BusinessMagazin

Tag: Statele Unite

  • Povestea lui David Filo, cofondator al Yahoo şi unul dintre pionierii motoarelor de căutare

    David Filo s-a născut în 1966 în Wisconsin, Statele Unite. La vârsta de 6 ani s-a mutat într-o suburbie de lângă Louisiana, unde a urmat cursurile liceului Sam Houston şi apoi cele ale Universităţii Tulane, unde a obţinut o diplomă în informatică.

    David Filo şi Jerry Yang, colegi la Universitatea Stanford în cadrul programului doctoral, îşi petreceau o mare parte a timpului pe internet, descoperind o serie de probleme ale sistemului. Deşi existau numeroase site-uri utile, acestea nu erau organizate în niciun fel. Astfel, atunci când cineva voia să reviziteze un site, era extrem de greu să îl mai găsească. Împreună, ei au dezvoltat un sistem de tip hartă pentru utilizatorii de internet şi au creat un motor de căutare care să permită găsirea unui site prin introducerea unor cuvinte-cheie.

    În februarie 1994, ”Ghidul lui Jerry şi David pentru World Wide Web„ a devenit operaţional, iar în luna noiembrie avea deja peste 170.000 de utilizatori pe zi. Mai multe nume importante precum AOL, Microsoft sau Prodigy au încercat să cumpere site-ul, redenumit între timp Yahoo!, dar Filo şi Yang au refuzat toate ofertele.

    Succesul site-ului a adus şi o serie de probleme: reţeaua celor de la Stanford cădea în mod regulat din cauza celor care foloseau Yahoo!, astfel că Filo şi Yang au fost obligaţi să plece din campus. Acela a fost momentul în care cei doi au decis să pună bazele companiei Yahoo! Inc.

    Deşi a început ca un portal ce oferea diverse servicii şi produse destinate activităţilor online, Yahoo! a devenit astăzi una dintre cele mai mari companii din lume şi unul dintre cele mai folosite motoare de căutare la nivel global. Compania a avut în 2014 venituri de 4,6 miliarde dolari şi un profit de aproape 600 de milioane dolari. Yahoo! Inc. are 11.400 de angajaţi şi este condusă de Marissa Mayer.

    Din 1996, Filo ocupă postul de ”şef al Yahoo!”, conducând operaţiunile tehnice ale portalului la sediul din Sunny-vale, California. El este cel mai mare acţionar individual al companiei, cu un pachet de 7% din acţiuni.
    Filo a pus bazele K12 Start Fund, o organizaţie care are rolul de a obţine finanţări pentru companiile din domeniul educaţiei. În 2005, el a donat 30 de milioane dolari Universităţii Tulane pentru a moderniza laboratorul de inginerie. Averea omului de afaceri, care este căsătorit cu Angela Buenning, este estimată la 3,8 miliarde dolari.

  • Club Business Magazin: Epoca spitalului 
all-inclusive a apus. Centrele medicale de nişă au început expansiunea

    Business Magazin: Cum se explică, în opinia dumneavoastră, expansiunea centrelor medicale de nişă? E o cerere pe care o creează operatorii sau, dimpotrivă, există cerere din partea pacienţilor iar dumneavoastră vă adaptaţi unei nevoi existente în piaţă?

    Ana Maria Marian, CEO al Intermedicas: Pacientul este din ce în ce mai educat pe zona de servicii medicale, adică el nu mai acceptă să meargă oriunde, la orice centru medical doar pentru că este mare şi pentru că are un nume. Asta nu în-seamnă neapărat că acolo se rezolvă problema mea medicală care este specifică şi personală. V-aş spune pe scurt cum vedem noi, ca furnizori de second opinion, această problemă: în ultimul an şi jumătate, numărul de pacienţi care solicită a doua opinie avizată a unui medic creşte cu 20% de la o lună la alta. Deşi second opinion nu este o practică în România, iar pacienţii de multe ori nu ştiu ce înseamnă second opinion, ei vor să aibă acces la cel mai bun medic. De multe ori nu îi mai interesează dacă acest cel mai bun medic este în Bucureşti sau Cluj, la un spital privat sau unul de stat, dacă este în Berlin sau dacă este în Statele Unite. Pacientul vrea să ştie că cel mai bun medic are grijă de sănătatea lui, şi de fapt asta în-seamnă second opinion: răspunsul la întrebarea care este cel mai bun medic pentru mine şi cum ajung la el.

    Luca Militello, Spitalul Monza: Noi, în Italia, suntem un grup de spitale generale. Avem zece spitale şi 3.000 de angajaţi. Ideea de a veni în România s-a născut oarecum întâmplător, pentru că din cei 3.000 de angajaţi ai grupului Monza 300 sunt români. Mulţi doctori buni lucrează la noi de 15 ani şi atunci când s-a decis investiţia în străinătate ar fi fost simplu pentru noi să venim în România şi să facem ce-am făcut în Italia până acum, adică un spital general. Am constatat repede, după un prim studiu de piaţă, că piaţa nu este matură în momentul de faţă pentru ca unitatea să fie un spital general propriu-zis, cum există astăzi în Europa. De ce? Pentru a fi pe piaţă la un nivel înalt trebuie să ai şi concurenţă, iar atunci când vorbim de concurenţă nu mă refer strict la privat, pentru că acolo exista deja o concurenţă. Am mers pe nişă de cardiovascular pentru că din studiul de piaţă a reieşit că în această zonă există un deficit foarte mare. Studiile de la Ministerul Sănătăţii din 2010 arătau că din cele 14.000 de operaţii care erau necesare în România se efectuau doar 4.000-4.500. Iar din aceste 4.500, în jur de 800 se realizau în străinătate. Din experienţa personală vă spun că noi am plecat direct cu ideea de a ne plasa pe nişă, oricum în Italia zona de cardiovascular era una importantă pentru noi deci nu veneam descoperiţi. Nu am venit în România să facem ceva nou pentru noi, veneam cu o experienţă şi cu un background de peste zece ani în Italia. A fost sigur mai simplu decât să por-neşti de la zero. Aşadar, din punctul meu de vedere, astăzi piaţa nu este pregătită pentru ca privatul să poată opera un spital general, aşa cum se întâmplă în Europa sau în Statele Unite.

    Robert Şerban, Gral Medical: După mine, este nevoie atât de supermarket cât şi de magazin de nişă. Este nevoie şi de spitale generale, care să acopere mai toate tipurile de servicii, cât şi de spitale de nişă. Noi am simţit că în zona aceasta, de nişă, este foarte important să te duci. Există şi aici ceva provocări şi există tendinţa de a începe o nişă şi apoi să te duci că-tre alte zone, ceea ce după părerea mea nu este foarte indicat, pentru că pierzi focusul. Există avantaje şi în cazul spitalelor generale, şi în cazul celor nişate.

    Business Magazin: Ce a determinat ca până acum să avem mai multe supermarketuri şi de acum încolo să vedem şi magazinele acestea nişate? Nu pot face faţă supermarketurile cererilor din diversele raioane ale magazinului?

    Robert Şerban, Gral Medical: Supermarketurile au plecat de la principiul ”nu-ţi pune toate ouăle în acelaşi coş„. În super-market poate să meargă mai bine raionul de lapte şi mai prost raionul de carne pentru anumite perioade de timp, iar riscul îl poţi balansa mult mai bine. E mai dificil să începi o zonă de nişă, acolo trebuie să-ţi concentrezi toate eforturile iar dacă dai chix, dai chix pe tot. Noi ne-am asumat acest risc. Am intrat în zona de nişă şi ne-am concentrat aici toată energia şi toate resursele. Cei care fac nişă se concentrează, evident, să facă servicii mult mai bune cu o plusvaloare superioară celor care fac mai toate serviciile. Dar există clienţi pentru toate felurile de servicii, pentru că oamenii care sunt bolnavi nu au neapărat probleme foarte dificile, şi atunci acelea pot fi tratate şi într-un spital generalist, unde poţi să găseşti totul. La un spital de nişă ajungi de obicei după ce ţi-ai dat seama că ai o problemă şi ai vrea să mergi în zona respectivă pentru că au experienţă. Noi, ca spital de nişă, nu prea putem să asigurăm tot ce asigură un spital generalist. Dar noi putem să facem mult mai bine ce avem noi pe nişă decât poate face un spital generalist. Ca atare, ca orice lucru pe lumea asta, are şi avantaje, şi dezavan-taje.

