Autorul Max Brooks a păstrat în realizarea cărţii o undă pregnantă de realism. Cartea este o sumă de interviuri cu supravieţuitori şi luptători în Războiul Mondial împotriva Zombilor. E greu de imaginat că ecranizarea nu va fi un horror veritabil, devreme ce ţelul zombilor, infestaţi cu virus prin muşcătură, este să mănânce carne de om.
Cel care analizează impactul nefast al acestei împărţiri a lumii este Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel şi profesor de economie la Universitatea Columbia, unul dintre cei mai citaţi economişti şi, conform revistei Time, unul dintre cei mai influenţi 100 de oameni din lume în 2011. “Preţul inegalităţii. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul” a apărut anul trecut şi s-a instalat pe lista de bestselleruri a The New York Times.
Chiar dacă Stiglitz se concentrează cu precădere pe Statele Unite şi pe relaţia 1% – 99% de acolo, cartea este o lectură obligatorie pentru oricine, fie el un “indignat”, un politician european sau un antreprenor român. Pentru că reţetele aplicate acolo se regăsesc mai peste tot în părţile lumii afectate de criză: favoritisme, ajutoare de stat din care se plătesc bonusuri, bani irosiţi, declaraţii sforăitoare care nu spun nimic, vini neasumate sau nerecunoscute. Stiglitz se alătură, astfel, unui număr din ce în ce mai mare de economişti şi reprezentanţi ai mediului academic care încearcă să determine capitalismul să revină la valori morale şi decenţă.
De aceea, Stiglitz nu numai că invocă fapte şi îşi argumentează demersul, ci şi propune soluţii, unele chiar surprinzătoare, cum ar fi temperarea globalizării sau un nou contract social; vorbeşte şi de strunirea sectorului financiar, de o legislaţie a concurenţei mai puternică şi mai eficient aplicată, de stoparea pomenilor de la stat sau a subvenţiilor mascate, de noi sisteme de impozitare sau de îmbunătăţirea accesului la educaţie. Idei simple, la care ne-am gândit cu toţii la un moment dat sau altul în ultimii ani marcaţi de criza economică. Iar o confirmare din partea lui Stiglitz nu poate fi decât onorantă.
Joseph Stiglitz – “Preţul inegalităţii. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul”, Editua Publica, Bucureşti, 2012
Editorul Kristie Klements a fost concediat de la publicaţia Vogue Australia în 2012. Nu este de mirare că s-a hotărât să publice toate secretele din industria modei. Cartea ei, “Factorul Vogue” dezvăluie cele mai crude secrete din spatele coperţilor-telor Vogue.
Una dintre cele mai şocante declaraţii din carte se referă la modul în care fotomodelele se înfometează pentru munca lor, iar uneori, pentru a-şi potoli foamea, mănâncă şerveţele.
Clements descrie un prânz cu un model din Rusia care i-a povestit despre colega ei de cameră, un model perfect internat din cauza înfometării. Autoarea povesteşte şi despre o şedinţă foto din Marrakesh, când modelul cu care lucra nu a fost văzut mâncând vreodată în cele trei zile petrecute pentru realizarea şedinţei foto. În ultima zi, modelul abia putea să se ţină pe picioare sau să îşi ţină ochii deschişi. A mai observat că atunci când un model din Australia era distribuit în proiecte peste ocean, se înfometa ca să slăbească două mărimi, modele australiene devenind astfel “Paris thin”(suficient de slabe ca să arate ca modelele europene).
Cartea lui Clement este prima mărturie din lumea modei a unui editor de fashion cu experienţă. Aceasta a stârnit critici, mai ales pentru că se speculează că ar fi doar o modalitatea de-a autoarei de a se răzbuna pe revista care a dorit să o înlocuiască cu editorul de la concurenta Haarper’s Bazaar.
Totuşi, nu este prima dată când o astfel de carte este publicată. „Fashion Babylon”, de Imogen Edwards-Jones a folosit de asemenea surse anonime pentru descrierea metodelor prin care modelele îşi păstrează aspectul: „Poţi să fii înfometată, să fi băut şi să fii drogată, cu rinichii bolnavi şi cu ficatul unei femei de 55 de ani, dar cât timp reuşeşti să fii pe catwalk arătând superb, cui îi pasă?”
