BusinessMagazin

Tag: Vin

  • ​COVER STORY BM 2019: Johan Meyer, Fondul Proprietatea: „Să vin la Bucureşti a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o”

    „Am multe lucruri pentru care să fiu recunoscător, printre acestea numărându-se şi faptul că am lucrat alături de Mark Mobius, care mi-a asigurat începuturile în industria de investiţii, m-a inspirat să pun întrebări şi să aflu mai multe despre orice oportunitate care mi-a ieşit în cale”, îşi începe discursul Johan Meyer, executivul care conduce Fondul Proprietatea şi sucursala de la Bucureşti a Franklin Templeton, în cadrul celui mai recent eveniment Meet the CEO la care a participat.
    Originar din Africa de Sud, se autodeclară norocos, mai cu seamă datorită mentorilor pe care i-a avut, iar alături de celebritatea din industria investiţiilor Mark Mobius, un rol important în acest sens l-au avut părinţii săi, despre care spune că „au setat un foarte bun exemplu asupra modului în care să mă port cu oamenii şi să abordez viaţa”. Un altul a fost liderul politic Nelson Mandela, pe care îl consideră „un exemplu pentru cum să duci o viaţă modestă, cum să ierţi şi să fii un lider foarte puternic în acelaşi timp”.
    Meyer este responsabil de administrarea activelor de 2,5 miliarde de dolari ale Fondului Proprietatea, cu o capitalizare de piaţă de peste 1,8 miliarde de dolari şi care investeşte în prezent în cele mai profitabile şi mari companii din România, printre care se numără Hidroelectrica, OMV Petrom, Aeroporturi Bucureşti, Portul Constanţa şi Salrom. Per total, portofoliul Fondului Proprietatea include în prezent participaţii în 34 de companii (7 listate şi 27 nelistate), o combinaţie de entităţi private şi controlate de stat, oferind expunere către sectoare precum energia, infrastructura sau materiile prime.
    Johan Meyer vine, mai exact, din micul oraş Benoni. „Probabil că niciunul dintre voi nu ştie unde se află acesta, dar vă voi da un punct de reper: este acelaşi oraş în care a copilărit actriţa Charlize Theron – nu am cunoscut-o niciodată însă”, glumeşte el. După ce a terminat şcoala în Benoni, s-a înscris la Universitatea din Pretoria, aflată la aproximativ 40 de kilometri nord de Johannesburg. Acolo, a început să studieze contabilitatea, dar în scurt timp a ajuns la concluzia că nu acela va fi domeniul în care îşi va dezvolta cariera, astfel că s-a orientat înspre economie. „După ce mi-am terminat studiile de economie, m-am gândit să aplic pentru mai multe locuri de muncă, printre care cel de analist asistent la Franklin Templeton.”
    Angajat în cadrul companiei globale de management al investiţiilor de peste 15 ani şi jumătate, Johan Meyer îşi aminteşte detaliat momentul în care şi-a început parcursul în aceasta: „M-am alăturat companiei într-o zi nu foarte norocoasă, era vineri 13, februarie, şi încă după prima zi m-am întrebat cum voi reuşi vreodată să înţeleg toate acele raporturi şi  terminologia specifică industriei de investiţii. Datorită unor mentori foarte buni şi cu multă răbdare şi dedicare, 15 ani mai târziu sunt în aceeaşi companie; am trecut prin mai multe etape de evoluţie”.
    Mărturiseşte că, atunci când a văzut anunţul, nici măcar nu auzise de compania care îşi deschisese în 1995 unul dintre primele birouri în Johannesburg. S-a pregătit pentru interviu, s-a documentat în legătură cu organizaţia şi modul în care operează, dar a căutat informaţii şi despre persoana care îl va intervieva, care s-a dovedit a fi Mark Mobius. De altfel, spune el, aceasta a fost una dintre principalele lecţii pe care le-a învăţat în cariera sa: să fie cât de pregătit se poate pentru orice se poate ivi pe parcurs. „Eram capabil să port o discuţie inteligentă cu Mark şi viitorii mei colegi la vremea respectivă despre oportunităţi de investiţii şi despre mediul politic din Africa de Sud, ceea ce m-a ajutat să îmi asigur jobul respectiv.” Totuşi, îşi aminteşte că la întrebarea „Ce ai face la jobul tău ideal?” din cadrul interviului a răspuns, după cum îşi aminteşte acum amuzat, că i-ar plăcea să joace golf. „Acesta nu este răspunsul la care mă aşteptam”, i-a spus Mobius. Discuţiile cu managerul de fond renumit pentru pionieratul său în pieţele emergente, au continuat pe parcursul aproape al întregii sale cariere, în contextul în care a avut ocazia să lucreze cu el până în 2018, când acest guru al investiţiilor a părăsit Franklin Templeton. „A fost o plăcere absolută să lucrez cu el timp de atât de mulţi ani, am învăţat foarte mult astfel.”
    După primul său post, a evoluat constant, ajungând ulterior manager de portofoliu. Anul 2008 l-a găsit în echipa dedicată pieţelor emergente a Franklin Templeton care a lansat şi administrat Templeton Frontier Markets Fund (FTIF) pentru businessul pieţelor emergente. Au construit acest business pentru o perioadă de câţiva ani – iar Meyer îşi aminteşte că la acel moment era cel mai mare business de investiţii la nivel global dedicat pieţelor de frontieră. „Aveam câteva miliarde de dolari de administrat într-un mediu plin de provocări. Desigur, pieţele de frontieră sunt foarte răspândite, aşadar, ca parte din această responsibilitate la munca mea din Franklin Templeton în perioada respectivă, trebuia să călătoresc în toată lumea. Cred că am vizitat peste 50 de ţări – multe dintre acestea în Asia, Africa, America Latină şi, desigur, Europa.”
    Prima dată când a venit în România era în 2010, la scurt timp după ce Franklin Templeton a primit mandatul de a administra Fondul Proprietatea. „Am petrecut aici două săptămâni într-o perioadă de frumoasă vară românească”, rememorează Meyer primul contact pe care l-a avut cu piaţa locală, într-un moment în care habar nu avea că, la câţiva ani după aceea, va ajunge să trăiască aici. A luat decizia de a veni în România în 2016, iar acum, uitându-se în urmă, spune că aceasta a fost cea mai bună din viaţa sa.
    „La momentul acela, aveam deja 12 ani la Franklin Templeton în Africa de Sud, aveam un birou mic, cred că eram în jur de 10 oameni, şi în acel punct am simţit că mi-am atins deja potenţialul – fiecare mişcare de acolo însemna că trebuie să mă uit înspre un alt angajator. Franklin Templeton este o organizaţie mare, internaţională, astfel s-a ivit oportunitatea de a veni în România.” Îşi aminteşte în detaliu discuţia pe care a avut-o cu soţia sa la vremea respectivă: „Aveam trei copii mici, ştiam că va fi greu, dar, în acelaşi timp, mă cunoşteam şi ştiam că voi regreta mereu dacă nu voi încerca”. Chiar dacă soţia sa, dar şi el erau stresaţi de ideea de a veni într-o piaţă cu totul necunoscută, în celălalt capăt al lumii – mai ales în contextul în care abia îşi cumpăraseră o casă în Cape Town, iar cel mai mare dintre copii începuse deja şcoala acolo – „trei ani mai târziu pot să vă spun cu sinceritate că nu regret nicio secundă faptul că am luat decizia să vin aici”.
    În continuare, consideră că piaţa locală este una cu un imens potenţial de creştere. „Aveţi aici o rată a şomajului foarte scăzută, de 3,8%, iar venind din Africa de Sud, unde rata şomajului este de 30%, vorbim despre o diferenţă uriaşă. Oamenii de aici sunt activi, îşi dedică timpul în folosul productivităţii, au bani de cheltuit – pentru ei înşişi, pentru familiile lor, pentru dezvoltarea unor afaceri în creştere, ceea ce cred că este extrem de important”. Pe de altă parte, mediul care îi înconjoară nu este unul care să îi încurajeze să dezvolte acele afaceri. „Una dintre frustrările pe care eu le-am avut în ceea ce priveşte investiţiile din portofoliul Fondului Proprietatea se leagă de schimbările de legislaţie frecvente; este prea multă birocraţie, care face foarte dificil, nu doar pentru marile companii, ci şi pentru antreprenorii mai mici, să dezvolte afaceri, să investească în ele, să le permită să înflorească. Cred că unul dintre elementele cheie care trebuie adresat este această lipsă de stabilitate, de predictibilitate”, consideră Meyer.
    Apoi, o altă provocare se leagă de sporul negativ al populaţiei, cauzat şi de continuarea tendinţei de emigrare a oamenilor: „Cred că trebuie să facem mai multe pentru a-i încuraja pe oameni să stea aici în primul rând pentru a-şi creşte familiile şi afacerile, apoi mai sunt lucruri de făcut pentru a-i încuraja pe românii care s-au mutat în străinătate să se întoarcă”.
    Pe de altă parte, oportunităţile sunt create de românii pe care îi descrie drept „educaţi, motivaţi şi foarte orientaţi înspre antreprenoriat”. Spune că a observat aceste calităţi deopotrivă la colegii săi din Franklin Templeton în România, dar şi în alte sectoare de business sau vorbind pur şi simplu cu şoferi de Uber sau Black Cab: „Mulţi par să aibă activităţi secundare faţă de activitatea lor principală; este incredibil că oamenii sunt satisfăcuţi de ceea ce fac, dar caută mereu îmbunătăţiri, cred că asta este specific românilor şi cred că este absolut minunat”.
    Concluzionează: „Dacă mă uit la oamenii de aici şi la oportunităţile care există în domenii precum IT, al resurselor naturale, energiei şi chiar şi al resurselor minerale, unde România este extrem de bogată, observ multe oportunităţi care pot fi realizate, ţara nu operează la un nivel aflat nici măcar aproape de potenţialul maxim; din nefericire, birocraţia stă în calea atingerii acestui potenţial”. Iar dacă ar fi pus în situţia de a lua o decizie pentru România, spune că prioritatea lui ar fi: „Să creez un mediu unde regulile jocului sunt clare şi oferă jucătorilor putere în mod egal, indiferent cine sunt ei şi în ce domeniu de activitate lucrează”. Regulile pot, evident, să fie schimbate dacă o schimbare se dovedeşte a fi benefică, dar cu analize corecte asupra impactului şi consultări potrivite pentru a înţelege care va fi exact rezultatul acestor schimbări. Aşadar, Johan Meyer consideră necesară realizarea unui teren de joc egal pentru toţi jucătorii: „Trebuie să creezi un mediu de afaceri în care oamenii să ştie că lucrurile nu se vor schimba peste noapte, fără avertisment”. Or pentru Fondul Proprietatea, stabilitatea este un element cheie când vine vorba despre investiţiile viitoare. „Pentru Fondul Proprietatea, care este un fond de 2,5 miliarde de dolari, orice investiţie care ar putea ajuta la dezvoltarea acestuia trebuie să fie destul de mare – vizăm creşterea şi modul în care acea creştere ar putea fi realizată peste ani”, răspunde Johan Meyer întrebat în ce companii ar putea să investească Fondul Proprietatea pe piaţa locală. Spune că le-au fost prezentate mai multe oportunităţi „interesante” de investiţii – în IT, în agricultură, în energie, dar în contextul în care fondul tranzacţionează la un discount faţă de valoarea activelor nete (VAN), preferă să utilizeze cash-ul pentru a face returnări de capital către acţionari – este dificil pentru ei să justifice orice investiţie. „Lucrăm mult în direcţia reducerii discountului, astfel încât să avem o poziţie din care să facem acest tip de investiţii – luăm în considerare tot ce vine pe birourile noastre, indiferent că vorbim despre o companie deţinută de stat sau de un antreprenor, dar, în mod evident, acestea trebuie să satisfacă cerinţele de investiţii ale fondului şi criteriile şi obiectivele. Nu suntem acolo încă, dar lucrăm în această direcţie.”
    Johan Meyer reaminteşte că portofoliul Fondului Proprietatea nu este unul construit, ci asamblat de către guvernul român în 2005. „Succesul nostru din ultimul deceniu a constat în reformarea afacerilor pe care le-am moştenit din portofoliu: în urmă cu cinci ani, Hidroelectrica era în insolvenţă, iar acum este una dintre cele mai profitabile afaceri din România, contribuind enorm la bugetul statului prin dividende, dividende speciale, impozite şi contribuţii. Cred cu tărie că fără implicarea Fondului Proprietatea şi a Franklin Templeton în susţinerea unor standarde adecvate de guvernanţă corporativă – iar Hidrolectrica este doar un exemplu – situaţia ar fi fost foarte diferită.”
    Posibila listare a „perlei energiei româneşti” ar putea schimba, potrivit lui Meyer, întreg portofoliul Fondului Proprietatea, dar şi piaţa românească. „Dacă Hidrolectrica se va lista, va schimba întregul portofoliu, de la 70% nelistat la 70% listat, ceea ce înseamnă că, dintr-o dată, nu va exista niciun motiv pentru fond să continue să tranzacţioneze la discounturi atât de mari faţă de VAN.” Astfel, lucrurile vor arăta diferit pentru Fondul Proprietatea şi în ceea ce priveşte analizele pe care le va face când va realiza noi investiţii: „Lucrăm în direcţia unui obiectiv pe termen mai lung, în care să vindem acţiuni, să oferim acţionarilor dividende, să acţionăm cât de predictibil şi transparent este posibil, să oferim un exemplu pieţei româneşti în termeni de standarde referitoare la guvernanţa corporativă şi să arătăm beneficiile pe care le putem aduce astfel”.
