Tag: opinie

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Lărgimea îngustimii

    Mi-a luat apoi o jumătate din viaţa de până acum ca să înţeleg că şi calitatea unei relaţii dintre două persoane nu poate fi mai mare decât contribuţia cea mai scăzută a uneia dintre părţi. Singura excepţie este asumarea părţii din urmă că o relaţie mai bună nu depinde de toleranţa părţii care contribuie superior, ci de asumarea faptului că îmbunătăţirea calităţii relaţiei depinde doar de partea care contribuie mai puţin. Nu vorbesc despre contribuţii materiale, ci despre calităţile psihice, morale, etice, energetice, intelectuale sau aspiraţionale ale oamenilor.

    Probabil că în organizaţii, dacă ar fi înţeles şi gestionat acest fenomen, nu ar mai apărea conflictele sau ar putea fi soluţionate incredibil de uşor. Rezolvarea conflictelor nu este despre tehnici raţionale sau despre pilule magice, ci tocmai despre cele mai “nimerite” abordări emoţionale. Un prim pas este identificarea contribuţiei părţilor din punct de vedere calitativ la conflict. Adică lipsa de toleranţă a unui geniu este un mare minus pe când toleranţa unui om de inteligenţă medie este un mare plus, dorinţa de a rezolva lucrurile este un mare plus pe când dorinţa de a avea dreptate este un mare minus, lipsa de chef şi de interes este un mare minus pe când curiozitatea este un mare plus… Conţinutul conflictului nici nu mai are vreo importanţă, vitală este poziţionarea aspiraţiilor pe care părţile le au. La fel stă treaba şi în relaţiile de prietenie: conţinutul ciondănelilor este ultimul subiect care trebuie mediat, ci calitatea participărilor individuale din punct de vedere al caracterului şi al valorilor. Deşi la nivel de valori sau aspiraţii oamenii au şanse mai mari să se potrivească, o pondere semnificativă o aduc caracterul şi intenţia. Putem să ne dorim cu toţii fericire, unii cu preţul propriului efort, alţii prin eforturi făcute de alţii – astfel putem face foarte simplu diferenţa dintre un caracter corect şi unul… uşor adaptabil.

    Din acelaşi motiv şefii se plâng de subordonaţi, iar subordonaţii de oricine depinde de vreo părticică din munca lor. Astfel că relaţiile dintre oamenii care muncesc împreună în organizaţii nu au cum să fie mai bune decât cei care sunt mai puţin interesaţi, iar prieteniile dintre oameni nu pot fi mai bune calitativ decât cel mai puţin interesat sau motivat de evoluţia sau calitatea acelei relaţii. Aparent cel motivat ar trebui să îl tragă după el pe cel mai puţin motivat, însă, aproape fără excepţie, se întâmplă cam invers: cel mai puţin interesat “contribuie” activ şi cu determinare mai mare la scăderea calităţii relaţiei din care face parte, personală sau organizaţională.

    Ce face ca unele relaţii de muncă sau de prietenie să fie fabuloase? Cel mai adesea calităţile şi motivaţiile puse în slujba acelei relaţii, nu defectele sau nemulţumirile care apar în acea relaţie. Cu alte cuvinte, nemulţumirile din mediul organizaţional pot avea un tratament extrem de simplu şi acesta este cu siguranţă secretul celor mai buni lideri: să scoată de la oameni tot ce au mai bun şi în toată cantitatea în care acest bun există în oameni. Este un exerciţiu de mare fineţe şi de meticulozitate care livrează performanţă. Performanţa este despre ce ai pe când potenţialul este despre ce poţi construi sau poţi deveni şi aici este singurul loc în care liderii îşi merită salariul, iar oamenii împliniţi prin relaţiile cu cei din jur îşi merită fericirea.

    Ce rămâne de făcut este ca fiecare om implicat într-o relaţie, organizaţională, personală sau de orice natură ar fi ea, să îşi evalueze corect poziţionarea, să o testeze împreună cu părţile implicate şi să pretindă de la ceilalţi lucruri doar până la nivelul la care ei pot gestiona graniţele relaţiei în care se află. Dacă graniţele noastre sunt uneori în spaţii mai largi decât ale celor cu care interacţionăm, singura şansă este să căutăm beneficiile şi lărgimea spaţiului mai îngust, nu să lungim singuri şi la nesfârşit graniţe pe care nu vrea nimeni să le lărgească.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Iustin Paraschiv, proprietar al grupului de firme Carmistin

    Nu este vorba de cineva din interior care îşi doreşte discreditatrea industriei agro-alimentare româneşti şi nici grupuri de interese din afara ţării care intenţionează acest lucru.Este vorba despre un pahar în care a picat şi ultima picatură, iar acum dă pe afară.Epidemia de controale cu care ne confruntăm acum este una mai mult decât benefică industriei romanesti. Controalele vor ajuta la curatarea, la asanarea industriei agro-alimentare romanesti. O actiune care trebuia de mult initiata si continuata asiduu, pana la eliminarea din lantul de productie a celor care nu respecta legea. Evident ca acestia exista. Este vorba despre cei care vor sa ajunga foarte repede la profituri substantiale.

