BusinessMagazin

Tag: carte

  • De la câinele cu două capete la jaful Monei Lisa

    Există liste poetice, în care indicibilul este figurat printr-un et caetera final, sau liste practice, finite, conţinând lucrurile pe care le avem de făcut (cumpărăturile de la supermarket) sau oamenii pe care trebuie să-i contactăm. După cum există şi liste ne-proiective, care inventariază performanţe sau evenimente memorabile din trecut. Una dintre cele mai faimoase şi amuzante, din această categorie, este cea a lui Leporello, din Don Giovanni de Mozart, în care sunt numărate toate femeile cu care s-a culcat stăpânul său. După calculele minuţioase ale aceluiaşi Umberto Eco acestea ar fi fost… 2059.

    27 de editori de la Weldon Owen Inc, ajutaţi de căteva mii de colaboratori, au avut ideea să strângă între coperţile unui album (tipărit acum în româneşte de editura Art), cele mai trăsnite, mai seducătoare, mai ameţitoare liste posibile. A ieşit un volum al cărui profil se află la graniţa dintre Guinness Book (cele mai, cei mai…) şi Enciclopedia lucrurilor bizare, o cavernă a lui Ali Baba în care sunt înghesuite liste şi listuţe, conţinând înşiruiri – cu note explicative şi ilustraţii – ale unor obiecte, fenomene, întâmplări, fiinţe, obiceiuri (aici urmează inevitabilul etc., pentru că numărul categoriilor listate este uriaş). Un almanah, oricând ameliorabil în fiecare dintre microantologiile lui, care poate fi deschis la orice pagină, în orice moment al zilei, şi de către oricine (inclusive de către intelectuali pretenţioşi) cu egală satisfacţie.

    Avem o listă a lucrurilor imorale făcute în numele ştiinţei (de la câinele bicefal realizat în laborator de sovieticul Vladimir Demikhov), la distracţii ucigătoare (concursuri de apnee), animale mâncate de Darwin (cel mai gustos este agouti, un rozător din America de Sud), dezastre naturale ucigaşe, lucruri cândva valoroase (la 1637, în Olanda, un bulb de lalea reprezenta de 10 ori valoarea unui salariu mediu anual), la infracţiuni inteligente (jaful Mona Lisei din 1911, operat de Eduardo de Valfierno). De toate pentru toţi, într-un ambalaj agreabil, care alungă plictiseala şi cenuşiul cotidian.

    “Listomania”, Editura Art, Bucureşti, 2012

  • Cu ce bani se făcea presa politică pe vremea lui Arghezi

    În privinţa izbânzilor din prima arie de preocupări pomenită – cea de critic – se cuvine amintită activitatea sa de cronicar neobosit pentru revistele Contemporanul, Viaţa românească sau Gazeta literară, dar şi aceea de conducător al cenaclului universitar Junimea, calitate în care a lansat nume, devenite de referinţă, ale prozei româneşti contemporane şi în care a alcătuit una dintre cele mai răsunătoare antologii de debut apărute vreodată pe meleagurile noastre: Desant 83. Istoricul literar Crohmălniceanu este, înainte de orice, autorul Istoriei literaturii române dintre cele două războaie, un op capital atât pentru studioşii în litere, cât şi pentru amatorii de excursii intelectuale delectante.

    S-ar putea crede, văzând titlul acestui volum (apărut pentru întâia oară în 1994) că Ov.S. (devenit Ovăz sub condeiul maliţios al lui Gh. Grigurcu) a părăsit vremelnic straiele sacerdoţiului critic, spre a-şi verifica sprinteneala de spirit în domeniul beletristicii. Că aceste pagini sunt cât se poate de “literare” e neîndoielnic (mai mult, Ioana Pârvulescu, îngrijitoarea şi prefaţatoarea volumului, îl consideră, fără vreo urmă de ezitare, “cea mai frumoasă carte a celui care a semnat Ov.S. Crohmălniceanu), atâta doar că depănarea memorialistică este una în care criticul nu înţelege să se retragă, practic, niciodată în culise.