    Când va fi listarea? Meyer spune că managementul companiei lucrează în vederea pregătirii companiei pentru acest obiectiv – termenul cel mai curând ar putea fi septembrie anul viitor. „Este posibil – dar este un scenariu foarte optimist, în contextul politic local – în continuare nu avem un ministru al energiei care să ia decizia, de pildă.” Este încurajat să creadă că listarea se va baza pe faptul că managementul şi compania fac toţi paşii necesari în această direcţie. „Aşadar, tot ce poate fi făcut din punctul de vedere al companiei va fi făcut; ce lipseşte este contextul politic. Când acesta se va schimba, va deschide o nouă lume de oportunităţi, nu doar pentru Hidroelectrica, dar şi pentru Fondul Proprietatea şi România.”
    În trecut, au avut discuţii cu potenţiali investitori referitoare la vânzarea Hidroelectrica, dar Meyer spune că în prezent prima opţiune pentru Fondul Proprietatea este în continuare reprezentată de listare. „Dacă, din cine ştie ce motiv, listarea nu se va realiza, desigur, ne vom regândi strategia, dar în prezent, dacă există o listare posibilă, lucrăm înspre realizarea acelui obiectiv.”
    O altă companie prezentă deseori în discuţiile de pe agenda publică, parte din portofoliul Fondului Proprietatea, este Compania Naţională de Aeroporturi Bucureşti (CNAB). „Este o zonă de investiţii despre care se discută de mulţi ani – dacă aţi călătorit recent prin Otopeni, aţi observat că  aeroportul este aglomerat, cred că vom ajunge la 15 milioane de pasageri anul acesta, aşadar este o nevoie clară de capacitate suplimentară atât în termeni de acomodare a aeronavelor, cât şi a pasagerilor.”
    Din punctul de vedere al lui Johan Meyer, aceasta se poate realiza prin investiţii într-un nou terminal: „Sunt investiţii pe care noi le-am susţinut dintotdeauna, dar, din nou, este nevoie de un cadru politic pentru ca acestea să se întâmple, în contextul în care acţionarul majoritar este Ministerul Transporturilor, care îşi schimbă, în medie, ministrul la fiecare şase luni, ceea ce face foarte dificil să ai o strategie continuă, productivă. Însă, din punctul de vedere al companiei şi al ţării, investiţia este absolut esenţială”. Pe de altă parte, consideră că investiţiile în deschiderea unui nou aeroport nu s-ar justifica. „Redeschiderea aeroportului Băneasa este o soluţie pe termen scurt, acesta poate acomoda poate 1-2 milioane de pasageri suplimentar în fiecare an, dar nu poate oferi o soluţie pe termen lung asupra problemei aglomeraţiei de pe Otopeni.” Iar „construirea unui aeroport nou, într-o altă parte a oraşului, nu are sens, când ai deja infrastructura, pistele, acces, în termeni de drumuri, direct spre aeroport. Ceea ce are mai mult sens este să continui să dezvolţi activul care este acolo, dar, din nou, e nevoie de guvernanţă corporativă, de membri de board independenţi, toate lucrurile de care are nevoie orice companie pentru a dezvolta şi implementa o strategie de investiţii”.
    În ceea ce priveşte discuţiile despre o potenţială criză financiară, Johan Meyer este rezervat în a oferi sfaturi de investiţii, însă aminteşte că ciclicitatea pieţelor este normală. „Pieţele trec prin cicluri – aşadar, când rezerva de bani ieftini va dispărea, când dobânzile vor creşte şi fondurile vor deveni mai scumpe, cred că nu doar Statele Unite vor avea probleme, ci şi Europa. Întrebarea este cum te pregăteşti pentru un astfel de scenariu, fiindcă, în cele din urmă, piaţa se va corecta – poate cu 10%, 15% sau 20%.” „Nu ştiu când va veni momentul, dar fiţi pregătiţi cu un portofoliu de investiţii diversificat. Cel mai mare risc pe care îl puteţi avea este să credeţi că aţi auzit despre o companie fantastică şi să vă puneţi toţi banii într-o singură investiţie, poate aveţi dreptate, dar în 99 din 100 de cazuri veţi greşi. Dacă v-aţi asumat acest risc, probabil va trebui să începeţi de la zero – câţiva oameni fac asta –, dar fiţi pregătiţi, dacă este un risc cu care sunteţi dispuşi să trăiţi, OK, dar eu nu v-aş sfătui în acest sens.” Sfatul de investiţii al lui Mark Mobius era „o treime în cash, o treime în proprietăţi, o treime în acţiuni – ceea ce este drăguţ când ai bani, eu am doar o treime”, glumeşte Meyer. „Lucrez încă la celelalte două treimi.” Cât din deciziile de investiţii e legat de analiză, cât de noroc? Johan Meyer răspunde citând un jucător de golf sud-african: „Cu cât mă pregătesc mai mult, cu atât mai norocos sunt – ceea ce înseamnă că dacă investeşti foarte multă muncă şi efort – fie că este vorba despre golf, despre analiza de investiţii sau despre orice altceva faci – cu cât mai mult exersezi, cu atât mai norocos vei fi în orice domeniu”. Admite că analiza poate să greşească şi nu crede că vreun specialist în investiţii va pretinde vreodată că a luat doar decizii corecte şi a făcut doar recomandări bune de investiţii – cheia este să ai dreptate de mai multe ori decât greşeşti şi, în viaţă, ca în business, să continui să încerci. Când vine vorba despre modul în care se iau deciziile de a investi într-o companie, spune că, dincolo de cifre, oamenii din spatele acestora au un rol extrem de important. „Noi nu investim în companii fără să analizăm în detaliu nu doar managerii, dar şi proprietarii acestora. Dacă ne uităm doar la numere, imaginea de ansamblu este limitată, trebuie să ştii că managerii şi proprietarii sunt aliniaţi la obiectivele tale de investiţii. Există multe afaceri de familie sau deţinute de stat care nu ar putea să aibă aceeaşi motivaţie de profit sau aceleaşi obiective în minte pe care le ai tu – aşadar, pentru un investitor, să cunoşti oamenii din spatele businessului este incredibil de important.”
    Cea mai bună decizie a sa în termeni de investiţii este tot într-o companie sud-africană. „Africa de Sud are multe companii care trebuia să caute creştere în afara pieţei mamă fiindcă acolo creşterea economică este foarte temperată de mulţi ani, iar Naspers era una dintre companiile la care m-am uitat şi care a fost una dintre principalele mele recomandări de investiţii.” Acum, fondul, care a investit pe piaţa locală în companii precum eMAG, OLX, Fashion Days, PayU, a confirmat pariul său din trecut. „Compania are foarte mare succes, probabil nu chiar succesul pe care îl poate avea, dar cu siguranţă par să devină din ce în ce mai puternici.” Meyer spune că unul dintre aspectele fascinante legate de Naspers este vizionarul din spatele acestei afaceri – Koos Bekker, pe care l-a întâlnit şi el în vremea în care lucra cu Mark Mobius.
    În încheierea evenimentului Meet the CEO, Johan Meyer a fost pus în perspectiva unui alt tip de analize, nu una specifică investiţiilor, ci de realizare a propriului SWOT (Strengths, Weaknesses, Opportunities and Threats – calităţi, slăbiciuni, oportunităţi, defecte).
    La capitolul calităţi, a răspuns, fără ezitare, „Am simţul umorului dezvoltat”. Adaugă că este o persoană foarte analitică: „Sunt foarte atent la detalii, dar încerc mereu să păstrez imaginea de ansamblu. Asta m-a ajutat mereu. Când păstrezi în minte obiectivul final fără să te pierzi în detalii minore, asta te ajuta să te concentrezi pe luarea deciziilor necesare pentru a atinge acel obiectiv”. De asemenea, se autodescrie ca fiind „o persoană foarte dedicată – nu renunţ uşor – de fapt, nu renunţ deloc, doar mă răzgândesc”. În ceea ce priveşte slăbiciunile, recunoaşte că poate să fie foarte nerăbdător, „ceea ce este destul de greu în România”. „Am descoperit că sunt distras foarte uşor fiindcă acesta este stilul de viaţă al prezentului – ai atât de multe lucruri de făcut, care te bombardează tot timpul, mailuri, telefoane, este foarte uşor să fii distras,  încerc să îmi rezerv timp în care să mă pot concentra pe realizarea unei sarcini până la capăt, lucru care poate fi dificil într-un mediu caracterizat de un ritm alert.” Cele mai mari greşeli? „Nu pot să răspund la această întrebare, abordarea mea în viaţă a fost asta: deciziile pe care le-am luat m-au adus în punctul în care sunt astăzi şi dacă nu aş schimba nimic la acesta înseamnă că nu am luat decizii pe care să le regret.” În schimb: „Investiţii proaste? Da, au fost câteva”, glumeşte el, precizând însă că au fost mai multe cele care au performat bine decât cele care nu au performat, parte din motivul pentru care se află în rolul său din prezent.
    De ce a rămas atât de mult cu Franklin Templeton?
    „Franklin Templeton este, în primul rând, o afacere de familie, despre care am considerat mereu că îşi apreciază foarte mult angajaţii, iar în pieţele emergente în care lucrez eu este o atmosferă de familie: lucrăm de mai mulţi ani unii cu ceilalţi, ne cunoaştem, avem încredere unii în alţii şi când ne întâlnim, o dată pe an, suntem ca într-o reuniune de familie”. Acesta este, de altfel, şi unul dintre motivele pentru care în prezent se declară fericit cu postul său. „În ceea ce priveşte viitorul previzibil, sunt mulţumit de locul în care mă aflu acum. Nu ştiu dacă mi-aş petrece toată cariera lucrând pentru Franklin Templeton, dar există multe lucruri care pot fi realizate în Franklin Templeton, în Fondul Proprietatea din România – să gestionez frustrările pe care le avem zi de zi şi să fructificăm la maximum oportunităţile pe care le avem.”
    Nu exclude însă posibilitatea începerii unei activităţi de antreprenor, în contextul în care zi de zi le sunt prezentate proiectele antreprenoriale ale unor oameni care au decis să facă ceva diferit, noi afaceri: „Cred că este foarte inspiraţional că mulţi oameni care au lucrat pentru mediul corporate întreaga carieră au renunţat la siguranţa unei astfel de activităţi pentru a-şi urma visele. Zilnic ne sunt prezentate noi oportunităţi, iar una dintre cele mai mari provocări ale României şi ale lumii se leagă de modul în care schimbarea climatică şi tehnologia vor afecta evoluţia businessurilor înspre viitor – sunt multe oportunităţi de afaceri în această direcţie”.
    În contextul în care în România există mai multe investiţii ale unor companii de origini sud-africane (NEPI, Naspers, SABMiller – înainte de a fi vândută, Pepco etc), există vreun business românesc pe care Meyer l-ar dezvolta în Africa de Sud? „Mi-ar plăcea să am oportunitatea să prezint un concept al Fondului Proprietatea guvernului sud-african. Este un vehicul unic care a adus beneficii atât de mari acţionarilor – nu doar acţionarilor propriu-zişi, ci şi celor cărora le-au fost oferite acţiunile iniţial prin schimbarea modului în care companiile de stat au fost conduse – nu doar oferind foarte mult din companie unui număr restrâns de persoane, ci într-un fel în care beneficiază ţara şi investitorii ei.” Iar dacă ar fi vorba despre o idee antreprenorială, în capul listei se numără UiPath şi Bitdefender. „Din sectorul IT şi telecomunicaţiilor cred că sunt multe lucruri pe care Africa ar putea să le înveţe de la România – atunci când compar viteza internetului şi preţul pe care îl plătesc acolo, nu am cuvinte să descriu de câte ori mai scump este un serviciu de o calitate mult mai slabă din Africa de Sud.”
    Întrebat ce ar prefera între Nelson Mandela, Mark Mobius sau Koos Beeker – dacă ar fi să aleagă o altă viaţă, spune: „Dacă ar fi să iau o astfel de decizie, cred că aş merge pe o combinaţie între Nelson Mandela şi Koos Bekker, de la Naspers”. Este de părere că Nelson Mandela avea câteva calităţi cheie care se potrivesc industriei financiare: pasiunile lui, natura lui modestă, studiile de avocat, antrenamentul de boxer – „A avut nevoie de antrenament şi determinare, sunt calităţi ce pot fi aplicate şi în industria financiară”. Pe Koos Bekker îl admiră fiindcă a previzionat lucruri pe care nimeni nu le vedea: „Când Naspers a cumpărat Tencent, au plătit, dacă îmi aduc bine aminte, 35 de milioane de dolari pentru 31,2% din companie, prin urmare era o companie de 100 de milioane de dolari”. Compania chinezească din domeniul tehnologiei, înfiinţată în 1998, nu reprezenta la vremurile acelea un pariu sigur pentru investitori. „Bekker s-a uitat la China, care are mai mult de un miliard de locuitori, iar pe atunci nimeni nu avea telefoane mobile sau puţini aveau acces la internet. El a fost cel care a văzut această oportunitate şi a luat această decizie de business.” În ceea ce îl priveşte pe primul său mentor, spune: „Nu vreau să fiu Mark Mobius, oricât de multă admiraţie şi respect am pentru el, şi-a sacrificat întreaga viaţă domeniului investiţiilor. Am o soţie, am copii, îi iubesc foarte mult – nu vreau să renunţ la ei pentru o carieră”.

