BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Dubiul, cel mai puternic instrument de dezvoltare

    De-a lungul anilor am fost în mijlocul unei diversităţi de procese de dezvoltare, de la dezvoltare individuală până la dezvoltare la nivel macro, de organizaţie, şi am observat că indiferent de calea prin care subiectul dezvoltării ajungea să fie o preocupare, indiferent de metodologie, succesul apare numai atunci când oamenii au curajul să pună în dubiu propriile manifestări: „Dar poate nu facem chiar atât de bine pe cât ni se pare nouă că facem… sau poate se poate şi altfel… sau oare cum ar face alţii în situaţii asemănătoare? Dacă noi am fi alţii mai înţelepţi sau mai pricepuţi, ei cum ar face?”.

    Nu mă refer la dubiu ca la o nesiguranţă sau ca la o neîncredere, ci mă refer la dubiu ca la o analiză raţională a tuturor sau, cel puţin, a cât mai multor alternative posibile. Cum ştiu că decizia sau alegerea mea este cea mai bună posibilă?

    Dubiul este un instrument foarte greu de folosit. Cei mai mulţi dintre noi deprindem de foarte tineri o pseudo-formă de pseudo-încredere de sine care ne orbeşte şi care ne face să credem că ştim noi mai bine ce avem de făcut şi nu lasă nicio fărâmă de loc dubiului. Dacă la nivel de competenţe şi de abilităţi tehnice este evident că ne putem perfecţiona şi evalua obiectiv, la nivel de atitudine şi de aşezare în interacţiune cu cei din jur tindem să avem două criterii personale principale după care ne gestionăm relaţiile: realitatea şi normalitatea. Nu vorbesc despre statistici sau despre fenomene obiective, ci despre subiectivitatea personală rafinată până în cel mai fin detaliu şi despre statisticile şi realităţile personale şi unice.

    Cu câtă uşurinţă spunem, fie cu nervi, fie cu umor, fie cu năduf, că cineva nu este normal? Cât de mult nu ne place discuţia despre realitate dacă realitatea trebuie să fie ce spun ceilalţi despre mine şi nu spun chiar în termeni de perfecţiune? Şansa ca o astfel de discuţie să ne placă este mare doar în cazul discuţiilor despre cât de eronat percep ceilalţi intenţiile noastre bune sau atunci când aflăm lucruri plăcut surprinzătoare despre noi. Orice surpriză puţin plăcută însă, în loc să genereze un început de discuţie sau de proces de dezvoltare, începe de fapt un proces de raţionalizare care este tocmai pe dos faţă de ideea de dezvoltare, ba chiar blochează orice dezvoltare. Aşa fac şi oamenii, aşa fac şi organizaţiile nu din vreo rea intenţie, ci din unica intenţie bună: ştim noi mai bine cum este bine, noi suntem aici, nu voi, eu sunt în locul meu, nu tu. Adevărat în formă, dar volatil, nuanţat şi corectabil continuu în fond.

    Matriţa judecăţilor şi etichetelor personale este ultra-rafinată şi are toată statistica propriilor experienţe la bază şi, evident, este greu pentru cineva, om sau organizaţie, să se gândească că probabil filtrul cu care a acumulat experienţe poate fi greşit sau poate fi înlocuit cu altul sau că are ochiurile după cum este dispoziţia sau nevoia de moment.

    Pe de altă parte, dubiul face loc procesului, iar vestea aparent proastă este că, odată început, un proces de dezvoltare nu se termină niciodată. Vestea bună este că, început de-adevăratelea, continuă de la sine şi aduce suficiente beneficii şi energie ca să nu îl mai oprim. Vestea aparent bună este că procesul de dezvoltare este la îndemâna oricui, dar realitatea statistică este că informaţiile şi accesul sunt folosite cognitiv, fără a fi practicate şi integrate în sistemele proprii de credinţe şi de funcţionare, individuale sau organizaţionale.

    „Oare se poate şi altfel?”, este o întrebare dureros şi tulburător de grea pentru că pune sub semnul întrebării stilul şi judecata personală, chiar credinţele profunde. Dar care este universul de evenimente la care ne raportăm şi cât de reprezentativ este el ca să nu avem dubii că ne bazăm pe certitudini solide şi obiective, nu pe percepţii posibil eronate sau poate prea subiective? Se poate face statistică din percepţii subiective? Faptul că toţi oamenii m-au dezamăgit este un motiv să cred că lumea în general dezamăgeşte? Câţi sunt acei „toţi„? „Toţii„ altora câţi şi cum sunt? În alt context aş face altfel? Cum pot crea sau influenţa eu acel context?

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Aliz Kosza: Dezintegratorii: promotorii involutiei

    Majoritatea dintre noi, atunci când avem momente importante în viaţă, în carieră sau în familie, încercăm (şi mulţi dintre noi chiar reuşim) să integrăm toate elementele momentului într-un tot unitar, pentru că simţim că în acest mod funcţionăm mai bine, mai eficient şi mai în siguranţă. Conştientizăm sau nu, la nivel micro integrăm mult mai des şi infinit mai bine decât la nivel macro. Motivul este simplu: pentru că ne afectează în mod direct.

    Ştim că, de când lumea, lucrurile funcţionează cel mai bine atunci când sunt integrate, iar gândul mă duce la viziunea holistică a lui Hipocrat asupra fiinţei umane, la conexiunea omului cu tot ce îl înconjoară, cu lumea în care el este integrat.
    De exemplu, când ne pregătim să mergem iarna la munte şi afară ninge – mai ales dacă plecăm cu familia – încercăm să ne informăm cât mai bine ca apoi să integrăm toate informaţiile pentru a putea lua deciziile cele mai potrivite în legătură cu deplasarea, construind astfel imaginea cât mai completă a vacanţei noastre. În tot acest proces de pregătire, ne informăm şi comunicăm permanent, pentru a ne asigura că toate lucrurile se întâmplă nu oricum, ci în rezonanţă cu planurile pe care ni le-am făcut.

    Cei care am trecut prin experienţa unor achiziţii, fuziuni sau preluări de companii ştim foarte bine ce în-seam-nă integrarea şi la nivel macro: plecând de la oameni şi trecând prin toate etapele aferente declanşării ideii de schimbare – atât la nivel individual, cât şi de grup, şi ajungând apoi la crearea proceselor în noua configuraţie.

    Cuvântul cheie la un nivel macro superior, ca de exemplu în cazul reformelor economice, culturale, instituţionale, sociale – este tot INTEGRAREA. Această viziune integrată, dacă ea – în mod ideal – există, dă contur tuturor deciziilor legate de măsurile definitorii care se iau pentru evoluţiile viitoare, ţintind ca rezultat progresul. La această dimensiune, o viziune integrată se traduce prin: strategii integrate de dezvoltare, management integrat al calităţii şi al sistemelor, servicii integrate, platforme integrate, raportări integrate, comunicare integrată şi, nu în ultimul rând, oameni integraţi.

    De câţiva ani buni, România se străduieşte, cel puţin la nivel declarativ, să se integreze în UE. Rezultatul? Unii iau avânt, un an – doi, la presiunile din exterior şi chiar construiesc ceva bun, ce-i drept mai izolat, parţial integrat… după care vin alţii, care dezintegrează prin ambiţii noi şi de dragul de a schimba totul sau măcar câte ceva… Aceştia sunt dezintegratorii, cei care de 20 de ani ne trag înapoi.

    Drama nu este neapărat că există încă foarte mulţi oameni care nu integrează suficient lucrurile. Dezechilibrele se produc atunci când şi puţinele lucruri care funcţionează se dezintegrează din lipsă de competenţă, iresponsabilitate sau chiar mai rău: din lipsa de discernământ a celor care ajung în funcţii cheie prin alternanţa la putere.

    Există, încă, alarmant de mulţi dezintegratori nu numai în business, ci în toate sferele societăţii. Dezintegratori care întorc totul cu susul în jos, punând astfel frână mersului înainte. Principiul: nu intră în aria mea de responsabilitate sau nu ţine de departamentul meu, de instituţia pe care o conduc etc. Rezultatul: lipsa acută a unei viziuni integrate, la toate nivelurile. Costă enorm de mult timp din vieţile noastre şi bani din buzunarele noastre!

    Lumea se mişcă, este într-o permanentă schimbare. Trăind aceste experienţe şi văzând transformările fundamentale care se produc în fiecare clipă a existenţei noastre, ne punem întrebarea legitimă: oare în toată această devenire continuă, cât de mult conştientizăm, în calitate de oameni responsabili cu schimbarea, că antonimul cuvântului INTEGRARE este DEZINTEGRARE?
    Sunt destule exemple în business, dar mai ales în instituţii şi în societate, de mari dezintegrări structurale sau morale în momentele de alternanţă la putere.

    În orice proces de schimbare, chiar şi la nivel personal, cea mai mare provocare este să nu demolezi ceea ce a funcţionat bine înainte şi să păstrezi valorile deja existente. Nu schimba de dragul schimbării şi, mai ales, încearcă să nu dezintegrezi!
    Dacă şi la nivel macro am face exerciţiul cu antonimele văzute printr-o perspectivă personală, ne-ar fi cu siguranţă mai uşor să distingem şi să simţim diferenţa „exact ca pe propria piele„ între rău şi bun, urât şi frumos, necinstit şi cinstit, imoral şi moral, boală şi sănătate.
    Dezintegrat – integrat.

    ALIZ KOSZA (BUSINESS STRATEGIST)

  • Opinie Dragoş Damian: 2013 – anul redresării?

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

    Cursul are importanta pentru cei din economia reala si pentru consumator, si este vazut ca un semn bun. Dar de fapt nici nu a inceput bine anul si sunt mai multe semne bune.

    Sezonul de turism tocmai a fost deschis pe litoral de Directorul de Marketing  / Primarul Radu Mazare (pe cand si ceilalti primari vor face “micile lor nebunii” in asa fel incat sa se vorbeasca despre orasele din Romania, care inca nu aduc cati turisti ar putea?). Un sezon de vara de 7-8 luni va face minuni si chiar ca turismul nostru o merita.

    Ne place nu ne place, buna sau rea sau cum o fi, agricultura, contempland acelasi posibil sezon lung, va avea si ea un galop de sanatate in 2013.  Si asta chiar daca prietenii din Europa care ne vor consumatori, nu producatori, au pus cateva booby-trap-uri in drum – si ramane de vazut daca teoria conspiratiei se va confirma, si anume ca Romania este simtita ca un competitor redutabil in agricultura, trebuind de aceea sa fie din cand in cand pusa la colt preventiv.

    Si se pare ca am iesit din zona dezbaterilor contraproductive si ne-am pus pe treaba si in zona energiei si a resurselor, pentru ca sunt semnale ca gazele de sist si aurul din Apuseni intra in linie dreapta. Vorbim de 1-1,5% pe an aport la PIB-ul Romaniei din 2016 incolo si zeci de mii de locuri de munca.

    Nu in ultimul rand si totodata paradoxal, dupa ce i-am zeflemit neindurator pe consumatorii de limuzine Mercedes, se cuvine sa ne dam un pas inapoi, pentru ca in felul lor au contribuit la evenimentele din Sebes care vor propulsa si mai mult varful de lance al economiei noastre, industria auto.

    Pentru restul din 2013, raman cele cateva semne de intrebare de macro sau micro-economie care sunt de domeniul dezbaterii publice – si este bine ca sunt in agora, pentru ca guvernantii vor fi mai responsabili cand vine vorba despre ele. Cum o sa progreseze absorbtia fondurilor europene si in special cele din POS-CEE, despre care se vorbeste parca mai putin, dar sunt cruciale pentru reindustrializare? Cum se vor descurca managerii privati in companiile de stat si cum vor arata in cinci ani companiile de stat care stau acum sa se privatizeze? Care va fi efectul Directivei 7/2011 privind intarzierele la plata, a forfetarului sau a reducerii TVA-ului la paine? Mai facem ceva contra evaziunii fiscale si a muncii la negru sau ne resemnam si le incadram la “miscellanea” asteptand ca prin cresterea consumului banii din subteran sa se ridice la suprafata? Cand vor incepe bancile marea creditare de masa? Vor rezista sectoarele cheie tentatiei de a creste preturile in a doua jumatate a anului? Cand vom renunta la alibiul “nu ne lasa FMI-ul sa facem” si vom lansa curajos parteneriate public-private de anvergura, chiar cu riscul producerii unor deficite sectoriale? Si un in ultimul rand, care va fi impactul inetntiilor de regionalizare asupra economiei?

    Privind cu un optimism educat si prudent la ceea ce s-a intamplat un primele 4 luni, intr-o Europa care da in clocot pe tot flancul sudic, putem afirma ca se vad niste semne bune, care, daca politicienii n-o dau in bara, pot sa se constituie in baza pentru redresare sustenabila.

    Pariem pentru 2013 pe o crestere de 3%?

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Valoarea principiilor

    O valoare-două valori, bune-rele, implicite-explicite. Cam aşa se poate analiza cuvântul „valoare„ ca parte de vorbire. Impactul pe care cuvintele care pot primi eticheta de valori îl au dincolo de ceea ce putem exprima raţional şi rece transcende simplitatea cuvântului. Fericire, integritate, sănătate, respect, armonie, excelenţă, prietenie, încredere, …chiar şi iubire sunt doar câteva exemple de cuvinte care se referă la valori şi care, în viaţa de zi cu zi, vrem, nu vrem, ne urmăresc şi ne generează preocupări, conflicte sau provocări.

    N-am întâlnit niciodată până acum vreun om care să nu aibă principii sau filosofii personale de viaţă. Mai mult, la nivel de principii şi de filosofii, claritatea şi vigilenţa  tuturor oamenilor este maximă, nu ezităm nicio clipă să le apărăm dacă simţim că este ceva ce ni le ameninţă sau ni le pune în dubiu. La fel însă, nu am întâlnit niciun om care atunci când se prezintă să spună care sunt valorile în care el crede. Şansa să spună care îi sunt principiile de viaţă poate fi uşor mai semnificativă, dar, şi în acest caz, un om care punctează fără să i se ceară care sunt principiile lui rareori o face din asertivitate, acest tip de atitudine ascunzând multă dorinţă de dominare, de superioritate sau poate fi o tactică de poziţionare şi de aparent control.

    Care este diferenţa dintre principii şi valori? Despre principii tindem să vorbim, să le numim şi în capul nostru ele fac legătura cu un sistem personal de valori. Despre valori simţim aspiraţional, dar rareori vorbim explicit despre ele. Nu e bine sau rău, pot spune că poate fi mai eficace dacă o facem. Iar principalul motiv pentru care nu o facem nu este pentru că nu ne plac beneficiile eficacităţii personale, ci pentru că încă nu am descoperit, educat şi antrenat organul care are această funcţie.

    Spre exemplu, „eu sunt om de cuvânt şi mă aştept ca toată lumea să fie la fel” este un tip de principiu, oarecum complet, dar ne poate scăpa din vedere că cine simte nevoia să îl afirme o face atunci când are nevoie de integritatea altora vizavi de promisiunile sau angajamentele lor. Singurul motiv pentru care cineva dezvoltă un astfel de principiu este frica de a nu fi dezamăgit, nicidecum din valori ca integritate, respect sau armonie. Dacă doar pentru câteva secunde fiecare dintre noi ne-am gândi la valoarea adevărată din spatele principiului pe care simţim că vrem să îl punem la lucru, strategia de interacţiune cu cei din jur s-ar schimba fundamental. Întâi va fi fundamental complicat, pentru că e un efort suplimentar pentru noi, apoi s-ar schimba fundamental în bine dacă nu chiar în valoarea însăşi în care credem. „Este responsabilitatea mea să mă înconjor de oameni integri, pe care să mă pot baza„ este un principiu mult mai curat şi mai sănătos decât cel anterior.  La fel se întâmplă lucrurile şi în organizaţii. Vrem să promovăm încrederea, dar oamenii mai şi greşesc şi atunci sistemele şi infrastructura în care ne aşezăm să funcţionăm vor avea mai degrabă la bază principii restrictive, care să evite eroarea, nu principii asertive care să scoată maximul din potenţialul oamenilor în condiţiile unei erori acceptate. Culmea, dintr-o filosofie bazată pe eroare zero şansa ca eroarea să fie chiar zero este mai mică decât în situaţia în care ne vom propune să scoatem maximul de potenţial în condiţii de eroare acceptată.

    Spre exemplu, siguranţa este o valoare care reglementează infrastructura de transport, de orice natură ar fi el. Infrastructura şi principiile de funcţionare care pun la lucru valoarea «siguranţă» în industria aeronautică nu ţin cont, în principal, de faptul că piloţii de avion vor greşi, ci de faptul că sunt profesionişti excepţionali care ştiu să gestioneze absolut toate situaţiile critice cunoscute în profesia lor şi, pentru care, la rândul lor, siguranţa este o valoare pe care o trăiesc explicit şi cu maximă responsabilitate. Cumva este un exemplu de antrenament consecvent despre cum valoarea este şi pusă în practică în modul cel mai asertiv şi lucid.

    Dacă întrebăm lumea în organizaţii despre respect, deşi apare cuprins în mai toate seturile de valori care definesc intenţia strategică a unei organizaţii, vom fi puşi în faţa celei mai mari provocări pe care transformarea culturii unei organizaţii o cere: alinierea oamenilor la valorile de organizaţie.

    Dacă doar pe acest cuvânt l-am trece conştient prin toată infrastructura unei organizaţii, de la felul în care se iau deciziile, cum se stabilesc obiectivele, cum participă sau nu angajaţii la ele, cum sunt construite sistemele de conducere a oamenilor, de la recrutare până la managementul performanţei, despre cum sunt definite rolurile sau activităţile pe care un angajat le are de făcut şi, până la felul în care sunt conduşi, procesul în sine este unul transformaţionaţional, nu doar organizaţional, dar şi personal.

    Singurul mod prin care se pot evalua valorile este felul în care ele funcţionează, iar valoarea principiilor este nulă dacă uităm de valoarea pe care o au de susţinut. Deşi, intelectual vorbind, valorile sunt substantive, la nivel principial ele sunt verbe în toată regula.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Henk Paardekooper: De ce nu este o idee bună să aveţi bani cash în portofel

    Şi, puteţi crede sau nu, dar unii oameni susţin că banii nu sunt niciodată în siguranţă atât timp cât sunt depozitaţi într-un cont bancar şi că unicul loc sigur pentru păstrarea economiilor este „la saltea”. Acum, acest lucru poate aduce beneficii pentru cei al căror somn se îmbunătăţeşte câtă vreme dorm pe proprii bani. În orice caz, în afară de acest posibil efect secundar, nu este o idee foarte bună să îţi păstrezi banii în cash.

    xistă numeroase motive pentru care nu este recomandat să păstraţi sume mari în numerar. În primul rând, se pune problema clasică a valorii în timp a banilor. Păstrarea economiilor în cash nu aduce dobândă. În plus, inflaţia nu se opreşte. Cu o rată a inflaţiei de 5% (cât este în prezent rata inflaţiei în cazul României), valoarea reală a economiilor va scădea cu 40% pe o perioadă de zece ani. Chiar dacă rata inflaţiei va înregistra o valoare mai modestă, de 2,5%, ţinta medie oficială a BNR, valoarea economiilor în cash va fi cu 20% mai mică pentru o perioadă de zece ani. Majoritatea oamenilor au tendinţa de a nu realiza şi de a nu se gândi la efectele distrugătoare ale inflaţiei, dar acestea ar însemna o scădere a salariilor cu 20% sau 40% în această perioadă. Majoritatea oamenilor nu ar fi niciodată de acord cu aşa ceva, chiar ar protesta cu hotărâre. Dar, în esenţă, este acelaşi lucru. Evident, depozitarea banilor într-un cont bancar generează dobânzi, iar rata dobânzii curente pentru conturile de depozit deschise în lei este cu mult peste rata inflaţiei.

    În al doilea rând, păstrarea de cash în cantităţi mai mari decât este necesar pentru activităţile zilnice, poate duce la tot felul de complicaţii logistice. Mai întâi de toate, nu este întocmai la îndemână să plătim sume mari în numerar. Plata unei maşini, ca să nu mai vorbim de cea a unui apartament, în numerar, este extrem de dificilă. Luaţi în considerare problemele legate de stocarea, transportul, siguranţa şi numărarea unei cantităţi de cash atât de mari. Iar în îndelunga căutare a celei mai bune ascunzători, aţi putea uita până la urmă unde este aceasta. Şi în cine aţi avea suficientă încredere pentru a divulga acest loc? Există multe poveşti despre drame de familie declanşate atunci când banii tatălui ascunşi în bucătărie au dispărut. Unde i-aţi depozita, pentru cât timp şi cât de des o să verificaţi dacă sunt încă acolo? În ceainic, sub saltea sau îngropaţi în curtea proprie? Nu cred că aş vrea să-mi ştiu banii acolo. De fapt, sunt sigur că nu. Nu aş vrea niciodată să-mi ţin banii în asemenea locuri. Există un motiv pentru care stocarea şi transportul banilor sunt activităţi specializate, care urmează reguli şi reglementări de siguranţă stricte. Iar în multe economii dezvoltate nici nu este permisă plata unor sume mari în numerar. Băncile din toată lumea au o obligaţie legală şi de reglementare pentru a dovedi sursele şi utilizările fondurilor pentru toate plăţile clienţilor lor. Aşa că fiecare plată care trece prin sistemul bancar va fi procesată în momentul în care sursele şi utilizările banilor au fost stabilite, verificate, dovedite şi confirmate cu documente.

    Din cauza lipsei actelor, urmărirea surselor şi utilizării banilor în numerar este mult mai complicată şi este dificil să se depună sume mari de cash în conturi bancare. Organizaţiile criminale fac tot posibilul pentru a depune cash în conturi bancare pentru a-i folosi pentru diverse plăţi. Este ciudat ca deţinătorii de depozite private să urmeze tendinţa opusă bazată pe o percepţie ciudată, potrivit căreia banii în cash sunt mult mai siguri. Pot fi pierduţi. Pot fi furaţi. Pot fi distruşi şi nu pot fi asiguraţi, pe câtă vreme depozitele de până la o sută de mii de euro sunt asigurate în Uniunea Europeană. Şi depozitarea şi transportul sunt complicate şi riscante. Spre exemplu, este interzisă scoaterea echivalentului a peste zece mii de euro în afara ţării fără a declara respectiva sumă la autorităţile vamale. Anumite aeroporturi folosesc câini pentru a căuta banii cash şi de când a izbucnit criza financiară, aceşti „câini de bani” au început să aibă un real succes în descoperirea de cash peste limitele admise, aflat în bagaje. Când este descoperit, posesorul are probleme serioase. Şi câinele nu-l va lăsa să scape!

    Evitaţi complicaţiile. Evitaţi să vă pierdeţi banii. Nu păstraţi mai mulţi bani în numerar decât cei necesari pentru activităţile de zi cu zi. Nu vă asumaţi riscuri. Păstraţi-vă economiile într-un cont bancar. Sunt deja prea mulţi câini pe străzile noastre. Aveţi grijă să nu vină şi după banii voştri.

    Henk Paardekooper este preşedinte şi CEO al RBS România. Opiniile exprimate în acest articol reprezintă opiniile personale ale autorului şi nu angajează în niciun fel instituţiile cu care acesta este asociat.

  • Ba să generalizăm!

    Veţi fi citit, sau veţi citi în acest număr al revistei, mărturia unui om de afaceri exasperat de situaţia în care se află: a pierdut în jur de şase milioane de euro pentru că mulţi dintre partenerii săi de afaceri au ales calea insolvabilităţii pentru a ieşi dintr-o afacere, ba, mai mult, cu destul de mulţi bani în buzunar. „Cheltuiesc bani, câştig procesele, ei au primit marfa, au încasat banii şi eu nu i-am mai văzut. Peste 90% dintre insolvenţe sunt planificate”, spune Ovidiu Buluc.

    Pe vremea lui Ceauşescu circula un banc despre muncitorul de la fabrica de biciclete care tot fura piese de la fabrică, în speranţa că îşi va putea construi o bicicletă gratis acasă, dar, ce să vezi, oricum ar fi montat piesele, îi ieşea o mitralieră. Parafrazând bancul, de o bună bucată de vreme tot repet, şi am martori, cu mult înainte de a citi păţaniile domnului Buluc, că putem încerca, noi, românii, de nenumărate ori să pornim o afacere de care să fim mândri şi pe care eventul să o lăsăm moştenire nepoţilor, de ieşit iese o mică, sau mai mare, găinărie. Este aceasta o generalizare care nedreptăţeşte, ştiu, o sumedenie de oameni care au pornit afaceri corecte şi ingenioase, care au luptat cu taxe, mediu neprielnic, presiuni politice sau cu sărăcia generalizată (altă generalizare?!). Dar, şi nu pot evita asta, mă uit la cronica insolvenţelor, la jocurile de culise, la declaraţii, anunţuri, efecte şi reacţii şi nu pot să nu generalizez.

    Voi continua, dar înainte de asta trebuie să vorbesc despre pictor: mărturisesc că nu ştiam de Ambrogio Lorenzetti şi că l-am descoperit întâmplător. Dar, după ce l-am descoperit, Lorenzetti a pus oraşul italian Siena pe lista de „must„; intenţia exista oricum, pentru că este acolo o vestită cursă de cai, dar fresca pictorului despre buna şi proasta guvernare a sporit dorinţa. Pentru că Lorenzetti a împodobit, pe la 1300, pereţii Palazzo Pubblico cu „Allegoria ed Effetti del Buono e del Cattivo Governo„ – alegoria bunei şi relei guvernări, adică o suită de fresce despre efectele bunei şi proastei guvernări asupra oraşului, orăşenilor, câmpului şi ţăranilor, asupra vieţii oamenilor. Nişte generalizări adică, prin care, cumva naiv, dar de bună-credinţă, pictorul le aduce aminte potentaţilor republicii locale de rostul lor pe pământ şi de efectele pe care deciziile lor le au asupra cetăţenilor. Este poate una dintre primele încer-cări de a politiza arta, în sensul bun al cuvântului şi un lucru care merită admirat.

    Fac legătura între potentaţi şi starea de fapt a lucrurilor – sărăcie, hoţie, indiferenţă – pentru că fac parte din acelaşi angrenaj social şi sunt legate strict şi direct proporţional. Pe de altă parte, şi societatea în sine are doza ei de implicare şi vinovăţie, iar aici „a generaliza” are un rost.

    Să generalizăm dară! Şi dacă ne vom enerva când vom constata că un oarecare generalizează nedreptăţind, să ne gândin că acolo se ascunde un sâmbure de adevăr. Am făcut un test: mai ţineţi minte campania aceea de influenţare a percepţiei Google despre români? Am probat acum pe mai multe calculatoare şi IP-uri şi la „romanians are„ mi-au apărut, la loc de frunte, o sumedenie de generalizări: ugly, crazy, stupid, mean, scum, rude. Enervant, nu?

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Viciul şi virtutea încrederii

    Cum sunt oamenii care au încredere implicită în alţi oameni şi cum sunt cei a căror încredere trebuie câştigată? Care sunt diferenţele dintre cele două categorii? Care sunt riscurile sau pierderile pentru fiecare dintre cele două poziţionări? Care dintre cele două atitudini livrează performanţă şi care este mecanismul prin care aceasta se produce?

    Performanţa în organizaţii este în strânsă legătură cu motivaţia, iar principalele surse de alimentare a motivaţiei sunt semnificaţia a ceea ce fac şi sentimentul oamenilor de încredere în sine şi în cei din jur. Dacă semnificaţia ţine de conţinutul a ceea ce este de făcut, încrederea ţine de conexiunile umane care se creează într-o organizaţie. Astfel, un mediu în care încrederea în oameni este implicită este un mediu liber, tonic, de învăţare şi de asumare, pe când un mediu în care oamenii au de câştigat încrederea altor oameni este un mediu rigid, stresant, dominat de frică. Omul a cărui încredere trebuie câştigată este un om dezamăgit sau nemulţumit de lume din principiu şi care translatează toate nemulţumirile personale asupra celor din jur. Omul care dă încredere celor din jur caută ce este mai bun în fiecare om şi ştie că acolo este baza pe care încrederea se poate construi. Încrederea este despre reciprocitate, pe când lipsa de încredere este unilaterală.

    Încrederea scoate ce este mai bun din oameni, lipsa de încredere scoate ce este mai rău sau, în cel mai fericit caz, scoate un bun minimal şi securizator. Încrederea în oameni îmi deschide perspective noi, pot ajunge să descopăr calităţi, talente, vocaţii sau abordări noi, pe când lipsa de încredere mă ţine doar în propria perspectivă. A avea încredere în oameni ţine de curaj, pe când a aştepta ca oamenii să îţi câştige încrederea ţine de frică. Curajul inspiră, iar frica blochează, curajul este despre împreună cu ceilalţi, pe când frica este doar despre mine.

    Mediul creat de oamenii a căror încredere vor să le fie câştigată este unul antiseptic în care oamenii sunt greşiţi, răi sau anormali dacă nu se comportă conform scenariului. Mai devreme sau mai târziu nu va mai fi nimeni dornic să le câştige încrederea şi rămân destul de izolaţi. Mediul creat de cei care au încredere în oameni este unul firesc, de colaborare, de descoperire, de creştere. Încrederea dată este un credit cu şansă mai mare să fie onorat, pe când lipsa de încredere este o intruziune cu şanse mari să fie plătită înapoi în acelaşi fel. Şansa să fiu dezamăgită de cineva căruia nu îi acord încredere este mult mai mare decât şansa să fiu dezamăgită de cineva căruia îi acord încredere. Mecanismul dezamăgirii este destul de simplu: având încredere, chiar şi în cazul unui insucces, ştiu cum pot evalua corect situaţia data viitoare, dar neavând încredere îmi alimentez convingerea că nu pot avea încredere în lume şi voi rămâne în acelaşi mecanism cu predictibilitate mare ce-i drept, dar extrem de toxic.

    Mesajul pozitiv pentru toată lumea în legătură cu încrederea este că aceasta este o convingere dobândită şi nu înnăscută, deci poate fi schimbată. Măcar din curiozitate putem testa dacă ne dezamăgesc mai mult oamenii în care avem încre-dere sau cei în care nu avem încredere din capul locului. Fiind dobândită, înseamnă că nevoia de încredere există în fiecare dintre noi, doar că la un moment dat am făcut alegerea de a o da  sau de a o lua. Pentru că atunci când nu dau încredere cuiva, practic, ceea ce fac este că iau din încrederea lui ca să îl forţez să şi-o ia înapoi. Este un joc uşor nedrept şi inegal pentru că se mizează doar pe resursele şi bunurile celuilalt. Egalitatea apare atunci când, pentru a primi resursele celuilalt (disponibilitatea, competenţa, responsabilitatea, implicarea sunt posibile exemple de resurse), eu pun pe masă încrederea că el ştie cum să le folosească optim.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Oana Gorbănescu, Ernst&Young Romania: O meserie redescoperită. Câtă nevoie avem de scriitori?

    Avalanşa care a urmat a transformat rapid informaţia în „zgomot„, iar pe noi în cititori (sau scriitori?) cu normă întreagă. Am învăţat să scanăm titlurile, să citim în diagonală, să tastăm mai repede decât scriem şi, în general, să tratăm orice conţinut ca pe o pagină de tabloid: ce spun titlurile? Unde e povestea? Uite o poză! Gata, trecem mai departe!

    Înţelegerea dimensiunii este însă importantă: doar în 2012, conform pingdom.com, au fost transmise 144 miliarde de e-mail-uri în fiecare zi, 51 de milioane de pagini web s-au adăugat la cele 583 de milioane deja existente, iar numărul cumulat al blog-urilor Tumblr şi WordPress a depăşit 147 milioane. Numărul zilnic al tweet-urilor a ajuns la o medie de 175 de milioane, iar cel al like-urilor pe Facebook la 2,7 miliarde. 7 petabytes de poze (cât ar însemna asta?) sunt adăugate pe Facebook în fiecare lună, în timp ce pe Instagram se încarcă 58 de poze pe secundă!

    În tot acest spaţiu virtual, care seamănă din ce în ce mai mult cu o galaxie informaţională, o singură cifră spune totul: 1,2 trilioane de căutări pe Google în 2012. Într-o zi obişnuită de 24 de ore, relevanţa si simplitatea au devenit criterii esenţiale pentru ca orice să fie citit. Este o realitate sintetizată cel mai bine de tweet: un mesaj de 140 de caractere, care „trăieşte„ doar câteva minute. Dar câţi dintre noi scriem simplu şi relevant? Câţi dintre noi ştim măcar să facem aşa ceva? Când vreodată pe parcursul formării noastre ne-a învăţat cineva să fim elocvenţi? Poate doar acei puţini care au ales o facultate umanistă unde au luat în serios cursul de retorică…

    Google a schimbat recent regulile SEO prin renumitul algoritm Penguin, care declasează paginile cu conţinut irelevant. Iar reţelele sociale se redefinesc în mod continuu pentru a răspunde criteriilor de relevanţă. Dacă intri de curiozitate pe orice platformă internaţională de freelancing, vei descoperi peste 150.000 de „scriitori„ care îşi oferă serviciile. Sute de mii de job-uri sunt anunţate zilnic de persoane fizice, companii mai mari sau mai mici care strigă în cor: Urgent: SEO writers needed. Cele mai recente statistici publicate de Elance arată o creştere în medie de peste 75% a cererii pentru servicii de marketing digital, adică, în esenţă, dezvoltarea şi diseminarea conţinutului online.

    Există în prezent o supra-expunere şi o reconfigurare a meseriilor creative de tot felul. Nimic surprinzător pentru aceste timpuri. Însă revalorizarea profesiei de scriitor, cu toate declinările ei actuale în editor, copywriter, content manager, este fără precedent. Practic, fiecare dintre noi trebuie să-şi optimizeze modul în care scrie pentru a răspunde criteriilor actuale de relevanţă şi simplitate. Dacă nu reuşim acest lucru, ne vom alătura cât de curând mulţimii de voci care strigă la fiecare colţ al internetului: Urgent: avem nevoie de scriitori!

    Despre noi înşine, ce putem face este să avem curajul să ne dăm seama când suntem în plin demers de raţionalizare şi să ne oprim. Un bun barometru ne pot fi cei pe care îi percepem ca fiind mai înţelepţi decât noi în problema care ne preocupă.

    Despre alţii, ce putem face este să vedem cum resimţim energia care vine dinspre ei în raport cu noi şi să decidem în mod lucid şi obiectiv dacă şi cât vrem să ne uzăm. Răgazul aduce totdeauna claritatea de care avem nevoie.

    Oana Gorbănescu este CORPORATE COMMUNICATION OFFICER AL ERNST & YOUNG ROMÂNIA.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Raţiunea raţionalizării

    Una dintre magiile vieţii, aşa cum o înţeleg eu, şi la nivel organizaţional şi la nivel personal, este principiul adevărului subiectiv: fiecare om are adevărul lui. A înţelege, nu doar a cunoaşte, adevărul subiectiv al celor cu care interacţionăm ne dă cea mai mare forţă interioară posibilă. Este singurul principiu care poate reduce la zero numărul conflictelor dintre oameni. Nu reduce însă suferinţa şi nu vindecă rănile pe care diferitele adevăruri le pot produce, însă, trăind asumat adevărurile subiective ale celor din jurul nostru, devenim mai puternici şi nici nu intrăm pe tărâmul mlăştinos al conflictelor.

    Cu toţii, fără excepţie, avem pretenţia că suntem raţionali. Şi suntem, dar doar în interiorul propriilor convingeri şi al propriei realităţi. Devenim iraţionali atunci când ne scapă faptul că şi cei din jurul nostru pot avea convingeri, chiar altele decât cele pe care le avem noi.

    Interesant este că nu cantitatea sau diversitatea convingerilor contează, ci cât închidem sau cât deschidem cu acele convingeri un interlocutor. Atunci când universul convingerilor noastre invită interlocutorul să participe, evident, vorbim despre un demers curat şi raţional, pe când în situaţia în care interlocutorul este sau se simte îndepărtat, avem de-a face cu un demers de tipul raţionalizării.

    În mod hilar, cel care raţionalizează are impresia că este raţional şi îşi pune energia în a-şi demonstra raţionalitatea. Pentru cine însă are răbdare să privească raţional demonstraţia va vedea cât de iraţional este cel care raţionalizează.

    În primul rând ştim că interlocutorul este raţional dacă nu simţim că procesul lui de gândire ne consumă şi nu ne uzează fie energia, fie emoţia, ci, dimpotrivă, simţim că vrem şi că putem construi în interiorul acelui demers raţional. Într-un proces raţional este loc totdeauna de opinii, de păreri, de alternative, de soluţii. 

    Dacă interlocutorul raţionalizează, senzaţia pe care o avem este aceea că vrea să ne convingă de ceva, raţionalizarea este un proces care te fură şi care te consumă şi pe baza căruia nu se poate construi nimic. Evident că cel care raţionalizează trăieşte şi el într-un adevăr subiectiv, dar, spre deosebire de adevărul subiectiv al raţionalului, el nu dă acces, ci doar închide uşi cu pretenţia de bună intenţie reciproc benefică.

    Raţionalizarea privează interlocutorii de unul dintre cele mai importante instrumente ale gândirii: liberul arbitru. Gândirea raţională însă nu poate funcţiona în absenţa liberului arbitru al tuturor celor implicaţi. Gândirea raţională include, raţionalizarea exclude. A fi raţional este despre ceilalţi, a raţionaliza este doar despre sine. A fi raţional înseamnă a fi înţelept, a raţionaliza
    înseam-nă a fi inteligent. Raţionalizarea hrăneşte conflictele, pe când gândirea raţională scoate ce este mai bun din situaţiile cu potenţial conflictual. Raţionalizarea este despre iraţionalitate, pe când gândirea raţională este despre secvenţialitate logică. Raţionalitatea este despre maturitate şi expunere, pe când raţionalizarea este despre nerăbdare şi despre frică.

    Astfel, diferenţa dintre raţiune şi raţionalizare ţine de subiectivitatea cu care tratăm o problemă. Când suntem subiectivi nu putem fi raţionali. Când suntem obiectivi, iar obiectivitatea nu înseamnă detaşare, ci mai degrabă includere, suntem de fapt lucizi, autonomi, spontani, în contact cu noi înşine şi cu capacitatea de a ne adapta la orice vine către noi. Atunci când suntem subiectivi, adică excludem opinii, păreri, nevoi, suntem de fapt anxioşi şi frustraţi în legătură cu problema la care ne referim. Mai mult, nu există vreo problemă, ci există scenarii şi variante fără conţinut despre posibile probleme.

    Despre noi înşine, ce putem face este să avem curajul să ne dăm seama când suntem în plin demers de raţionalizare şi să ne oprim. Un bun barometru ne pot fi cei pe care îi percepem ca fiind mai înţelepţi decât noi în problema care ne preocupă.

    Despre alţii, ce putem face este să vedem cum resimţim energia care vine dinspre ei în raport cu noi şi să decidem în mod lucid şi obiectiv dacă şi cât vrem să ne uzăm. Răgazul aduce totdeauna claritatea de care avem nevoie.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Doru Lionăchescu, Capital Partners – Lecţia cipriotă: băncile trebuie lăsate să moară

     Lăsând la o parte frustrarea datorată calităţii discutabile a actualilor politicieni de vârf ai Europei – probabil cea mai slabă generaţie de decidenţi pe care i-a avut continentul în ultima jumătate de secol – soluţia degajată luni pentru Cipru marchează prima victorie consistentă a bunului-simţ economic împotriva protecţiei nemeritate de care s-a bucurat până acum sistemul bancar european.

    Constatarea tristă a lui Ronald Reagan că politicienii nu reacţionează la argumente logice, ci exclusiv la presiunea opiniei publice s-a adeverit din păcate şi acum: a fost nevoie de oprobiul unanim al analiştilor şi comentatorilor lumii, a trebuit să iasă ciprioţii în stradă, a fost nevoie de actul de mare demnitate al Parlamentului cipriot de a refuza planul iniţial al troicii pentru ca sinistra birocraţie bruxelleză să realizeze dimensiunea himalayană a prostiei pe care a fost cât pe aici să o impună unui Cipru abandonat şi îngenuncheat.

     Ceea ce oricărui om cu mintea acasă i se părea de bun-simţ – şi anume că băncile care şi-au asumat riscuri trebuie să plătească pentru aceste decizii şi că e aberant ca o instituţie ca UE, care se pretinde civilizată, să-şi renege propria garanţie necondiţionată acordată micilor depunători – a presupus sforţări monumentale din partea politicienilor europeni. Dificultatea cu care s-a ajuns în final la o soluţie evidentă de la bun început şi riscurile enorme la care politicienii europeni au arătat ca sunt dispuşi să expună continentul doar pentru a proteja băncile, arată cât de puternic e lobby-ul bancar şi cât de îndatoraţi le sunt oamenii politici bancherilor, fie ei centrali sau comerciali. Până lunea trecută, politicienii de frunte ai Europei păreau gata să sacrifice interesul public şi să compromită fatal întregul sistem economic european numai şi numai din dorinţa de a proteja băncile într-un mod incalificabil. Cifrele spun totul: întregul sistem bancar cipriot abia ar ocupa locul 12 între băncile germane: pentru a salva un astfel de pigmeu financiar, „genialii“ noştri conducători actuali au fost capabili să gândească o variantă care ar fi subminat complet încrederea cetăţenilor, fundamentul funcţionării economiilor moderne.

    Din fericire, în binecunoscutul stil hei-rupist bruxellez, cu ochii cârpiţi de somn şi buimaci de neodihnă, în ceasul al doisprezecelea UE şi la fel de superficialul FMI au ajuns la un acord cu Cipru care măcar nu îşi bate joc de principiile economiei de piaţă: depunătorii garantaţi sunt protejaţi, acţionarii şi ceilalţi creditori negarantaţi ai băncilor insolvente – inclusiv depunătorii mari – suportă pierderile. În mod cert, deşi incomparabil mai bună decât variantele anterior propuse de UE, soluţia actuală nu va rezolva problema cipriotă; micuţa insulă se va confrunta cu o perioadă îndelungată de recesiune cruntă, nivelul de viaţă va scădea dramatic, statutul său de centru financiar este probabil compromis definitiv. Societatea cipriotă va trebui să se reinventeze – în sau în afara UE – dacă nu, riscă să revină la păstorit.

    Soluţia agreată în final pentru Cipru mi-a reamintit un dialog informal recent cu premierul unei ţări nordice, ţară care face parte din nucleul dur, germanic, al Europei şi, totodată, o indiscutabilă performeră economică în criză. Reproduc succint, subscriu necondiţiont şi subliniez cu tuşă groasă principiile de guvernare exprimate de acesta:

    Unu: băncile nu trebuie ajutate de stat. Ele trebuie lăsate să falimenteze sau, în cel mai rău caz, trebuie naţionalizate temporar, restructurate şi re-privatizate cât se poate de repede.

    Doi: companiile cu probleme, indiferent cum le cheamă, nu trebuie salvate de guvern. Ajutorul statului merge numai la angajaţii companiilor, acolo unde este cazul. Conceptul de companie strategică e o minciună politicianistă.

    Trei: Pachetele de asistenţă socială trebuie reduse constant şi sistematic până devin sustenabile economic pe termen lung. Cu mici excepţii, Europa trăieşte cu mult peste posibilităţi, iar politicienii care ascund această realitate propriului electorat îşi condamnă ţările la sărăcie perpetuă.

    Ideile de mai sus sunt valoroase nu numai în sine: ele conturează şi un nou mod, mai pragmatic şi mai ne-complexat, de abordare a viitorului Europei. Nu mai există niciun dubiu că astăzi unicul decident în UE este blocul hanseatic al ţărilor nordice coordonate de Germania. S-a dovedit clar în chestiunea Ciprului, după cum a fost evident şi în problema aderării noastre la Schengen. Interesele, temerile şi idiosincraziile Germaniei trebuie analizate continuu, înţelese şi incluse în strategiile naţionale. Altfel, după testarea soluţiei cipriote, pentru multe ţări din flancul sudic, inclusiv pentru România, costul politic şi economic al apartenenţei la UE va fi din ce în ce mai mare.