BusinessMagazin

Tag: putere

  • O generaţie pierdută? Câţi dintre micii antreprenori loviţi de această criză vor avea puterea să o ia de la capăt?

    Conform unui barometru realizat de SmartBill în aprilie, cifra de afaceri a acestor firme a scăzut cu 25% faţă de martie, iar rezultatele vor fi şi mai proaste în mai şi în lunile următoare, pe măsură ce se va instala criza, iar rezervele de bani ale fiecăruia se vor reduce semnificativ.
    De asemenea, primele date oficiale indică faptul că microîntreprinderile şi întreprinderile mici au trimis cei mai mulţi oameni în şomaj tehnic, respectiv 520.000 dintr-un total de 950.000 de contracte de muncă suspendate. Companiile mari au trimis în şomaj tehnic numai 238.000 de angajaţi, iar companiile mijlocii 184.000.
    Conform datelor analiştilor, microîntreprinderile şi companiile mici vor pierde între 300.000 şi 500.000 de locuri de muncă.
    Cele mai multe afaceri mici şi mijlocii trăiesc din câţiva clienţi, este de ajuns ca unul să moară şi tot businessul se dă peste cap, produsele şi serviciile oferite nu sunt unice şi poţi trăi fără ele o perioadă de timp (marketing, publicitate, consultanţă, HR, IT etc.), sunt pe ultimele poziţii într-un lanţ al puterii de negociere fie cu cei de la care au de încasat bani, fie cu creditorii.
    Acum câţiva ani, când piaţa a început să-şi revină după criza din 2008-2009-2010, mulţi corporatişti şi-au lăsat joburile de la multinaţionale, unde salariile intrau la timp şi chiar creşteau, pentru a intra într-o junglă a afacerilor, unde regulile, contractele, negocierile, plăţile sunt ceva relativ.
    Ei voiau să scape din chingile birocraţiei corporatiste, unde posibilitatea unor joburi mai bune pe verticală, nu pe orizontală, era extrem de mică şi plafonată la un anumit nivel, pentru a câştiga mai puţin la început, dar cu speranţa că din businessul lor vor reuşi să dea lovitura şi să devină rentieri, astfel încât să le intre banii în cont în timp ce se plimbă prin lume.
    În 2008, cel mai bun an înainte să vină criza anterioară, în România erau înregistrate 601.000 de mici companii, cu afaceri de 123 de miliarde de lei şi cu un profit net de 12 miliarde de lei. Toate aceste businessuri aveau o pondere de 11% în cifra de afaceri totală din economie şi 20% din profitul net.
    Aici trebuie să precizăm că între 180.000 şi 200.000 de microîntreprinderi raportează anual o cifră de afaceri zero.
    Toate aceste date au fost calculate de ZF pe baza datelor de la Registrul Comerţului.
    În 2009, în primul an de criză, numărul de microîntreprinderi a scăzut la 577.000, cifra de afaceri s-a redus la 118 miliarde de lei, cu un profit de 9,7 miliarde de lei.
    Cel mai prost an a fost în 2010, când numărul de microîntreprinderi a scăzut la 560.000, cu afaceri de
    114 miliarde de lei şi un profit de 8,6 miliarde de lei.
    Din 2010 economia a început să-şi revină, iar businessurile au revenit la viaţă.
    În 2018 numărul de microîntreprinderi a crescut la 676.000, deci cu 100.000 peste 2010, raportând afaceri de 186 de miliarde de lei, reprezentând 11,9% din piaţă şi, atenţie, cu un profit net de 37 de miliarde de lei, reprezentând 29% din totalul câştigului net din economie.
    Post-mortem, rezultatele pe 2019 vor arăta mult mai bine, trebuie să le punem în ramă, cu peste 700.000 de microîntreprinderi, cu afaceri de peste 200 de miliarde de lei şi un profit net de peste 40 de miliarde de lei.
    Dar acum a venit această criză care va mătura multe afaceri, pe care antreprenorii nu vor avea bani să le susţină, nu vor avea piaţă de desfacere pentru ceea ce produc sau livrează şi, mai mult decât atât, nu vor avea o perspectivă.
    În programul IMM Invest, prin care statul pune la dispoziţie garanţii de 15 miliarde de lei, peste
    3 miliarde de euro, cele mai multe cereri au fost depuse de microîntreprinderi, 71%. Dar, din primele date, din cererile depuse, 8 au fost acceptate de bănci pentru finanţare, iar 15 au fost respinse. Dacă extrapolăm datele, probabil că doar o treime din cererile depuse de microîntreprinderi vor primi în final finanţare bancară cu garanţia statului.
    Această criză, care va dura între 3 şi 5 ani, va naşte foarte multe întrebări: una dintre ele este dacă antreprenorii din spatele microîntreprinderilor, dar şi cei mici şi mijlocii, vor mai avea putere, energie, determinare şi dorinţă de a merge mai departe, de a încerca să iasă din această criză, de a-şi mai pune propriii bani în joc, gândindu-se că s-ar putea să-i piardă de tot.
    Eu sper că nu vom avea o generaţie pierdută de antreprenori şi fiecare va găsi resurse umane şi financiare pentru a încerca să reziste astfel încât să nu urască capitalismul, globalizarea, deschiderea economiei, Uniunea Europeană şi până la urmă tot sistemul în care trăim. 