    Johan Meyer este manager de portofoliu al Fondului Proprietatea şi CEO al Franklin Templeton Investment Management Ltd UK, sucursala Bucureşti, de la 1 aprilie 2018. Anterior, el a fost co-CEO şi comanager de portofoliu din noiembrie 2016, odată cu relocarea sa în România. Din rolul său actual, este responsabil de stabilirea strategiei generale a Fondului Proprietatea, cel mai mare fond listat la Bursa de Valori Bucureşti, oferind îndrumare echipei Franklin Templeton din Bucureşti.
    Johan Meyer s-a alăturat Franklin Templeton Investments în 2004, iar înainte de rolul său de aici a fost managing director pe Africa de Sud şi director de strategie pentru Africa în cadrul Templeton Emerging Markets Group. Deţine o diplomă de licenţă cu specializare în comerţ şi o diplomă de studii postuniversitare în economie obţinute la Universitatea din Pretoria. Vorbeşte engleza şi afrikaans, dar şi româna, la nivel elementar.

    Sfaturi pentru tinerii manageri

    1Fiţi umili: nimeni nu ajunge nicăieri exclusiv datorită abilităţilor sau talentelor proprii. Chiar şi un boxer are antrenori, dovadă că succesul nu depinde doar de un individ, ci de o echipă implicată care îl susţine pentru a-l ajuta să îşi realizeze obiectivele.
    2Încercaţi mereu să conduceţi prin exemplu: când oamenii se uită la tine în sus,  vor avea tendinţa să te emuleze, să te copieze, nu doar în mediul de business, ci şi acasă. Eu am trei copii şi atunci când îi ascult cum vorbesc, mă aud în ei pe mine şi pe soţia mea. Trebuie să ţinem cont de faptul că orice trimitem în lume se poate întoarce la noi – aşadar, dacă vrem o familie puternică şi sănătoasă, trebuie să stabilim exemple, iar la fel se întâmplă şi în mediul de business.
    3Nu încetaţi niciodată să învăţaţi: Fie că faceţi aceasta prin cursuri suplimentare, MBA-uri, prin citirea unei cărţi de ficţiune, autobiografie etc., aflaţi mereu mai multe şi nu vă relaxaţi niciodată. Nu luaţi cunoştinţele pe care le aveţi ca pe un dat – trebuie să le îmbunătăţiţi constant.
    4Puneţi întrebări: nu înveţi niciodată nimic fără să pui întrebări.
    5Pregătiţi-vă cât de mult posibil: aveţi nevoie să fiţi cât de pregătiţi este posibil pentru orice situaţie de care v-aţi putea lovi pe parcursul vieţii – din punct de vedere financiar, de exemplu, trebuie să vă asiguraţi că aveţi puse deoparte fonduri pentru zile negre; înainte de un interviu, trebuie să vă pregătiţi; înainte de o întâlnire, încercaţi să aflaţi lucruri despre oamenii pe care îi veţi întâlni etc. – faceţi-vă temele întotdeauna.
    6 Fiţi receptivi la schimbare: luăm decizii în fiecare zi pe baza informaţiilor care ne sunt disponibile în acel moment, dar informaţiile sunt supuse schimbărilor şi trebuie să fim pregătiţi şi noi pentru o nouă abordare în funcţie de modificările aduse celor deţinute iniţial.
    7 Învăţaţi din greşelile voastre – toată lumea face greşeli, de la recomandări de investiţii la faptul că te-ai putea însura cu persoana nepotrivită, dar important este să înveţi din greşelile pe care le faci.
    8Fiţi perseverenţi în a învăţa din greşelile voastre şi nu renunţaţi niciodată;  Nelson Mandela spunea: „Nu trebuie să vă aduceţi aminte de câte ori cădeţi, ci de câte ori v-aţi ridicat şi aţi continuat”.
    9Investiţi timp în voi înşivă şi în familia voastră – trebuie să avem grijă de noi înşine dacă vrem să ne bucurăm de mai mulţi ani pe care să îi petrecem împreună cu cei dragi. Trebuie să aveţi grijă de voi printr-un bun echilibru între viaţa profesională şi cea personală şi trebuie să vă asiguraţi că petreceţi timp cu cei pe care îi iubiţi.
    10Înconjuraţi-vă de oameni care vă transmit energie pozitivă şi de oameni de la care puteţi învăţa, fiindcă cei care vă răpesc din energie şi care au o abordare negativă asupra vieţii vă vor influenţa în acest fel şi pe voi; încercaţi să aduceţi oameni optimişti în viaţa voastră.

    14 ani de investiţii româneşti
    Listat la Bursa de Valori din Bucureşti în 2011, Fondul Proprietatea şi-a atins maximul istoric în vara anului 2019 la BVB, în contextul în care companiile din portofoliu au distribuit dividende pe fondul unor rezultate îmbunătăţite, ceea ce le-a permis celor de la Fondul Proprietatea să le transmită ulterior mai departe către investitori. Politica de investiţii a fondului prin răscumpărările şi returnările de acţiuni a determinat ca aceasta să fie una dintre cele mai tranzacţionate acţiuni de la bursa românească. Însă, de-a lungul timpului, „averea fondului”, respectiv valoarea deţinerilor din portofoliu, a scăzut de la 15 miliarde lei la 10,7 miliarde de lei în prezent, din care 4 miliarde de lei este doar deţinerea la Hidroelectrica, scoasă la vânzare în urmă cu doi ani (sept. 2017).
    Johan Meyer spune că este optimist în ceea ce priveşte listarea Hidroelectrica, eveniment pe care îl aşteaptă în toamna anului viitor, depinzând însă de evoluţia factorilor interni din plan local. 2005

    Se înfiinţează Fondul Proprietatea de către statul român prin Legea nr. 247/2005.
    iunie 2009
    Franklin Templeton Investment Management Ltd UK este declarat câştigătorul procesului de selecţie internaţională a administratorului Fondului.
    29 septembrie 2010
    Franklin Templeton Investments preia mandatul de administrator unic al Fondului.
    25 ianuarie 2011
    Fondul Proprietatea este listat pe Bursa de Valori Bucureşti. Este organizat primul road-show internaţional, care a readus România pe piaţa marilor investitori instituţionali.
    29 aprilie 2015
    Fondul Proprietatea este listat pe Bursa de Valori de la Londra.
    2011 – 2019
    Se finalizează nouă programe de răscumpărări de acţiuni şi şase oferte publice de răscumpărări de acţiuni.
    23 septembrie 2019
    FP atinge cel mai ridicat nivel al preţului acţiunii, de 1,20 lei/acţiune.

  • Românii consumă peste 9 milioane de sticle de vin spumant anual. Câte sticle se deschid de Revelion?

    Consumul de vin spumant s-a situat anul trecut la peste 7 milioane de litri (mai mult de 9 milioane de sticle de 0,75 litri), în scădere faţă de anul precedent, arată calculele ZF pe baza datelor de la Eurostat. Conform celor mai recente date, mai bine de un sfert din sticlele de vin spumant şi de şampanie consumate într-un an se deschid la trecerea dintre ani.

    România a produs în 2018 peste 2,9 milioane de litri de vin spumant, în scădere cu 27%  faţă de anul precedent. Printre cei mai mari producători de vin spumant se numără Zarea, Casa Panciu, Casa de Vinuri Cotnari, Villa Vinea, Jidvei, Petro Vaselo, Cramele Recaş şi Carastelec.

    Însă, importurile sunt mult mai mari decât cantitatea de vin spumant produsă. Astfel, în 2018 importurile de vin spumant s-au situat la peste 4,2 milioane de litri, arată datele Eurostat. În schimb, exporturile au fost de doar 190.000 de litri.

    Vinul spumant are o istorie îndelungată, iar România, deşi nu se ştie prea multe despre asta, a scris câteva pagini importante în această poveste. Mai exact, România este a patra ţară din lume, din punct de vedere istoric, în care s-a realizat spumantul prin fermentaţie naturală în sticlă – după Franţa, Germania şi Rusia

     

  • CONFERINŢA POVESTEA BRANDURILOR ROMÂNEŞTI DIN VIN 2019 – VIDEO

  • Cum poate România să devină o destinaţie de turism viticol?

