Cu cinci dormitoare, şase băi şi o suprafaţă de circa 700 de metri pătraţi, apartamentul este mobilat şi oferă o vedere panoramică asupra New York-ului. Rockerul a cumpărat apartamentul în 2007 cu 24 de milioane de dolari.
Tag: rock
-
CALENDAR. Evenimente în perioada 25 iunie – 1 iulie
26.06
INSSE prezintă datele privind ocuparea şi şomajul în T128-29.06
Reuniunea pe probleme instituţionale a Consilului European (Bruxelles)28.06
INSSE difuzează datele despre tendinţele în evoluţia activităţii economice pentru iunie-august28-30.06
Târgul internaţional Dunărea & Delta 2012 (Romexpo Bucureşti)29.06
Eurostat publică primele estimări despre inflaţia în zona euro pentru luna iunie29.06-1.07
Festival Rock the City – Tuborg Greenfest (Romexpo Bucureşti)29-30.06
Festivalul Ursus Evolution, cu Iris, Şuie Paparude, Paraziţii, Vama, Viţa de Vie (Cluj-Napoca)30.06-7.07
Festivalul de muzică clasică Sergiu Celibidache (Ateneul Român, Bucureşti) -
CALENDAR. Evenimente în perioada 18-24 iunie
19.06
Eurostat anunţă statistica sectorului de construcţii în luna aprilie pentru UE şi zona euro20-22.06
Conferinţa ONU Rio+20 pentru dezvoltare durabilă (Rio de Janeiro)20-24.06
ArCuB Live Open Air – Jazz, Blues & More (Piaţa George Enescu, Bucureşti)21.06
Reuniunea Consiliului Băncii Centrale Europene (Frankfurt)22.06
Concert aniversar Iris – 35 de ani (Piaţa Constituţiei, Bucureşti)22-23.06
Sonochrom Festival – muzică techno şi house (Palatul Ştirbey, Buftea)14.06-4.09
Expoziţia “Arta video din Israel” (Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Bucureşti) -
CALENDAR. Evenimente în perioada 11-17 iunie
11.06
INSSE anunţă datele privind comerţul exterior cu bunuri în luna aprilie11.06
Spectacol St. Petersburg Ballet – Hermitage (Sala Palatului, Bucureşti)14.06
Eurostat face cunoscut indicele costului muncii în T1 în UE14.06
INSSE anunţă datele privind ocuparea şi şomajul în 201115.06
Noaptea devoratorilor de publicitate (Sala Palatului, Bucureşti)15-17.06
Festivalul OST Fest 2012, cu Manowar, Motley Crue, Motorhead, Megadeth (Romexpo Bucureşti)16-17.06
Festivalul “Lumea lui P*ET – Kids Fest” (Parcul Unirii, Bucureşti)17.05-17.06
Expoziţia temporară “Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere” (Muzeul Naţional de Istorie a României) -
Mii de oameni s-au adunat pentru concertul Bon Jovi in Piata Constitutiei din Capitala
Spectacolul a inceput la ora anuntata, 20.00, iar piesa care a
dat startul show-ului a fost “Raise Your Hands”, fiind urmata de
“You give love a bad name”. Au urmat cantece precum “We weren’t
born to follow” – in timpul caruia pe un ecran urias de pe scena au
rulat imagini cu eroi moderni, precum Barack Obama, Jimi Hendrix,
Martin Luther King, Bob Dylan, dar si fotografii cu tancurile din
piata Tiananmen din Beijing – si “Lost highway”.“Buna seara, Bucuresti, este prima data cand venim aici, este
grozav”, a spus liderul trupei, Jon Bon Jovi. “Sper ca este destul
de cald pentru voi”, a glumit el cu fanii toropiti de canicula.
“Voi incerca sa ridic temperatura”, a mai spus muzicianul, inainte
de a canta “It’s my life”.Pentru sederea in Romania a lui Jon Bon Jovi, solistul
formatiei, organizatorii au pregatit, printre altele, 200 de
prosoape, majoritatea negre, trei copaci in ghiveci, sase masinute
de golf la scena, dar si o bucatarie mobila. Trupa Bon Jovi a
concertat pe o scena de 54 de metri latime si 25 de metri adancime,
puterea instalatiei de sunet depasind 15.000 de wati. Pe scena a
fost amenajat un ecran cu o latime de aproximativ 40 de metri,
inscris in arcul acesteia. Peste 500 de persoane au lucrat la
productia acestui eveniment, considerat “show-ul muzical al anului”
in Romania.Galerie foto pe
www.mediafax.ro. -
Ozzy Osbourne sau cum rockul de moda veche nu imbatraneste niciodata
“I fucking love you all” – li s-a adresat Osbourne
celor aproximativ 20.000 de spectatori de pe Zone Arena. Nu au
lipsit nici cantecele din cea mai nebuna perioada a artistului.