Printre cele mai importante misiuni ale sale s-au numărat asasinarea lui Lev Davidovici Troţki (un politician influent la începuturile existenţei Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator şi prim comandant al Armatei Roşii şi Comisar al poporului pentru apărare). Între misiunile lui Sudoplatov s-a mai numărat şi aflarea secretelor bombei atomice, cu ajutorul unor savanţi renumiţi precum Oppenheimer sau Bohr.
Şocante sunt şi dezvăluirile privind rolul real jucat de soţii Rosenberg în spionajul atomic al URSS; motivul pentru care Stalin a inventat Complotul Medicilor şi conspiraţia sionistă; cine a ordonat masacrul din Pădurea Katyn; cum au organizat Hruşciov şi colegii săi arestarea şi împuşcarea lui Beria.
Sudoplatov a fost arestat după căderea lui de la putere a lui Beria, în 1953. În pofida torturii şi a izolării complete în închisoare, a refuzat să “mărturisească”. Eliberat după 15 ani, a reuşit abia în 1992 să-şi obţină reabilitarea, ajutat de fiul său, Anatoli, profesor de economie la Universitatea din Moscova.
“Misiuni speciale” este o carte de memorii uimitoare şi un document istoric unic, mărturia unui om care a ştiut cele mai negre secrete ale imperiului sovietic. Autorul cărţii, Jerrold L. Schecter povesteşte că pentru realizarea cărţii a realizat zeci de ore de interviuri, la care participa şi fiul fostului spion; 20 de ore sunt înregistrate video.
Discuţiile aveau loc când Anatoli Sudoplatov avea deja o vârstă înaintată, de peste 80 de ani, iar durata maximă a unui interviu era de trei ore. Autorul punctează că Anatoli Sudoplatov nu a arătat niciodată remuşcări pentru faptele sale, multe şocante, ci dimpotrivă, povestea că acţiunile sale au avut loc în contextul în care Rusia a devenit o mare putere mondială.
Cartea a produs multe controverse, cele mai puternice contestaţii venind din partea cercetătorilor americani şi ruşi; primii susţin că nu sunt adevărate declaraţiile lui Anatoli Sudoplatov, că americanii nu ar fi dezvăluit secrete despre bomba atomică, în timp ce ruşii îşi văd prestigiu ştirbit, prin prisma faptului că ei susţin că au descoperit de fapt informaţiile valoaroase, pe care fostul spion rus suţine că serviciile de spionaj le-ar fi pus la dispoziţia cercetătorilor.
În plus, argumentează autorul în prefaţă, există de ceva vreme, în anumite cercuri academice cu gândire mai schematică, o tendinţă de a respinge amintirile personale ca fiind aproape prin definiţie inferioare “documentelor”.
Când această concepţie a fost aplicată pentru prima dată în cazul Uniunii Sovietice, în anii 1930, şi apoi din nou la jumătatea anilor 1980, documentele oficiale sovietice nu prezentau deloc încredere, pe când măcar unele dintre amintirile personale erau adevărate, sau conţineau adevăruri.
Dintre studiile istorice privind URSS şi-au păstrat, aşadar, valoarea doar cele bazate în mare măsură pe memoriile defectorilor sau ale altora – şi care au fost, aproape fără excepţie, validate după 1989, odată cu desecretizarea masivă a documentelor sovietice.
Cartea “Misiuni speciale, Memoriile unui maestru al spionajului sovietic”, scrisă de Pavel şi Anatoli Sudoplatov, împreună cu Jerrold L. şi Leona P. Schecter, este disponibilă în România la editura Litera.
IMPOSIBILUL SE ÎNTÂMPLĂ! EVREII DECOREAZĂ fratele unui NAZIST!
Guvernul a anunţat, săptămâna trecută, că premierul Victor Ponta se va afla, în perioada 21-22 martie, la Salonul de Carte de la Paris.
Anunţul a fost făcut după ce, în urmă cu o lună, premierul Ponta a efectuat o vizită la Paris, unde a semnat cu omologul său francez, Jean-Marc Ayrault, un acord de continuare pentru următorii cinci ani a Parteneriatului strategic încheiat între România şi Franţa în 2008.
