BusinessMagazin

Tag: carte

  • De ce se bate Pascal Bruckner cu ecologiştii

    Dacă, până acum a atacat, din toate unghiurile, problema sexului şi a iubirii, prin ultima sa carte (la a cărei lansare românească a ţinut să fie prezent, cu ocazia Târgului Gaudeamus din luna noiembrei a anului trecut) a încercat să distrugă mitul ecologiei văzute ca singur colac de salvare a omenirii şi nenumăratele poncife cu care ne-am obişnuit să-i vedem înconjuraţi pe filosofii şi pe activiştii “verzi”.

    Atenţie, nu este un pamflet antiecologist, ci un text care, amestecând ironia şi dispreţul, stigmatizează tragismul apocaliptic, lamentaţia, jalea fără margini din discursurile, tot mai răsunătoare, ale acelor ecologişti care vor să salveze planeta, nimicind omul. Ale acelor profesionişti ai depresiei care au făcut din ecologie o ideologie profund antiumanistă, care a ajuns să împrumute din religia creştină retorica şi simbolurile (păcatul originar, credinţa escatologică etc.) doar ca să poată culpabiliza mai bine omul contemporan şi ca să poată vesti Occidentului sfârşitul timpurilor.

    Dare iată cum îşi rezumă autorul viziunea: “Ecologia a devenit o ideologie globală, care acoperă întreaga existenţă, de la modurile de producţie la felurile de a trăi. Regăsim în ea toate ticurile marxismului, aplicate acum mediului înconjurător: scientismul omniprezent, viziunile înspăimântătoare despre realitate, admonestarea oamenilor vinovaţi de a nu-i fi înţeles pe cei care le vor binele. Toate neroziile bolşevismului, maoismului şi troţkismului sunt reformulate la pătrat, în numele salvării planetei. Toţi aceşti autori, ziarişti, politicieni sau savanţi sunt unii mai dezgustători decât alţii, dar pretind că sunt hiperlucizi: doar ei au o percepţie exactă, câtă vreme ceilalţi vegetează în bezna din care, într-o bună zi, se vor trezi înspăimântaţi. Doar ei au ieşit din caverna ignoranţei în care tropăie cireada umană, surdă şi oarbă în faţa evidenţelor.”

    Pascal Bruckner, “Fanaticii Apocalipsei – Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!”, Editura Trei, Bucureşti, 2012

  • Primul Kindle: cartea mecanică din 1935 pe care nu ai vrea să o iei în tren

    Un desen dintr-o revistă publicată acum mai bine de 80 de ani prezintă “cititorul de carte al viitorului” – un design similar cu al e-book-ului de astăzi. Schiţa găsită în numărul de aprilie din 1935 al revistei “Ştiinţa şi mecanica de fiecare zi” prezintă un dispozitiv format dintr-un fotoliu, un ecran de sticlă şi butoane pentru întoarcerea paginilor. Bărbatul din desen stă într-un fotoliu, citeşte o carte proiectată pe un ecran de sticlă şi schimbă paginile prin intermediul unei telecomenzi.

    Chiar dacă bazele tehnologiei sunt asemănătoare celei cu care funcţionează Kindle-ul de astăzi, acesta este clar mult mai portabil decât strămoşul din revistă. Desenul este însoţit de explicaţii referitoare la tehnologie: “diafilme cu pozele paginilor”, “pagini reproduse(mărite)”, “butoane care întorc foile”, “ajustarea focalizării”, “răsucirea ecranului la un unghi corespunzător”. Chiar dacă schiţa este foarte detaliată, nu există surse care să vorbească despre punerea în practică a unei astfel de modalităţi de citire.

  • Minarete pe cerul Dobrogei

    Din uriaşul şi incomplet exploatatul nostru patrimoniu arhitectural, năzdrăvanii specialişti de la Igloo au ştiut să extragă esenţe rare, pe care le-au fixat în cadrul unor volume pot face cinste oricărei biblioteci: de la “Haţeg, ţara bisericilor de piatră” la “Bucureştiul ascuns, file de tomografie urbană”.

