Târgul de carte Gaudeamus are loc la Romexpo Bucureşti în perioada 21 -25 noiembrie 2012, în Pavilionul Central. Cu prilejul lansării va avea loc o scurtă dezbatere despre “Cum să scrii despre economie”, la care vor participa ca invitaţi analistul economic Ilie Şerbănescu, fost ministru al reformei, Daniel Dăianu, profesor universitar, fost ministru de finanţe şi Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România. Cărţile reunesc editorialele apărute în Ziarul Financiar în ultimii ani, marcaţi de cea mai acuta perioadă de criza economică din ultimii 20 de ani. Editorialele încearcă să surprindă evoluţia economică generală, problemele din administraţia românească, dar şi dezvoltarea unei clase antreprenoriale de care are nevoie România.
Tag: carte
-
Ce e sexul şi cu ce se consumă el
Sigur, e o snoavă, una dintre sutele de poveşti “fără perdea” pe care ni le raportează Christopher Ryan şi Cacilda Jethá. Pe de altă parte, ea spune un lucru semnificativ: oricât ne-am strădui să-l ocolim în discuţiile publice, sexul e o problemă capitală, mult mai preocupantă decât lăsăm să se înţeleagă. Sexul ne bântuie şi ne ordonează viaţa, ne obsedează şi ne modifică din punct de vedere de comportamental.
Plimbându-se pe întreaga suprafaţa a Pământului, din Africa până în Asia şi Australia, şi mergând în istorie până înainte de homo erectus, dar şi în mit până la nivelul “păcatului originar”, cei doi încearcă să afle şi să ne comunice care este, de fapt, esenţa sexualităţii umane. Pentru că vreme de milenii, din cauza unor “schimbări culturale seismice”, adevărata poveste a sexualităţii a fost redusă la tăcere de către autorităţile religioase, a ajuns subversivă şi ameninţătoare, “ignorată de savanţi şi ascunsă de psihoterapeuţii moralişti”, autorii se străduiesc să restituie publicului altceva decât istoria standard a sexualităţii, adică să scoată la lumină toate acele elemente culpabilizante care au făcut ca, în cultura contemporană, legătura dintre dragoste şi sex să fie greşit reprezentată.
Punând cap la cap argumente din antropologie, anatomie şi psihosexualitate, ei ne oferă o imagine netă, onestă, neflatantă şi dezinhibată a adevăratei noastre naturi sexuale. Începând cu începutul, când sexualitatea întâmplătoare, degajată, naturală constituia norma strămoşilor noştri preistorici, şi terminând cu fantasmele omului modern şi cu iluzia monogamiei înscrisă în codul nostru genetic.
Christopher Ryan, Cacilda Jethá, “Sexul. O istorie timpurie”, Editura Litera, Bucureşti, 2012
-
Călătoria Primului Împărat în Lumea de dincolo
Uriaşul Dragon al Răsăritului s-a trezit (aşa cum prezisese Napoleon), iar mişcările lui acaparatoare, îndreptate spre tot mai multe domenii, dau fiori Occidentului. După ciocnirile conflictuale din secolele XVI (când s-a încercat impunerea creştinismului) şi XIX, aceasta pe care trăim azi pare cea mai neliniştitoare. Tocmai de aceea, sondarea “cutiei negre” a mentalului chinez, a cutumelor şi istoriei multimilenare a Imperiului de mijloc pare azi, în spaţiul occidental, o preocupare din ce în ce mai justificată şi mai plină de interes.
Cartea cercetătorului britanic John Man (interesat de Mongolia şi China, dar şi de contactele Orientului cu Occidentul – vezi volumul său despre legendarul voiaj al lui Marco Polo) merge chiar la rădăcina problemelor. Mai precis la perioada de formare a naţiunii chineze, când Primul Împărat a intuit că unitatea este o idee strălucită şi a transformat China Statelor Combatante în “miezul naţiunii unice de azi”. Canavaua pe care se ţese povestirea sa este constituită de Armata de Teracotă (o colosală oaste de 8.000 de războinici în mărime naturală şi cai de lut, una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din toate timpurile) şi de avatarurile sale. Această supraumană înşiruire de trupuri şi chipuri umane de lut a fost modelată în decursul a doar zece ani şi a fost îngropată, ca o “armată a spiritelor” faste, în anul 210 î.Hr., ca să-l vegheze pe Primul Împărat în călătoria sa prin Lumea de dincolo.