Premierul francez a anunţat atunci că România va fi invitat de onoare la Salonul de Carte organizat, în luna martie, în Franţa.
Surse oficiale au declarat însă, miercuri, agenţiei MEDIAFAX, că premierul Ponta şi-a anulat participarea la această manifestare, pe fondul discuţiilor între oamenii de cultură apărute în ultimele zile.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
ORICE MONEDĂ ARE DOUĂ FEŢE, iar un moment de pericol este pentru unii o oportunitate. Cel mai mult ar fi putut câştiga carnea de peşte sau oaie, însă la rafturi promoţiile agresive lipsesc. Aşa-numita fereastră de oportunitate n-a fost folosită. Mult mai la îndemână, carnea de pui a atras puţinii nehotărâţi care au stat pe gânduri în magazine. Şi asta în ciuda faptului că în urma scandalului cărnii de cal etichetată ca fiind de vită, unul din doi români declară că are mai puţină încredere în originea cărnii cumpărate.
Ba mai mult, cumpărătorii susţin că şi-au schimbat alegerile legate de consumul de carne, potrivit raportului “Criza cărnii de cal faţă în faţă cu consumatorul român”. Nouă din zece consumatori declară că au discutat despre subiectul cărnii de cal etichetată drept carne de vită, conform unui studiu realizat de Rogalski Grigoriu pe platforma iVOX.ro, pe un eşantion de peste 4.500 de persoane.
Potrivit studiului, peste 14% dintre participanţii la studiu au cumpărat mai multă carne de pui ambalată de producători români cunoscuţi, tocmai pentru a fi siguri de provenienţa produsului. “În primele luni ale anului, vânzările noastre au fost cu 4% mai mari decât în perioada similară a anului trecut”, declară Grigore Horoi, preşedinte al Agricola.El a adăugat că industria cărnii, în ansamblul ei şi, mai nou, industria laptelui suferă pierderi din cauza avalanşei de alerte – deopotrivă îndreptăţite sau nu.
“În ce priveşte alertele privind boli la animale – virusuri, bacterii, micotoxine etc., un profesionist v-ar spune că sunt lucruri obişnuite, periodice, pe toate meridianele. Orice organism viu este, la un moment dat, supus unor astfel de încercări, iar normele sanitar-veterinare şi procedurile de specialitate tocmai pentru acest lucru au fost elaborate – pentru a înlătura efectele nocive”, spune Horoi.
Carnea de pasăre s-ar putea dovedi a nu fi cea mai sigură alegere, dovadă un nou scandal. Carne de curcan cu reziduuri de antibiotic ar fi ajuns în Germania de la o fermă din România, fiind trimisă o notificare în acest sens, prin Sistemul Rapid de Alertă.În acest context, aproape 8% dintre respondenţii la studiu au declarat că nu au mai cumpărat deloc carne de vită. Andreea Mihai, director de marketing la Carrefour România, spune că în cadrul reţelei franceze nu au fost vizibile modificări de consum. “Vânzările s-au păstrat constante la aceste categorii; având în vedere că piaţa a rămas constantă, nu s-au aplicat reduceri influenţate de acest scandal”, declară Ana-Maria Florea, reprezentant al Cora România.
Una peste alta, consumul de carne este redus. Doar 170 de grame de carne pe zi mânăncă în medie un român în fiecare zi. Un calcul simplu, bazat pe datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică şi Asociaţia Română a Cărnii, indică, aşadar, un consum de 60 de kilograme anual, faţă de media Uniunii Europene de 90 de kilograme.
Datele INS privind consumul de carne şi preparate din carne arată că doar un sfert provine din producţia proprie, dar ponderea mai scăzută este explicabilă prin faptul că preparatele din carne sunt de regulă procesate industrial şi nu în gospodării. Per total, o treime din alimentele consumate sunt din producţia proprie şi numai două treimi provin din comerţ, cel mai mare autoconsum înregistrându-se la ouă. Revenind la carne, din
cele 60 de kilograme per capita mâncate anual, jumătate reprezintă produse pe bază de carne de porc, circa 30 de kilograme.15-17 kilograme înseamnă produse din pasăre, iar restul bovine şi ovine.