    Amintirile sale (“deghizate” tocmai pentru că s-au născut din actul exegezei literare) sunt, de fapt, portrete admirabile/ memorabile ale marilor scriitori pe care i-a cunoscut nemijlocit: Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, G. Călinescu, Marin Preda, Paul Celan, Ion Caraion, dar şi mai tinerii desantişti sau optzecişti, de la Mircea Nedelciu la Mircea Cărtărescu. E, dacă vreţi, un alt fel de istorie literară, în care scriitorii nu mai dispar îndărătul operei, în care li se relevă omenescul, firescul, ezitările, fluctuaţiile umorale, bolile şi slăbiciunile trupeşti, mizeriile interioare dar şi, uneori, eroismul convingerilor. Mulţi dintre “marii” literelor româneşti vor fi, cu siguranţă, văzuţi în altă lumină – nu rareori crudă -, după lectura acestei cărţi.

    Deşi nu privilegiază anecdotica, cele câteva anecdote pe care Crohmălniceanu le pescuieşte din înspăimântătoarea sa memorie sunt în stare să stârnească râsul în hohote. Vom pomeni una singură, spre a vă stârni pofta de lectură. Îl are ca protagonist pe Arghezi: “Un grup de tineri liberali se răzvrătise împotriva bătrânilor conducători ai partidului şi era pe cale să iniţieze o acţiune disidentă. Anunţaseră că va apărea curând o gazetă a lor, în care cititorii vor găsi zilnic semnătura lui Arghei. I.G. Duca l-a poftit la el pe poet. După ce s-a interesat cum o duce cu sănătatea şi care-i sunt proiectele literare, a abordat chestiunea noii publicaţii: «domnule Arghezi, am auzit că veţi apărea zilnic la gazeta tinerilor noştri.» «Da, a răspuns poetul, sunt băieţi buni, patrioţi!» «Îi cunoaşteţi de mult?» a vrut să ştie Duca. «Bineînţeles, l-a asigurat prompt Arghezi, sunt băieţi buni, patrioţi.» «Şi cât vă plătesc colaborarea?» – a insistat Duca. «Atâta şi atâta» – a precizat Arghezi. «Nu e puţin?» – a îndrăznit Duca. «Da – a convenit interlocutorul său -, dar sunt băieţi buni, patrioţi.» «Domnule Arghezi – a revenit la atac şeful partidului liberal, înscriind ceva pe o hârtie. Treci d-ta cu asta pe la casierie. E de trei ori cât ţi-ar oferi ei un an întreg. Lasă-i în plata Domnului şi vezi-ţi d-ta de literatură.» La această propunere, Arghezi nu stătu nicio clipă pe gânduri. «Aveţi dreptate, răspunse, dă-i în p… mamei lor de lichele», şi întinse mâna după hârtie.”

    Ov. S. Crohmălniceanu, “Amintiri deghizate”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

  • “Sincer-ironia” unui romancier de geniu

    Este o poveste adevărată narată ca o ficţiune sau, dacă doriţi, o ficţiune care doreşte să pară o istorie adevărată: inventivă stilistic, tristă şi sălbatică, haioasă şi gravă în acelaşi timp. Are ton confesiv, dar, în acelaşi timp, se scaldă într-o undă înţepătoare de ironie – ceea ce i-a făcut pe critici să vorbească, în cazul său, despre “sincerony” (sincer-ironie).

    Ce l-a îndemnat pe Dave, un autor de doar treizeci de ani, să-şi scrie memoriile şi să le drapeze în straie ficţionale? Un eveniment autobiografic răscolitor. Ambii părinţi i-au murit de infarct şi, respective, cancer, iar el, un tânăr abia ieşit din adolescenţă s-a văzut silit să devin capul responsabil al familiei şi să-l ia în grijă pe mai micul său frate, Toph, în vârstă de doar opt ani.

    Ca să nu treacă drept cea mai tristă familie din cartierul unde locuiau, Dave îşi vinde casa şi pleacă spre San Francisco, unde va încerca să-şi construiască o nouă viaţă, devenind simultan tată şi frate mai mare pentru micuţul Toph. O lecţie existenţială, dar şi o mostră de scriitură de cea mai bună calitate.

