BusinessMagazin

Tag: trecere

  • De ce a decis acest startup, care valorează 2.8 miliarde de dolari, să le ofere angajaţilor micul dejun la 9.06 AM

    Pivotal este un startup de tehnologie iar la ultima evaluare a fost decis că valorează 2.8 miliarde de dolari, dar nu asta este important, ci modul în care a rezolvat o problemă. Programatorii Pivotal, de obicei, nu sunt persoane care se trezesc foarte de dimineaţă şi ajungeau la serviciu la 10-11 dimineaţa, deşi programul începea la 9. Apoi trimiteau câteva mail-uri, mai trecea o oră şi făceau pauză pentru prânz

    “Dimineaţa era prea scurtă. Nu era productivă”, a spus Rob Mee, CEO-ul Pivotal, pentru Business Insider.

    Acesta a decis că trebuie să facă ceva şi astfel a implementat o şedinţă obligatorie la 9 AM. Însă asta nu este tot. La acea şedinţă se oferea un mic dejun cosistent, drept premiu de consolare. Cu toate acestea, angajaţii Pivotal erau îngrijoraţi că întârzie, şosele aglomerate, aşa că Mee a decis să stabilească şedinţa la 9 şi 5 minute. Însă nici aşa nu a mers. Programatorii spuneau că sunt prea puţine cele 5 minute. Aşa că Mee a mai adăugat un minut. Se pare că acest prag psihologic a funcţionat: programatorii vin la timp şi se bucură de un mic dejun consistent. 

  • Un fotograf surprinde pietrele funerare fascinante ale mafioţilor ruşi – GALERIE FOTO

    Anii 90 au fost un deceniu de exces în Rusia pentru unii oameni. Un grup select de cetăţeni s-au bucurat de noul sistem economic proaspăt privatizat. Acest grup select a profitat de sistem şi s-a îmbogăţit rapid. Bineînţeles, pentru a-şi păstra averile mulţi dintre aceşti oameni au apelat la metode ilegale: şantaj, crime s.a.m.d

    Au trecut mulţi ani de când au început războaile între diferite grupuri mafiote din Rusia, însă urmele sunt evidente în cimitirele ruseşti. Locuri în care tronează pietre de mormânt extravagante, care mai de care mai bizare.

    Fotograful Denis Tarasov a vrut să documenteze aceste relicve de altă dată. Ceea ce a rezultat puteţi vedea în galeria foto.

  • Cea mai lungă pistă de biciclete din România trece printr-un bar şi se termină cu…o amendă

    Cea mai lungă pistă de biciclete din România se află în judeţul Timiş şi poate concura şi pentru titlul de cea mai ciudată din ţară. Traseul de 47 de kilometri începe la Uzina de Apă din Timişoara, trece printr-un bar, se continuă cu o serie de şerpuiri şi se termină la graniţa cu Serbia, unde pe biciclişti îi aşteaptă poliţiştii de frontieră cu marele premiu: o amendă cuprinsă între 100 şi 1.000 de lei sau dosar penal.

    În 2013, printr-un proiect pe fonduri europene, Primăria Timişoara a început reabilitarea malurilor Begăi şi a inclus în lucrări şi realizarea unei piste de biciclete pe ambele maluri ale râului. Problema a venit, însă, în momentul în care autorităţile locale şi-au dat seama că nu pot înlătura unele localuri care au primit autorizaţie de funcţionare pe malul canalului.

    Astfel, imediat ce trec pe sub un pod din centrul oraşului, bicicliştii se trezesc pe o terasă, flancaţi de mese, chelneri şi clienţi. Ulterior, pista devine atât de îngustă încât pe margini, pentru ca bicicliştii să nu se trezească în apă, au fost montaţi parapeţi de beton înalţi cât un om.

    Totuşi, Consiliul Judeţean Timiş a decis să continue pista din Timişoara până la graniţa cu Serbia. Lucrările au costat 2,7 milioane de euro, iar, teoretic, ar fi trebuit să fie duse mai departe şi pe teritoriul Serbiei, până la Zrenjanin. Din lipsa fondurilor, însă, sârbii au construit doar şapte kilometri de pistă. Aşa se face că ea se termină în câmp, pe graniţa cu Serbia. Iar de aici apar şi problemele.

    Autorităţile nu au prevăzut şi un punct de trecere a frontierei, iar asta înseamnă că bicicliştii care ajung la capătul pistei româneşti şi intră pe fâşia verde se pot alege oricând cu o amendă de toată frumuseţea, cuprinsă între 100 şi 1.000 de lei sau chiar cu dosar penal, fiind suspecţi că vor să intre în Serbia printr-o zonă neautorizată. 

    În ciuda numeroaselor reclamaţii, fiind vorba de proiecte europene, autorităţile locale şi judeţene nu pot interveni pentru remedierea problemelor semnalate de ciclişti cel puţin cinci ani după inaugurarea lor. Astfel, cea mai lungă pistă de biciclete din România va rămâne, cel puţin pentru câţiva ani, şi una dintre cele mai ciudate.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Cea mai lungă pistă de biciclete din România trece printr-un bar şi se termină cu…o amendă

    Cea mai lungă pistă de biciclete din România se află în judeţul Timiş şi poate concura şi pentru titlul de cea mai ciudată din ţară. Traseul de 47 de kilometri începe la Uzina de Apă din Timişoara, trece printr-un bar, se continuă cu o serie de şerpuiri şi se termină la graniţa cu Serbia, unde pe biciclişti îi aşteaptă poliţiştii de frontieră cu marele premiu: o amendă cuprinsă între 100 şi 1.000 de lei sau dosar penal.

    În 2013, printr-un proiect pe fonduri europene, Primăria Timişoara a început reabilitarea malurilor Begăi şi a inclus în lucrări şi realizarea unei piste de biciclete pe ambele maluri ale râului. Problema a venit, însă, în momentul în care autorităţile locale şi-au dat seama că nu pot înlătura unele localuri care au primit autorizaţie de funcţionare pe malul canalului.

    Astfel, imediat ce trec pe sub un pod din centrul oraşului, bicicliştii se trezesc pe o terasă, flancaţi de mese, chelneri şi clienţi. Ulterior, pista devine atât de îngustă încât pe margini, pentru ca bicicliştii să nu se trezească în apă, au fost montaţi parapeţi de beton înalţi cât un om.

    Totuşi, Consiliul Judeţean Timiş a decis să continue pista din Timişoara până la graniţa cu Serbia. Lucrările au costat 2,7 milioane de euro, iar, teoretic, ar fi trebuit să fie duse mai departe şi pe teritoriul Serbiei, până la Zrenjanin. Din lipsa fondurilor, însă, sârbii au construit doar şapte kilometri de pistă. Aşa se face că ea se termină în câmp, pe graniţa cu Serbia. Iar de aici apar şi problemele.

    Autorităţile nu au prevăzut şi un punct de trecere a frontierei, iar asta înseamnă că bicicliştii care ajung la capătul pistei româneşti şi intră pe fâşia verde se pot alege oricând cu o amendă de toată frumuseţea, cuprinsă între 100 şi 1.000 de lei sau chiar cu dosar penal, fiind suspecţi că vor să intre în Serbia printr-o zonă neautorizată. 

    În ciuda numeroaselor reclamaţii, fiind vorba de proiecte europene, autorităţile locale şi judeţene nu pot interveni pentru remedierea problemelor semnalate de ciclişti cel puţin cinci ani după inaugurarea lor. Astfel, cea mai lungă pistă de biciclete din România va rămâne, cel puţin pentru câţiva ani, şi una dintre cele mai ciudate.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Cele 7 minuni ale primarilor din România: pista de biciclete care trece printr-un bar sau stejarul din mijlocul terenului de fotbal

    La finalul a patru ani în care primarii au avut timp să facă în localităţile lor tot ce le-a trecut prin cap, cu mai puţin de o lună până la alegerile locale, edilii îşi fac calculele şi aruncă în vâltoarea electorală noi promisiuni. Unii alegători, însă, fac bilanţul realizărilor şi nereuşitelor, analizează ce-au primit din toate câte-au făgăduit primarii şi, mai ales, pe ce s-au dus în tot acest timp banii publici. Iar de multe ori răspunsul este acelaşi: pe tot felul de proiecte ridicole fără vreo utilitate evidentă sau, oricum, atât de prost realizate încât au reuşit performanţa de a duce în derizoriu şi unicul scop pentru care ar fi fost gândite iniţial. De la pista de biciclete care trece prin mijlocul unui bar, până la terenul de fotbal care are la centru un stejar secular, Gândul vă prezintă lista celor „7 minuni” ale primarilor, unele dintre cele mai stupide lucrări realizate în România în ultimii ani.

    1. Cea mai lungă pistă de biciclete din România trece printr-un bar şi se termină cu…o amendă

    Cea mai lungă pistă de biciclete din România se află în judeţul Timiş şi poate concura şi pentru titlul de cea mai ciudată din ţară. Traseul de 47 de kilometri începe la Uzina de Apă din Timişoara, trece printr-un bar, se continuă cu o serie de şerpuiri şi se termină la graniţa cu Serbia, unde pe biciclişti îi aşteaptă poliţiştii de frontieră cu marele premiu: o amendă cuprinsă între 100 şi 1.000 de lei sau dosar penal.

    În 2013, printr-un proiect pe fonduri europene, Primăria Timişoara a început reabilitarea malurilor Begăi şi a inclus în lucrări şi realizarea unei piste de biciclete pe ambele maluri ale râului. Problema a venit, însă, în momentul în care autorităţile locale şi-au dat seama că nu pot înlătura unele localuri care au primit autorizaţie de funcţionare pe malul canalului.

    Astfel, imediat ce trec pe sub un pod din centrul oraşului, bicicliştii se trezesc pe o terasă, flancaţi de mese, chelneri şi clienţi. Ulterior, pista devine atât de îngustă încât pe margini, pentru ca bicicliştii să nu se trezească în apă, au fost montaţi parapeţi de beton înalţi cât un om.

    Totuşi, Consiliul Judeţean Timiş a decis să continue pista din Timişoara până la graniţa cu Serbia. Lucrările au costat 2,7 milioane de euro, iar, teoretic, ar fi trebuit să fie duse mai departe şi pe teritoriul Serbiei, până la Zrenjanin. Din lipsa fondurilor, însă, sârbii au construit doar şapte kilometri de pistă. Aşa se face că ea se termină în câmp, pe graniţa cu Serbia. Iar de aici apar şi problemele.

    Autorităţile nu au prevăzut şi un punct de trecere a frontierei, iar asta înseamnă că bicicliştii care ajung la capătul pistei româneşti şi intră pe fâşia verde se pot alege oricând cu o amendă de toată frumuseţea, cuprinsă între 100 şi 1.000 de lei sau chiar cu dosar penal, fiind suspecţi că vor să intre în Serbia printr-o zonă neautorizată. 

    În ciuda numeroaselor reclamaţii, fiind vorba de proiecte europene, autorităţile locale şi judeţene nu pot interveni pentru remedierea problemelor semnalate de ciclişti cel puţin cinci ani după inaugurarea lor. Astfel, cea mai lungă pistă de biciclete din România va rămâne, cel puţin pentru câţiva ani, şi una dintre cele mai ciudate.

    2. Stejarul din mijlocul terenului de fotbal

    80.000 de lei. Atât a investit primăria din Tonciu, un sat din Mureş, într-un teren de fotbal care a fost construit în jurul unui stejar bătrân. Motivul? Localnicii au insistat să nu fie tăiat copacul despre care spun că este secular. Pentru binele lor, cei care iubesc acest sport s-au obişnuit să ocolească stejarul înalt de peste 20 de metri. Altfel şi-au făcut regulile proprii de joc. Ori de câte ori copacul este lovit de minge se consideră „out”.

    Arborele vechi de sute de ani este considerat simbolul localităţii, aşa că mulţi au ajuns să-l îndrăgească şi s-au opus tăierii lui atunci când a fost construit terenul. Cum într-o parte este o parcelă privată, iar în cealaltă dispensarul, s-a ales varianta de mijloc. Cu stejarul în mijloc.

    Pentru că exista pericolul ca unii să se accidenteze, primarul vrea să ia câteva măsuri de siguranţă: „Măsura o stabilesc acuma, în timp de două zile clarific. Pun în jurul lui ceva de amortizare”, spunea primarul Ioan Milaşan.

    Administratorul terenului era însă de altă părere: „Trebuie tăiat, că trebuie să se joace copii, împinge unul pe altul şi unul sparge capul unul aşa, unul cu piciorul”, declara atunci Ion Cazacu.

    Citit mai multe pe www.gandul.info

     

     

  • “Profesorul tomberon”, omul care a trăit timp de un an fară casă, iar acum este pe cale să revoluţioneze piaţa imobiliară

    Numele său este Jeff Wilson – doctor Jeff Wilson, mai precis – şi este profesor la Universitatea Houston-Tillotson din Texas, Statele Unite. În campus, el este poreclit “profesorul tomberon”.

    În urmă cu doar câţiva ani, Wilson a ales să renunţe la apartamentul său pentru a trăi, timp de 12 luni, într-un tomberon. Scopul era acela de a afla efectele pe care o astfel de schimbare o produce în mintea unui om.

    În cadrul unui interviu acordat Washington Post, profesorul a spus că experienţa l-a făcut mai fericit decât fusese vreodată, pentru că a scăpat de toate grijile legate de îngrijirea unui apartament şi a putut să economisească o sumă importantă de bani. El crede că o astfel de tranziţie poate fi benefică unui segment important din populaţie – referindu-se, desigur, la simpla idee de a trece la un spaţiu mai mic. Nu este vorba de trecerea la un tomberon, explică el, ci de renunţarea la apartament în favoarea unei construcţii de foarte mici dimensiuni.

    În acest sens, el a pus bazele unei companii care construieşte case în miniatură, Kasta, şi pare să aibă destul de mult succes. “Kasita reimaginează conceptul de casă, având la bază un design industrial”, a spus Wilson.

  • Benzinăria cu cele mai mici preţuri, subiect al unui artist local

    O benzinărie care se putea lăuda cu cele mai mici preţuri din San Francisco, Arco, a devenit subiect al unui proiect realizat de un artist local, Mike Krouse, proprietar al unui bar cu spaţiu de locuit în apropiere de aceasta, scrie San Francisco Chronicle.

    Krouse s-a gândit la începutul anului 2013 să fotografieze benzinăria în fiecare zi, având grijă să surprindă de fiecare dată panoul cu preţuri, într-o vreme în care combustibilii se tot scumpeau. După ce a adunat 365 de imagini le-a asamblat într‑un colaj intitulat ”The Arco Project„ (”Proiectul Arco„), pe care l-a expus pe un panou de afişaj stradal pe care a reuşit să-l închirieze abia anul acesta, într-un loc de unde să poată fi văzut bine de toţi participanţii la trafic.

    Cei care trec pragul barului lui Krouse, amenajat sub formă de galerie de artă unde se servesc băuturi alcoolice, pot vedea şi partea a doua a proiectului, care cuprinde explicaţii şi câteva imagini din colaj mărite.

  • Un fost agent CIA explică cât de simplu pot ajunge teroriştii în Europa. “E ca şi cum ai lua un autobuz din Madrid către Barcelona”

    “Să presupunem că  militanţii islamişti din Libia deţin rachete sol-aer (pe care le deţin). Apoi să presupunem că acel grup de terorişti vrea să le folosească în Europa. Cum fac asta? Trec Marea Mediteraneană? Nu, ar fi prinşi de NATO şi arestaţi. Iau o barcă din Benghazi? Nu, o să fie prinşi în port”, scrie Jamie Smith în articolul “Terrorism 101: Simple is Working” pentru publicaţia American Thinker. Smith este un fost agent CIA şi autor al cărţii “Gray Work: Confessions of an American Paramilitary Spy”.

    Ce trebuie să facă terorişti? Nimic foarte complicat.

    “În primul rând, trebuie să treacă în Algeria unde vând sau transferă armele către al-Murabitoun, principalul grup al-Qaida din Algeria”, scrie Smith. “Apoi aceştia trec granţia în Mauritania undeva lângă Chegga. Mai departe merg spre Nouadhibou, un port la distanţă de câteva mii de metri faţă Sahara Occidentală, care este practic Maroc. Angajează un pescar şi merg câteva mile în nord până ajung pe plaja din Maroc. Foarte mulţi pescari se plimbă în acea zonă, deci nu este nimic ieşit din comun. Mai departe, teroriştii merg pe autostradă până la Agadir, dreapta spre Marrakech, stânga către Casablanca apoi Rabat apoi până la Ceuta, Spania, care se află pe continentul african”, continuă Smith.