Pornind de la descoperirea ei întâmplătoare, în 1974, de către nişte ţărani care căutau apă, John Man retrasează istoria obârşiilor Imperiului, construirea marelui Zid, şi ajunge în vremurile noastre, când provincia Xian şi arealul în care au fost scoşi din ţărână doar 1.000 de războinici atrage anual circa două milioane de vizitatori pe an.
John Man, “Armata de teracotă”, Editura Litera, Bucureşti, 2012
-
Gâlceava înţelepţilor despre cosmos, spirit şi cine suntem noi
O astfel de dezbatere (“război al viziunilor asupra lumii”), dar la nivel înalt, în aerul rarefiat al ideilor, a fost pusă în scenă de cartea pe care v-o prezentăm. E vorba despre o confruntare acerbă în linia argumentelor, dar cordială în aceea a tonului, între două mari personalităţi ale lumii contemporane: Deepak Chopra (un guru modern, intens tradus la noi în anii în urmă, dar care aici, în terenul acestei lupte, pare mai convingător ca niciodată) şi Leonard Mlodinow (cercetător, în decursul timpului, la Institutul Max Planck şi la Caltech, colaborator apropiat al lui Stephen Hawking).
Cei doi s-au întâlnit la o conferinţă a lui Deepak, într-un amfiteatru universitar californian, în care starul de origine indiană îşi expunea ideile. Din public, Mlodinow a început să-i “submineze” discursul, şi, încet-încet, divergenţele dintre concepţiile celor doi au început să prindă contur. Aşa s-a născut ideea acestei cărţi, în care, rând pe rând, fiecare dintre cei doi gânditori abordează câte o temă majoră (cosmosul sau universul fizic, viaţa şi creierul uman, misterul lui Dumnezeu), dar din perspective diferite. Deci: spiritualitate sau ştiinţă? Corpul fizic sau corpul spiritual? Reuşeşte ştiinţa să descrie universul, sau învăţăturile străvechi precum meditaţia descâlcesc mistere aflate dincolo de viziunea ştiinţifică asupra lumii?
Dacă e să citim cu atenţie acest dialog, vom vedea că particula “sau” nu este una care să dicteze excluderea vreunuia din termeni, pentru că ea, finalmente, reprezintă o punte între două tărâmuri hărăzite doar prin prejudecată ireconcialibilului. În viziunea lui Deepak, marea provocare pentru spiritualitate este să ofere ceea ce nu poate oferi ştiinţa, şi anume răspunsuri care ţin de tărâmul conştiinţei.
O carte care se citeşte cu poftă, un dialog incitant, un spectacol al inteligenţei, care chiar dacă nu vă va convinge să treceţi într-o tabără sau în alta, vă va oferi cu siguranţă răspunsuri la multe întrebări.
Deepak Chopra, Leonard Mlodinow, “Războiul viziunilor asupra lumii”, Editura Trei, Bucureşti, 2012
-
Un altfel de Guinness Book
Aflăm că există “cea mai mare insulă din cel mai mare lac de pe cea mai mare insulă din cel mai mare lac cu apă dulce”, “cea mai migratoare insulă”, “cel mai înalt munte submarin” etc. Practic toate elementele majore ale cadrului natural sunt “întoarse” pe toate feţele pentru a surprinde realitatea extremelor în toată complexitatea ei. La fel şi rezultatele intelectului şi muncii omului (cea mai mare hidrocentrală, cea mai înaltă clădire, cel mai lung pod, cea mai mare navă maritimă aflată în folosinţă, cel mai lung tunel ş.a.).
La mai bine de trei decenii de la prima ediţie, volumul rămâne aceeaşi sinteză indispensabilă a tuturor acestor elemente/realităţi. Cu menţiunea – esenţială – că au fost aduse la zi informaţiile privitoare la “isprăvile” de vârf ale ştiinţei şi tehologiei (şi au fost introduse noi recorduri privitoare la elemente/componente ale mediului natural înconjurător eludate în ediţiile anterioare (ex. cel mai bătrân arbore, cea mai nordică pădure ş.a.). De asemenea, a fost amplificată informaţia privind acele elemente naturale şi/sau antropice care şi-au păstrat supremaţia până în zilele noastre. De aceea, lucrarea s-a transformat dintr-o sursă valoroasă de curiozităţi, dar şi într-un adevărat instrument de lucru, la îndemâna celor care vor să evalueze dinamica lumii contemporane. Avem în vedere, desigur, elementele de excepţie “create” de mâna omului care – puse pe o hartă – evidenţiază “deplasarea” multora dintre ele din spaţiul ţărilor dezvoltate (SUA, Europa Occidentală, Japonia) în cel al ţărilor “emergente” din Asia de Est (China) şi de Sud-Est (Malaiezia, Singapore).
Ilustraţia color aduce sub ochii cititorului 30 dintre cele mai spectaculoase elemente ale naturii sau create de om, amplificând, cumva, dorinţa de a le cunoaşte de visu; lucru perfect realizabil în zilele noastre (în 24 ore poţi ajunge, cu avionul, în Australia – un continent care deţine o sumedenie de recorduri). Asta în condiţiile în care, în urmă cu două veacuri, un voiaj la antipozi dura… şase luni. Modificările tehnologice sunt atât de rapide, de intense, dar şi atât de apropiate şi de lesne asimilabile, încât de multe ori le pierdem noima superlativă.
S. Neguţ, I. Nicolae, “Superlativele Terrei – o enciclopedie a recordurilor”, Editura Meronia, 2012
-
Ocolul Pământului de la A la Z
Omul este o remarcabilă agenţie de voiaj, cu un singur patron, un singur angajat şi un singur beneficiar: el însuşi. De când a scos, bănuim că în regie proprie, acest jurnal atipic de călătorie, beneficiarii s-au înmulţit. Fiecare dintre dumneavoastră se poate împărtăşi, prin delegaţie, din micile-mari miracole pe care globul şi oamenii lui le-au iscat, dând ordonat paginile acestui registru de bord al aventurosului personaj care chiar le-a contemplat cu ochii lui. Nu ştim cum a ajuns Dragoş Şerban să aibă “tălpi de vânt” (cum spunea Arthur Rimbaud) şi să vadă lumea din nord în sud, şi de la Răsărit la Apus, cum a izbutit să simtă pe pielea proprie apa Caraibelor şi răceala Balticii, florile de cireş ale Japoniei şi palmierii Tunisiei, dar isprava lui, în dimensiunea sa extensivă, este chiar notabilă.
Ce are însă special acest album, unul dintre miile care se tipăresc anual pe toate meridianele, şi, totodată, acest proiect de călătorie ideală (rânduită după criterii pur alfabetice), ne spune chiar autorul în textul său despre Biarritz: “Am preferat întotdeauna să evit locaţiile aglomerate, intens promovate ca destinaţii VIP, precum Monte Carlo, şi să cunosc micile secrete ale ţărilor pe care amajuns să le vizitez”. Deci nu conserve turistice, nu fast-food, nu capitale ostenite, nu clişee de vilegiatură, ci locuri proaspete, detalii cu smalţ, fiecare cu şarmul său şi cu măruntul, dar aromatul său ingredient specific. Ajutate de imagini elocvente, textele îmbietoare ale lui Dragoş Şerban sunt o invitaţie la reverie, dar şi o iniţiere în vederea unor călătorii concrete.
Prin urmare, legaţi-vă centurile, şi… engage!
Dragoş Şerban, “Fasten your seat belt!, 189 de locuri ale sufletului meu călător”, 2012
-
Mic tratat despre minciună, fraudă, înşelăciune…
“Există un mod de a şti dacă un om este cinstit – întreabă-l. Dacă va spune ‘da’, e un escroc.” Această cugetare, vai cât de adevărată, îi aparţine lui Marx. Nu, nu acel Marx, ci Groucho Marx, vestitul comic şi om de spirit. Ea vrea, prin intermediul paradoxului hazos, să spună că cinstea e un lucru rar (fiţi cinstiţi şi răspundeţi-vă în gând la întrebarea pomenită), şi că toţi pungaşii, şarlatanii, impostorii au o nesăţioasă poftă de onorabilitate. Minţim, distorsionăm realitatea, violăm principiile elementare ale eticii, între altele şi pentru că avem o grijă maladivă faţă de imaginea noastră publică.
