Vedeţi două aşa-zise lucrări de artă, pentru că au făcut parte din expoziţii ale unor artişti recunoscuţi de piaţă, dar care sunt fără prea mare valoare; fostul premier britanic în chip de clovn se cheamă, inspirat, desigur, „Thatcher„ şi este creaţia unui ins pe nume Sean Landers, iar al doilea portret se numeşte, şi mai inspirat, „Maggie„ şi este comis de Marcus Harvey. Ultimul a muncit ceva la portret, pentru că acesta este format prin alăturarea unei multitudini de obiecte din plastic, de la legume şi fructe la cranii, măşti ale lui Tony Blair sau falusuri. Nu cred, repet, că au mare valoare artistică, sunt menite doar să şocheze privitorul blazat; dar ele pot demonstra foarte bine modul în care societatea adoră să urască unii lideri.
Maggie a venit la cârma unei naţii în derivă economică şi a luat măsuri care au schimbat radical cursul; a restructurat o întreagă industrie minieră, ceva mai mai delicat şi mai de anvergură decât să dai nişte salarii compensatorii în Valea Jiului şi apoi să abandonezi o întreagă zonă monoindustrială. Aceeaşi Maggie s-a dovedit mai bărbată decât alţii atunci când a ales războiul şi nu diplomaţia, poate pentru că legea talionului este un principiu care a croit umanitatea mai corect decât vorbăria inutilă.
Margaret Thatcher îşi găseşte un loc firesc alături de un alt premier britanic, Winston Churchill, care a avut de făcut alegeri care ar tulbura, cred, minţile unui om normal. În august 1940 a lăsat ca locuitorii oraşului Coventry să fie bombardaţi, deşi serviciile secrete britanice, care puteau descifra codurile secrete germane, ştiau despre atac. Între câteva mii de vieţi şi secretul codului este o dilemă la care nu vreau să mă gândesc; mă gândesc numai la ce a fost în sufletul omului care a făcut alegerea şi cum s-a privit el în oglindă tot restul vieţii.
Faceţi dumneavoastră comparaţiile cu liderii politici actuali, de pe malurile Dâmboviţei sau de aiurea: conduşi de interese financiare obscure, lipsiţi de coloană vertebrală sau de idei, manevraţi de păpuşari care pun în talerul de sus al balanţei naţii întregi. Pentru ai noştri cel puţin adoptarea euro sau programul de convergenţă economică cu UE s-au dovedit sarcini prea mari şi obositoare, aşa că au aplicat sănătosul principiu „aleagă-se„.
Unii, care au ales la timp, sunt mult mai liniştiţi şi fac aici referire la situaţia Poloniei, care, economiceşte vorbind, se simte mult mai bine ca noi, dar asta şi pentru că în anii ‘90, când noi nu ne vindeam ţara, avea un premier ca Leszek Balcerowicz pe care îl scuipa lumea pe stradă pentru măsurile economice dure şi nepopulare luate.
Nu coabitare în ticăloşie timp de două decenii, hăhăială sau promisiuni absurde, ci asumarea celei mai corecte decizii, chiar nepopulare, este cheia reuşitei. Dar asta ţine de o construcţie care ne este străină.