    Pe de alta parte, organele de control au privit diferentiat marile lanturi de magazine, fata de retailul mic, insa cu totul nejustificat. Este o realitate faptul ca hipermarketurile sunt mult mai rar verificate de organele de control, cu toate ca aici s-au descoperit acum probleme. Si nu este de mirare.
    Presiunea pe care acestea o pun pe pretul la care cumpara si vor sa vanda produsele agro-alimentare, si nu numai, impinge o serie de producatori mici sau producatori care se confrunta cu probleme in business sa mearga pana la limita legii sau chiar sa o incalce. Aici apar probleme pe partea de etichetare, sunt probleme si de alta natura, dupa cum am vazut.

    Este adevarat ca sistemul de control din zona alimentara este imbatranit, vedem de mai bine de 10-15 ani aceiasi oameni. Mi-ar placea sa vad si specialisti tineri, insa acum ei sunt o „rara avis”. Autoritatile stiu spre exemplu despre mafia pietelor, insa s-a facut prea putin pentru o asanare in acest domeniu a infractionalitatii.

    Cum sa ne asteptam ca un magazin care vinde carne si care apartine unui medic veterinar sa fie sanctionat la un eventual control de un coleg al acestuia?
    O alta sursa de probleme este implicarea celor platiti de stat sa faca aceste controale in businessuri de productie sau retail – direct sau prin interpusi. Am atras atentia in nenumarate randuri asupra acestor probleme prin asociatiile din care firmele grupului nostru fac parte, insa lucrurile au ramas, in mare parte, nerezolvate.

    Prin asociatiile de producatori putem face un dosar complet al acestor nereguli care lovesc direct in afacerile sanatoase.  Este total incorect sa investesti milioane de euro intr-o afacere pe care o conduci dupa legile momentului si sa te confrunti cu probleme de concurenta din partea unui „garajist” care proceseaza carnea in conditii cu totul mizere, doar pentru ca acesta nu se teme de consecintele unui eventual control.
    Problema carnii de cal

    Mai bine de 80-90 de procente din productia Pajo Holding a mers anul trecut la export. Vorbim de peste 4500 de animale, exportate in viu. Asta pentru ca in Romania pretul oferit producatorilor pentru carnea de vita este in medie cu 30 de procente mai mic decat costurile de productie.

    Aceasta discutie deschide o adevarata Cutie a Pandorei pentru ca pretul este artificial tinut atat de jos din cauza inlocuirii carnii de vita cu carne din alta specie. Prin asociatiile de profil noi am atras de nenumarate ori atentia organelor de control asupra acestor aspecte.

    Iata care a fost procesul care a stat la baza distrugerii pretului carnii de vita: odata cu campania de scarificare a cailor bolnavi de Anemie Infectioasa Ecvina, statul a oferit despagubiri persoanelor care isi sacrificau animalele bolnave. Prin urmare, cei care isi duceau caii la sacrificat nu erau interesati sa obtina un pret corect pe calul vandut la abator pentru ca statul oricum il despagubea pentru animal.

    Astfel, abatoarele care s-au ocupat cu sacrificarea acestor cai au intrat in posesia unor cantitati enorme de carne de cal la preturi derizorii, poate chiar de 10 ori mai mici decat pretul carnii de vita.Organele de control trebuie sa controleze acum, chiar daca este post factum, daca acesti cai au fost sacrificati in conditiile prevazute de lege – carnea trebuie procesata la temperaturi ridicate – cum si cui au fost vandute aceste cantitati de carne. Oricum, din aceasta afacere statul si consumatorul au iesit in pierdere.Hypermarket vs. producatori

    De mai bine de 2 ani producatorii din Romania se confrunta cu mari probleme privind profitabilitatea. Asta din cauza presiunii pe pret exercitate de lanturile de magazine. Odata intrati in acest cerc vicios – ai pret mic vinzi, esti pe raft dar vinzi aproape in pierdere; altfel,  daca nu vinzi, trebuie sa inchizi afacerea – sunt producatori care forteaza limitele legii pentru a putea supravietui, incalcand normele in vigoare. Unii trec de-a dreptul in zona penala. Evident, sunt si marii producatori care apeleaza la solutii alternative, lanturi proprii de retail etc. oricum, este cu totul neprofitabil sa intri in astfel de jocuri.

    Poti risca totul.Asadar, controalele care au scos la suprafata nereguli in lanturile magazinelor importante trebuie sa nu inceteze pentru ca aici pot aparea mari surprize. Autoritatie trebuie sa isi extinda controalele aici. DSVSA-urile se pare ca acum au trecut serios la treaba. Trebuie sa continue pana se curata aceasta industri, o industrie in care s-a investit mult, o industrie in care jucatorii onesti, cu strategii sanatoase de business au standarde de calitate peste media europeana.

    Despre Grupul Carmistin
    Grupul de firme Carmistin apartine familiei Paraschiv si activeaza in domeniul agro-zootehnic, trading  şi retail. Grupul de firme al Familiei Paraschiv numara peste 2000 de angajaţi si este format din companii lideri de piata de segmentele unde activeaza, precum: Ana şi Cornel, Carmistin, Avicarvil, Ladrisi Grup, Pajo Holding etc.
     