În lămurirea stufoasei probleme a necinstei, Dan Ariely porneşte de la un principiu enunţat de un economist (Gary Becker, laureat al premiului Nobel), principiu care se numeşte SMIR (Simplul Model al Infracţiunii Raţionale). Conform acestuia, deciziile frauduloase sunt o chestiune de evaluare comparativă a rezultatelor posibil negative sau negative ale unor opţiuni. Cântărim raportul dintre cost şi beneficiu şi ne hotărâm dacă vom jefui un magazin, doar după ce vedem “dacă merită”. Estimăm câţi bani sunt în casa de marcat, apreciem posibilitatea de a fi prinşi şi preţăluim posibila pedeapsă. Nu avem nicio consideraţie faţă de ceea este corect sau incorect, la modul absolut, şi nu ne interesează decât avantajul propriu. Altfel spus, suntem cu toţii nişte virtuali infractori.
Sigur, modelul SMIR este excesiv de simplu şi simplificator, neacoperind întreaga plajă a cauzelor pentru care omul este necinstit. Aşa încât Ariely porneşte o investigaţie pe cont propriu, spre a găsi nuanţe, explorează tendinţele elementare ce stau la baza necinstei, îşi îndreaptă atenţia spre unele experimente ce îl ajută descopere forţele psihologice şi ambientale care amplifică sau temperează onestitatea (printre care conflictele de interese, contrafacerile, peşcheşurile, inventivitatea sau simpla oboseală), dar şi spre aspectele sociale ale necinstei, modul în care ceilalţi ne influenţează felul în care înţelegem binele şi răul, capacitatea noastră de a trişa atunci când alţii pot beneficia de pe urma necinstei noastre etc. etc. Odată ce vom înţelege forţele care ne conduc realmente, vom pricepe că nu suntem neajutoraţi în faţşa slăbiciunilor noastre omeneşti şi că putem să ne restructurăm mediul. Şi deci, să neţinem în frâu comportamentul necinstit. Frumos, nu?
Dan Ariely, “Adevărul (cinstit) despre necinste”, Editura Publica, Bucureşti, 2012
-
Mâncarea înseamnă sex, putere (şi încă vreo câteva chestii)
Nu, Anthony nu este francez pe jumătate, ci doar un “chef” care şi-a învăţat temeinic meseria (care meserie, orice s-ar spune, e autoritar dominată, la nivel universal, de spiritul Hexagonului) şi care a descoperit indicibilele seducţii ale gastronomiei călătorind, la vârsta de 9 ani, spre Franţa. Până atunci, mâncarea era pentru el nimic altceva decât “o substanţă pe care ţi-o îndeşi în gură atunci când ţi-e foame”. După un stagiu consistent în ţara lui Brillat-Savarin, lucrurile s-au schimbat: untul a început să aibă alt gust, supa a prins să desfete palatul, brânzeturile “puturoase” să răsfeţe simţurile, iar stridiile, ei bine, stridiile… Dar mai bine ascultaţi ce zice autorul despre această experienţă culinară: “Îmi amintesc de prima mea stridie aşa cum îmi amintesc de pierderea virginităţii – şi, în multe privinţe, cu mai mare plăcere”.
Anthony Bourdain – probabil cel mai cunoscut “chef” al lumii, la ora actuală, alături de Jamie Oliver – este un hedonist, care nu se sfieşte să caute cu lumânarea plăcerile lumii şi să le încerce, uneori în varianta lor extremă. Experimentează şi trăieşte la cea mai înaltă tensiune bucuriile simţurilor, pe care le amestecă într-un carusel nebun, trece de la droguri la “salade de boeuf sauce vinaigrette” şi la amorul carnal, cu firescul omului care n-a făcut toată viaţa altceva decât să caute fericirea simplă a trupului.
Şi-a început cariera ca spălător de vase, a trecut prin toate fazele umilitoare ale uceniciei prin varii bombe de cartier, a ajuns la CIA (Culinary Institute of America), a scris două romane de succes, s-a plimbat prin toată lumea şi şi-a făcut publice reflecţiile graţie emisiunii tv No Reservations şi, finalmente, a ajuns să scrie prima sa carte non-fiction: “Kitchen Confidential”, recent tradusă la noi, la Victoria Books. E o carte plină de umor, de cinism şi de reţete inedite, care descrie ascensiunea sa personală, dar mai ales culisele vieţii de bucătar, misterele cuhniilor şi tot cortegiul de minunăţii pe care privilegiul de a fi “chef” le aduce.