    De această dată, ne aflăm în faţa unei antologii care are ca subiect geamiile din România, adică locaşurile de cult islamic ale comunităţii turco-musulmane, împământenite şi încă active în zona Dobrogei. Obiectivul nu mai este, ca în alte cazuri, insolitul (precum în volumul “Kombinat” – dedicat ruinelor industriale) sau extravaganţa (ca în albumul “Kastello”, menit să înfăţişeze palatele rromilor care au vrâstat, cu ameţitorul lor kitsch, faţa scumpei noastre patrii), ci o realitate etno-culturală puternică, reverberantă, dar cu poziţionare într-un areal restrâns şi, de aceea, cu vizibilitate redusă.

    Tratarea monografică a moscheilor din România (care nu a constituit, până acum, obiectul niciunei cărţi apărute la noi) a fost realizată cu profesionalismul, minuţia şi atenţia cuvenite unei întreprinderi durabile, iar nu cu vioiciunea frivolă pe care o antrenează, îndeobşte, contemplarea exoticului. Dispunem, prin urmare, de un studiu introductiv temeinic, care trasează istoricul comunităţii musulmane din Dobrogea, dar şi de o privire generală, ţesută din consideraţii legate de arhitectonică, asupra celor 67 de geamii şi moschei din România (amândouă contribuţiile îi aparţin lui Cristian Brăcăcescu).

    Urmează o hartă a amplasamentului locaşurilor dobrogene (asupra cărora este focalizat volumul, deşi astfel de monumente există şi în alte zone ale ţării) şi, apoi, câte un capitol (texte şi imagini) dedicat unora dintre cele mai izbutite artistic şi mai semnificative cultural geamii de la noi. Pentru că nu doar ele au înfrumuseţat peisajul şi spiritualitatea românească, autorii au considerat util să închidă volumul printr-un glosar de termeni de origine turcă, tătară şi arabă care au sporit vocabularul limbii române. Un omagiu foşnitor şi cald ca un văl de tafta.

    “Geamii”, colecţia IglooPatrimoniu, Editura Igloomedia, Bucureşti, 2012

  • Faceţi cunoştinţă cu o lume aproape uitată

    E un gest de discreţie pe care Luiza Zamora – cea care l-a conceput şi i-a articulate textele – a găsit de cuviinţă să-l corecteze doar printr-o simplă înşiruire de nume a celor care au contribuit, într-un fel sau altul – de la layout la şofatul pe teren şi la traducerea textelor în engleză – într-un colofon pe ultima pagină.

    E o antologie bogat ilustrată de arhitectură tradiţională românească, un studiu etnografic “pe teren”, o radiografie de mentalităţi şi, nu în ultimul rând, o nostalgică descindere în lumea aproape uitată a satului românesc autentic, adică acolo unde – spun autorii pe urmele lui Blaga – veşnicia pare să se fi născut.

    Prezentul album, dedicat pietrei, ca element propriu al casei olteneşti, ca factor – la propriu – de temelie, este al doilea dintr-o serie deschisă cu casele de lemn şi care urmează să se închidă cu casele din zid. “Dacă ar fi fost să facem un album cu casele din inventarul naţional, ar fi rezultat o antologie despre ruine. Ne-au salvat casele neclasate, încă locuite sau aproape părăsite, dar păstrătoare de obiecte, vetre cu corlată ori de acareturi.”

    Aici se află, poate, marele punct de interes al albumului: faptul că inventariază, analizează şi desluşeşte sensurile locuitului tradiţional în forma lui nemuzeificată. Deşi hogeacul nu poate concura cu hota, varul cu lavabila ori soba oarbă cu centrala, toate aceste mărci ale pauperităţii şi ale confortului precar amintesc că puţinătatea mijloacelor străbunilor avea şi o latură pozitivă: se construia durabil, cu un maximum de eficienţă energetică. Un album despre o ţară care încă există, dar pe care mulţi nu au văzut-o niciodată.

    Luiza Zamora (texte), Şerban Bonciocat, Luiza Zamora (fotografii) – “Piatră. Case tradiţionale din nordul Olteniei”, Asociaţia 37

  • Care e secretul unei poze reuşite

    Ideea cărţii-album publicate de editura Litera este că acest clişeu s-ar cuveni amendat: sigur, tehnologia de vârf poate corecta o sumedenie de inabilităţi sau de lacune informaţionale ale fotografului amator, dar ea singură nu poate crea o imagine emoţionantă, echilibrată, evocatoare, nu poate face un transfer de “suflet”. Pentru asta mai e nevoie şi de altceva, de nişte secrete pe care unul dintre fotografii de top de la National Geographic, Joel Sartore, secondat de scriitorul şi fotograful John Healey, ni le livrează nu doar cu mult “savoir faire”, ci şi cu un umor absolut cuceritor.

    Fără a fi un manual tehnic şi impersonal, un lexicon plicticos de termeni abstracţi sau o enumerare de unelte, cartea – splendid ilustrată – ne arată că oricine poate face fotografii frumoase, dacă îşi dă frâu liber imaginaţiei şi simţului artistic, dacă alege un subiect interesant şi dacă admite că trebuie să cunoască nişte reguli simple, dar esenţiale: compoziţia, regula treimilor, macrofotografia, idei de compoziţie, timp de expunere, histograma, prioritatea de diafragmă, prioritatea de timp, saturaţia culorii, programe de editare a imaginilor etc. etc.

    Dincolo de aceste argumente care contribuie la calitatea unei fotografii, cartea închide între paginile sale şi un alt serios motiv de interes. Subiectele pe care le fixează în memorie şi asupra cărora vă invită să vă exersaţi harul fotografic sunt “familia, copiii, prietenii şi animalele de companie”. Adică exact acele fiinţe pe care, acum, în perioada sărbătorilor de iarnă, simţiţi mai mult ca oricând nevoia să le aveţi aproape.

    Joel Sartore, John Healey, “Fotografiază-ţi familia, copiii, prietenii şi animalele de companie”, National Geograhic, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • „AM SUPRAVIEŢUIT LAGĂRULUI MORŢII”. Cine este românca ce a reuşit să scape din ghearele doctorului Josef Mengele: „A fi în Auschwitz era ca şi cum ai fi într-un accident de maşină în fiecare zi”

    Ultima oară când şi-a văzut părinţii a fost în momentul trierii pe peronul de la Auschwitz. Ţinuta identică a celor două surori le-a atras atenţia ofiţerilor nazişti care au remarcat că cele două ar putea fi gemene şi, deci, paciente ideale pentru medicul Josef Mengele. “Patru oameni au trebuit să mă ţină în timp ce au încins vârful unui instrument ca un stilou deasupra unei flăcări şi l-au afundat în cerneală albastră. După aceea au apropiat unealta aceea fierbinte de pielea mea şi au început să-mi scrie numărul pe partea exterioară a braţului stâng: A-7063”, îşi aminteşte Eva.

    “Dr. Mengele apărea la răstimpuri pentru a supraveghea cercetările. Mi-au măsurat capul cu un instrument ca un şubler, format din două piese de metal, pe care le lipeau de ţeasta mea şi le apropiau, strângându-le tare. Ne-au măsurat lobii urechilor, şaua nasului, mărimea buzelor, lăţimea, forma şi culoarea ochilor. Au comparat nuanţa de albastru a ochilor lui Miriam cu albastrul ochilor mei, folosind o paletă de culori. Au măsurat din nou şi din nou. Au petrecut trei ore la o singură ureche. Un fotograf ne făcea poze, iar un artist plastic ne schiţa. Tehnicieni medicali ne făceau câte cinci-şase radiografii odată. (…) O dată pe săptămână, gemenii aveau privilegiul de a face duş. Fiecare dintre noi a primit o bucată de săpun, iar după ce am ajuns în sala de duşuri uriaşă, ne-am scos toate hainele şi le-am lăsat într-un morman, pentru a fi dezinfectate. Ulterior, am aflat că substanţa chimică folosită pentru dezinfectarea lor, Zyklon B, era una dintre cele trei utilizate pentru gazarea şi uciderea oamenilor la Auschwitz. Naziştii combinau Zyklon B, care era produs în granule albastre-cenuşii, cu cianură de hidrogen şi diatomit, pentru a obţine amestecul chimic care extermina în masă. Gazul, amestecat cu mirosul de carne şi oase, creau împreună duhoarea pe care o remarcasem din prima zi. Este un miros pe care niciun om nu-l mai poate uita”, povesteşte românca geamănă care a supravieţuit terorii nazismului.

    “Dr. Mengele ne stabilise o rutină pe care o respectam cu stricteţe. De trei ori pe săptămână mergeam în laboratoarele din Auschwitz pentru studii intense care ne epuizau, iar în celelalte trei zile mergeam în laboratorul pentru analiza sângelui din Birkenau. În zilele de marţi, joi şi sâmbătă, mergeam la laboratorul pentru analiza sângelui. Doi oameni lucrau simultan cu fiecare geamăn. Un doctor îmi introducea un ac în braţul stâng pentru a preleva sânge. Extrăgea o eprubetă, apoi mă înţepa din nou. Mă întrebam <Cât sânge pot să pierd?>. Între timp, un alt doctor mă injecta cu ceva în braţul drept. Îmi înfigea cinci ace, fără să-l fi scos nici măcar pe primul. (…) Mai târziu am aflat că dr. Mengele inocula în mod deliberat unor gemeni boli periculoase, ca scarlatina, după care le injecta diverse substanţe pentru a vedea dacă puteau să vindece boala. Unele injecţii erau încercări de a schimba culoarea ochilor”, rememorează Eva Mozes Kor, care mărturiseşte că după mulţi ani de la eliberare fetele mai mari aveau să îi povestească faptul că Mengele le dusese într-un laborator şi le făcuse transfuzii de la băieţi, dorind să descopere o modalitate prin care să transforme fetele în băieţi şi băieţii în fete.

    Sora ei a murit în 1995 de o formă rară de cancer, cel mai probabil cauzată de experimentele de la Auschwitz. Eva Mozes este una dintre puţinele supravieţuitoare ale Holocaustului. Ambii părinţi şi două surori mai mari au fost ucişi în lagăr. În 1984, a fondat Candles (un acronim pentru Copii ai Auschwitz-ului care au supravieţuit experimentelor de laborator), prin care a reuşit să găsească alţi 122 de gemeni care au rezistat experimentelor lui Mengele. Prin acestă fundaţie a încercat să înveţe publicul despre Holocaust, dar şi despre puterea iertării. A devenit cunoscută în toată lumea după ce şi-a făcut publică iertarea faţă de nazişti. Povestea sa a fost explorată mai târziu în documentarul “Iertându-l pe Mengele”.

    Informaţiile au fost preluate din cartea “Am supravieţuit lagărului morţii”, de Eva Mozes Kor şi Lisa Rojany Buccieri, disponibilă în România la editura Meteor Press.

  • Autobiografia scriitorului care a câştigat Premiul Nobel

    Mo Yan devine popular la jumătatea anilor ’80 cu povestirea “Ridichea străvezie” şi cu romanul “Sorgul roşu”, care a fost ecranizat şi care a apărut şi în limba română în 2008 la Editura Humanitas. Este unul dintre cei mai traduşi autori chinezi în Occident. La noi, cu ocazia târgului Gaudeamus, au mai apărut încă două traduceri din Mo Yan: “Schimbarea” la Editura Trei şi romanul “Obosit de viaţă”, obosit de moarte la Editura Humanitas.

    În 2009, scriitorul de origine pakistaneză Tariq Ali a iniţiat la University of Chicago Press o colecţie intitulată “Ce este comunismul”, invitând nume cunoscute să răspundă la această întrebare sub formă de carte: Slavenka Drakulic a scris despre comunismul din ţările Europei, Boris Kagarlitski, sociolog marxist devenit dizident în URSS şi apoi în Rusia postsovietică a comentat situaţia din spaţiul sovietic, iar Piero Gleijeses de la Johns Hopkins University a scris despre situaţia din Cuba.

    Acesta este contextul în care a luat naştere în 2010 cartea lui Mo Yan numită “Schimbarea”: este răspunsul scriitorului chinez la întrebarea adresată de Tariq Ali, răspuns redactat sub forma unui roman-nuvelă cu alură autobiografică. Profund personal, acest text al lui Mo Yan este o istorisire copleşitoare a copilăriei pe care a petrecut-o autorul într-un sat sărac din estul Chinei, provincia Gaomi.

    Destinul nu pare a-i fi surâs lui Mo Yan în prima parte a tinereţii, când copilul îndrăgostit de şcoală trecea – pe nedrept – un rebel, lucru care i-a atras o exmatriculare precoce după de-abia patru ani de şcoaală. Alungat de profesori, micuţul Guan Moye intra prin gard în curtea şcolii şi se strecura în clasă. Avea să devină apoi muncitor într-o fabrică. Relatarea acestor ani este încărcată, pentru cititorul de astăzi, de un umor cu atât mai paradoxal cu cât provine din discrepanţa dintre realitatea de atunci şi oportunităţile de acum. Imaginaţi-vă că, ani de zile, visul scriitorului născut în 1955 a fost, nici mai mult, nici mai puţin acela de a deveni şofer pe legendarul Gaz 51, un camion sovietic pe care jinduiau să-l conducă toţi băieţii din generaţia respectivă. Prea puţin conştient de valoarea sa, întrucât nimeni nu i-o punea în lumină, Mo Yan ne povesteşte cum şi-a ratat şansa de deveni şofer (lucru resimţit la vremea respectivă ca o mare dramă), a făcut armata, a învăţat singur matematică şi fizică pentru a intra la Facultatea Politehnică, dar din păcate Partidul Comunist a desfiinţat locul înainte de susţinerea examenului, a devenit în cele din urmă instructor de marxism pentru ofiţeri.

    “Schimbarea” este o carte autobiografică care te aruncă în realitatea cruntă a anilor de comunism chinezesc şi te face martorul unui destin ce duce de la sărăcie şi neputinţă la excelenţă.

    Mo Yan, “Schimbarea”, Editura Trei, Bucureşti, 2012

  • Frumoasele restaurante ale României (VIDEO)

    Erau locuri arătoase, unele populare, altele cu ştaif, unde se mânca bine, unde se putea bea un vin sau sau o bere, sau unde se putea îndelung sirota un “şvarţ”. Multe dintre aceste firme de faimă, locuri unde s-au scris nu doar măiastre reţete culinare, ci şi pagini întregi de literatură (vezi “Casa Capşa”) au fost revitalizate, readuse la dimensiunile estetice şi funcţionale din perioada lor mitică (vezi “Carul cu bere”). Adună în continuare lume buluc şi uimesc prin designul lor de epocă, reîmprospătat ori restaurat, sau prin reţetele de odinioară, aplicate în spiritul şi litera lor sau actualizate.

    Pe lângă ele au apărut, însă, restaurante noi care încearcă să le ţină isonul sau chiar să le depăşească. Dacă, la nivelul bucatelor, al imaginaţiei gastronomice, rămâne încă să vă pronunţaţi dumneavoastră, publicul, în privinţa felului în care au fost gândite architectonic, din punctul de vedere al designului interior sau al materialelor din care au fost construite, cei de la editura Igloomedia deja s-au pronunţat şi oferă concluziile lor. Albumul cu titlu simplu (“Restaurante din România”) prezintă o selecţie de 17 amenajări de interior (majoritatea din Bucureşti, dar şi câteva din Cluj, Sibiu sau Piatra Neamţ) care se remarcă prin calitatea detaliilor.

    Realizate de arhitecţi cunoscuţi, proiectele au reuşit să revitalizeze zone întregi şi să devină repere ale peisajului urban de azi. De la “Lacrimi şi sfinţi” la “Baracca”, “Biutiful” (foto), “Negresco” sau “Madame Pogany”, aveţi prilejul să călătoriţi prin cele mai arătoase, inventive, primitoare restaurante gândite şi construite la noi în anii din urmă.

    “Restaurante din România” (texte: Viorica Buică, Reka Ţugui, Anca Rotar, Ioana Păunescu; foto: Cosmin Dragomir, Şerban Bonciocat, Dacian Groza, Nicu Ilfoveanu, Corvin Cristian, George Pruteanu, Ciprian Stoian), Editura Igloomedia, Bucureşti, 2012

  • Cartea Pierdută a Vrăjitoarelor, în topul vânzărilor Litera, la Gaudeamus

    Cea mai bine vândută carte din portofoliul editurii la această ediţie a Gaudeamus este bestseller-ul internaţional – Cartea Pierdută a Vrăjitoarelor de Deborah Harkness (600 exemplare vândute) – o poveste romantică, cu o acţiune sofisticată şi plină de suspans.

    Un alt titlu cu numeroase exemplare vândute, face parte din colecţia Premium – Amprenta Omului de Sebastian Faulks (vândut în 450 exempare), un roman impresionat şi provocator despre doi tineri cercetători care descoperă pe parcursul expediţiei lor cum anume funcţionează mintea omenească. Volumul este urmat în top de titlul Marea Carte a Crăciunului, vândut în 400 exemplare.

    Găteşte cu Pasiune, de Nigella Lawson – vedetă TV Paprika, este un alt titlu care s-a aflat printre preferinţele cititorilor la Gaudeamus, fiind vândut în 380 de exemplare. Cartea include 190 de reţete ilustrate, uşor de preparat, simple şi ieftine, pentru orice ocazie: 60 de reţete expres, ce pot fi realizate în mai puţin de 30 de minute, reţete elaborate, pentru weekenduri şi ocazii speciale, Cartea Dumnezeu nu este mare de Christopher Hitchens (vândut în 350 exemplare) – titlu ce face parte din celebra colecţie IQ230 – a reuşit să stărnească multe controverse în jurul subiectului abordat. Religia este o invenţie umană sau un mit? Ne face religia mai buni? au fost teme dezbătute în cadrul lansării cărţii. “Violentă, iraţională, intolerantă, susţinătoare a rasismului, şi scufundată în ignoranţă, ostilă gândirii libere, dispreţuitoare la adresa femeilor şi coercitivă faţă de copii: religia organizată are multe pe conştiinţă,” spune despre cartea sa, autorul Christopher Hitchens.

    Tot din aceeaşi colecţie, IQ230, fac parte şi bestseller-ul Sexul – O istorie timpurie scrisă de Christopher Ryan şi Cacilda Jethá.

    De asemenea, printre cele mai vândute cărţi s-a aflat Albumul Muzeul Ţăranului Român. Ghidul expoziţiei permanente – o carte cu o încărcătură istorică şi tradiţională de mare valoare.

    Din colecţia Bestseller, cel mai apreciat titlul a fost 365 de zile care au marcat istoria omenirii carte scrisă de William B. Marsh şi Bruce R. Carrick, un compendiu fascinant, pentru toţi cei interesaţi de marile evenimente care au marcat istoria sau de slăbiciunile oamenilor mari din toate epocile.

    În cadrul volumelor de literatură pentru adolescenţi şi copii cele mai căutate titluri au fost Farmece de Aprilynne Pike, Spărgătorul de nuci, colecţiile Disney English, Discovery şi National Geographic.

  • J. K. Rowling, autoarea care vrea să-şi uite succesul

    Iar atunci când, în luna martie, autoarea s-a decis să dezvăluie noul proiect, a insistat cu îndârjire asupra faptului că romanul “Moarte subită” se deosebeşte radical de cele din seria binecunoscută şi că în nici un caz nu se adresează vârstelor fragede.

    Povestea se desfăşoară într-un orăşel britanic în care comunitatea intră în derivă ca urmare a morţii subite a celui care reuşea să menţină echilibrul orgoliilor. Locul vacant survenit în consiliu antrenează o luptă electorală atroce, iar pe parcursul poveştii, ies la iveală secrete şi slăbiciuni care nu fac cinste rasei umane, acesta fiind unul dintre motivele pentru care autoarea, conştientă de doza mare de realism şi chiar de cinism a poveştii, o ţine oarecum departe de tinerii cititori (deşi câteva dintre personajele cele mai bine conturate în roman se află chiar la vârsta adolescenţei).

    Un al doilea motiv al autoarei este că şi-a dorit să fie receptată şi altfel decât prin prisma succesului “Harry Potter”. Faptul că Rowling a interzis editorilor ei să promoveze afişe în care este prezentată ca autoare a faimoasei serii a stârnit nedumerire. Şi, totuşi, pariul a reuşit! Romanul “Moarte subită” aparţine unui nou registru, are o dinamică narativă inedită, în sensul că se construieşte mult mai lent decât te-ai aştepta de la o maestră a suspansului. Dar devine acaparant pe parcurs, inventează din vicii şi nimicuri o lume nouă, complexă şi extrem de puternică şi creează o puzderie de personaje memorabile.

    J.K. Rowling, “Moarte subită”, Editura Trei, Bucureşti, 2012