“Vreti sa auziti un cantec Black Sabbath?”, i-a intrebat el pe
spectatori si a continuat cu “Fairies Wear Boots”. Publicul l-a
salutat pe artist cu tropaieli, fluieraturi si, pana la urma,
uimire ca in fata unui fenomen al naturii.Concertul pe care Ozzy Osbourne l-a sustinut la Bucuresti face
parte din turneul mondial de promovare a noului sau album,
“Scream”, care a fost lansat pe 15 iunie.Detalii despre concert si fotografii pe www.mediafax.ro.
-
Opera de arta
Sa spui ca nu-ti place Coldplay e ca si cum ai spune ca nu esti de acord cu genocidul sau ca Holocaustul a fost “o chestie destul de nasoala” – afirmatii considerate ca de la sine intelese. In ultimii ani, Coldplay a reusit sa devina “omul negru” al lumii muzicale, trupa pe care te simti obligat sa o detesti. Ai voie sa-ti placa Britney Spears, pentru ca are o muzica pop “accidentata” impecabil produsa, ai voie sa-ti placa Phil Collins. pentru ca e ironic, merge sa zici ca iti plac The Eagles si sa-ti pastrezi credibilitatea. Dar e vai si amar de bietul jurnalist care-o lauda pe Coldplay – ti-ai strica mai putin reputatia daca ai spune ca Hitler “nu era chiar asa de rau”. De ce? Pentru ca trupa Coldplay, desi imposibil de populara, nu e “cool”. Chris Martin & Co. si-au dat seama de acest lucru si nu pare sa le pese – sau cel putin asa sustin in interviuri. Adevarul este ca, de fapt, le pasa foarte mult. Dupa ce au vandut un numar aproape incredibil de exemplare din albumul lor anterior, zece milioane, sunt disperati sa obtina credibilitatea artistica. Tocmai de aceea si-au petrecut atat timp si au facut atatea eforturi la ultimul album, proclamat de ei “dificil”. Sa aruncam o privire asupra dovezilor. Proba A: albumul are un titlu dublu, “Viva La Vida or Death and All His Friends”, care-l face sa semene un pic cu opera lui Damien Hirst. Proba B: titlul si piesa “Viva La Vida” este inspirata de pictorita suprarealista Frida Kahlo. Proba C: l-au chemat pe “bunicul muzicii ambientale” din Marea Britanie, Brian Eno, sa le fie producator. Proba D: au ales o pictura de Delacroix pentru coperta albumului. Pur si simplu, albumul n-ar avea cum sa semene mai mult cu o “opera de arta”, ceea ce e bine, deoarece majoritatea celor care il vor cumpara din benzinarii si supermarketuri pe tot cuprinsul tarii n-ar sti ce e o opera de arta decat daca ai scrie asta pe o caramida si le-ai arunca-o in cap. Mai stim si ca este un album “dificil” si “experimental” pentru ca ne-a spus-o Chris Martin. “Nu ne pasa daca vindem cu un milion mai putine discuri”, a declarat solistul. Suna ca o indepartare de modelul Coldplay.
Singura problema legata de indepartatea de modelul Coldplay este ca acest demers functioneaza. Coldplay face discuri care se vand in milioane de exemplare si face stadioane pline. In ciuda faptului ca trupa e clar jenata de eticheta de “rock de stadion” pe care si-a dobandit-o, pentru ca la asta se pricepe cel mai bine, membrii ei scriu chestii epice inaltatoare care-i fac pe studenti sa-si fluture brichetele in aer si care au niste refrene ce te indeamna sa le fredonezi, atat de euforice, incat ai putea face un elefant sa pluteasca de la ele.
Mai mult, e greu sa supraestimezi importanta pe care o are Coldplay pentru casa lor de discuri, EMI. Atunci cand Coldplay si-a amanat lansarea albumului anterior, cotatia actiunilor EMI a fost, se pare, afectata. Cum EMI a fost recent achizitionata de catre Guy Hands, multimilionarul in lire sterline care si-a facut un nume din achizitia de companii aflate in dificultate, performanta “Viva” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) are o importanta deosebita.
Si cum a mers? Au cedat presiunilor comerciale sau au lansat un baraj de experimentalism intentionat? Raspunsul, pe scurt, ar fi ca “VLV” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) e de fapt cam tot ce-a fost si inainte. Are pian, chitare cu ecou, refrene inaltatoare si Chris cu falsetul caraghios din vocea lui. Au renuntat la structurile traditionale de tip strofa-refren-strofa care le dominau repertoriul ca un profesor strict si au imprumutat ceva de la Radiohead. In principal insa e Coldplay recognoscibila – ceea ce e bine.