    Dave Eggers, “Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor”, Editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2012

  • Poveste dintr-un orfelinat din Brooklyn

    Cu toate acestea, ştie să spună şi altceva şi să devină – în limitele unei matrice tocite – profund original şi captivant nu doar pentru amatorii de mistere, ci şi pentru cei care gustă analiza psihologică de fineţe, umorul exploziv şi arta construcţiei romaneşti sofisticate. Lionel Essring, naratorul, suferă de sindromul Tourette, o boală rară care îi provoacă tulburări obsesionale şi erupţii de logoree incontrolabile, care, uneori, se manifestă prin înşiruiri de vorbe fără înţeles, pline de asonanţe şi de alterări morfologice.

    Individul a crescut într-un orfelinat din Brooklyn şi, ajuns la vârsta maturităţii, se vede angajat la o agenţie de aşa-zişi detectivi, patronată de un interlop cu personalitate fascinantă: Frank Minna. După uciderea acestuia, Lionel se lansează – împreună cu ceilalţi orfani angajaţi la agenţie – într-o anchetă delirantă, care îl duce prin cele mai bizare, groteşti, întunecate medii ale lumii new-yorkeze.

    Jonathan Lethem, “Orfani în Brooklyn”, Editura Leda, Bucureşti, 2012

  • Evită greşeala de a încerca să nu faci nicio greşeală!

    Deşi există suficiente motive pentru ca oamenilor să le fie frică să vorbească în public – spune Berkun – “până n-o să văd pe cineva fugind de la pupitru în toiul prezentării şi năspustindu-se spre ieşirea de serviciu ca să scape cu viaţă, n-a să pot spune că vorbitul în public este mai înfricoşător decât moartea!”. Acesta este stilul în care ni se adresează autorul pe tot parcursul cărţii: oral, lipsit de morgă, cu vibrări ironice şi îndemnuri stenice. El încearcă să facă ordine şi să ne exileze prejudecăţile legate de oratorie în zona care le este hărăzită: debaraua memoriei. Potrivit unei liste cu cele mai mari temeri omeneşti (“The Book of Lists”, de David Wallenchinsky, 1977), vorbitul în faţa unui grup apare pe primul loc, înainte spaimei de înălţimi, de gândaci, de probleme financiare sau chiar de moarte.

    Aşa încât Berkun ne explică pe-ndelete cum să ne gestionăm frica şi reacţiile la stress, cum să ne concentrăm eficient şi cum să anticipăm succesul în loc să ne lăsăm zdrobiţi de groaza de eşec. Cum, în timpul unui discurs, există multe variabile care nu pot fi prevăzute (şi care duc la anxietăţi scuzabile), se cuvine să planificăm cât mai mult şi să ţinem sub control acel factori care depind de noi. Adică, între altele, să ne adecvăm publicului (care este de fiecare dată altfel) şi reacţiilor sale, să implicăm pe cât posibil auditoriul, să găsim ritmul potrivit (şi să-l schimbăm din mers dacă e cazul), să exersăm brevilocvenţa (pentru că publicul are tendinţa de a se plictisi). Şi, mai ales, să înţelegem că nu suntem perfecţi şi că trebuie să evităm greşeala de a încerca să nu facem nicio greşeală.

    Scott Berkun, “Confesiunile unui vorbitor public”, Editura Publica. Bucureşti, 2012

  • Un debut literar halucinant

    Prin intermediul plimbărilor (citeşte “rătăcirilor”) Tatianei, romanul ne prezintă visele unei femei însingurate, care pare că pluteşte pe propriul nor de fantasme, înaintând – între râs şi plâns – printr-un oraş bântuit de spectre. Cel dintâi care i se arată este chiar… Hitler. “Da, era Hitler, Hitler deghizat într-o femeie bătrână”. Băbătia avea “aceeaşi formă a feţei, aceiaşi ochi negri, fruntea înaltă… iar apoi, privind-o din nou, am observat chiar şi un pătrat adumbrit, acolo unde ar fi fost mustaţa”.

    În cele din urmă, Tatiana ajunge să se angajeze în slujba unui istoric (Weiss), căruia îi transcrie reflexiile. Acest job îi va îngădui să înveţe o sumedenie de lucruri noi despre Berlin, să descopere locuri tainice şi să întâlnească personaje care îi vor schimba viaţa.

    Chloe Aridjis, “Cartea norilor”, Editura Allfa, Bucureşti, 2012

  • Despre arhitectura “office” din România, numai de bine

    Sunt acolo, ştim şi, cu toate că le simţim aproape şi le vedem desluşit silueta inedită, nu le-am rezervat niciodată un moment de reflecţie. Vă propun, în acest sens, două exerciţii: încercaţi să vă închipuiţi, bunăoară, intrarea în Bucureşti, prin nord. Nu-i aşa că dacă ar lipsi City Gate, cele două turnuri gemene din flancul Casei Presei Libere, aţi simţi că ceva nu e-n regulă?

    Dar mai există o cale de a medita asupra arhitecturii locale de ultimă oră. Răsfoiţi, cu atenţie, albumele din seria Igloo.best, editate de cea mai bravă, serioasă, creativă şi tenace revistă de arhitectură de la noi: Igloo, prin departamentul ei de carte, Igloomedia. Ele descriu eforturile din ultimii ani ale designerilor, ale arhitecţilor şi ale constructorilor noştri, publicând antologii tematice (clădiri de locuit, renovări inovatoare, birouri, clădiri de loisir), cu ilustraţii elocvente şi texte descriptive, vizând atât componenta tehnică a edificiilor, cât şi beneficiile pe care le-au adus, estetic şi funcţional, spaţiului public.

    Ultimul album din serie (“Birouri 2”, care descrie 15 clădiri) semnalează acum interesul din ce în ce mai mare pentru dimensiunea sustenabilă a arhitecturii de la noi, de la atenţia pentru materialele folosite până la integrarea unor tehnologii ecologice şi monitorizarea totală a clădirii, prin două proiecte exemplare – Swan Office & Technology Park – care deţine un sistem de management permanent al consumului energetic, şi Crystal Tower, care utilizează în premieră pe plan local faţada “double skin”. Alături de ele, clădiri care răspund unor ţesuturi urbane specifice, precum HQ Victoriei, Victoria Center sau Unirii Factory, dar şi dezvoltări pe orizontal ori verticală care au devenit repere urbane inconturnabile: Eurotower, Olympia Tower sau Petrom City.

    Viorica Buică (editor), “Birouri din România 2”, Editura Igloomedia, Bucureşti, 2012

  • Romanul scandalos al lui Sofi Oksanen

    Cartea, cea de-a treia a tinerei autoare finlandeze (n. 1977), a avut un succes răsunător, a fost tradusă în zeci de limbi şi a fost copleşită de premii. Locul de desfăşurare a romanului este Estonia anului 1992, ţară recent devenită independentă şi ieşită de sub influenţa URRS. Personajele în jurul cărora se ţese povestea sunt Aliide Truu, o bătrână care trăieşte ascunsă, deşi ţara fusese eliberată, şi Zara, nimerită ca din întâmplare în grădina celei dintâi.

    Zara, plecată din Vladivostok ca să câştige bani, a fost obligată de soţul său să se prostitueze (scenele care descriu această experienţă sunt la limita suportabilului), iar Aliide, la rândul ei, a îndurat, după cel de-al Doilea Război, cumplite umilinţe corporale. Încet-încet, relaţia de compasiune reciprocă dintre cele două femei va dezvălui o legătură mai veche, absolut surprinzătoare.

    Sofi Oksanen, “Purificare”, Editura Polirom, Bucureşti, 2011

  • Lumea de la “breaking news” şi cea din spatele ei

    Dacă dăm la o parte din acest amalgam tot ceea ce înseamnă invazie în spaţiul public a atâtor scene private şi ne referim doar la secvenţele referitoare la ce se întâmplă într-adevăr în lume, faptele prezentate rămân doar scurte trepidaţii de suprafaţă. Să luăm doar un exemplu, aparent paradoxal: într-o lume definită tot mai mult ca un “sat global”, procesul de retrasare a graniţelor, în cea mai mare măsură rezultat al secolului 20, continuă şi astăzi. Dispar şi apar frontiere şi, odată cu ele, noi surse de instabilitate, noi tensiuni, adversităţi sau noi alianţe. Cum, din ce cauze, cu ce consecinţe? În mare măsură, acest proces este tributar memoriei istorice, şi, implicit, redefinirii identităţii naţionale. Astfel încât a te informa asupra istoriei diferitelor state nu înseamnă doar a-ţi satisface o simplă curiozitate enciclopedică, ci a dobândi o perspectivă utilă, deseori absolut necesară pentru a înţelege desfăşurarea evenimentelor de pe scena contemporană, scenă ai cărei nu doar spectatori suntem noi înşine.

    Un excelent ghid pentru toţi cei interesaţi de această perspectivă o constituie recent apăruta Enciclopedie de istorie universală semnată de Horia C. Matei, consacrată exclusiv istoriei celor 196 de entităţi statale de astăzi. O istorie multipolară, în care evoluţiile din spaţiul politic primesc luminile datelor economice şi sociale. O carte pe care ar trebui să o avem alături ori de câte ori privim şi primim “breaking news”. Căci, cum spunea Croce, “orice istorie este istorie contemporană” sau, ca să îl parafrazăm pe Cicero, istoria rămâne şi în epoca atotputernicei televiziuni, “magistra vitae”.

    Horia C. Matei, “Enciclopedie de istorie universală”, 672 pag., Editura Meronia, Bucureşti, 2012

  • Imperiul răului şi lecţiile istoriei

    Interesul autorului pentru problematica comunismului, interes dezvoltat la jumătatea anilor 80, s-a manifestat iniţial prin câteva vizite la Moscova (în miezul aprins al “imperiului răului”, cum numea Ronald Reagan URSS) şi apoi printr-un stagiu de studii la Universitatea de stat din Moscova, în plină perioadă a Glasnostului gorbaciovist. Aici a avut prilejul să studieze dinăuntru fenomenul, pe baza documentelor de arhivă şi a unor informaţii la prima mână, dar şi prin intermediul traiului cotidian, al discuţiilor cu colegii-studenţi sau cu alte persoane dispuse să livreze amănunte susceptibile de interes.

    La întoarcerea în Anglia a început analizarea materialului informativ stocat, articularea unei solide schelării teoretice şi apoi dezvoltarea subiectului, care urma să fie nu doar o istorie a comunismului sovietic, ci a celui mondial, în toate manifestările lui (inclusiv forma hibridă cunoscută de China post-maoistă şi comunismul naţionalist al anilor ’60-’70), din Cuba castristă până în Coreea de Nord, trecând prin America Latină şi Europa de Est (cu referiri destul de firave la România). Cartea a apărut după o lungă perioadă de “dospire” şi de reflecţie, în 2009.

    Conceput într-o formă narativă agreabilă, volumul urmăreşte istoria comunismului (începând cu o perioadă să-i zicem protocomunistă – cea a Revoluţiei franceze) în cele patru etape principale ale sale, “pe măsură ce punctul central al influenţei lui s-a deplasat de la vest spre est şi spre sud: din Franţa în Germania şi Rusia, apoi mai departe spre est până în Asia de Sud-Est după cel de-al Doilea Război Mondial, iar apoi spre Sudul global: America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, sudul şi centrul Asiei în anii 1960 şi 1970”, pentru ca apoi să se întoarcă la matcă, revenind în Europa. Priestland nu realizează doar o carte de istorie în sens tradiţional, o consemnare a dispariţiei unui sistem, ci şi o descifrare a actualităţii şi o lecţie despre viitor.

    David Priestland, “Steagul roşu. O istorie a comunismului”, Editura Litera, Bucureşti, 2012