  • Opinie Dragoş Damian: Reindustrializez patria! Cine mai vine alături?

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.


    Dupa-amiaza a fost mai dificil pentru omul de executie din mine. Asta pentru ca, participand la discutiile prilejuite de lansarea raportului SAR (ca de obicei exceptional), am asistat la o dezbatere stufoasa de analiza macroeconomica si politica fiscal-monetara, dificil de inteles pentru nespecialisti si rupta de realitatea concreta a problemelor omului de operatiuni – au participat la ea intre politicieni, analisti si consultanti de ieri si de azi care ne convingeau ca obiectivul comun este sa facem ca sa fie bine ca sa nu fie rau.

    Nu eram pregatit, venind din linia frontului reindustrializarii, sa asist la inca o discutie politizata despre reforme strcuturale, deficite macro, imprumuturi de pe pietele valutare internationale, despre daca sunt bune sau nu acordul cu FMI sau regionalizarea sau aderarea la zona Euro.

    Breaking news este ca nu se mai gaseste personal calificat pentru operatiuni industriale – dezindustrializarea Romaniei a dus la disparitia interesului dezvoltarii oamenilor pentru astfel de activitati. Dar avem o discutie supramediatizata despre clasa 0 sau clasa 1.

    Realitatea dureroasa este industria chimica este profund vulnerabilizata prin inchiderea combinatelor chimice de stat – exista furnizori comuni care risca sa intre sau au intrat deja in insolventa, gasirea altora va costa mai mult. Dar discutam la televizor despre cum industria chimica din Romania va deveni ceva mai ceva.

    Tragedia multor operatiuni este ca asteapta peste un an pentru a primi o bursa modesta de 2-3 milioane de Euro din fonduri europene pe axa POS-CCE – proiectele stagneaza astfel iar fructul activitatilor de R&D de exemplu va aparea doar peste 3-4 ani, adica foarte tarziu. Dar inca avem dilema daca atragem 40 sau 46 de miliarde de Euro.

    Adevarul teribil este ca multe sectoare sunt de 3 ani intr-un blocaj financiar-fiscal tot mai greu de administrat. Banii pe bunurile si serviciile contractate se incaseaza uneori la peste un an si simultan apar taxe noi care obliga la amanarea de proiecte industriale. Dar aflam ca emisiunile de bond-uri de pe pietele internationale sunt un mare succes.

    Informatia frustranta este ca in fiecare zi Romania transpune in legislatie mult prea repede directive europene care inca sunt in faza de discutii cu industria din tarile din vest (sau de exemplu, pe care Polonia pur si simplu le respinge) si fara sa realizeze ca fara o rationalizare corecta a termenelor sau chiar a prevederilor din regulamente ne decompetitivizam industria. Dar angajatii ministerelor sustin ca trebuie sa ne respectam obligatiile fata de parteneri, desi suntem in zeci de proceduri de infringement tocmai pentru nu o facem.

    Suferinta exportatorilor este ca mediul diplomatic asista prea putin expansiunea economiei in straintate, mai ales in tarile emergente, in vreme ce ambasadele din Bucuresti au prioritate zero stabilirea de contacte comerciale. Dar, din ce vedem in fiecare zi, nu ducem lipsa de dezbateri de diplomatia politica.

    Imi doresc sincer ca politicienii, oficialii si consultantii sa revina mai aproape de economia reala si sa fie conectati cu problemele concrete cum ar fi cele de mai sus ale noastre, celor din operatiuni. Fara indoiala ca pe termen mediu sunt importante temele strategice cum ar fi finantarea deficitelor, politicile publice si prioritatile sectoriale. Dar pentru cel care astazi, pune umarul sa reindustrializeze patria sunt mai importante masurile tactice debirocratizante si deciziile politice mai curajoase.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Identitatea personală şi identitatea organizaţională

    Şi tocmai când suntem gata să ne luăm elan şi să răspunem la întrebare, este ceva ce nici nu ne dăm seama că ne încurcă. Prima tentaţie este să amintim care este rolul nostru profesional. Pe moment avem impresia că ne scoate din belea faptul că suntem directorul de la compania X şi mulţi dintre noi nici nu ne dăm seama că ar fi uşor dureros să răspundem aşa. Organizaţiile ne dau identitatea lor şi ne iau identitatea noastră. N-am lua-o dacă nu am crede că e mai bună, dar cum ajunge o identitate organizaţională să fie bună? Cum ajunge identitatea personală să nu fie suficient de bună astfel încât să fie înlocuită fără să ne dăm seama? Cum poate fi mai bună orice identitate din afara identităţii mele? Cum e fericirea celui căruia i se luminează ochii şi spune că este director? O fi oare la fel cu fericirea pe care o simte cel care spune că este scriitor sau că este muzician? Sunt mândrii egale? Sau cum e să spui: “Sunt o fiinţă foarte mişto pentru că…!” Resimţiţi probabil prea mult curaj şi prea multă exaltare într-un astfel de răspuns şi zâmbiţi condescendent…

    Mă preocupa să văd cum e lumea organizaţională în comparaţie cu alte lumi în care oamenii trăiesc, performează sau îşi manifestă propria identitate. Mă gândesc la lumea sportului sau la lumea artiştilor. Vorbind despre lumea organizaţională, tindem să ne referim la corporatişti şi la antreprenori, le comentăm abordările, viziunile, comportamentele, tendinţele într-un circuit extrem de închis.

    Mă întreb adesea cât va mai dura până când organizaţiile vor înţelege că performanţa ţine de asumarea identităţii personale a angajaţilor ei, nu de asumarea cu forţa a unei identităţii organizaţionale. Performanţa unui om este în legătură cu vocaţia lui, nu cu tehnicile de leadership sau de influenţă pozitivă.

    Libertatea pe care asumarea identităţii personale ţi-o dă este exact ingredientul magic care livrează motivaţia oamenilor din organizaţii. Vrem iniţiativă, proactivitate sau motivaţie şi le cerem implicit, punând presiunea identităţii şi apartenenţei organizaţionale. Uităm astfel de identităţile individuale ale celor care ar trebui să se alinieze la consolidarea şi livrarea identităţii organizaţionale. Apartenenţa, alinierea, trasul în aceeaşi direcţie sunt teme sau obiective de workshopuri strategice, dar puţină lume pune identitatea personală şi asumarea ei în vreun loc strategic, personal sau organizaţional. Sigur că este treaba fiecărui om să îşi cunoască identitatea, dar încă, din păcate, nu am ajuns la acest nivel de claritate şi de conştientizare. Este ca în sport: jucătorii singuri sunt responsabili de condiţia lor fizică, nu antrenorul. Lumea organizaţională, deşi raţională şi aspiraţional intelectuală, este o lume săracă.

    Dacă sportul şi artele pun oamenii în contact cu vocaţia lor, şi oamenii acestor lumi simt bucurie executându-şi competenţa pentru că doar astfel sunt în contact cu ei înşişi şi munca lor îi arată pe ei, în lumea organizaţională oamenii sunt duşi să îşi dezvolte competenţe care uneori sunt împotriva firii lor. Mediul organizaţional nu prea ne pune în contact cu nimic. Poate doar cu ambiţiile şi cu frustrările…
    Cumva munca de manager de top ar putea fi similară cu onoarea sportivilor performanţi de a participa la olimpiade sau la campionate mondiale sau cu onoarea artiştilor merituoşi de a păşi pe covoare roşii. Cel puţin în lumea artiştilor sau a sportivilor lumea este în contact cu identitatea personală şi cu vocaţia şi mai există speranţe de fericire sau cel puţin percepţia de împlinire prin muncă. În lumea organizaţională împlinirea prin profesie este privilegiul a foarte puţini oameni şi vine mai mult pe calea potrivirii tipului de temperament cu organizaţia, nicidecum din conţinutul care este de executat.
    Lumea organizaţională este excesiv preocupată de promovarea unor sisteme de valori care nicio secundă nu ţin cont de nevoile sau de aspiraţiile celor care ar trebui să şi le însuşească. Poate pentru primele 2-3 niveluri ale unei organizaţii se ţine cont de aceste aspecte, dar pe măsură ce numărul angajaţilor creşte nu se mai preocupă nimeni de sensul valorilor pentru cei care ar trebui să se alinieze la ele. Cei care conduc organizaţii mari se vor gândi acum probabil că doar nu propun să se ţină cont de nevoile individuale unice şi specifice pe care le au sute sau mii de oameni. Nu este vorba despre asta, ci despre efortul de a înţelege şi din alte roluri şi din alte straturi ale organizaţiilor cum nişte cuvinte nobile şi frumoase de pe pereţi ajung să fie privite cu un cinism legitim pentru că “deşi par să fie despre noi, sunt ale lor”. Sau nici măcar…

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Mihai Petre, Deloitte Tax: Companiile ignoră facilităţile existente privind rambursarea TVA, preferând soluţia instanţei

    Adesea în necunoştinţă de cauză sau prin informarea trunchiată din partea autorităţilor, tot mai multe firme româneşti aleg calea instanţelor de judecată pentru a recupera sumele de TVA respinse la rambursare sau pentru a cere dobânzi de întârziere din partea statului român pentru nerespectarea termenelor legale. Iar procesele se înmulţesc pe zi ce trece, după cum creşte şi numărul cazurilor câştigate. Este un progres lăudabil, însă anevoios, ţinând cont că un proces poate dura şi câţiva ani, iar firmele nu au acces la sumele solicitate pentru rambursare decât în urma unui verdict final favorabil. Este motivul pentru care instanţa ar trebui, în opinia mea, să fie cea din urmă soluţie în astfel de situaţii. În Codul fiscal există multe facilităţi fiscale care permit firmelor să nu ajungă în poziţie de rambursare de la bun început. Iar în practică, există multe firme care s-ar putea încadra în aceste facilităţi, dar nu o fac.

    Toate stirile sunt pe zf.ro

  • Adrian Vasilescu, BNR: România îşi poate juca mai bine cartea exportului

    Cifrele exportului sunt încurajatoare. Chiar şi soldul balanţei comerciale – care continuă să fie negativ, importurile costând mai mult decât câştigăm din exporturi – s-a îmbunătăţit considerabil. Dacă, în 2008, deficitul balanţei comerciale era de 19 miliarde de euro, în 2012 a scăzut la 7,3 miliarde de euro. Pentru că exporturile au crescut mai repede decât importurile. România îşi poate juca însă mai bine cartea exporturilor. Cum anume? Nu-s deloc puţini cei care văd stimularea exporturilor exclusiv prin… deprecierea leului faţă de euro. Pe termen scurt, acest stimulent ar putea avea unele efecte benefice. Nu însă şi pe termen lung. Aşa că e nevoie de alte căi, mai sigure, pe care să meargă ţara noastră pentru a face din export un stâlp puternic, care să susţină o creştere economică sănătoasă. Lecţia din anul 2000 n-ar trebui uitată. Atunci, factorii economici, pe verticală şi pe orizontală, atât la nivel “macro”, cât şi “micro”, au înţeles un fapt esenţial: acela că investiţiile constituie temelia în stare să susţină edificiul creşterii economice. Până la urmă, şi exporturile tot de investiţii depind.

    Dar trenul exporturilor, ca să meargă în ritm optim, are nevoie de mai multe locomotive puternice. E cert: între aceste locomotive nu se numără competitivitatea câştigată prin deprecierea monedei. România are nevoie de competitivitate prin calitate; prin vocaţia lucrului bine făcut.

    Pe piaţa externă, de mulţi ani, dar mai cu seamă de când lumea e în criză, cresc preţurile îndeosebi la produsele cu grad înalt de prelucrare. Este şi normal să fie aşa. Produsele care încorporează mai multă muncă, mai multă competenţă sunt mai scumpe. Gândirea, inteligenţa aduc valută. Cel mai deştept este şi va fi privilegiat. Dacă n-ar fi aşa, omenirea ar fi stat în loc şi nu am fi ajuns la sofisticate produse care încorporează materii prime “înnobilate” cu materie cenuşie. Iar sursele internaţionale de capital “plusează” acolo unde materia se transformă şi sporeşte în valoare. Se ajunge în acest fel la o specializare competitivă: unele ţări vând materii prime sau semifabricate, că nu reuşesc să meargă mai departe; altele vând produse ce au trecut prin mai multe trepte de prelucrare, dobândind o valoare adăugată mare.

    Dintotdeauna, în comerţul exterior, s-au pus etichete: ţări “ale cafelei”, “ale bananelor”, “ale citricelor”. Sunt ţări ce au puţini bani pentru investiţii. De aici fug “creierele”, pentru că nu sunt plătite, stimulate, recunoscute. Şi pentru că nu au asigurate condiţii de valorificare şi de dezvoltare. În astfel de ţări, în totalul exporturilor, materiile prime şi semifabricatele sunt dominante. România vinde şi ea “produse de bază”. Vinde şi lemn fără să-l prelucreze. Vinde şi ţagle care nu ajung să fie transformate în sârmă. Dar două lucruri importante s-au întâmplat în exporturile româneşti. În primul rând, dacă din 1990 şi până în 1999 sufeream de “complexul cifrei 8”, fiindcă exporturile noastre nu depăşeau 8 miliarde de dolari, în 2000 s-a făcut saltul la 10 miliarde de dolari, iar în 2008 exporturile de bunuri fizice (exclusiv servicii) au ajuns la 33,7 miliarde de euro. Ei bine, creşterea a ajuns la 52,4 miliarde de euro în 2012. În plină criză. Apoi, remarcabil este faptul că 80 la sută din această sumă e realizată în industria prelucrătoare.

    Aceasta e calea pe care trebuie să mergem mai departe. Numai că, pe o astfel de cale, înaintarea e grea şi e nevoie de competenţă. Nu e vorba despre niciun fel de elitism, dar toţi cei care sunt în stare să gândească… e bine să fie stimulaţi să înveţe, să gândească, să inoveze. Să nu irosim inteligenţa în activităţi de rutină.

    România nu mai e “specializată” în exportul de semifabricate. Începe să vândă scump produse înalt prelucrate! Să obţină câştiguri de valută din exportul unor fabricate cu o mare cantitate de valoare adăugată. Dar, repet, e doar un început. Chiar dacă acest început a prins rădăcini timp de mai mulţi ani.

    Drumul de parcurs e mai lung. Mult mai lung. Fiindcă noi, având bilet de clasa a treia, ca să ajungem din urmă ţările care în trenul Uniunii Europene călătoresc la clasa întâi sau la clasa a doua, avem nevoie nu doar de un ritm înalt al creşterii economice, dar şi de un PIB competitiv, cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime grijă pentru lucruri bine făcute, profit, orientare spre piaţă. Altfel, mizând pe deprecierea leului şi nu pe performanţe economice, vom continua să adăugăm PIB fără să adăugăm şi competitivitate.

    Alte opinii pe zf.ro

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Ignoranţa, laşitatea şi diplomaţia organizaţională

    Unii oameni sunt atât de zgomotoşi când tac, dar zgomotul nu este fonic, este unul de stare. Una dintre primele tehnici de negociere despre care am auzit când am intrat în lumea organizaţională este că atunci când într-o discuţie se creează un moment de tăcere, cel care este mai slab va întrerupe tăcerea. Prin lumea corporatistă deja nu mai este un secret această tehnică, dar şi dacă este, este amuzant exerciţiul de a observa cum se derulează tăcerea. Cred că nimic nu doare mai tare decât să taci conştient şi cred că este singura durere conversaţională reciproc resimţită, şi de cel care tace şi de cel care aşteaptă să audă ceva.

    Din structură ne vine să vorbim şi tot din structură ne vine să auzim justificări şi explicaţii. Ce este mai satisfăcător decât momentul în care, după tăcere, celălalt începe să explice? Ne place explicaţia pentru că este despre vulnerabilitatea celuilalt şi despre puterea noastră şi ne place numai în acest sens, nu în ambele. Pare că suntem puternici, am putea chiar pretinde că ştim un pic de diplomaţie dacă facem acest exerciţiu în mod conştient. Culmea, este un exerciţiu fabulos despre puterea interioară, a tăcea este un fel de gimnastică superbă a voinţei. Alegem cel mai adesea să vorbim, să nu lăsăm spaţii goale de timp pentru că ni se pare că avem o părere care e musai să fie comunicată. Tăcutul cu adevărat diplomatic este alegerea conştientă de a fi martorul lucrurilor care se întâmplă în jurul nostru şi de a lua deciziile în mod obiectiv, ca şi cum am fi în toate rolurile celor participanţi la o situaţie. Să vânez puterea ştiind că dacă tac, am şansa să vorbească cineva este doar simplu antrenament practicat fără vreun scop. Puterea vine din luciditatea faţă de situaţie, nu din tehnică. Iar luciditatea, dacă nu are conţinut, se poate transforma cu uşurinţă în ignoranţă. Cumva tăcutul diplomatic este ascultare, tăcutul laş este frică, iar tăcutul ignorant este prostie.

    În organizaţii tăcutul diplomatic nu este valorizat, ci mai degrabă vorbitul. Oamenii care văd valoare în a asculta asertiv ce se petrece în jurul lor se simt neadecvat de foarte multe ori pentru că normele comportamentale asociate cu succesul tind să susţină atitudinile mai vocale, mai expansive. Încă este la modă ideea că un vânzător bun este cel pe care îl dai afară pe uşă şi el intră înapoi pe geam. Nimic mai puţin adevărat, toţi, dar absolut toţi vânzătorii foarte buni pe care îi cunosc sunt persoane introvertite, iar demersul lor de vânzare este unul cu clientul în centru, nu cu ei înşişi. Există şi vânzători extrovertiţi excepţionali, dar aceştia sunt campioni foarte bine antrenaţi la a tăcea atunci când trebuie. Prima secundă în care, cu entuziasm, vrem şi noi să spunem că ştim şi avem experienţe personale identice cu cele ale celui care povesteşte este secunda în care entuziasmul similitudinii începe să reducă din valoarea discuţiei. Abia aşteptăm să mărturisim că “şi eu” ca o continuare a unui dialog, în loc să ascultăm încercând să pătrundem în emoţia poveştii interlocutorului nostru. Spunând “şi eu” dintr-o dată, crezând că suntem empatici, am retezat şi ne-am retezat accesul la dimensiunile profunde ale unei discuţii. Ascultarea activă este absolut identică cu tăcutul activ, dar pare mai uşor să pretindem că ascultăm activ, decât să tăcem activ. Deprinderea de a şti în ce fel tace cel din faţa ta este un instrument superb şi rafinat de gestionare a relaţiilor interpersonale. Sunt puternic cu adevărat atunci când ştiu exact şi de ce şi cum tace cel din faţa mea.

    Deşi tentaţia este să auzim lumea vorbind, având impresia că tot ce se declară este întocmai realitatea interlocutorului, oamenii vorbesc mai mult despre aspiraţii decât despre realitate. Însă, atunci când tac, aceea este realitatea care ne-ar putea fi cel mai de folos în interacţiune şi a şti să gestionăm tăcutul (nu tăcerea) este mai puternic decât orice interacţiune verbală aparent inspiraţională.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Dana Lutu:Nu aduce anul ce aduce luna februarie

    Conform legii, dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediator. Dacă una dintre părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un proces-verbal, care se depune la dosarul instanţei.
    Iar instanţa va respinge, de la 1 august 2013, cererea de chemare în judecată chiar şi după declanşarea procesului. În cazuri penale, şedinţele de informare despre mediere vor avea loc din momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală.

    De ce să alegi medierea? Demersul oferă părţilor direct implicate beneficii cât se poate de concrete. De pildă, fixarea datei şi a orei la care are loc şedinţa de mediere este stabilită de părţi în funcţie de agenda acestora spre deosebire de instanţă, unde termenele de judecată sunt impuse şi nu ţin cont de programul părţilor. Ba chiar şedinţa de mediere poate fi reprogramată în cazul în care părţile solicită acest lucru.