De regulă, consumul de carne de porc este specific bătrânului continent, în timp ce în Statele Unite ale Americii, spre exemplu, pasărea şi vita sunt preferate. Este vorba, în esenţă, despre o chestiune de tradiţie, în primul rând, iar faptul că mai bine de jumătate din carnea consumată de europeni provine din sortimentul porc ţine de obişnuinţă.
OTUŞI, CHESTIUNEA TIPULUI DE ANIMAL CUMPĂRAT TRECE ÎN PLAN SECUND, cât timp consumul de carne este relativ scăzut, atât faţă de media UE, cât şi comparativ cu marii consumatori de produse de origine animală, cum ar fi Spania, unde media pe cap de locuitor ajunge la 90-95 de kilograme. Însă faptul că românii au ajuns să mănânce tot mai rar carne nu are de-a face cu o gândire dietetică, ci dimpotrivă, se leagă de sărăcie.
Opera Naţională Bucureşti (ONB) sărbătoreşte, vineri, Ziua Internaţională a Femeii printr-un spectacol extraordinar cu una dintre cele mai îndrăgite lucrări de gen din lume, “Elixirul dragostei/ L’Elisir d’amore”, de Gaetano Donizetti, sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare. Opera “Elixirul dragostei” este pusă în scenă de regizorul italian Marco Gandini, care a lucrat pe scene importante din Italia şi din întreaga Europă, colaborând inclusiv cu celebrul regizor Franco Zeffirelli.
Ziua de 8 Martie este sărbătorită şi de Casa Regală a României şi editura Curtea Veche Publishing, cu prezentarea volumului “Ana. Portretul Reginei/ Portrait of the Queen”, semnat de principele Radu. La eveniment va participa şi principesa Margareta, care va prezenta albumul dedicat mamei sale.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Iar în cele două decade scurse de-atunci, nimeni nu se ostenise să spună familiei ce carieră spectaculoasă făcuseră celulele recoltate din tumoarea femeii.
Având capacitatea de a se înmulţi “ca buruienile”, celulele botezate “HeLa” deveniseră vedetele laboratoarelor de farmacologie, ne lămureşte Rebecca Skloot în “Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks”. Reproducându-se la 24 de ore, celulele HeLa ajunseseră iute “cobaii” ideali pentru testarea de noi medicamente pentru lucemie, gripă, Parkinson, poliomelită etc. Tăiate mărunt, celulele erau bombardate cu toxine, radiaţii şi viruşi, în speranţa găsirii unor tratamente eficiente.
Toate bune şi frumoase, numai că descendenţii Henriettei n-au ştiut vreme îndelungată la ce folosesc celulele recoltate fără ştirea lor (e drept, în anii ’50, legea nu-i obliga pe medici să ceară consimţământul pacienţilor pentru “împrumutarea” bucăţilor de ţesut). În plus, producerea pe bandă de celule “HeLa” a constituit, pentru un timp, o afacere frumuşică, fără ca cineva să plătească “drepturile de autor”.
Cine a fost însă Henrietta Lacks? Aproape zece ani i-au trebuit Rebeccăi Skloot ca să intre sub pielea urmaşilor ei. Dezgustată de jurnaliştii senzaţionalişti, familia Lacks şi-a deschis cu greu sufletul. Poate şi pentru că înţelegea cu greu miza acelor inginerii “voodoo” ale geneticii – fiul, de pildă, era convins că “celulele mamei o să-l facă pe Stevie Wonder să vadă”.
Rebecca Skloot, un reporter cu fler, spune povestea amară a Henriettei şi a urmaşilor ei marginalizaţi, pentru a reface, în paralel, traseul celulelor umane care au revoluţionat medicina secolului XX. O istorie pe cât de fascinantă, pe atât de sinuoasă, marcată de încurcături etice, atitudini rasiste şi zvonuri alarmiste cu hibrizi şi clone.
Rebecca Skloot – “Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012
Cu siguranţă n-ar avea nimic de împărţit, dar de discutat, slavă Domnului: pe circa 200 de pagini, filozoful Liiceanu iscodeşte, uneori direct, alteori ocolit, niciodată brutal, iar poetul răspunde, se confesează, se dez-amăgeşte, îşi dezleagă viaţa şi menirea, încearcând să le traducă în cuvinte. E ultima lui traducere, una dintre cele mai izbutite.
Chiar dacă refuză, obstinat, prind fandări repetate (şi care în niciun caz nu ţin de cochetărie), s-o recunoască, Mircea Ivănescu este întâi de toate poet. Sigur, lumea îl cunoaşte mai de grabă ca fiind traducătorul lui Kafka, Joyce, Faulkner, Musil, Ezra Pound, T.S. Eliot şi mulţi, mulţi alţii. Cum se poate vedea, nume grele ale literaturii universale, fără de care nicio bibliotecă a lumii n-ar sta în picioare. S-a născut în 1931 şi s-a stins anul în 2011. Personaj mitic în mediile literare, iubit atât pentru forţa talentului său, cât şi pentru alura complet neconvenţională a personajului pe care l-a întruchipat, M.I. a fost petrecut la cimitir, în Sibiul anului 2011, de o mână de oameni. Uitarea, ingratitudinea, nepăsarea semenilor şi-au dat mâna, lăsându-l pe poet aproape singur pe ultimul său drum.
Evitând orice formă de patetism, cartea lui Gabriel Liiceanu (o concretizare a cinci întâlniri dialogale cu M.I. în chiar primăvara anului în care acesta din urmă avea să dispară) este o reparaţie şi o aşezare a poetului în locul care i se cuvenea în memoria noastră. Dar şi prilejul de a revedea o epocă – cea a comunismului – prin ochii unui om de o înspăimântătoare onestitate, în raport de ceilalţi, dar mai ales de sine.
“Oamenii-monument, spune Liiceanu, sunt cei a căror biografie a înmagazinat istorie şi care, putând să seamă de ea, au funcţia de a salva o comunitate de la naufragiul uitării.” Şi continuă: “Dar cum putem aştepta de la cineva care ignoră istoria (id est M.I. – n.n.) să devină un mărturisitor al vremurilor sale? (…) Într-un singur fel: acceptând că omul acela s-a aşezat, într-un punct situat dincolo de bine şi de rău, dincolo de teroare şi de cei terorizaţi, dincolo de caracterul accidental al unei biografii.”
“Măştile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012
Puţini ştiu însă că şi la începutul şi la mijlocul secolului XX se făceau experimente şi descoperiri cel puţin la fel de insolite. Ce spuneţi de ideea de a vă introduce un tub de cauciuc până în stomac, doar pentru a vă nota senzaţiile “introspective”? Sau cum v-aţi simţi într-un experiment în care, atunci când răspundeţi corect, vi se spune insistent că aţi greşit, doar pentru a vi se testa încrederea în propria persoană? Sau ce-aţi spune dacă psihanalistul v-ar zice într-o bună zi: “Du-te acasă şi tratează-te singur”?
Toate aceste anecdote şi multe altele dau viaţă acestei “Istorii a psihologiei moderne”, scris de soţii Schultz, o referinţă arhicunoscută peste Ocean, unde volumul, ajuns la a noua ediţie, este recomandat chiar şi la orele de psihologie din liceu. Cărţile de istorie a psihologiei care existau până acum pe piaţă sau în bibliotecile de la noi păcătuiesc fie pentru că lungesc investigaţia până la Platon şi Aristotel, fie pentru că înşiruie date seci, fără a oferi fundalul de viaţă şi social pe care s-au profilat concepte precum cel de “condiţionare operantă”, “autoactualizare” sau “complexul Oedip”.
Volumul de faţă prezintă principalele şcoli de gândire psihologice (de la structuralism şi behaviorism la psihanaliză şi psihologia cognitivă), fără să uite neuroştiinţele de ultimă oră sau ineditele studii din psihologia animalelor. Oferă extrase din marile cărţi ale unor James, Skinner, Köhler sau Maslow şi, mai ales, reface filmul palpitant şi plin de culoare al ultimelor două secole care au revoluţionat ştiinţa minţii. Veţi avea multe de învăţat de la Albert, copilul care a fost constrâns să se teamă de Moş Crăciun, de la Hans, calul care făcea calcule matematice, de la isterica Anna O., pacienta odată cu care s-a născut psihanaliza, dar şi de la computerul care l-a bătut pe Kasparov.
Duane P. Schultz, Sydney Ellen Schultz, “O istorie a psihologiei moderne”, Editura Trei, Bucureşti, 2013