Asa stau lucrurile cu Coldplay. In ciuda faptului ca e obligatoriu sa o dispretuiesti, este extrem de dificil sa-ti displaca muzica pe care o face. Lumea o dispretuieste pentru ceea ce reprezinta, dispretuieste ideea de rock de stadion, de Chris Martin multimilionar cu nevasta castigatoare de Oscar ce ne tin noua prelegeri pe tema saraciei globale. Cand se ajunge la muzica insa, nu prea mai are ce sa-ti displaca. Mi-a facut placere sa ascult “Death” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) aproape in pofida vointei mele. Iar aceasta este, probabil, cea mai mare lauda pe care ai putea-o aduce unui album.
-
Muzica dance pentru intelectuali
Cum tocmai m-am intors dupa zece zile petrecute la Berlin, capitala techno a Europei, va pot spune ca muzica dance are ceva complet minunat si totodata sinistru. E minunat sa te afli intr-o incapere in care fiecare om pare sa simta fiecare schimbare minuscula, subtila a muzicii, fiecare mica modulatie a sunetului, si unde fiecare danseaza de parca viata lui depinde de asta.
In barul Panorama din Berlin, intr-o duminica dupa-amiaza la ora trei, cand soarele se strecura prin crapaturi in ferestrele intunecate, am reusit sa vad cat de vesela poate fi muzica de dans.
Muzica de dans are insa aspecte care te fac sa fii sceptic. Mainile in aer, uralele cand intra partea de tobe, imbratisarea strainilor carora le spui cat de mult ii iubesti, drogurile – si victimele lor – toate acestea seamana prea mult a cliseu ca sa le poti lua in serios.
Oare tipul care danseaza langa tine face parte dintr-o experienta spirituala sau nu e decat un cretin asudat care rumega tamp sub influenta unei doze de ecstasy si agita un bat luminos? Linia de demarcatie e foarte subtire.
Hot Chip e unul din putinele grupuri care reusesc sa surprinda doua lucruri: faptul ca muzica dance poate sta foarte bine langa rock, funk, indie si jazz in materie de optimism si faptul ca s-ar putea sa existe ceva mai bun de facut decat sa dansezi intr-o incapere plina de tineri nemti drogati intr-o duminica la ora trei dupa-amiaza. Asta au reusit sa surprinda pe single-ul lor „Over and Over”, piesa anului 2006, dupa NME.
Versurile („Over and over and over/ Like a monkey with a miniature cymbal” – „Iar si iar si iar/ Ca o maimuta cu un talger miniatural”) pe un fond de beat automat au reusit sa surprinda stupiditatea voioasa a repetitiei muzicale, temelia muzicii dance.
Hot Chip, care au fost nominalizati la Premiul Muzical Mercury, suna ca genul acela de trupa care s-ar duce intr-un club ca sa vada o legenda techno ca Derrick May, dar ar sta in fundul salii cu un ranjet sarcastic pe chip si afisand un aer de superioritate fata de pustii drogati. Sunt in mod sigur o trupa care profita din plin de aspectul membrilor sai, pentru ca in presa nu apare niciun articol despre ei fara sa mentioneze ca cei cinci componenti arata ca niste tehnicieni IT dintr-un birou.
Trupa este clar mandra de abordarea sa exagerat intelectuala a muzicii electronice si nu se rusineaza de eclectismul voit, ce absoarbe orice de la soul si r’n’b la techno minimalist si synth-pop. Toate aceste elemente sunt si mai vizibile pe cel de-al treilea album al lor „Made in the Dark”.
Hot Chip au devenit celebri pentru piesele lor alt-dance, cum e si „Over and Over” – piese care umplu ringurile de dans cu versuri scrise de oameni care probabil au citit carti despre Kirkegaard. Tocmai aceasta aplecare spre ringul de dans le-a adus contractul cu casa de discuri ultra-la moda DFA din New York.
Totusi, in cel de-al treilea album, Hot Chip stralucesc la capitolul balade. „We’re Looking for a Lot of Love”, plina de spatiu si tiuit de chitare, este clar una din piesele importante, in timp ce „Whistle for Will” mai ca nu o da in introspectie post-rock.
Hot Chip s-au indreptat dintotdeauna putin cate putin spre mainstream, iar ultimul lor LP pare sa se indrepte incet, dar sigur spre topuri. Au avut mereu o mare sensibilitate pop, motiv pentru care cei din echipa lui Kylie le-au dat la un moment dat tarcoale cu intentia de a-i coopta la producerea ultimului album al solistei.