    În plus, nu există o limită de timp pentru şedinţa de mediere; majoritatea demersurilor de acest fel se finalizează după o singură întâlnire, iar durata concretă oscilează între câteva zeci de minute şi câteva ore. Sunt şi cazuri în care medierile se pot încheia cu înţelegeri parţiale, situaţie în care este posibilă programarea unei alte şedinţe de mediere, la o dată ulterioară. Pe de altă parte, părţile pot alege mediatorul, de comun acord, facilitate care nu există în faţa instanţei de judecată. Or, alegerea mediatorului de către părţi măreşte încrederea acestora în obţinerea rezultatului dorit.

    Un prim pas spre soluţionarea conflictului este prezenţa părţilor la mediator, însă prezenţa nu este obligatorie. O altă diferenţă între mediere şi un proces este chiar locul în care se desfăşoară fiecare dintre ele. Sala în care are loc şedinţa de mediere şi sala în care se desfăşoară un proces au puţine lucruri în comun: problemele părţilor nu ajung la urechile altor persoane întrucât medierea este confidenţială. În sala de judecată domneşte formalismul, trebuie respectate anumite reguli procedurale stricte, se ia cuvântul într-o anumită ordine. În schimb, la mediere se pune accent pe voinţa şi interesul părţilor, un exemplu fiind faptul că la astfel de discuţii pot participa doar reclamantul, reclamatul şi persoanele agreate de acestea.

    În cadrul unui proces, soluţia este impusă părţilor de un judecător, dar mediatorul nu poate să impună nimic, iar cei implicaţi pot decide dacă şi în ce condiţii este avantajoasă pentru ei o soluţie amiabilă.Una peste alta, medierea este mult mai elegantă decât clasicul proces, motiv pentru care este preferată în mod covârşitor de occidentali. Satisfacţia părţilor, când se ajunge la o înţelegere, este cu atât mai mare cu cât se datorează voinţei şi implicării lor.

    Prin mediere se sting conflicte existente, dar în acelaşi timp se şi preîntâmpină apariţia altor neînţelegeri. La finalul medierii, părţile îşi strâng mâna şi pleacă cu mai puţine probleme decât aveau anterior. Diferenţa principală faţă de clasicul proces este că pe tot parcursul medierii cei implicaţi comunică. La finalul unui proces, comunicarea dintre părţi dispare, fiind înlocuită de o stare conflictuală şi mai accentuată. În instanţă există învinşi şi învingători.

    Mediatorul nu judecă părţile şi nu dă verdicte. Menirea lui este să uşureze dialogul dintre părţi, pentru a generea opţiuni care să soluţioneze divergenţele.Chiar şi apeland la mediere, părţile nu renunţă la justiţia clasică. Dacă nu reuşesc să-şi soluţioneze prin mediere conflictul, au posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată. Mai mult, acest demers pune în prim-plan interesele părţilor aflate în conflict, dând posibilitatea celor implicaţi să-şi spună povestea şi să înţeleagă că ei au puterea de a crea o soluţie, de a rezolva situaţia.

    Procesul de mediere în sine este non-adversarial şi plin de respect, iar un mediator experimentat ştie cum să menţină comunicarea dintre părţi pe drumul cel bun. Astfel, între beneficiile medierii se numără şi faptul că adeseori sunt păstrate relaţiile de afaceri, familiale, de vecinătate, sau rămân cel puţin amiabile. La fel de important poate fi şi faptul că în urma acestui demers reputaţia în afaceri nu este afectată, disputa nu mai iroseşte din timpul şi energia omului de afaceri, iar părţile implicate într-o dispută sunt chiar ele cele care făuresc soluţia.



    DANA LUTU (MEDIATOR)

  • Opinie Petru Bota: Directiva pentru Produsele din Tutun – de ce atâta grabă

    La sfârşitul anului trecut, Comisia Europeană a adoptat propunerea de revizuire a Directivei pentru Produsele din Tutun. Potrivit calendarului European, o dată adoptată propunerea de revizuire, ea intră în dezbaterea Parlamentului European, a Consiliului European şi a Parlamentelor statelor membre. Propunerea ar putea fi adoptată în 2014, caz în care ar fi aplicată abia din 2015-2016. Şi atunci, de ce ne grăbim să discutăm despre ea de pe acum?

    Deşi intervalele de timp de dezbatere, adoptare şi aplicare par, poate, pentru unii, relaxate, impactul pe care modificările propuse de Directivă e prea mare ca să nu reclame o reacţie imediată. Schimbări aparent “cosmetice” sau referitoare la segmente minore de piaţă, cum ar fi cele ale ţigaretelor mentolate sau slim au făcut deja titluri în presă, dar ele nu se opresc aici.

    Modificările propuse variază de la standardizarea pachetelor – care ar duce la eliminarea pachetelor cu margini rotunjite – la eliminarea unor anumite tipuri de tutun, cum e Burley, care e sărac în zaharuri şi nu poate fi folosit neprocesat pentru producţia de ţigarete. Pentru noi, cultivatorii de tutun, standardizarea favorizează contrabanda şi produsele contrafăcute din terţe ţări, care utilizează tutun ieftin, de calitate îndoielnică ce nu respectă normele de sănătate şi de mediu în vigoare în cadrul UE.