-
Cât de sincer poate să fie un preşedinte
Sinceritate? Într-un anume sens, da. George W. aminteşte toate punctele nodale ale carierei sale şi încearcă să le analizeze şi evalueze, atât din perspectiva momentului respectiv, cât şi din unghiul prezentului şi al înţelepciunii vârstei. El ne lămureşte, probabil şi cu gândul rotit spre posteritate, ce anume l-a făcut să opteze pentru anumite soluţii, ce l-a împins să repudieze alte căi de acţiune, de ce nu şi-a ascultat întotdeauna sfetnicii şi de ce a ales să facă din SUA un jandarm universal. Memorialistul explică, face note de subsol, dar nu corectează mai nimic. E mulţumit de drumul pe care a apucat-o, spune că a făcut – în situaţii-limită – tot ceea ce era omeneşte şi prezidenţial posibil, dar, în general, nu dă semne că ar cunoaşte gustul amar, dar atât de uman, al regretului şi căinţei.
Sinceritate? Da. Atunci când povesteşte nărăvirea sa întru alcool, când evocă paşii tremurători ai vindecării, când ne aduce în faţa ochilor experienţa propriului “drum al Damascului”, felul, deci, în care a ajuns să descopere noimele credinţei adevărate şi să se călăuzească, până şi în cele mai mărunte gesturi, după ele. Pe de altă parte, multe aspecte discutabile – relaţiile familiei Bush în Orientul Apropiat şi relaţiile de afaceri cu clanul Bin Laden, bunăoară – sunt ascunse sub o deasă perdea de uitare.
Una peste alta, rămân în zona maximului interes evocările care privesc culisele misterioase ale Casei Albe, povestirile încă palpitante (deşi li se cunoaşte deznodământul) despre competiţiile electorale în care a fost angrenat (inclusiv controversata numărătoare a voturilor din Florida), implicarea reală, îngrijorată, sincer devotată în rezolvarea problemelor celor urgisiţi de uraganul Katrina sau de atacurile asupra Turnurilor Gemene. Fragmente de istorie mare, văzute prin ochii şi, parţial, prin sufletul celui care a fost, preţ de opt ani, cel mai important om al planetei.
George W. Bush, “Momente de decizie”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012
-
Totul despre ocultism, mistere şi simboluri
E inutil, probabil, să amintesc că toate acele volume şi volumaşe erau de fapt nişte expediente, nişte căi lesnicioase de a ajunge la sufletul, dar mai ales la buzunarul atât de frustratului cititor român. Nu doar traducerile aveau de suferit de pe urma “goanei după aur”, ci şi, cu precădere, condiţiile de publicare: hârtie proastă, coperţi aşijderea, ilustraţii cvasi-inexistente.
Între timp, pofta de mister şi ocultism s-a mai domolit, publicul a devenit mai sever şi mai selectiv, iar sectorul tematic pomenit a început să fie tratat cum se cuvine, cu seriozitate, ajungând să fie scos de sub aura de “fruct oprit”.
De curând, Editura Art – o instituţie care se ocupă constant de tipărirea unor “cărţi frumoase” (sintagma chiar există în spaţiul francez – “beaux livres” – şi denumeşte albumele ilustrate şi ediţiile de lux) – a publicat un album coordonat de Robert Adkinson şi dedicat simbolurilor sacre. Chiar dacă, după cum spuneam, subiectul a fost harnic exploatat în spaţiul editorial românesc, poate că niciodată nu a fost atât de profesionist “pus în pagină” ca în acest compediu vizual. Textul, fără să aducă lumini noi asupra problemei simbolului, simbolismului şi simbolizării, este onest şi exact, documentat cu rigoare şi articulat didactic, fără elanuri eseistice fastidioase. Acoperă trei categorii de manifestare a simbolului (popoare, religii şi mistere) şi evidenţiază elemente ritualice, mitice şi de spiritualitate, atât din tradiţia orientală, cât şi din cea occidentală.
Dar calitatea numărul unu a volumului stă în forţa de impact a ilustraţiilor sale (770 de planşe, dintre care 595 color), în calitatea reproducerilor şi în layout-ul aerisit, care fac din lectură un exerciţiu delectant, nu doar instructiv. E o călătorie în infinita lume a simbolurilor, dar şi în arta tradiţională, o călătorie care începe în vremea Egiptului, a Chinei şi a budismului antic şi se isprăveşte între arcanele enigmatice ale Tarotului.
Robert Adkinson (coordonator), “Simboluri sacre”, Editura Art, Bucureşti, 2012