Piese ca „One Pure Thought” cu ritmurile sale de reggaeton sunt aproape potrivite pentru difuzare la MTV la o ora de maxima audienta, in timp ce „Made in the Dark” este poate cea mai mainstream si mai lipsita de inflorituri piesa a trupei de pana acum. Daca aceste artificii pop vor face ca CD-ul lor sa se gaseasca la benzinaria din apropierea dumnevoastra sau nu, asta e cu totul altceva.
In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu
-
Aplauze pentru pop
Exista anumite genuri muzicale pe care ai voie sa le gusti tocmai pentru ca sunt atat de ingrozitoare. Soft rock-ul inceputului anilor optzeci intra in aceasta categorie – ai voie sa-ti placa Air Supply pentru ca muzica lor e o porcarie iremediabila. La fel, exista ceva „cool“ la oamenii de peste 14 ani care inca nu se rusineaza ca sunt fani heavy metal – o muzica atat de proasta incat ai voie sa-ti placa. Ca o ironie, desigur, ironie care face din nou accessibile tot felul de genuri muzicale altadata interzise.
Totusi, nu exista nimic ironic in entuziasmul meu pentru LP-urile lansate recent de catre doua din numele pop foarte cunoscute. Ma refer la Girls Aloud si la Britney Spears. Serios.
Girls Aloud au evoluat ingrijorator de mult pentru o formatie pop rezultata dintr-un reality show TV. In teorie, ar fi trebuit sa reziste cam atat cat memoria unui pestisor auriu, insa au devenit oficial cea mai de succes trupa de fete din istoria topurilor britanice. In mare parte, aceasta se datoreaza echipei lor de productie, Xenomania. Asa cum v-ati astepta de la o echipa care s-a hotarat sa-si ia numele de la un cuvant inventat ce semnifica „dragostea de tot ce e strain“, Xenomania a creat un sound caracteristic axat pe un eclectism exuberant. Tehnica de productie pare sa se rezume la a infige un ac in Oxford History of Pop, a alege de acolo doua stiluri muzicale ce par sa nu aiba nicio legatura unul cu altul (hmmm, acid house si doo-wop? Suna bine. Hai sa trecem la treaba) si a le combina. Pe hartie, suna ca o reteta pentru un ghiveci muzical. In realitate, au reusit sa sa schimbe fata pop-ului.
Pe „Tangled Up“, ultimul lor LP, Girls Aloud ofera 12 piese care demonstreaza exact aceasta abordare schizofrenica a muzicii pop. „Black Jack“ suna ca o piesa cantata in 1973 in legendarul club de northern soul Wigan Casino, combinata cu un ciudat imn fotbalistic. Sunete in stilul celor pe care ar fi putut sa le compuna The Rapture, un imn punk-funk de la care mai sa-ti vina sa-ti dai pantalonii jos de incantare. Si tot asa si continua.
A existat o vreme in care artistii pop ar fi facut moarte de om ca sa aiba aceeasi credibilitate ca trupele serioase gen Arctic Monkeys. Girls Aloud sunt doar un exemplu care arata cat de mult s-a schimbat situatia. Astazi, trupele serioase de chitaristi fura secretele trupelor pop mainstream, „fabricate“. Nu ma credeti? Uitati-va la lista de persoane care au participat la productia urmatorului album Franz Ferdinand, care se intampla sa fi fost produs de… Xenomania. (The Arctic Monkeys – ca sa se stie – sunt fani declarati Girls Aloud).
Stagnarea scenei muzicale „serioase“ si dominatia trupelor indie sunt doua dintre motivele pentru care Girls Aloud suna atat de proaspat. E trist, dar mai nou muzica pop este cea care incalca regulile, in timp ce trupele cu patru baieti in blugi stramti si chitari suna din ce in ce mai retrograd si conservator.
De parca dorind sa confirme aceasta tendinta ca pop-ul forteaza limitele muzicale, m-am trezit recent in posesia ultimului album al lui Britney Spears, bine intitulat „Blackout“. Cu exceptia unor titluri ca „Overdose“, „Nervous Breakdown“ sau „I Just Lost Custody Of My Kids“, nu-mi vine in minte nici un alt titlu mai potrivit pentru ultimul material lansat de tulburata doamna Spears. Atunci cand ai asa un ghinion ca Britney in ultima vreme, nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut: sa lansezi un album care sa rupa tot. Ceea ce a si facut. „Forteaza limitele R’n’B-ului“ nu e o caracterizare buna; unele din piesele de pe „Blackout“ sunt atat de distorsionate si experimentale, ca acum cativa ani ar fi putut sa fie lansate ca fete B ale single-urilor Aphex Twin.
Poftim, de parca va mai trebuia vreo dovada. Daca sunteti in cautarea unor experimente sonice, a unui eclectism superb si a unei ciudatenii curate, atunci orientati-va spre mainstream.
In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu