nu existăm decât pentru noi doi. Vom rămâne în contact până când unul dintre noi nu va mai avea nimic de spus sau n-o să mai aibă chef să spună ceva. Nu cred că acela voi fi eu. O zi bună de primăvară, al dumneavoastră, Leo.” Suntem pe cale să devenim, până şi în dragoste, Homo numericus? Niciodată însă nu răbufneşte în aceste pagini erotismul ieftin sau pulsiunile sexuale reprimate. Ceea ce face cu atât mai spectaculos succesul său, de factură complet nehollywoodiană.

    Este o poveste pe care mulţi dintre contemporanii noştri au experimentat-o frecventând reţelele de socializare de tip Facebook sau Twitter, încercând să înlocuiască relaţia epidermică printr-una sublimată, dând sărutul pe o vorbă de duh, pipăitul pe un duel verbal sau efuziunile de aşternut pe un frumos verb copulativ.

    Daniel Glatauer, “Dragoste virtuală”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • Ultima modă în designul grafic: tiparul ca pe vremea bunicilor

    Un exemplu în acest sens este Centrul pentru Carte din San Francisco (San Francisco Center for the Book), unde toate materialele se tipăresc cu ajutorul maşinilor de tipar înalt. Centrul pentru Carte doreşte nu numai păstrarea tradiţiei tiparului cu litere de metal în relief, ci şi a artei legătoriei cărţilor şi încearcă să câştige cât mai mulţi adepţi, organizând cursuri de iniţiere în această artă.

    Printre cei ce frecventează asemenea cursuri se numără tinerii care studiază designul grafic şi realizează lucrări pe computer, atraşi de posibilitatea creării unei felicitări sau a unei cărţi de vizită lucrate manual sau editori care scot pe piaţă cărţi în tiraje limitate în condiţii grafice deosebite.

    Cei care se aşteaptă să le fie uşor înţeleg, odată ce participă la cursuri, cât de complex este procesul tiparului înalt, cu litere în relief, care trebuie aranjate cu grijă manual. Ca materiale didactice sunt folosite nişte maşini de tipar din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, iar cursurile încep cu lecţii despre întreţinerea maşinilor şi pregătirea cernelurilor necesare, sub îndrumarea unui tipograf cu experienţă.

    Acesta oferă asistenţă cursanţilor sau celor care au terminat deja cursurile, atunci când doresc să folosească echipamentele centrului pentru a scoate tipărituri pe care ulterior le pot comercializa. Cererea de cursuri este în creştere, spun oficialii centrului din San Francisco, ba chiar există deja liste de aşteptare.

  • Odă libertăţii în bucătărie

    Intens mediatizat, hoinar prin toate bucătăriile lumii – de la cele extrem orientale la cele inuite – Gordon Ramsay, un “chef” de talie internaţională, face parte din altă categorie decât cea descrisă mai sus.. L-am văzut în numeroase rânduri la TV şi am constatat, de fiecare dată, că profilul său nu se potriveşte cu cel al bucătarului autocrat. E întotdeauna dispus să înveţe, şi nu doar din politeţe, descoperă trucuri şi mirodenii noi cu bucuria unui copil şi, mai ales, e dispus să-şi joace prestigiul în concursuri “nearanjate”, unde nu câştigă întotdeauna, dar unde totdeauna ştie să piardă.

    Atipicul Ramsay a ajuns, recent, în atenţia gurmanzilor de la noi, printr-un album de o factură la fel de neobişnuită ca şi bucătarul care l-a conceput. Despre ce e vorba: o carte de format mare, cu foile prinse în şină metalică, împărţite în trei module/ fascicule. Cel de sus descrie gustări, hors-d’oeuvres, amuse-gueule, supe, cel de-al doilea – feluri principale şi, în fine, cel din josul paginii, deserturi. Toate – amplu şi sugestiv ilustrate. Interesante, fiecare în parte, ele îşi sporesc sensurile pentru că pot fi combinate în nu mai puţin de 140.000 de moduri.

    Libertatea celui care vrea să se inspire din gândirea gastronomică a lui Ramsay este uriaşă, pentru că meniurile pot fi fixate după bunul plac (potrivind oricare dintre reţetele de felul 1, 2 sau 3 pe aceeaşi pagină, astfel încât să le ai sub ochi în momentul în care începi să le prepari) sau pur şi simplu aleatoriu, deschizând fiecare fascicul la întâmplare. Dacă felurile “rimează”, doar dumneavoastră puteţi spune.

    Gordon Ramsay, “Meniul perfect”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Criza financiară explicată pe înţelesul tuturor

    Ca să ajungă aici, ei trasează o panoramă istorică, întemeiată pe date statistice considerabile, ce privesc 66 de state repartizate pe întreg teritoriul planetei, începând, în principal, cu anul 1800, dar coborând uneori în timp până la China secolului al XII-lea sau în Europa medievală.