    “Cumpără o barcă pneumatică de la un magazin, aşteaptă să se aşterne noapte şi traversează apa către partea spaniolă a Ceuta. Distrug barca, mai merg puţin şi găsesc un taxi care să-i ducă în port de unde pot lua un bac care să-i ducă pe continentul european. E ca şi cum ai lua un autobuz din Madrid către Barcelona”, mai spune el. 

    “Câte Ceuta, câte găuri se află în sistem? Multe şi sunt uşor de exploatat”, afirmă Smith.

    “Din experienţa mea, lucrurile simple funcţionează. Băieţii răi ar putea închide orice aeroport din Statele Unite doar cu o sticlă pulverizatoare umplută cu azotat de amoniu. Tot ce trebuie să facă este să cumpere un sac de îngrăşământ şi să amestece cu apă. Pulverizează substanţa peste tot prin aeroport apoi dă un telefon de ameninţare cu bombă. Unităţile canine vor indica bombe peste tot. Autorităţile vor căuta bombe care nu există. Lucrurile simple funcţionează”, spune Smith.

    “În 2002, doi indivizi au terorizat Washingtonul. Lunetistul a omorât la întâmplare zece persoane în trei săptămâni. Nu vă închipuiţi că au făcut ceva extrem de inteligent. Lunetistul se ascundea în portbagajul maşinii sale de unde trăgea cu arma cu care a  ucis la întâmplare persoane în apropierea centrelor comerciale, a şcolilor sau atelierelor auto. A paralizat capitala Statelor Unite ale Americii.”

  • Antreprenoriat cu simplitate scandinavă

    De când îşi aduce aminte, Diana Staicu a fost mereu pasionată de ideea amenajărilor interioare şi de designul simplu, dar modern al produselor de mobilier. Astfel că hainele de antreprenor nu le-a „îmbrăcat“ din întâmplare, ci aducând pe piaţa locală două francize de mobilă cu origini scandinave – brandul de lux BoConcept şi cel pentru copii Flexa.

    Nu a descoperit antreprenoriatul însă imediat după absolvirea studiilor economice, ci abia la zece ani distanţă, după ce a lucrat în industria hotelieră şi cea telecom, ca om de vânzări şi de marketing, şi după ce a descoperit îndeaproape tainele designului şi ale producţiei de mobilier conducând un magazin-fanion al Mobexpert, deţinut de omul de afaceri Dan Şucu. Diana Staicu a condus timp de trei ani magazinul din Pipera, timp în care a aflat ce înseamnă retailul cu mobilă, iar în 2006 şi-a făcut curaj să îşi testeze abilităţile de antreprenor. A deschis în galeriile Feeria din Băneasa (nordul Capitalei) showroomul BoConcept, un brand danez de mobilă de lux pe care l-a descoperit pentru prima dată în 1999, în timpul unei vacanţe petrecute în Salonic. Iar trei ani mai târziu a apărut şi showroomul cu un alt brand danez Flexa, în acelaşi centru comercial. 

    „În 1999 designul mobilierului scandinav era ceva de necrezut. Cu greu acceptai că este posibil ca o canapea să fie configurată, că poţi lua un modul simplu pe care apoi să îl personalizezi cu picioarele, braţele, materialul textil care îţi place. Nu lucram în industria de mobilă pe atunci, dar mi-a plăcut ideea, mi-a plăcut simplitatea designului scandinav. Mi-a rămas gândul la BoConcept şi la cum ar fi să…“, îşi aminteşte antreprenoarea, grăbind pasul în showroomul în care şi acum se regăsesc câteva produse de mobilier BoConcept similare celor pe care le avea expuse în ziua deschiderii. Acum, acestea fie sunt fabricate din alt tip de lemn, fie au avut parte de îmbunătăţiri la nivel funcţional, însă construcţia lor tot pe schiţele originale se bazează.