    BM: Ce ar trebuie să facem noi ca Transilvania, Dealu Mare sau Drăgăşani să fie asociate cu Toscana, cu aerul din Provence?
    Mircea Matei, director general, Villa Vinea: Cineva din panelul anterior vorbea despre străinii care vin în restaurant şi au o experienţă de tipul câte vinuri de calitate găsesc; în situaţia noastră, mă bucur că foarte mulţi turişti străini vin în cramă şi este o experienţă în care se minunează: de vinuri, de privelişte, de un personal prietenos. Asta trebuie să facem: să îi aducem, să avem o politică de incoming şi să le oferim o experienţă într-adevăr care să îi uimească. În momentul în care se creează o experienţă de acest tip, aceasta devine un ambasador al ţării, al zonei, al regiunii şi mă aştept ca efectiv să crească în timp, aducând mai mulţi turişti în ţară.
    BM: Vă ajută faptul că sunteţi amplasaţi în Transilvania pentru a atrage turişti la cramă?
    Mircea Matei: Ne ajută pentru că într-adevăr despre Transilvania se ştie mai mult decât despre alte regiuni din ţară. Avem un avantaj legat de faptul că suntem undeva între aeroportul de la Cluj, Braşov, satele săseşti, se caută crame în traseurile turistice şi acest lucru ne ajută într-adevăr.
    Victor Deleanu, director general, Casa de vinuri Cotnari: Cred că ar trebui ca în primul rând să punem cramele pe harta turismului naţional, să începem de aici. Din păcate, noi suntem amplasaţi într-o zonă departe de Bucureşti, mare parte din turismul cramelor fiind în această zonă; nu suntem nici din Transilvania, trebuie să inventăm ceva. În ultimul timp ne-am gândit la un proiect de turism, o cramă mică ce ar fi construită în cadrul domeniului. În a doua cramă am investit foarte mult în parte de arhitectură şi în partea de finisaje, considerăm că acesta ar fi un pas la noi pentru a putea face un turism de calitate, neavând atracţii foarte importante în zona apropiată. Proiectul nostru este unul pe termen lung, urmează să dezvoltăm şi spaţii de cazare, însă primii paşi i-am făcut.
    Valentina Vesler, marketing director, Valvis Holding: La noi porţile sunt deschise la cramă, organizăm tot felul de evenimente acolo, în schimb este tot aşa, o vizită de o zi. Concentrarea noastră a fost păstorirea unei suprafeţe mari de vin şi am zis să facem lucrurile temeinic de la bun început, iar toate investiţiile s-au îndreptat în zona de replantare, retehnologizare, investiţie în produs, soiuri noi. Astfel, bucata de business care aducea practic banii a fost mult mai importantă – nu este o cramă butic, este o bucată foarte mare din industrie, dar turismul, acolo unde se produce vinul, este extrem de important şi ar trebui să existe nişte eforturi articulate în sensul acesta – pentru noi este o prioritate, dar urmează să facem lucrurile de la bază, o bază solidă, pe care să construim şi această componentă.
    BM: Credeţi că într-un final turismul poate schimba lucrurile pentru un producător – poate nu pentru unul atât de mare pe cât sunteţi voi, dar pentru unul mai mic – poate să îl pună pe harta vinului, dacă are o cramă bine amplasată, dacă are spaţii de cazare?
    Valentina Vesler: Absolut, o cramă butic este foarte importantă, în primul rând aceasta nu gestionează bugete de marketing. Bugetele de marketing sunt foarte importante pentru promovarea vinului, dar o cramă butic nu are astfel de bugete. S-a invocat destul de mult comparaţia cu Italia, Spania, Franţa. Industria vinului este organizată acolo cu totul altfel, nu există producători care au hectare foarte multe, pentru ei să aducă omul acolo e important. Acel model poate funcţiona şi pentru noi. Pentru cramele mari, direcţia de business este puţin alta, dar pentru o cramă butic, în planul de business, această componentă ar trebui să fie obligatoriu luată în calcul.
    Roxana ANA, managing director,
    Velvet Winery: Din perspectiva unui producător mic de vinuri pot să confirm cele spuse mai devreme. Într-adevăr, turismul viticol joacă un rol foarte important, atât în comunicarea şi imaginea cramei butic, cât şi în politica de vânzări. Nu ne putem baza pe volumele mari de vânzări pe care le au producătorii mari, atât pe piaţa internă, cât şi externă, drept urmare acest gen de comunicare, mai directă şi mai personală cu consumatorul, reprezintă un punct de plecare foarte important. Producătorul pe care eu îl reprezint se află în zona Dealu Mare, care, spre deosebire de celelalte zone, vine cu mai multe beneficii, este în prezent cea mai concentrată zonă viticolă, cu aproximativ 38 de crame înregistrate de-a lungul a două judeţe, ceea ce înseamnă că aici cumva enoturismul s-a conturat mult mai bine decât în alte zone.
    Proximitatea faţă de Bucureşti este foarte importantă – circa 70% din turiştii pe care îi avem vin din Bucureşti. Tocmai pentru că, deşi noi stăm bine la capitolul industrie hotelieră în zonă, proximitatea faţă de Bucureşti încurajează excursiile de o zi, lucrurile se pot desfăşura foarte rapid, iar dacă vrei să rămâi peste noapte, există variante. În prezent sunt undeva la opt unităţi de cazare în zonă şi foarte multe proiecte pe rol, inclusiv crame care au în plan să îşi construiască propria unitate de cazare. Este şi cazul nostru, sperăm ca în viitor să deschidem o pensiune cu maximum 10 camere, care va fi amplasată în cel mai înalt punct al domeniului viticol; noi avem o vie situată la peste 400 de metri, cu o vedere completă atât asupra domeniului viticol, cât şi a lacului – avem un lac fix la baza plantaţiei cu un ponton special amenajat pentru cei care vin să ne viziteze.
    Andreea Păunescu, CEO, Goodwine: Mi se pare foarte interesant tot ce aţi spus dvs., dar cred că este o abordare romantică. Turismul este o industrie, facilităţile de cazare din această zonă enologică nu sunt inventariate, nu aveţi colaborări, în primul rând, cu structurile, cu agenţiile de turism astfel încât ei să ştie ce ar putea să vândă, poate de aceea nu este atât de dezvoltat turismul enologic. Oamenii trebuie să îşi facă o structură de cazare pe care să o vândă, ei trebuie să vină în inspecţie, să ştie ce vând, cui vând, fiecare produs îşi are clientul. Oamenii trebuie să ştie, să vină să inventarieze, să cunoască facilităţile şi ceea ce s-ar putea face, nu trebuie făcut neapărat un spa, există multe alte posibilităţi cu care să le ocupaţi timpul şi să măriţi perioada de sejur. În primul rând, trebuie organizată oferta.
    Valentina Vesler: În industrie există într-adevăr foarte multe lacune şi una dintre acestea este comunicarea, am simţit-o chiar eu în aceşti 10 ani de când sunt în această industrie, dar trebuie să le dăm credit. Soluţii avem, ştim asta, dar trebuie să le dăm credit cramelor mici să se organizeze. Avem nevoie de experţi, de expertiză şi de asta suntem aici, să le identificăm şi să găsim o voce comună.
    Ionel Burtea, fondator, Abund Berry: Noi suntem lângă Târgu-Jiu, distanţa faţă de Bucureşti este undeva la 4 ore şi jumătate, ceea ce este o problemă, dar nu o vedem ca pe o problemă, ci ca pe un potenţial de dezvoltare. Aţi menţionat turismul de weekend, este undeva la 30% gradul de ocupare doar dacă lucrezi pe weekend, ceea ce nu este sustenabil pe termen lung, ideal este să aduci turismul şi să îl menţii acolo minimum două zile, am calculat noi – important este ce îi oferi pe lângă.
    Condiţiile într-o fermă trebuie direcţionate în zona de experienţă, pe lângă partea de acomodare sau luxury, experienţa e foarte importantă. Transilvania a avut un marketing foarte bun în ultimii ani ca zonă geografică, ne uităm în jur, la prietenii noştri, majoritatea au mers în Transilvania, nu au căutat luxury sau experienţe de spa sau ceva mai exotic, s-au dus pe zona de turism local. În zona mea, potenţialul meu este aproape zero: Gorjul, Brâncuşi, cramele turistice, sunt undeva la 5.000 de turişti care vin şi se cazează în medie câte două nopţi – nu este potenţial, dacă noi nu promovăm locurile respective, nu vom avea succes, nici în turism, nici în turismul viticol.
    BM: Ce targetaţi – români sau străini?
    Ionel Burtea: În primul rând românii – vom începe în aprilie anul viitor – iar ulterior străini. În timpul sezonului turistic ne axăm pe români, iar în extrasezon străini – trebuie să calculezi planul de afaceri astfel încât să ai un grad de ocupare de circa 70%.
    Mircea Matei: A fost primul an în care am promovat către agenţiile de turism turul de cramă şi degustarea la Villa Vinea, nu avem cazare din păcate, dar oferim acest serviciu. Promovând către agenţii, am avut o creştere de aproximativ 150% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut ca număr de pachete. Valoarea efectivă este puţin mai mică ca şi creştere, dar este de trei ori mai mult aproape decât anul trecut, aproximativ aceeaşi perioadă – creşterea vine mult din străini.
    Adrian Păduraru, actor, realizator de emisiuni radio şi TV despre cultura vinului: Daţi-vă seama ce experienţă rară în viaţa mea, dacă nu unică – un actor care să asculte. Exerciţiul ascultării este important. E o modă nouă în turism, care are deja vreo 50 de ani, turismul de eveniment şi vă dau un exemplu, al cifrelor, nu doar al părerilor: la Avignon există Palatul Papal, care este unul dintre cele mai vizitate monumente din Franţa, este în top 10 şi vin acolo circa 600.000 de vizitatori. Avignonul însă are 4 milioane de vizitatori, restul vin pentru festivalul de la Avignon. Există şi la Sibiu un astfel de festival, şi la Cluj, şi la Gărâna, dar există turistic şi care atrage mulţi turişti datorită unor evenimente culturale, artistice sau oenologice; ele cred că pot fi create.
    Îmi permit să spun acest lucru fiindcă am văzut cam tot ceea ce înseamnă întregul lanţ, am avantajul de a fi un om care iubeşte cultura vinului, care e pasionat, dar care nu este direct implicat. Cred că sunt de făcut câteva lucruri fundamentale – pentru cei care nu sunt din industrie, mergeţi şi faceţi exprienţa unei degustări la crame, veţi vedea că este minunată experienţa, iar cei care sunt în industrie, la toate nivelurile, trebuie comunicat lucrul acesta. Atât timp cât lucrurile sunt necunoscute… Îl putem avea în buzunarul de la piept pe Kant, dar dacă el nu ajunge la oameni, stă doar pe cantul buzunarului. Ce vreau să cred este că într-o ţară care produce atât de mult vin nu există emisiuni specializate, de televiziune, de radio, cred că împreună, dvs. fiind difuzori ai aceste experienţe, să facem comunicarea mult mai bine. Ce poveşti aud despre vinuri româneşti, nu v-ar veni să credeţi. Închei spunând cred că există capacitatea de a face lucruri care să ne facă mândri. Dacă eram în Italia nu mai aveam nimic de făcut, dar fiind aici, avem ce face.
    BM: Care au fost cele mai frumoase experienţe ale dvs. în vie?
    Valentina Vesler: Primele experienţe cu vinul le-am avut de fapt în cramă – nu am ştiut foarte multe despre vin, dar m-a fascinat, foarte multe le-am învăţat de la fraţii Păduraru. Mie îmi place foarte mult la Sâmbureşti, via este absolut copleşitoare şi priveliştea înspre Olt îţi taie respiraţia. Avem aproximativ 500 de hectare acolo, dar pe rod mult mai puţin, undeva la 320.
    Mi-au plăcut foarte mult via şi rezultatele vinificatorilor noştri. Înţelegeam că un vin poate fi frumos, corpolent, floral, erau concepte străine – acest univers m-a fascinat. Am vrut să spun că noi vorbim doar despre turismul vitivinicol, dar acesta este doar un picior din brandul de ţară. Trebuie să îl aduci pe consumator acolo, să aibă o experienţă directă, dar experienţa aceea directă vine şi trece – tu trebuie să o susţii, iar susţinerea aceasta se face treptat, de-a lungul timpului. Eu simt această nevoie în industria vinului. În 10 ani, foarte multe s-au schimbat în bine, oamenii se străduiesc, apar mulţi specialişti, au păreri importante, se organizează târguri, există o afinitate pentru târguri, comunicarea pe târguri este extrem de importantă, între ce a fost Good Wine acum 10 ani şi ce este acum e o diferenţă de la cer la pământ.
    Andreea Păunescu: Piaţa de vin este foarte efervescentă – în primul rând pentru că a crescut calitatea vinului românesc şi a crescut enorm, aş putea spune, faţă de acum 10-12 ani; sunt enorm de multe vinuri bune. Orice eveniment legat de vin este foarte important – tot ce înseamnă manifestări expoziţionale, saloane, festivaluri este foarte important şi sunt vehicule de comunicare. Noi, cei de la GoodWine, suntem târg, dar mi-aş dori foarte mult să putem dezvolta componenta tehnică a părţii de enoturism, ar fi foarte important, poate mai mult pentru structurile mici, care au dificultăţi în a comunica şi a se prezenta.
    România este o ţară superbă. Eu i-aş vedea pe producătorii români însoţind expozanţii români la târgurile de turism. Vinul din România are cu certitudine ce îi trebuie pentru a deveni un brand de ţară.
    BM: Ce trebuie să spunem lumii largi astfel încât vinul chiar să devină un brand de ţară?
    Mircea Matei: Nu este doar povestea vinului, ci povestea societăţii româneşti. Toată societatea românească merge într-o direcţie pe care cu toţii ne-o dorim şi vinul trebuie să fie parte din această poveste, nu trebuie să îl disociezi. Trebuie să ţinem pasul cu povestea societăţii româneşti, să mergem mult în afară şi să nu mergem pe principiul „dacă e din România, trebuie să fie ieftin”, îmi doresc să trăiesc momentul în care să zicem: „Da, e un vin românesc bun şi da, este un preţ corect, nu doar trebuie să fie ieftin”.
    Valentina Vesler: Pentru ca vinul să devină un brand de ţară, oamenii trebuie să creadă în el, omul de rând trebuie să creadă, dacă un consumator român ajunge să creadă că vinul îl reprezintă, atunci se poate transforma într-un brand de ţară, cu tot ce se orchestrează în spate. Mă întreb dacă românul crede în vinul lui.
    Adrian Păduraru: Ce avem de spus este într-adevăr o poveste de suflet, dar este o poveste adevărată. Bucuria de a trăi pe care o avem aici, fiecare dintre noi, suntem îndrăgostiţi de bucuria noastră de a trăi, or asta cred că putem vinde despre noi şi despre vinul românesc. Până la urmă, de ce muncim de dimineaţa până seara? Ca să câştigăm nişte bani, ca să ne putem face plăceri, bucurii ale vieţii, iar vinul face parte din definiţia bucuriei de a trăi.

  • Povestea brandurilor româneşti din vin

    Producţia de vin a României este estimată în 2018 la 5,2 milioane de hectolitri, cu peste 20% mai mare decât în 2017 şi cel mai ridicat nivel de din ultimul deceniu, arată datele Organizaţiei Vinului şi Viei (OIV).
    Ne-am propus să aflăm şi anul acesta, alături de invitaţii noştri, cât mai multe despre poveştile româneşti din vin şi unde se îndreaptă acestea. De ce vând producătorii de vin locali mai ales în România şi nu la export şi cum se poate transforma piaţa locală într-o destinaţie căutată pentru pasionaţii de turism viticol – sunt temele majore pe care ne-am propus să le dezbatem alături de invitaţii noştri, şi nu sunt singurele.
    BM: Dle Ciupercă, dvs. ce părere aveţi despre statisticile care ne poziţionează pe locul 6 în Europa şi 12 în lume la producţia de vinuri?
    Victor Ciupercă, vicepreşedinte, APEV: Nu sunt în total dezacord, sunt puţin în dezacord cu capacitatea noastră de a produce statistici. Statistica în domeniul agriculturii este complicată pentru că ea are mai multe niveluri de achiziţie de date: primul nivel este declaraţia pe care ar trebui să o facă fiecare producător şi care ar trebui să fie corectă. Nu există niciun mecanism de verificare, aşa că primul nivel de colectare a datelor este aproape pur subiectiv: fiecare îşi face propria declaraţie după propriul interes comercial. Dacă însă ne uităm la nivelul 2, unde la un moment dat se fac corecţii şi Institutul Naţional de Statistică face asta, vedem că avem declarate 188.000 de hectare de viţă-de-vie nobilă în România, dintr-un total alocat la nivelul Uniunii Europene de 280.000 – ne lipsesc 100.000 de hectare, deci cine mai vrea să investească are loc – sunt drepturi de plantare din aceste 188.000 de hectare înregistrate oficial.
    Teoretic, la o producţie medie între 8 şi 10 tone la hectar, depinzând de zonă, de soi şi de alte criterii, ar trebui să înregistrăm peste 20 de milioane de tone de struguri, iar noi raportăm aproximativ 12 milioane de tone de struguri. Mi-e greu să cred că sunt atâtea calamităţi în România încât practic distrug 10 milioane de tone de struguri – asta înseamnă că undeva există o problemă în achiziţia de date şi asta se vede şi în piaţă. În piaţa din România există mult vin pe piaţă, există foarte mulţi producători, care au vin în depozite. Înregistraţi, România are cam 300 de producători, dintre care îmbuteliază circa 200. Aici există o distincţie – vin de la târguri, în PET, de la producători locali etc. Până în 1.000 hl eşti înregistrat ca mic producător. Ne lipesc circa 10 milioane de tone de struguri care nu ştim dacă se produc sau nu. Astfel, de ani de zile, avem raportată o producţie între 4,5 şi 5,5 milioane de hectolitri.  Asta ne plasează undeva pe locul 6, dar înseamnă că avem un randament al strugurelui în must de aproape sub 50% – dar cine este de specialitate înţelege că procentul ar trebui să fie peste 60%, deci şi aici avem o problemă.
    BM: România importă doar cam 5% din cât consumă – ce părere aveţi despre acest lucru, dle Mândru?
    Virgil Mândru, proprietar, Tohani: Nu sunt în acord în totalitate, consumul de vin îmbuteliat este în jur de 5%, dar se importă foarte mult vin vrac, care se vinde şi sub branduri româneşti, şi ştim cu toţii că vinurile din Republica Moldova sunt asimilate vinului românesc, 5% sunt, să spunem, aceste importuri de vin la sticlă care constant în ultimii ani au rămas în zona aceasta. În continuare România este o ţară care iubeşte vinul românesc. Suntem în continuare naţionalişti şi ne place să bem vin bun.
    România este una dintre ţările care au făcut paşi extraordinari în industria vinului: dacă acum 15 ani venea cineva la noi în vizită din America şi îl duceai la un restaurant, era riscant, nu ştiai ce vin românesc să îi oferi. Astăzi, te duci într-un restaurant de lux, iei un vin românesc şi reacţia invitatului este extrem de pozitivă. La momentul acesta, faţă de producătorii clasici – Franţa, Italia, Spania – care au rămas undeva constant în calitate, noi urcăm foarte mult, iar vinurile româneşti sunt constant la acelaşi preţ şi sunt mult mai bune calitativ decât vinurile de import; de aceea, vinurile de import nu reuşesc să cucerească foarte mult din piaţa României, pentru că la acelaşi preţ noi avem o calitate mult mai bună, iar calitatea vinului românesc creşte constant.
    Numărul producătorilor creşte în fiecare an, iar toţi cei care vin acum şi investesc în industria vinului vor să facă cel mai bun vin, nimeni nu spune: „Vreau să fac un vin ieftin“. Spun mai degrabă: „Vinul meu este cel mai bun, aduc cea mai bună tehnologie, cel mai bun oenolog şi vreau să fac cel mai bun vin“. Este un lucru fantastic, iar pentru noi, în industrie, concurenţa este foarte mare, nu ştim ce o să mai facem, în fiecare an trebuie să faci ceva – concurenţa asta va duce în câţiva ani ca România să îşi ocupe locul meritat în clasamentul european. După părerea mea, România îşi merită din punct de vedere calitativ nu poziţia a 6-a, ci locul 3 în Europa, după Franţa şi Italia.
    Avem o problemă de brand, avem o problemă legată de un stat care nu ştie să îşi promoveze valorile şi, ca în toate domeniile, şi vinul este foarte puţin promovat pe plan extern.
    BM: Foarte mulţi antreprenori mari, cu businessuri în alte domenii faţă de industria vinului, pun pe masă câteva milioane de euro pentru a-şi face o afacere în domeniu. De ce fac asta?
    Virgil Mândru: Vinul nu este o industrie, de obicei ei fac afaceri în industrii plictisitoare, energie, rulmenţi, şi apoi vor ceva romantic, frumos. Vinul este o poveste, atunci îşi aduc aminte de romantism şi vor să facă un lucru plăcut. Avem un sector extraordinar de frumos şi plin de energie bună. După o perioadă în care faci un lucru plictisitor, ai nevoie de astfel de senzaţii frumoase, iar vinul îţi dă astfel de senzaţii – şi concurenţă, dar şi plăcere. Eu mă bucur că vin foarte mulţi producători noi, fiindcă aceşti oameni cu bani foarte mulţi ne pun pe noi, cei vechi, să muncim mai mult; ei vin cu resurse mult mai mari decât noi, spre exemplu, compania mea a pornit de la zero şi creşte an de an, noi am luat-o cu paşi mărunţi.
    E loc pentru toată lumea. Ştiţi care e avantajul? Suntem o ţară consumatoare de vin. Au descoperit-o şi fraţii noştri din Republica Moldova, care şi-au dat seama că nu trebuie să caute piaţă nici în Germania, nici în Franţa şi acum cred că deţin o cotă foarte mare de piaţă în România şi sunt primite foarte bine vinurile moldoveneşti în România.
    BM: Vinurile din Republica Moldova au o imagine foarte bună nu doar în România. Cred că am avea ce să învăţăm din strategia lor – ei au făcut din vin un brand de ţară.
    Victor Ciupercă: Apropo de ţară consumatoare de vin, suntem creditaţi cu 24 l vin consum per capita. Asta înseamnă că raportarea se face la 18,5 milioane de locuitori adulţi care au dreptul să bea vin în mod legal. În România ştiu că sunt 12 milioane, asta înseamnă că într-adevăr, poporul român consumă peste 35 l per capita.
    Virgil Mândru: Acesta este un lucru foarte bun, faţă de alte naţii care au o problemă din acest punct de vedere, cum sunt Rusia, China, ei nu ştiu cum să stimuleze consumul de vin fiindcă acest consum este sănătos faţă de băuturile alcoolice.
    Victor Ciupercă: Nu râdeţi de China, că în curând va ajunge numărul 1 în producţia de struguri mondială – în doi ani.
    BM: Care ar fi sfatul dvs., ca producător din Republica Moldova, pentru producătorii din România, dnĂ Dulgher?
    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Nu sunt încă în măsură să dau sfaturi, sunt prea mică şi prea tânără în domeniu, eu spun însă că Moldova a mers în afară să caute pieţe istoric – avem o ţară foarte mică, nu putem conta pe un consum intern, în ultimii ani am observat şi eu că moldovenii preferă vinurile de acasă şi încep să le consume, însă noi ca business, istoric, vrem să ne dezvoltăm pe pieţele externe.
    De exemplu, noi am deschis societatea de vinuri Casa de Vinuri Gitana în 2015, dar în paralel am dezvoltat şi alte pieţe, cum sunt pieţele din Europa – avem vânzări chiar şi în Italia, în Franţa, Polonia, Cehia –, am mers în Japonia, Coreea, China. Desigur că pentru noi România este foarte aproape şi suntem ca acasă, nu avem bariera lingvistică, ne simţim bine aici şi vă mulţumim că ne-aţi primit. Când am apărut noi în România, prima întrebare era: „Ce, v-au întors ruşii spatele şi aţi fugit în România?”.
    Cu Rusia nu am colaborat niciodată fiindcă atunci când am lansat prima gamă de vinuri, în 2011, deja Rusia era închisă ca piaţă şi noi am pornit cu dreptul, din plantarea strugurilor, din deschiderea pieţelor ca la carte, fără vinuri proaste, nu am avut experienţa de a colabora cu Rusia. Ca brand de ţară noi am fost susţinuţi de guvernul Americii, a fost cumva o relaţie politică pentru a crea un brand de ţară. Ambasada Statelor Unite ne-a susţinut pentru a crea acel brand de ţară – au investit în ideea aceasta. Dar în mod tradiţional moldovenii au mers totdeauna la târguri şi expoziţii şi au fost interesaţi să meargă în afară – nevoia te determină să te mişti.
    BM: Dar dacă pe piaţa din România vă simţiţi ca acasă, cum e cu asiaticii?
    Lilia Dulgher: Brandul de ţară Wine of Moldova a susţinut participarea la aceste târguri – nouă ni se părea foarte departe şi foarte dificil, dar iată că poţi convinge şi oamenii din celălalt capăt al lumii. Ei ziceau iniţial că suntem din Maldive când auzeau despre noi, dar gustul face diferenţa. Mult a contat şi prezenţa sub acest brand de ţară, dar oamenii au degustat şi, iarăşi, la fel ca în cazul României, raportul calitate/preţ este foarte bun. Cui nu îi place să cumpere ceva mai bun şi mai acceptabil ca preţ?
    Anamaria Gardiner, managing partner, Lighthouse Communications: În pregătirea conferinţei am făcut o analiză – care sunt acele ţări care la nivel global pot să îşi vândă vinul bine, care au o reputaţie bună şi o imagine pe măsură. Aici, desigur, vedem Republica Moldova, dar vedem că, desigur, pentru construirea unui brand de ţară pentru vinul românesc este foarte dificil să ajungem pe astfel de pieţe, Singapore, China şamd. De regulă, se transmit astfel de informaţii prin participarea la aceste expoziţii – aşa află distribuitorii locali de tine şi se duce vestea mai departe.
    Pentru a avea o prezenţă consolidată la aceste evenimente internaţionale, este nevoie şi de bugete pe măsură – atunci doar în cadrul unui efort mai consolidat la nivel de industrie se poate face acest lucru. Din păcate, România nu mai are un brand de ţară atunci când vorbim despre vinuri, iar ceva interesant este că am identificat trei modele prin care se poate face acest lucru: uitându-ne la celelalte ţări care au reuşit asta şi la vinurile din lumea nouă. Ele au venit cu mult după vinurile europene şi au reuşit să acapareze foarte mult din piaţă la nivel global tocmai fiindcă au reuşit să investească în acest brand de ţară pentru vinul specific – că e din Argentina, că e din Africa de Sud sau mai ştiu eu de unde. Astfel de ţări au avut iniţiative la nivel de asociaţii, de producători, cum se întâmplă în Marea Britanie, de exemplu, iar un alt model este cel elveţian, iar acolo brandul de ţară este construit de un fel de autorităţi regionale care se reunesc într-o autoritate naţională.
    Şi în Bulgaria avem un exemplu. Acolo vorbim despre o iniţiativă a autorităţilor centrale, un fel de departament în cadrul Ministerului Agriculturii care se ocupă de asta. Din punctul de vedere al eficienţei, cred că un astfel de proiect s-ar putea realiza doar la nivelul asociaţiei sau al mai multor asociaţii de producători din România care să poată face acest lucru.
    E nevoie de capital şi bugete mari pentru a ajunge la Sky News, CNN, să prezinţi vinurile româneşti sau să ai un stand care într-adevăr să iasă în evidenţă.
    Victor Ciupercă: Trebuie să intervin cu precizarea că România are un grad de varietate foarte mare în rândul producătorilor – Argentina s-a impus pe piaţa vinurilor ca nou-venită pentru că şi-a promovat un soi tipic local, Malbec. Dacă promovezi timp de 30 de ani un soi, atunci Argentina are de câştigat, Chile are la fel cu Carmenere. Eu propun de ani de zile ca organizaţiile să susţină exportul de vinuri din România prin promovarea unui anumit soi, care este, evident, Feteasca, dar aici intervin tot felul de alţi producători.
    Important este să avem şi noi un soi amiral, Feteasca Albă sau Feteasca Neagră. În prezent nu reuşim să ne punem de acord şi să promovăm un soi naţional care să ia premii constant şi să fie premiat şi asociat brandului de ţară.
    BM: Ce caută consumatorii când vine vorba despre vin?
    Virgil Dumitraşcu, somelier: Aş vrea să fiu şi să nu fiu de acord cu antevorbitorii mei: încep prin a mă pune de acord cu faptul că da, dacă acum 10 ani nu prea aveam crame româneşti prezente în meniurile restaurantelor din ţară, acum avem de unde alege. Importurile de vin în România depăşesc 5%, asta este o opinie personală, care reiese după ce am umblat în restaurante şi m-am uitat în meniurile restaurantelor, în general proporţia de vin românesc din import este de undeva la 70% vin românesc, 30% vin de import. Întorcându-mă la brandul de ţară, nu avem un brand de ţară, dacă ieşim în străinătate şi vorbim despre Fetească Neagră – am fost la Viena recent în cadrul unei discuţii despre vinuri şi oamenii de acolo ştiu despre Malagusia din Grecia, nu că nu ar fi un soi de struguri bun, dar despre Fetească Neagră nu ştie nimeni. În altă ordine de idei, merg la Pro Wine de doi ani şi cred că suntem singura ţară care are trei standuri diferite acolo, nu cred că putem vorbi despre unitate. O altă problemă cu care ne confruntăm în partea de consum, cel puţin în HoReCa, că acolo îmi desfăşor activitatea, este că ducem o lipsă crasă de oameni calificaţi în a vinde vin; în altă ordine de idei, mai există şi practici mai ciudate ale anumitor producători ca să împingă anumite vinuri şi atunci nu ştiu dacă experienţa consumatorului în restaurant este doar aşa, direcţionată.
    BM: Dar consumatorul ce caută – vin românesc sau vin străin?
    Virgil Dumitraşcu: E împărţit în două, consumatorul român vrea vinuri de import, consumatorul străin caută soiuri româneşti.
    BM: Nu aţi observat cum consumatorul român devine mai naţionalist?
    Virgil Dumitraşcu: A crescut mult cota consumatorilor români care consumă vinuri româneşti, de calitate bună, foarte bună sau extraordinară, dar există şi o direcţie mai bună, pentru vinurile de import. Dacă e să fac o analiză astăzi versus 10 ani în urmă, răspunsul este da, cei care consumau acum 10 ani vinuri de import în restaurant acum consumă vinuri de import, dar consumă şi vinuri româneşti.
    Mircea Niculescu, şef produs vinuri şi spumante, Carrefour: Ce mă bucură pe mine este că vorbim în continuare de o evoluţie pozitivă pe consumul de vin şi consumul de vin creşte în România, se păstrează trendul care a început în urmă cu vreo 10 ani, în sensul în care consumăm vinuri din ce în ce mai bune, discutăm despre o creştere la nivelul de calitate a vinului şi despre o stagnare a preţurilor.
    La un moment dat, pe la începutul lui 2010, începuserăm deja să avem vinuri de calitate la preţuri extrem de mari, s-a mai dus din acest trend, iar în acest moment vorbim despre o creştere a nivelului de calitate la preţuri foarte bune şi acesta este motivul pentru care, după părerea mea, importurile nu cresc în aceeaşi direcţie – creşte vinul de import. Faţă de acum 5-6 ani, când vorbeam despre un procent de sub 2%; mă feresc să anunţ date, fiindcă nu pot fi extrapolate la total piaţă, însă vă spun că vinurile de import cresc, s-ar putea ca avansul să fie puţin mai mare decât al pieţei de vin total, însă cresc vinuri cu raport bun calitate/preţ, ceea ce pe mine mă duce cu gândul că toţi actorii din piaţa de vin cumva îşi ating obiectivul – acesta este creşterea nivelului de cunoştinţe ale consumatorului din România.
    Într-adevăr, vor rămâne în permanenţă consumatori de vin care să îşi dorească vinuri de import, este normal să fie aşa pentru că mi-e greu să cred că vom reuşi în fiecare an să facem un vin alb, cum este, spre exemplu, în Noua Zeelandă. S-ar putea să ne iasă timp de un an sau doi, dar mi-e greu să cred că vom reuşi an de an să scoatem un vin de genul acela – sunt consumatori care apreciază stilul acela de vin, pentru ei trebuie să avem în continuare această ofertă de vinuri de import. După părerea mea, ce i-ar lipsi României ca să vândă mai multe vinuri la export este exact acel moment în care toţi producătorii de vin – şi aici mă refer la cei din top 10 – îşi vor uni cumva forţele şi vor începe să construiasă împreună ceea ce construiesc pe cont propriu. Construiesc pe cont propriu cu costuri foarte mari. În momentul în care raportezi la ce se întâmplă în piaţa de vin, începi să devii ori pierzător, ori competitiv, pentru că în momentul de faţă, ne convine sau nu, vorbim despre o criză de supraproducţie la nivel mondial; din informaţiile care ajung cumva şi la mine, preţul vinului este într-o stagnare sau cu uşoare tente de scădere. Mai sunt influenţate, în anumiţi ani, preţurile şi de faptul că sunt afectate de anumite calamităţi ţări care sunt mari producătoare, însă trendul general este de scădere a preţului, pe un segment în care volumul de vin la la un nivel de calitate mediu este în creştere. Atunci, din păcate pentru noi şi din păcate pentru producătorul de vin, ajungem în situaţia ori ca tot ce înseamnă efort pentru a ieşi din ţară să fie întins pe o perioadă foarte lungă de timp pentru recuperarea acestei investiţii sau, dacă decide să îl aplice pe preţ, astfel încât să recupereze această investiţie pe termen scurt, nu este competitiv şi nu vinde. Or brandul acela de ţară în care trebuie investit trebuie cumva susţinut de o asociaţie – înclin să cred că nu ne va întinde nimeni nicio mână în viitorul apropiat, prin urmare eu cred că aceasta este soluţia.
    Virgil Mândru: Noi am creat spre exemplu o asociaţie care se cheamă Valahorum şi care este un brand de ţară făcut de câţiva producători mici – doi din Dealu Mare, unul din Drăgăşani şi unul din Ardeal. Este un proiect deschis, sper să ajungem la 10-15 producători care să îşi aducă în acest proiect cele mai bune vinuri. Nu înseamnă o asociere de acţiuni, ci ca cei mai buni producători să îşi aducă proiectele şi cu aceste vinuri să schimbăm noi imaginea României, de jos în sus, participăm la târguri, am început să exportăm – e adevărat, cantităţi foarte mici, că vinurile foarte bune sunt şi scumpe. Este un proiect deschis, ne-am săturat să tot aşteptăm ca schimbarea să vină de sus în jos, de la autorităţi. România este într-o tranziţie continuă, nu am avut norocul ca Statele Unite să ne ajute cu un proiect de ţară şi atunci ar trebui să îl facem noi.
    În Dealu Mare sunt cei mai vestiţi producători din România – cele mai scumpe vinuri, se produc în mare parte în Dealu Mare. Asociaţia Dealu Mare a hotărât să promoveze Feteasca Neagră ca soi de Dealu Mare şi am spus aşa: facem o denumire de origine controlată (DOC) garantată, peste această denumire de origine controlată care garantează o anumită calitate vom veni şi vom reduce producţia la hectar, vom stabili nişte reguli de lucru. În această DOC garantată se vinde doar Fetească Neagră şi poate fi cupajată doar cu Cabernet Sauvignon sau Merlot, deci avem doar trei tipuri de vin pe care le putem face – de ce, pentru că vrem să promovăm acest soi românesc, sunt paşi mărunţi, poate se vor vedea peste mai mulţi ani, dar sunt paşi care se fac.
    BM: Am tot vorbit despre vin pe plan local şi internaţional, dar cum stă România la capitolul ambalaje?
    Corina Ţigănaş, avocat, EcoSmart union: Partea aceasta de ambalaje este cea mai puţin romantică a industriei vinului, dar cred că dă mare bătaie de cap multor producători – mă voi referi la ei ca la producători, deşi legea îi defineşte drept operatori care introduc pe piaţă produse când vorbim despre ambalaje.
    Avem o legislaţie europeană pe care noi am implementat-o în România şi pe care suntem în curs de a o implementa din ce în ce mai rapid fiindcă UE la nivel de reciclare pe deşeuri municipale ne-a sugerat să grăbim pasul de reciclare; pe partea de ambalaje stăm foarte bine faţă de celelalte obiective pe care le avem – iar când vorbim despre ambalaje, vorbim despre ambalaje reutilizabile şi nereutilizabile.
    Când vorbim despre ambalaje reutilizabile, sistemul este relativ simplu, unii dintre îl ştiu din vremuri de mai de mult, sistemul de retur, dar este un sistem relativ nou introdus pe piaţă: când avem un ambalaj reutilizabil, în mod logic, el merge prin schimb până la reumplere. De la consumatorul final se va duce pe circuit până la cel care îl va reumple. Cel care l-a pus pe piaţă, producătorul, are obligaţia să se asigure că în momentul de faţă colectează din aceste ambalaje reutilizabile un procent de 80%, ceea ce este un procent destul de mare. Pe ambalajele care ajung la consumatori, comercianţii trebuie să facă şi menţiunea faptului că ele sunt reutilizabile. Pe lângă aceste ambalaje primare, reutilizabile, sticla, între 0,1 şi 3 litri, are începând de anul acesta şi o valoare a garanţiei, care este, în momentul acesta, de 0,5 lei.
    Când vorbim despre ambalajele nereutilizabile, lucrurile se complică şi mai mult – vorbim despre o răspundere extinsă a producătorului, aceasta este o răspundere pe care legea o instituie cu privire la obligaţia de a avea grijă de ambalajele pe care le produci şi pe care le pui pe piaţă. Această răspundere a producătorului se duce în foarte multe obligaţii pe care producătorul le are, care se transpun în a colecta ambalajele pe care le-ai pus pe piaţă. Când vorbim despre colectarea ambalajelor nereutilizabile, legea permite în momentul de faţă ca un producător să şi le colecteze singur, dar doar ambalajele proprii şi cele care au un sistem de retur începând cu anul acesta. Legea permite acestor OIREP-uri, operatori de implementare a răspunderii extinse a producătorului, cum este EcoSmart, să preia obligaţia de colectare a deşeurilor din ambalaje a producătorilor. Toate obligaţiile au intrat în vigoare, dar de la anul toţi producătorii vor fi obligaţi să aibă un procent de minimum 5% ambalaje reutilizabile din volumul total al ambalajelor, ceea ce impune ca la un moment dat să se poate ajunge la refolosirea unei sticle reutilizabile de vin, iar până în 2021 va fi obligatoriu de pus în practică un sistem de retur, inclusiv al ambalajelor nereutilizabile.
    BM: Cât de important este ambalajul?
    Lilia Dulgher: În Asia, de pildă, ambalajul este foarte important. Eu, în calitate de consumator, nu acordam o atenţie foarte mare ambalajelor. Pentru asiatici, mult mai important decât ceea ce este în interior este ambalajul. Noi am început totul externalizat, brand bookul l-am realizat cu Argentina, iar eticheta am început să o facem cu italienii de la început.
    Virgil Dumitraşcu:  Exigenţele legate de comunicare, de vizual sunt din ce în ce mai mari, din punctul meu de vedere.
    Mircea Niculescu: Din experienţa actuală şi din cea anterioară, este foarte important aspectul sticlei de vin. În ceea ce priveşte dopurile, creşte procentul vinurilor care se cumpără şi respectiv se consumă dopuite cu screw cap, dar cele mai bune performanţe le au dopurile cu vinolok, cel mai scump dintre modurile de a închide o sticlă de vin. Acel dop de sticlă este printre cele mai bune, mai bune decât media celor de plută, dar clientul face diferenţa, el fiind atras mai degrabă de o sticlă care arată în felul acela; modalitatea de închidere a sticlei de vin implică şi un design modern. Pe de altă parte, clientul începe să fie din ce în ce mai atent la ce anume scrie pe eticheta de vin, este în continuare foarte atent la preţ, dar şi aici sunt mai multe categorii de clienţi. Preţul este într-adevăr un criteriu foarte important, dar, pe lângă nivelul de preţ a început să conteze foarte mult şi calitatea vinului din sticla respectivă. Se observă o creştere în permannenţă a volmelor vândute dinvinurile de calitate, aş putea să spun chiar că acolo este de fapt creşterea în segmentul de vin, este foarte important preţul pentru că, aşa cum am spus şi la prima intervenţie, consumatorul din România a început să înveţe – în concedii a intrat în contact cu vinuri cu un raport calitate/preţ foarte bun şi le caută în continuare, iar dacă merg mai departe, soiul cred că este al doilea lucru pe care îl caută. Se uită, văd o sticlă care îi atrage, dar este atras în prima fază de soi şi de preţ – iar aici, cele mai mari volume se duc către soiurile tradiţionale româneşti.

  • Retailul nou şi vechi

    „Ne-am poziţionat în principal ca centru de proximitate şi centru comunitar. În acest sens avem Evidenţa Populaţiei şi în curând vom avea şi poştă”, spune Andrei Pogonaru, owner’s representative şi business partner al Veranda Mall. În completare, Maria Crăciun, center manager al mallului, spune că „poate părea ciudat, dar ne dorim ca odată intrat în Veranda să poţi să îţi rezolvi treburile pe care le ai cât mai repede pentru a-ţi rămâne timp suficient pe care să-l petreci cu familia”.
    Deschis în urmă cu trei ani şi dezvoltat pe o suprafaţă totală de circa 35.000 de metri pătraţi, centrul comercial Veranda Mall din zona Obor are un portofoliu de peste 90 de chiriaşi, printre care se numără branduri precum Carrefour, H&M, Benvenuti, CCC, Deichmann, LC Waikiki, Orsay, C&A, Noriel, Pepco, Gerovital, Yves Rocher, Lila Rossa, Optiblu, Sensiblu, KFC, Starbucks, Pizza Colosseum, McDonald’s, Toan’s, Xin Yue, English Home, Orange, Arsis-Vodafone sau IQ Box – Telekom. În 2018 businessul a înregistrat venituri din chirii de circa 8 milioane de euro. Potrivit lui Andrei Pogonaru, cele mai mari vânzări pe metru pătrat vin din partea magazinului de cosmetice Cupio, a retailerului Pepco şi a farmaciilor, însă per total retailerul Carrefour înregistrează cele mai mari vânzări. Preţul chiriilor, spune Pogonaru, a rămas constant şi e determinat de cererea şi oferta dintre malluri. Plecarea unor chiriaşi a făcut loc altor jucători, printre nou-intraţi numărându-se Decathlon, World Class, Meli Melo sau Cărtureşti. „Pe cei care au ales să îşi mute businessul în altă parte nu i-am eliminat noi pentru că nu ne-a plăcut de ei sau viceversa, doar că lucrurile nu au funcţionat în direcţia care trebuie, pentru publicul căruia noi ne adresăm sau au avut ei înşişi ceva probleme la nivel de companie, de organizare –  Tati (retailer franţuzesc – n. red.), de pildă, a dat faliment şi a închis operaţiunile din România”, punctează Crăciun. Un alt jucător „tăiat de pe listă” din start este liderul pieţei de retail vestimentar, Inditex, şi asta pentru că „nu ne plac politicile lor”, spune Pogonaru.
    În prezent numărul angajaţilor din cadrul complexului se ridică la peste 600 de persoane, „mai puţini decât ar trebui. Sunt foarte multe magazine care nu îşi găsesc suficienţi angajaţi”, menţionează Andrei Pogonaru. În ceea ce priveşte clienţii mallului, aceştia sunt, potrivit descrierii lui, „cei 400.000 de oameni aflaţi la zece minute de noi, urmaţi de cei din zona Moşilor, Ştefan cel Mare, Tei. Sunt peste media Bucureştiului din punctul de vedere al veniturilor, din perspectiva studiilor superioare, foarte mulţi dintre ei lucrează în Pipera, în nord, dar locuiesc aici”. „Vrem să atragem şi hipsterii care îşi fac piaţa în Obor şi vin aici doar ca să îşi lase maşina în parcare, însă la întoarcere realizează că au uitat ceva şi intră, de exemplu, în Carrefour”, adaugă el. Printre strategiile companiei de atragere a clienţilor obişnuiţi să îţi facă cumpărăturile în piaţa Obor se numără, de pildă, organizarea unor evenimente precum festivaluri de vinuri, „păstrând însă tot ce înseamnă piaţa Obor şi tradiţia negustorească”, punctează reprezentanţii mallului. Cu toate că perioada sărbătorilor de iarnă este cea mai aglomerată din an, Pogonaru spune că aceasta este urmată la foarte scurtă distanţă de luna august, când mulţi români plecaţi la muncă în străinătate vin acasă în concedii şi fie îşi fac aprovizionarea cu medicamente, fie îşi scot rudele şi prietenii la masă.
    Cât despre mediul online, pe care unii jucătorii din piaţa locală încă îl privesc cu teamă, Maria Crăciun spune că „este în creştere, dar eu cred că în România clientul încă îşi doreşte şi magazine fizice. Deocamdată, pe cifre, impactul din online nu este atât de mare pe offline şi pe malluri. Încă este spaţiu de creştere, lumea îşi doreşte experienţe şi probabil că aici e cheia raportului dintre online şi offline. Nu mai este vorba despre mâncare, despre satisfacerea unei nevoi primare, pentru că îţi este foame. Vrei să vezi mâncarea aranjată frumos în farfurie. Cred că foarte mulţi clienţi care merg la un restaurant fotografiază mâncarea înainte să o mănânce şi o pun pe Instagram. La fel şi în alte magazine. Încă ne dorim să punem mâna pe un lucru, să îl vedem”. Andrei Pogonaru subliniază, la rândul său, că mai ales în Bucureşti stocul total de metri pătraţi de retail modern este în continuare foarte, foarte jos. „Dacă nu ar fi existat online-ul şi creşterea care în momentul de faţă reprezintă 8% din consum, mai ales pe electrocasnice, care sunt mutate în online, probabil că în acest moment aţi mai fi văzut încă trei-patru proiecte de malluri în Capitală. Rezultatul online-ului este că dezvoltatorii nu au avut acelaşi avânt pe care îl aveau înainte. Lucrul acesta avantajează mallurile deja existente. Mallurile se transformă uşor, uşor, fie în centre locale, în care clienţii vin să rezolve ceva, fie în centre de destinaţie, în care te duci dimineaţa şi te întorci acasă seara. În sensul ăsta s-au polarizat experienţele, dar în România pornim de la o bază foarte joasă.”
    La nivel de extinderi, pe lângă o serie de magazine de retail, precum Mercari, jucători din servicii, ca Poşta Română, precum şi nume noi în zona de food court, de departe cea mai importantă deschidere din perioada următoare este Cinemax, primul cinematograf deschis de operatorul slovac de cinematografe în piaţa locală. După o serie de amânări date de necesitatea respectării unor reguli foarte stricte de construcţie, acesta va fi pus în funcţiune până la sfârşitul anului, pe o suprafaţă de 2.700 de metri pătraţi, cu 12 săli, dintre care una destinată exclusiv copiilor şi două săli vip, şi o capacitate totală de aproximativ 1.300 de locuri. De altfel, Pogonaru spune că cea mai mare provocare din ultimul an a fost construirea cinematografului în mallul deja finalizat. „Nu mi-am imaginat cât de greu poate fi să construieşti un cinematograf într-un mall deja existent. În momentul în care ai un şantier şi vrei să păstrezi experienţa consumatorilor la fel, este necesar un efort colosal.” Investiţiile realizate anul acesta s-au ridicat la peste 10 milioane de euro, din care mai mult de jumătate au fost direcţionate în amenajarea cinematografului, acestea neincluzând însă toată tehnologia pe care o aduc slovacii de la Cinemax.
    Pe lista competitorilor, Pogonaru menţionează centrul comercial Mega Mall, aflat la circa 3 km distanţă, „bătălia” dându-se mai ales pentru clienţii care locuiesc la distanţă egală de ambele malluri.