    Personal, sunt convins că aceste schimbări se vor dovedi ineficiente sau chiar dăunătoare pentru sănătatea publică. Standardizarea pachetelor va genera un război al preţurilor între producători – cărora li se interzice să se diferenţieze de concurenţă prin orice mijloace – iar acest război va cântări greu în detrimentul furnizorilor de materie primă, cultivatorii de tutun. Asta în condiţiile în care, după dispariţia asistenţei publice, ei se confruntă deja cu o profitabilitate nesigură din activităţile pe care le desfăşoară.

    Mai mult, spre deosebire de Canada, ţară în care se aplică deja interdicţia asupra tutunului Burley, dar unde preferinţele fumătorilor se îndreptau oricum spre ţigaretele din tutun tip Virginia, românii, de exemplu, fumează un amestec de tutun numit American Blend în care Burley se regaseste într-o proporţie majoritară. Cum ar fi ca, brusc (de fapt nu tocmai brusc, înţelegeţi ce vreau să spun), din 2015, majoritatea ţigaretelor de pe piaţă să nu mai fie disponibile pentru cumpărători. Vă place American Blend? Nu-i nimic, vă oferim Virginia. Ce şansă mai avem noi in acest context? Vom fi obligaţi să distrugem aproximativ 7.000 tone de culturi de frunze de tutun Burley la nivelul UE sau să vindem acest surplus grupurilor infracţionale?

    Interdicţia asupra utilizării tutunului Burley se aplică ţărilor membre ale Uniunii Europene, dar, cum ştim, consumatorul român nu a dus niciodată lipsă de imaginaţie. Taxa auto l-a împins să-şi înmatriculeze maşina în Bulgaria. Ce ne face să credem că directiva pentru produsele din tutun nu o să-l trimită în Moldova sau Ucraina după ţigări?

    Deci, cine ar avea de suferit? Pe lângă fumătorul de American Blend, care nu-şi bate acum capul cu Directivele Europene şi nici nu ştie ce tutun e folosit în ţigaretele lui – cultivatorii de tutun şi, evident, lanţul de distribuţie. Mulţi cultivatori mici de tutun ar intra în faliment, comercianţii de toate dimensiunile şi-ar vedea vânzările afectate, dar în special cei mici, care şi-au construit bugetul familiei în jurul unui chioşc de unde vând biscuiţi, bauturi racoritoare şi… ţigări. Ca şi în cazul fermelor, şi comerţului mic se bazează pe asemenea afaceri familiale, care sunt cu zecile de mii în România şi al căror echilibru financiar e oricum foarte fragil, având în vedere marginile mărunte cu care vând produsele pe care le au în rafturi.

    Nu în ultimul rând, ar fi relevant de cuantificat, cât anume ar avea de pierdut statul, când, într-o bună zi tigaretele cu gust mentolat sau cele cu formatul slims (şi nu numai ele) ar fi interzise la comercializare în România? Si, în paralel, cam cu cât ar creşte comerţul ilegal de tutun?

    Adăugaţi la asta potenţialul faliment al câtorva mii de asociaţii familiale – micii comercianţi de chioşc sau de la parterul blocurilor, care au slabe şanse de reorientare profesională – şi brusc veţi înţelege de ce ar trebui să ne grăbim să discutăm de pe acum despre implicaţiile revizuirii Directivei pentru Produsele din Tutun.

  • Opinie Florin Pogonaru, AOAR: Ce se întâmplă când datornicii fac legea

    Într-un articol din ZF de săptămâna trecută semnalam că problema cea mai gravă cu care se confruntă în aceste zile mediul de afaceri este neplata facturilor între firmele private şi faptul că instrumentele de plată (cecul, biletul la ordin etc.) sunt discreditate ca modalităţi de garantare a plăţilor. Din întâlnirile cu peste 300 de întreprinzători privaţi avute în ultimele trei luni în cadrul Centrului de consiliere şi asistenţă în afaceri al AOAR şi WIFI (Centrul de training al Camerei de comerţ a Austriei) a rezultat că 25-30% din sumele datorate şi pentru care s-au emis instrumente de plată au întârzieri de peste 90 de zile la încasare. A rezultat de asemenea că acest procent este în creştere, neîncrederea firmelor în instrumentele de plată fiind subiectul cel mai des adus în discuţie de întreprinzători. Problema e comună din Vaslui la Satu Mare şi Bucureşti: “Nimeni nu mai are încredere să facă afaceri cu nimeni decât cu banii jos”. În sistemul bancar, “creditele neperformante au atins 17% şi vor continua să crească pe termen scurt”, declara săptămâna trecută dl. Cristian Popa, viceguvernatorul BNR. Evoluţia acestora depinde de perspectivele creşterii economice, încrederea consumatorilor şi disponibilitatea băncilor de finanţare.

    Florin Pogonaru este preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România (AOAR).
    Opiniile din prezentul articol nu angajează în niciun fel instituţiile cu care este asociat autorul

    Sursa: Ziarul Financiar