    În cea mai mare parte a carierei sale de antreprenor Diana Staicu a mizat pe reţeta magazinului monobrand adresat publicului matur, cu putere de cumpărare şi cu un anumit statut. După cum recunoaşte însă, în tot acest timp a omis un segment important, cel al tinerilor care îşi întemeiază o familie şi care îşi amenajează prima lor locuinţă. Aşa că a reacţionat şi a creat un nou brand umbrelă, care înglobează atât mobila premium BoConcept, cât şi segmentul dedicat tinerilor, intrând pe o piaţă pe care IKEA, grupul suedez care deţine un magazin în vecinătatea celor două showroomuri ale Dianei Staicu, a ajuns să domine.

    „Cu BoConcept ne adresam unor clienţi deja maturi, cu un anumit nivel de venituri şi am constatat că îi pierdeam din vedere pe tinerii care apreciază designul simplu şi care vor să îşi mobileze casa, dar nu îşi permit încă produsele BoConcept. Există o efervescenţă şi în zona imobiliară, pentru că apar tot mai multe proiecte, apartamente dedicate chiar acestor tineri şi care acum au şi dimensiuni mai mici, astfel că mobilierul inteligent pe care noi îl promovăm, multifuncţional, a devenit o necesitate“, explică ea.

    Astfel că, de la un showroom de 600 de metri pătraţi dedicaţi exclusiv BoConcept, antreprenoarea a transformat magazinul într-unul multibrand, în care 300 de metri pătraţi aparţin acum mobilierului pentru noile generaţii. Schimbarea a început spre finalul anului trecut şi s-a tradus în crearea conceptului Scandinavian Design House (SDH), cu care Diana Staicu vrea să defileze de acum înainte şi să fie asociate atât BoConcept, cât şi cu zona de mobilier pentru tineri. Cea din urmă merge pe aceeaşi linie, a produselor cu origini scandinave, însă în segmentul monobrand pentru tineri şi-au făcut loc în showroom şi producători din alte ţări, cum ar fi Polonia, care se mulează pe liniile clasice de care antreprenoarea s-a îndrăgostit iniţial.

    Deşi preţurile au coborât un nivel sub cele ale BoConcept, SDH se menţine, cu produsele de mobilier din sfera multibrand, pe palierul de venituri medii dedicat tinerilor. Schimbarea a venit şi în contextul în care puterea de cumpărare a românilor a crescut în ultimii ani, lucru care a făcut ca tinerii să nu mai cumpere sau să închirieze locuinţe deja mobilate, ci să îşi amenajeze singuri casa, aşa cum îşi doresc şi nu cum impune bugetul limitat al constructorului sau al proprietarului spaţiului.

     

  • Drumul de 88 km din Maramures unde nimeni nu are voie cu maşina

    Un traseu de o frumusete rara, inca putin cunoscut, este parcurs de mii de turisti din tara si din strainatate. „Drumul Verde” este o mostenire maramureseana, care leaga 7 sate traditionale. Nimeni nu trece pe aici cu masina, iar circuitul de 88 de kilometri promite sa fie cel mai bun mod de a simti aerul inca pur.

    Nimeni nu trece pe aici cu masina, iar circuitul de 88 de kilometri promite sa fie cel mai bun mod de a simti aerul inca pur.

    Rosu in obraji si vesnic cu zambetul pe buze, nea Gheorghe este vioi ca un flacau. Abia cand stai fata in fata vezi ca i se umezesc ochii de drag daca vine vorba despre Maramuresul lui istoric. Drumul Verde ne dezvaluie aceasta lume.

    Numai in ultimele luni, mii de turisti au trecut pe aici cu bicicleta, la picior sau cu trasura. In zona traieste si nea Vasile, cunoscut pentru clopurile care i-au dus faima in lumea larga. Toti strainii vin sa ii spuna buna ziua.

    Cativa kilometri mai departe, ajungeti pe Valea Cosaului. Un mester macina malaiul langa o moara de apa. Un altul repara o casuta veche. Acolo, in schimb, e veselie mare. Gazda se lauda ca palinca ii curge direct din poarta, iar cu o asemenea instalatie a reusit sa isi impresioneze musafirii .

    Cititi mai multe pe www.reperemaramuresene.ro