    Un prim punct de inters al cărţii este stabilirea unei tipologii a celor şase diferite varietăţi de crize financiare: criza datoriei externe (a datoriei suverane), criza datoriei interne, criza bancară, criza monetară, criza de inflaţie şi, în sfârşit, crahul bursier. Conceptele utilizate sunt definite, sistematic, în termeni simpli şi operaţionali, iar capitolele următoare analizează tot ce ne-au învăţat până acum statisticile despre fiecare tip de criză în parte şi despre felul în care crizele interrelaţionează (mecanismele de contagiune de la un tip la altul de criză).

    Ultimele secţiuni ale cărţii fac un tablou complet al crizei subprimelor din Statele Unite, expunând consecinţele şi dimensiunile ei internaţionale, văzute prin prisma ansamblului experienţelor trecute. Cartea vine, în final, cu o hartă-itinerar care doreşte să ne arate cum vor merge lucrurile în anii care urmează; ţinând seama că a fost publicată în 2009, şi de faptul că situaţia actuală a unor ţări precum Grecia şi Irlanda confirmă multe dintre ipotezele ei, s-ar putea spunea spune că a avut un ton profetic.

    Această cufundare în date statistice le îngăduie autorilor două concluzii fundamentale: cea dintâi confirmă faptul că acumularea unor datorii excesive (fie că este vorba despre datorii publice, bancare, de întreprindere sau individuale) atunci când lucrurile merg bine constiutie un pericol cu cele mai perverse consecinţe. Şi cea de-a doua, care justifică titlul cărţii, consemnează caracterul sistematic al sindromului “de data asta e altfel”.

    De fiecare dată, avem parte de acelaşi circ: actorii economici dar şi puterile publice trăiesc cu convingerea că aceste crize financiare li se întâmplă doar altora, că aceste crize s-au putut întâmpla doar în trecut, dar că, acum, creşterea economică e întemeiată pe baze solide şi complet diferite, care justifică continuarea îndatorărilor în exces. Din păcate, aşa cum am început să simţim cu toţii pe pielea noastră, “eterna reîntoarcere” nu funcţionează doar la nivelul miturilor, ci şi al realităţii stringente.

    Carmen N. Reinhart, Kenneth Rogoff, “De data asta e altfel. Opt secole de sminteală financiară”, Editura Publica, Bucureşti, 2012

  • Secretul amprentelor genetice

    Despre ce este vorba: Adamsberg şi brigada sa de la comisariatul 13 sunt invitaţi la un stagiu de instruire, având ca temă amprentele genetice, în Québec. Înaintea plecării, căpitanul află, prin intermediul presei, de o crimă provocată prin trei lovituri aliniate de cuţit şi este cuprins de îndată de o teribilă anxietate, căreia încearcă să-i descopere temeiuri raţionale. Rememorându-şi trecutul personal, ajunge la sursa straniei senzaţii de disconfort: dispariţia fratelui său Raphael, cu 30 de ani în urmă.

    Ancheta pe care a întreprins-o atunci i-a îngăduit suspectului să evite puşcăria, dar nu şi să producă probe indubitabile ale inocenţei sale. Victima fusese ucisă, ca şi acum, printr-o triplă înţepătură, de către un personaj diabolic. A mers pe urmele ucigaşului ani la rând, dar acesta s-a dovedit mai puternic şi mai şiret. La 14 ani după prezumtiva lui moarte, iată-l că apare din nou.

    Fred Vargas, “Tridentul lui Neptun”, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • Era post-americană. Cine va conduce lumea?

    A fost, într-adevăr momentul de apogeu al puterii americane, după care crespusculul a început, treptat, să se instaleze. Odată cu el, a început să se schimbe şi configuraţia zonelor de putere ale lumii, iar forţele emergente au prins să se afirme din ce în ce mai categoric, nu doar în plan economic.

    Paul Starobin, un jurnalist cu vechi state de corespondent de presă, analizează din punct de vedere istoric întreaga evoluţie a SUA în ultimul deceniu şi se plasează în unghiul unei concluzii lipsite de echivoc: America, altădată puterea dominantă a lumii, “centrala electrică unde erau generate idealurile şi apoi erau răspândite în lumea întreagă”, a ajuns la capătul ascendenţei sale globale.

    În prezent, America este obligată să se confrunte cu istoria, iar dezintegrarea puterii ei se reflectă în întreaga gamă de influenţe militare, politice, economice şi culturale. În cazul componentei militare, de pildă, deteriorarea forţei armate este ilustrată de neputinţa de a obţine victorii decisive asupra bandelor de insurgenţi din din Irak şi din zonele tribale ale de la graniţele Pakistanului şi Afganistanului.

    Viziunea lui Starobin nu este însă una mizerabilistă, pentru că, spune el, “lumea post-America nu trebuie neapărat să fie una dezastruoasă pentru americani, ba chiar ar putea deveni una eliberatoare”. Partea cea mai interesantă a cărţii încearcă să prevadă ce va urma mai departe, după ce SUA îşi va transfera o parte din responsabilităţile de lider, dar şi de gardian al ordinii mondiale. Printre ipotezele lui Starobin se numără haosul global, dominaţia Chinei şi, într-o viziune mai radicală, o epocă a oraşelor-stat sau a unei civilizaţii universale, culminând cu instaurarea unui guvern mondial.

    Paul Starobin, “Sfârşitul secolului american”, Editura Litera, Bucureşti, 2011