  • Surpriză de proporţii: De unde vin ouăle de la Lidl

    Liliana Totoianu, din localitatea Ţuglui, judeţul Dolj, a dezvoltat în 2011 o mică fermă unde şi-a propus să creas­că găini în sistem bio, iar astăzi are şapte hale în care cresc 21.000 de pă­sări, care fac peste 19.600 de ouă într-o zi, pro­duc­ţie ce ajunge în România, dar şi în Bul­ga­ria.

    „De la început ne-am dorit să facem ouă bio. Am certificat ferma bio, dar a fost imposibil să găsim furaje bio la acel moment. Astfel am început să creştem păsări în sistem free range (păsări crescute în aer liber în afara oraşelor – n. red.), producând ouă convenţionale. În 2017, una dintre ferme am transformat-o în bio. (…) Este un business profitabil, dar zootehnia e un domeniu fără zile libere“, spune Liliana Totoianu, co­fon­da­toarea companiei Galina Bio Eggs.

    Ea afirmă că românii se îndreaptă tot mai mult spre ouăle ecologice de la raft, deşi preţul este mai ridicat, pentru că preferă ouă mai mari şi mai sănătoase.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Aşa cum în urmă cu 10 ani românii mergeau la Viena să cumpere Bentley, acum toţi din regiune vin la Bucureşti

    Bucureştiul s-a transformat într-un hub pentru cei care doresc să achiziţioneze automobile de peste 200.000 de euro, pe măsură ce aproape toate mărcile din segmentul de lux au centre locale.

    Vânzările centrelor locale din segmentul maşinilor de peste 200.000 de euro este sus­ţinut atât de clienţii ro­mâni, cât şi de cei din re­giune, precum Bulgaria, Serbia sau Republica Moldova.

    „Acum 10 ani toată lumea mergea la Viena, inclusiv clienţii din România. Acum cei din ţările din regiune vin la Bu­cureşti, iar românii nu mai au motive să se ducă în Viena. Spre exemplu, din punctul de vedere al parcului de test, avem ace­leaşi maşini ca Viena, din punctul de ve­dere al construcţiei, al showroomului, sun­tem peste. Noi sun­tem la ultimul standard, ei urmează, dar acolo este vorba de un pro­iect mai amplu. Strategia noastră este de a deveni un hub pentru zona Europei de Sud-Est. 

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • În căutarea gustului moldovenesc

    La combinatul Cricova, zilnic, patru femei răsucesc manual sticlele pentru a se aduna depunerile pe capace, iar ulterior spumantul este scos şi îmbuteliat. Fondat în 1952, combinatul este cel mai mare producător de vinuri spumante conform metodei tradiţionale din Moldova. Maturarea vinurilor are loc în beciurile subterane, unice în lume, pentru care ţara a ajuns şi în Cartea Recordurilor.

    Cricova este cea mai cunoscută vinărie şi cramă din ţară, declarată prin lege patrimoniu cultural naţional. Se întinde pe circa 120 de kilometri de tuneluri subterane din var natural suficient de largi încât fiecare zonă a oraşului subteran să poată fi explorată în voie − fiecare stradă a oraşului subteran fiind denumită după tipul de vin care se depozitează acolo. La cel mai adânc punct, tunelurile vechi (de 1.000 de ani!) ajung la adâncimea de 100 de metri faţă de suprafaţa pământului.

    În cazele (spaţiile de depozitare a vinului) de la Cricova se găsesc unele dintre cele mai renumite colecţii de vinuri din lume, aparţinând unor nume marcante precum Angela Merkel, José Manuel Barroso, Vladimir Putin, Petro Poroşenko, Klaus Iohannis, Traian Băsescu, Donald Tusk, John Kerry sau alteţele lor regale principesa Margareta şi principele Radu. Vizitatorii mai pot citi acolo şi scrisoarea lăsată în urmă de cosmonautul sovietic Iuri Gagarin, primul om care a ajuns în spaţiu, despre care se spune că atunci când a vizitat Cricova a rătăcit o săptămână în tuneluri.

    Mult mai întinse sunt însă galeriile subterane săpate în calcar de la Mileştii Mici, aflate la 10 km de capitală, cu o lungime totală de peste 200 de kilometri şi o adâncime de până la 80 de metri. În galerii se circulă cu maşina, cu bicicleta sau pe jos, cu respectarea regulilor de circulaţie. Aici se află cea mai mare colecţie de vinuri din lume: denumită Colecţia de Aur, include peste
    1,5 milioane de sticle şi a fost înscrisă în Cartea Guinness în 2005.

    Complexul Turistic Purcari este cel mai vechi domeniu al vinului din Republica Moldova, un patrimoniu datând din 1827. Vinăria are o istorie lungă de producţie a celor mai iconice vinuri locale, precum Negru de Purcari şi Roşu de Purcari. Aflat în satul Purcari, din judeţul Ştefan Vodă, este una dintre cele mai prestigioase zone care produc vinuri. Purcari are cea mai mare extindere în afara ţării, în contextul în care compania trimite vinurile de aici în şapte ţări. Cea mai mare parte a vânzărilor merge către România (40%), următoarele ţări ca pondere în totalul vânzărilor fiind Republica Moldova (23%), Polonia (11%), Cehia şi Slovacia (7%), Asia (5%) şi Ucraina (3%). Vinurile Purcari sunt un exemplu de lux accesibil şi sunt printre cele mai premiate din Europa. Purcari a fost cea mai premiată vinărie din Europa Centrală şi de Est la Decanter, în timp ce la Jocurile Olimpice ale Vinului (fiindcă se pare că există o astfel de competiţie) din 2018, vinurile produse de Purcari au primit 43 de medalii.

    Lista producătorilor moldoveni de vin nu se opreşte aici. Chateau Vartely se află în apropierea Orheiului, la 45 de minute de Chişinău. Vinăria produce o serie de vinuri fine şi cuprinde mai multe săli de degustare, precum şi un complex hotelier realizat din trei vile, fiecare construită în concordanţă cu tradiţiile moldoveneşti din cele trei regiuni vitivinicole istorice, Valul lui Traian (sau regiunea de sud-vest), Ştefan Vodă (sud-est) şi Codru (centru), destinate producerii vinurilor cu indicaţie geografică protejată.

    Asconi Winery este o afacere de familie care fructifică vinul oferit de cele 530 de hectare de viţă de vie într-o vinărie de ultimă generaţie. În complexul turistic se află un sătuc de cabane din chirpici acoperite cu stuf, camere de degustare, restaurant, loc de joacă pentru copii şi nelipsitele peisaje. Asconi produce vinuri special pentru fiecare piaţă în care operează.

    Castel Mimi este un complex cultural unic localizat în satul Bulboaca, judeţul Anenii Noi, şi se află pe lista celor mai frumoase 15 capodopere arhitecturale ale vinului din întreaga lume, fiind recunoscut drept cartea de vizită a Moldovei. Fondat în 1893, conacul familiei Mimi, mai exact al politicianului basarabean Constantin Mimi, care a studiat viticultura şi vinificaţia în Franţa, la Şcoala Superioară de Agronomie din Montpellier, a fost din origine consacrat vinificaţiei, iar din 2011 a fost transformat într-o staţiune a vinului care include restaurant, hotel, piscină, magazin de vinuri şi suveniruri, săli de degustare şi nu numai. Mai este numit şi primul castel vinicol din Moldova. Acesta se întinde pe o suprafaţă de 10 hectare şi este una dintre cele mai importante atracţii turistice din ţară. În cadrul domeniului se pot observa reminiscenţe ale perioadei comuniste, precum tancurile de fermentare din linia de producţie încă funcţionale lăsate în urmă de sovietici sau gresia cu care au acoperit tot castelul (metodă cu ajutorul căreia ruşii au conservat edificiul fără să vrea), care se mai poate observa doar în tunelurile subterane în care se depozitează vin sau se organizează petreceri sau concerte.

    Dar acestea sunt doar câteva dintre podgoriile, vinăriile, pivniţele, cramele şi galeriile subterane de pe cuprinsul vecinilor moldoveni.

    Înapoi în URSS (doar cu imaginaţia)

    Cum vinul merge mână în mână cu istoria, incursiunea în lumea moldovenească reprezintă şi o veritabilă întoarcere la rădăcini. Periplul la vecinii moldoveni a început într-o notă – să-i spunem – comunistă, la restaurantul Propaganda şi s-a încheiat în aceeaşi manieră odată cu trecerea graniţei în Tiraspol, Transnistria, capitala şi centrul administrativ al regiunii separatiste nerecunoscute Republica Moldovenească Nistreană.

    Cei care merg în Tiraspol pot vizita şi distileria Kvint, fondată în 1897. Este cea mai veche întreprindere din regiune care încă funcţionează, cunoscută în întreaga lume pentru divinul (în Moldova, corespondentul coniacului) de înaltă calitate produs prin tehnologii clasice franceze.

    De asemenea, vizitatorii pot vedea statuia lui Vladimir Lenin care încă străjuieşte piaţa din faţa parlamentului basarabeam, precum şi tancuri rămase din timpul celui de-al doilea război mondial, fantome ale trecutului sovietic.

    De neratat este şi Epoca de Piatră de lângă Brăneşti, un complex turistic aflat într-o fostă carieră de calcar, achiziţionată de Vinăria Brăneşti, iar la 5 kilometri mai departe se află complexul arheologic Orheiul Vechi, la 60 km de Chişinău, rezervaţie naturală care prezintă urme şi vestigii ale civilizaţiilor antice. Această zonă este presărată cu sute de mănăstiri rupestre.

    Trebuie să mărturisesc că am primit cu scepticism invitaţia de a vizita Republica Moldova, însă pot spune că s-a dovedit a fi o porţie bună de istorie, cultură şi gastronomie. Moldova reprezintă un prilej de rememorare, cu acurateţe şi melancolie, a perioadei copilăriei, în care conexiunea cu natura şi rădăcinile este mai puternică decât oricând, a perioadei în care tradiţiile şi obiceiurile, care tind să rămână doar o amintire a trecutului, sunt atât de puternic prezente în viaţa comunităţii.

  • Se poartă whisky. Pe pereţi

    Mai mult, whisky-ul atrage colecţionari din rândul persoanelor tinere, ba chiar şi femei. Cum whiskyul nu are nevoie de aceleaşi condiţii atente de depozitare ca vinul, el este mai uşor de expus, necesitând doar un perete liber, afirmă experţii în băuturi alcoolice.

    Colecţionarii trebuie să fie atenţi să nu ţină sticlele culcate pe raft, ci în picioare, să nu le ţină prea aproape de surse de căldură sau ferestre, iar dacă preferă carafe de cristal pentru frumuseţea lor să nu pună în ele mai mult decât se va consuma într-o seară şi, bineînţeles, să găsească şi designerul potrivit pentru vitrina de whisky – şi barul aferent – dacă se doreşte.

    Dacă spaţiul permite, se amenajează zona de whisky, care poate ajunge un adevărat muzeu al acestei licori, pe lângă zone de relaxare unde cei ai casei pot juca pocher sau alte jocuri, iar cei care-şi doresc o colecţie, dar nu dispun de spaţiul necesar, pot opta pentru sticluţele miniaturale. Acestea, spune proprietarul unui intermediar de whisky online, The Whisky Exchange, pot ajunge să coste şi 3.000 de lire sterline, dar sunt mai uşor de potrivit într-o vitrină.U