  • Ţara europeană care dizolvă firmele dacă nu au şi femei în conducere

    Bărbaţii ocupă marea parte a poziţiilor de conducere din companiile mari din Statele Unite, fapt simplu de observat în cadrul S&P 1500: doar 15% din funcţiile decizionale sunt ocupate de femei, reprezentând o creştere de doar 3.7% în ultimii 7 ani. Mai mult chiar, doar 2,8% din funcţiile de conducere sunt ocupate de femei de culoare.

    Mai multe ţări, printre care Norvegia, Italia, Belgia, Franţa, Islanda sau Germania se confruntă cu probleme similare, aşa că au recurs la măsuri legale, obligând companiile să aibă şi femei în cadrul consiliului de directori. În Norvegia, legea permite statului să radieze o firmă, dacă aceasta nu se supune reglementărilor. Statul nordic este şi primul care a introdus o astfel de normă, în anul 2008, scriu cei de la The Atlantic.

    Cei mai mulţi manageri din Norvegia au declarat că aceste reglementări au creat o atmosferă plăcută în cadrul şedinţelor şi consideră că femeile sunt de multe ori mai analitice decât bărbaţii.

    Înainte de intrarea în vigoare a reglementării legale, obţinerea unui loc în conducere era condiţionat de structura decizională a companiei, care de cele mai multe ori era formată din bărbaţi. Cei resposabili cu recrutarea au fost nevoiţi să caute candidaţi şi în afara companiei, lucru considerat de bun augur de managerii din Norvegia.

  • Două antreprenoare din Bucureşti vor să transforme învăţământul din România printr-o metodă inedită

    Nicoleta Surdu şi Dana Rădulescu, două antreprenoare din Bucureşti, vor să transforme învăţământul din România printr-o metodă inedită, în cadrul căreia doar cursanţii pot vorbi. Metoda, lansată în anii ’60 de către un matematician egiptean, pare să aibă succes în Franţa, Germania sau Statele Unite.

    Dana Rădulescu (38 de ani) şi-a început cariera ca profesoară de limba engleză, predând atât elevilor de gimnaziu cât şi celor de liceu. După ce a plecat din învăţământ, a pornit alături de soţul ei o afacere despre care spune că este acum „pe picioare, dezvoltată şi în siguranţă“. Nicoleta Surdu (39 de ani) a activat, după absolvirea Facultăţii de Limbi Străine, în zona de traduceri.

    Afacerea celor două antreprenoare, Cursevo, a început în anul 2014, însă ideea exista încă din timpul facultăţii: înfiinţarea unui centru de limbi străine „diferit“. Iniţial, cele două tinere au pornit de la ideea de a se adresa cursanţilor bazându-se pe tipurile de inteligenţă care diferenţiază stilurile de învăţare şi de înţelegere ale oamenilor. Au încercat să afle ce metode se folosesc în străinătate şi au descoperit un sistem care le-a atras imediat atenţia.

    Nicoleta Surdu şi Dana Rădulescu au contactat centrul european aflat în Versailles, Franţa, pentru a prelua licenţa de folosire a Silent Way. Pentru a înţelege cum trebuie să predea „silenţios“, ele şi ceilalţi profesori au trecut prin training-uri şi printr-o evaluare pentru obţinerea certificării de predare, care au costat 3.000 de euro. „Ne-a luat luni de zile să cercetăm, să ne pregătim, să luăm legătura cu profesori care folosesc această metodă în străinătate. Sunt oameni foarte deschişi şi ne ajută cu orice avem nevoie“, spune Dana Rădulescu. Până în momentul de faţă, investiţia în Cursevo se ridică la aproximativ 40.000 de euro.

    Metoda Silent Way a fost inventată în 1963 de matematicianul egiptean Caleb Gattengo, iar în prezent este folosită în centre de cursuri de limbi străine, şcoli şi facultăţi din sistemul de învăţământ public şi privat din Franţa, Polonia, Germania, Japonia, Elveţia şi Statele Unite.

    Profesorul se foloseşte mult de mimică şi gestică, adică explică sunetul fără însă a-l pronunţa cu voce tare. Astfel, cur-sanţii trebuie să fie atenţi la ceea ce exprimă chipul profesorului pentru a reproduce, cu voce tare în cazul lor, sunetul. În plus, consideră fondatoarele Cursevo, se dezvoltă o dinamică a cursanţilor astfel încât aceştia să nu se plictisească. Prin motivarea reciprocă, apare colaborarea constructivă în cadrul grupului.

    Fiecare sunet din limbă este asociat cu o culoare pe planşele metodei Silent Way, astfel încât cursanţii îşi folosesc la început abilităţile vizuale de deprindere a sunetelor corect pronunţate în limba respectivă. Chiar dacă profesorul tace, cur-sanţii vorbesc şi pot adresa întrebări. La sfârşitul fiecărui curs, participanţii vor primi acasă lecţia, nu însă şi teme.

    „Cursurile Silent Way înseamnă, în primul rând, învăţare prin conştientizare. Profesorul este tăcut, nu scoate niciun sunet, pentru că este foarte important ca elevul să ajungă să descopere sunetul, să ştie cum să îl producă. Atunci când vorbeşti foloseşti o grămadă de muşchi, şi pe aceia trebuie să înveţi să îi foloseşti. În limba germană, spre exemplu, sunt sunete care nu există în limba română; eu dacă îl spun, îl spun degeaba pentru că intră pe o ureche, iar noi nu vorbim cu urechile“, ex-plică Nicoleta Surdu.

    Printre avantaje, consideră Dana Rădulescu, se numără şi interacţiunea sporită dintre cursanţi. „Este o metodă mult mai eficientă, nu presupune atât de mult timp petrecut în faţa cărţilor şi a caietelor, luptându-te singur cu nişte noţiuni pe care nu le stăpâneşti. Acasă nu ai cu cine să te sfătuieşti, iar timpul petrecut la un curs predat în mod tradiţional este relativ scurt, profesorul nu se poate ocupa de o clasă întreagă şi există nişte lacune cu care te confrunţi permanent. În metoda Silent Way nu mai există aşa ceva, profesorul se asigură că pe parcursul celor două ore toţi cursanţii sunt şi rămân un grup compact. Sunt implicaţi 100% în exerciţiul şi pronunţia limbii străine studiate. Profesorul este cel care stă în umbră şi ghidează cursan-ţii, dar aceştia sunt actorii principali“, spune antreprenoarea.

    Durata unei şedinţe este de două ore, iar un modul durează nouă săptămâni. Pentru a ajunge de la zero la cunoaşterea în profunzime a unei limbi străine, un cursant are nevoie de un an. Primii cursanţi care au urmat modulul de începători au trecut acum la a doua serie, lucru care le încurajează pe cele două antreprenoare.
    Costul unui modul pleacă de la 1.180 de lei pentru predarea limbii engleze şi 1.320 pentru predarea limbii germane, în funcţie de categoria de vârstă. Pentru copiii care ar dori să înveţe, dar nu îşi pot permite să urmeze un astfel de curs, fonda-toarele Cursevo au pus la dispoziţie un număr de cinci burse.

    Cele două antreprenoare au pregătit şi un atelier pentru profesori şi speră să convingă cât mai mulţi dascăli să preia această metodă de lucru. Pentru perioada următoare, fondatoarele Cursevo se aşteaptă la o creştere a numărului de cur-sanţi, dar în măsura în care acest lucru să nu afecteze calitatea lecţiilor predate.

  • A fost concediată de 11 ori, dar s-a întors de fiecare dată să lucreze

    Una dintre cele mai periculoase meserii din Statele Unite este, în mod surprinzător, vânzarea directă a revistelor şi abonamentelor. Deşi pare ceva extrem de banal, oamenii care trăiesc din comisioanele obţinute sunt supuşi de multe ori unor tratamente extrem de dure de către companiile care îi contractează, notează The Atlantic.

    Aceste companii, care se află în vizorul autorităţilor americane de peste 30 de ani, organizează vânzătorii în echipe şi îi trimit să parcurgă trasee de mii de kilometri pentru a convinge oamenii să semneze contracte la suprapreţ.

    “Am lucrat în cadrul echipelor timp de trei ani şi am fost concediată de 11 ori”, povesteşte Stephanie Dobbs, mamă a trei copii care a fost angajată a companiei Young People Working, LLC. “M-am întors de fiecare dată, pentru că trebuie să fac ceva pentru a-mi susţine familia. Dacă eşti un bun vânzător, poţi face bani repede din asta.”

    Dobbs a avut o relaţie cu Aaron Harvey, un alt angajat al companiei, în perioada în care acesta a avansat de la poziţia de junior manager la cea de manager. Femeia nu crede însă că va avea răbdare să urmeze acelaşi traseu profesional. “Genul ăsta de muncă presupune să fii plecat săptămâni întregi, să nu-ţi vezi familia, chiar dacă auzeam copiii în fiecare seară la telefon. Este greu şi nu ştiu cât de mult voi mai rezista.”

    Anul trecut, Stephanie Dobbs a fost implicată într-un accident care a obligat-o să stea la pat câteva săptămâni. Echipa a lăsat-o în spital, la mii de kilometri de casă, şi a continuat traseul. Acest eveniment nu este ieşit din comun, fiind depuse zeci de plângeri referitoare la comportamentul şefilor de echipă faţă de angajaţii care întâmpină anumite probleme.

    60% dintre oamenii de vânzări din România rezistă mai puţin de un an. O cercertare statistică a Salestrust.eu arată că majoritatea românilor cred că oamenii de vânzări buni sunt nativi şi nu construiţi pe parcursul vieţii – “cei mai descurcăreţi, sociabili şi muncitori”.

    Fluctuaţia mare de personal se explică prin faptul că marea majoritatea a angajaţilor renunţă nu numai la jobul respectiv, ci şi la cariera în vânzări, pentru că ajung să înţeleagă că nu sunt făcuţi pentru asta.

    “Un om ajunge întâmplător în vânzări; se angajează, învaţă trei luni produsul, după care trebuie să îşi îndeplinească ţintele. Nefiind bine pregătit şi fără să înţeleagă că încrederea în client se câştigă în timp, renunţă”, susţin specialiştii.

  • A renunţat la viaţa de milionar în Statele Unite ca să pornească de la zero în România

    Absolvent al Universităţii din Pennsylavannia, Don Lothrop a fost partener al Delphi Ventures timp de aproape zece ani. El a decis să renunţe la afacerile din Silicon Valley pentru a se concentra asupra investiţiilor din România.

    Omul de afaceri a aflat despre situaţia din România în cadrul unui eveniment desfăşurat la San Francisco, când a donat 25.000 de dolari unui orfelinat. Ulterior, el a petrecut mai mult timp la noi în ţară, la un moment dat locuind la Ambasada Statelor Unite de la Bucureşti. După ce a studiat sistemul economic de la noi, Lothrop a ajuns la concluzia că iniţiativele existente nu au şanse de reuşită datorită corupţiei de la nivel înalt.

    Proiectul RomaniaOne are scopul de a “ajuta România să rezolve problema corupţiei şi de a o ghida către un sistem democratic adevărat”.

    Lothrop, care spune că a făcut aproape 100 de vizite în România în ultimul deceniu, a investit prin intermediul firmei sale New Vista Partners, punând deasemenea bazele unei organizaţii neguvernamentale numită RomaniaOne.

    Catherine Wanner, director al programului alumni din cadrul Universităţii din Pennsylvannia, este de părere că eforturile depuse de oameni de afaceri precum Lothrop s-au dovedit extrem de profitabile pentru ţările din sud-estul Europei. După revoluţiile din 1989, spune Wanner, mai multe state au adoptat un stil vestic de guvernare dar nu au reuşit să urmeze şi exemplul economic al statelor democrate.

  • CEO-ul care a renunţat la aproape un milion de dolari din salariul său anual pentru a-şi face angajaţii fericiţi

    În Statele Unite ale Americii, un CEO câştigă, în medie, de 350 de ori mai mult decât un angajat obişnuit. Creşterea distanţei între propriul salariu şi cel al angajaţilor săi din poziţii de entry-level l-au determinat pe Dan Price, un tânăr în vârstă de 30 de ani, să renunţe la 930.000 de dolari din salariul său anual pentru a-şi face angajaţii fericiţi, potrivit  Huffington Post.

    Price este fondatorul şi CEO-ul Gravity Payments, o companie de procesare plăţi în care lucrează 120 de angajaţi, cu sediul central în Seattle. Ideea creşterii salariilor angajaţilor săi cu preţul scăderii propriului salariu a venit după o discuţie cu un prieten care i-a povestit cât de mult se luptă din cauza creşterii chiriei, moment în care a avut revelaţia că trebuie să facă ceva pentru propriii angajaţi. A decis să crească valoarea salariului minim de la 48.000, la 70.000 de dolari pe an. Această decizie a avut drept efect majorarea salariilor a 70 de angajaţi, iar pentru 30 dintre ei, a avut ca efect dublarea salariului.

    “Există o inegalitate mai mare astăzi decât în perioada Marii Recesiuni. M-am gândit mult la acest aspect şi mi-am spus: Este momentul să fac ceva.  “, a declarat Price publicaţiei  Huffington Post. Potrivit unui studiu realizat de universitatea Princeton, un salariu anual de 75.000 de dolari este ideal pentru atingerea fericirii, iar 28% dintre americani au declarat că ar simţi că au succes dacă ar câştiga 70.000 de dolari anual, potrivit unui alt studiu, realizat de CareerBuilder.

    Salariile nu vor afecta foarte mult stilul de viaţă al lui Price, potrivit Huffington Post. A declarat publicaţiei că a economisit suficient de la fondarea companiei sale, în 2004, iar că noul salariu îi va permite în continuare să plătească nota de plată la o ieşire lunară cu prietenii săi.

     “Vor exista anumite sacrificii, dar, odată ce profitul companiei va ajunge la 2,2 milioane de dolari anul acesta, salariul meu va creşte din nou”, a declarat Price. “Este o soluţie capitalistă la o problemă socială.”

     

     

     

  • China şi-a construit în timp record propria Bancă Mondială

    Noua bancă de dezvoltare promovată de China, anunţată cu doar cinci luni în urmă, a devenit o mare bătaie de cap pentru Statele Unite, care nu au reuşit, oricât au încercat, să îşi convingă aliaţii să nu se alăture iniţiativei.

    China a lansat proiectul AIIB în octombrie anul trecut, în cadrul unei serii de măsuri menite să îi întărească in-fluenţa regională şi globală, invitând alte ţări să participe la proiect ca membre fondatoare, până la 31 martie.

    Iniţiativa Chinei nu este surprinzătoare, în condiţiile în care controlează numai 6,7% din drepturile de vot în Banca Asiatică pentru Dezvoltare, 5,17% în Banca Mondială şi 3,81% în Fondul Monetar Internaţional.

    AIIB urmează să aibă un capital iniţial de 50 de miliarde de dolari şi mandatul de a finanţa proiecte de infra-structură în întreaga lume, după modelul Băncii Mondiale, cu deosebirea că în AIIB China va avea cea mai mare influenţă. Banca urmează să fie lansată pe parcursul acestui an.

    Potrivit estimărilor Băncii Asiatice pentru Dezvoltare, necesarul anual de finanţare a proiectelor de investiţii în in-frastructură din Asia este de circa 800 de miliarde de dolari.

    Administraţia de la Washington şi-a exprimat în mod public îngrijorarea că noua bancă nu va îndeplini stan-darde înalte de guvernanţă, dar pare de fapt că este împotriva înfiinţării AIIB întrucât semnalează o creştere prea mare a influenţei Chinei în politica regională şi globală.

    Statele Unite au fost puse într-o situaţie stânjenitoare, în condiţiile în care practic toţi partenerii săi importanţi au de-cis să se alăture iniţiativei chineze, inclusiv Marea Britanie, unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi, dar şi India şi Singapore. În acest fel, autorităţile de la Washington au rămas practic izolate în această problemă. Britanicii au promovat în mod deschis în ultimii ani o relaţie apropiată cu China, aflându-se printre primele ţări care au anunţat că vor să aibă un rol în AIIB.

    Surse de la Casa Albă au atacat poziţia Marii Britanii într-un articol publicat pe prima pagină a ziarului Financial Times, chiar a doua zi după anunţul Londrei, cu intenţia vădită de a avertiza alte state, dar încercarea nu a avut succes.

    Urmând exemplul Marii Britanii, Germania, Franţa şi Italia s-au angajat la jumătatea lunii martie să devină membre fondatoare ale AIIB, sfidând practic Statele Unite. Decizia anunţată în martie de ministrul german de finanţe Wolfgang Schäuble după o întâlnire cu vicepremierul chinez Ma Kai, la Berlin, arată cum aliaţii tradiţionali ai SUA riscă să irite autorităţile de la Washington pentru a obţine avantaje la Beijing.

    Faptul că Marea Britanie, unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai SUA, a sfidat Washingtonul deschide calea pentru ca alte state occidentale să îi urmeze exemplul, a declarat un diplomat european.

    Între timp, Coreea de Sud s-a alăturat şi ea proiectului, ca şi Australia şi Norvegia, în timp ce Japonia, care anun-ţase iniţial că nu este interesată de AIIB, şi-a nuanţat poziţia.

    Cea mai mare lovitură pentru administraţia de la Washington pare a fi însă solicitarea Taiwanului de a se alătura AIIB, în pofida faptului că acest stat nu are o relaţie oficială cu China, este fost inamic al acestei ţări şi şi-a păstrat independenţa în secolul XX numai cu ajutorul Statelor Unite. Autorităţile de la Taipei au spus că vor ca ţara lor să devină membră a AIIB, dar unii oficiali au indicat că numele ţării ar putea fi o problemă. Astfel, autorităţile au trimis o scrisoare în care au exprimat intenţia de participare, folosind numele Taiwan, dar nu este clar care va fi numele oficial utilizat. Biroul de afaceri al Chinei în Taiwan a precizat că nu consideră că participarea Taiwanului depinde de nume. ”AIIB este deschisă şi flexibilă, salutăm participarea Taiwanului„, potrivit unui comunicat al biroului de afaceri chinez. Anterior, premierul taiwanez Mao Chi-kuo afirmase în Parlament că Taiwanul preferă să nu participe la AIIB dacă nu va fi respectat sau dacă nu se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi membri.

  • Cronică de film: Cut bank – un oraş criminal

    Regizorul Matt Shakman trece de la televiziune la marele ecran prin adaptarea scenariului semnat de Roberto Patino. Shakman a regizat, de-a lungul carierei, episoade din seriale precum „It’s Always Sunny in Philadelphia“, „House“ sau „Mad Men“. Stilul în care filmul este regizat se aseamănă într-o anumită măsură cu al fraţilor Coen, fapt ce poate fi expli-cat prin faptul că Shakman a produs şi două episoade ale serialului „Fargo“, adaptarea celor de la FX a filmului din 1996.

    În rolurile principale îi regăsim pe Liam Hemsworth, Teresa Palmer, Billy Bob Thornton, John Malkovich, Michael Stuhlbarg, Bruce Dern şi Oliver Platt. Interpretările sunt foarte bune, cu o singură excepţie: personajul principal, Liam Hemsworth. Tânărul actor, cunoscut pentru rolul din „Jocurile foamei“, nu reuşeşte să intre în caracter de-a lungul filmului, iar acest lucru afectează interacţiunea dintre personaje.

    Urmând o linie destul de subţire între thriller şi comedie neagră, „Cut Bank“ propune o serie de personaje ciudate, ex-trem de tulburate, care sunt obişnuite să trăiască în mediul lor simplu, familiar, din micul oraş care dă şi titlul filmului. De-spre Cut Bank aflăm doar că este locul din Statele Unite cu cele mai joase temperaturi; un fapt aparent irelevant, având în vedere că acţiunea se petrece în timpul verii. În rest, filmul lasă de înţeles că povestea se desfăşoară într-un oraş ameri-can ce nu este cu nimic ieşit din comun. Un lucru interesant este că filmarea a avut loc în Canada, nu în oraşul din Statele Unite în care se desfăşoară acţiunea.

    Acţiunea începe atunci când Dwayne McLaren (Hemsworth) filmează accidental ceea ce pare a fi uciderea unui poş-taş. McLaren, obsedat de ideea de a putea pleca din Cut Bank, vede acest lucru ca o şansă unică; el anunţă autorităţile federale şi plănuieşte să folosească banii primiţi drept recompensă pentru oferirea informaţiilor pentru a-şi construi un vii-tor mai bun alături de prietena sa Cassandra (Palmer). Din acest moment, lucrurile se complică, iar secretele locuitorilor din Cut Bank încep să iasă la iveală.

    Filmul, deşi cel puţin interesant, are o mare problemă: este extrem de previzibil. Deşi regizorul Matt Shakman încearcă să ţină publicul implicat în poveste, aceasta curge către un deznodământ inevitabil încă din primele minute. Cu toate acestea, povestea scrisă de Robert Patino a fost inclus, în 2009, pe „lista neagră“ a celor mai bune scenarii care nu au fost ecranizate.

    Cut Bank, fiind un film realizat de o casă independentă de producţii, ridică o întrebare extrem de importantă: cât de mult pot influenţa producătorii calitatea unui film? În cazul în care „Cut Bank“ ar fi ajuns pe masa unei companii impor-tante, cu posibilitatea de a investi masiv într-un astfel de film, anumite lucruri ar fi putut fi îmbunătăţite. Spre exemplu, con-tractarea unui regizor cu mai multă experienţă sau distribuirea unui alt actor în locul lui Hemsworth. Cu atât mai mult tre-buie apreciat efortul celor care au produs filmul, având la dispoziţie un buget relativ mic.
    Drept concluzie, „Cut Bank“ este un film reuşit, chiar dacă are anumite lipsuri. Povestea este antrenantă, iar implicarea unor actori precum Malkovich sau Thornton în acest proiect reprezintă un argument în plus.

    Filmul va avea premiera în România pe 17 aprilie şi va rula în acelaşi timp cu producţii mult mai cunoscute, precum „Furious 7“ sau „Avengers: Age of Ultron“. Lansarea nu pare a avantaja „Cut Bank“, dar îl recomand celor care preferă să evite blockbusterele şi caută un film simplu, bazat pe poveste şi nu pe efecte speciale. 
Nota: 8/10

  • A strâns aproape 100.0000 de cutii de bere, iar colecţia sa l-a făcut milionar şi celebru pe 5 continente

    Jeff Lebo a început să colecţioneze cutii de bere la o vârstă la care nu avea încă voie să consume alcool. Lebo, care trăieşte în Pennsylvania, Statele Unite, a reuşit să strângă astfel peste 87.000 de cutii de bere, unele datând chiar de la începutul secolului trecut.

    “Am fost surprins de cât de multe mărci există şi câte modele de cutii sunt folosite”, a declarat Lebo celor de la BBC. “Mi-am dorit întotdeauna să aflu cât de multe ambalaje există în lume.”

    Bărbatul face acest lucru ca hobby, având ca sursă de venit o firmă specializată în design exterior. Colecţia sa, una dintre cele mai mari din lume, a fost evaluată la 1,6 milioane de dolari. A plătit chiar şi 3.500 de dolari pentru o singură cutie şi spune că ar merge în orice colţ al lumii pentru a intra în posesia unui exemplar important. O astfel de călătorie l-a ţinut în Marea Britanie timp de un an, căutând cutii de bere produse între 1935 şi 1960.

    “În timpul celui de-al doilea război mondial, cele mai multe cutii au fost topite pentru a refolosi metalul”, povesteşte Lebo. “Aceste exemplare sunt extrem de greu de găsit, şi de aici vine şi preţul ridicat.”

    Căutarea cutiilor de bere era a modă în anii ’70 şi pare să devină din nou obiectul preferat al multor colecţionari.