  • Rusia: credinţa şi serviciile secrete

    Averea personală a patriarhului Chiril I al Moscovei, fostă gazdă a unui show TV la televiziunea publică, a fost estimată de Moscow News în 2006 la 4 miliarde de dolari, potrivit Forbes. Despre averea lui Putin nu se ştiu prea multe, dar se speculează că l-ar face pe conducătorul ruşilor cel mai bogat om de pe planetă.

    În decembrie 2017, când Ucraina era în război cu Rusia, serviciile de securitate ucrainene au declasificat documente care arată cum Biserica rusă a luat fiinţă sub ghidajul NKGB (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului), precursorul KGB.

    Astfel, consiliul local din 1945 care l-a ales pe patriarhul Aleksei I şi a adoptat numele actual al bisericii a fost organizat şi condus de poliţia politică sovietică, reiese din documentele ucrainene, după cum scrie revista Newsweek. Delegaţii consiliului din ianuarie 1945 au fost aleşi dintre „persoanele care erau preţuite în mod deosebit de către cler şi de credincioşi şi care, în acelaşi timp, şi-au dovedit valoarea ca parte a intelectualităţii sau a muncii patriotice”. Sinodul, prima adunare de acest fel de la revoluţia din 1917, a decis că biserica va fi numită de acum „Biserica Ortodoxă Rusă”. Consensul este că sinodul din 1945 a fost vital pentru biserica aflată sub stăpânirea sovietică: încrederea în patriarhul Aleksei a ajutat la readucerea în „turmă” a multora dintre credincioşii care se îndeptaseră de patriarhul precedent, Sergius, din cauza loialităţii sale faţă de Stalin exprimate public. (Trebuie spus însă că nici Sergius şi nici instituţia bisericii nu ar fi supravieţuit altfel).
    Însă, potrivit celor care se opuneau radical guvernării sovietice, bolşevicii au distrus complet canoanele Bisericii Ortodoxe care au existat până în zilele revoluţionare ale anului 1917.
    Patriarhia Moscovei ar fi, potrivit acestui punct de vedere, o organizaţie apărută în istorie abia în 1943, anul în care Stalin i-a convocat la Kremlin pe cei trei episcopi de rang înalt ai vremii şi le-a spus că este pregătit să legalizeze Biserica Ortodoxă şi să redeschidă bisericile.
    Documentele făcute publice de agenţia de securitate ucraineană au arătat că întâlnirile cruciale ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi procesul de selecţie a patriarhului au fost controlate de poliţia secretă. Colonelul KGB Gheorghi Karpov, a cărui semnătură se află pe scrisoarea prin care sunt instruiţi şefii locali ai KGB cu privire la modul de selecţie a delegaţilor, a fost decorat cu Ordinul Stindardul Roşu al Muncii pentru organizarea consiliului din 1945. Karpov a fost cunoscut pentru cruzimea extremă de care a dat dovadă în timpul Marii Epurări. De asemenea, el face parte şi din istoria Bisericii: timp de 17 ani a condus Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse – adică a guvernat de facto Biserica într-un mod asemănător cu cel al procuratorului-şef al Preasfântului Sinod.
    Karpov a rămas fără noroc sub Hruşciov pentru că s-a opus închiderii parohiilor: Nikita Hruşciov, care i-a succedat lui Stalin, a fost mult mai dur cu religia decât Stalin în anii ’40 şi începutul anilor ’50. Documentele ucrainene n-au afectat cu nimic relaţiile ruşilor credincioşi cu Biserica Ortodoxă. Mai mult de jumătate din cetăţenii ruşi cred în minuni religioase. Iar Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai puternică sursă a tot ceea ce este miraculos. De fapt, singurul lucru pe care îl are în comun cu adevărat majoritatea ortodoxă este credinţa în minuni. Această credinţă se corelează doar indirect cu opiniile sau valorile lor politice. „Turmei” nu-i pasă prea mult de viaţa internă a Bisericii, de istoria ei sau de relaţiile sale cu statul.
    Există sfinţi care sunt foarte populari. Se pare că întreaga ţară se roagă Sfintei Matrona din Moscova (născută Matrona Dimitrievna Nikonova în 1881), o bătrână cu o biografie neclară, căreia oamenii îi cer o varietate de lucruri, cum ar fi să treacă un examen, să aibă o căsnicie fericită, să aibă copii sau sănătate.


    A existat o canonizare în masă a unor sfinţi noi în timpul renaşterii credinţei de la sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 2000: mii de clerici şi oameni de credinţă au pierit în secolul XX şi astfel fiecare eparhie şi-a câştigat propriii sfinţi noi.
    Eparhiile au primit şi sfintele moaşte ale sfinţilor prerevoluţionari care s-au pierdut în perioada sovietică: Sfântul Serafim din Sarov, Alexandru din Svir şi alţii. Noi culte au apărut peste tot, iar cele vechi au fost reînviate şi reconstruite cu o notă de evlavie postsovietică. La începutul anilor 2000 a apărut o nouă practică – scoaterea şi plimbarea de moaşte. Principalul act de credinţă este acum statul la coadă multe ore pentru atingerea sau vederea rămăşiţelor sfinte. A apărut un fel de „teologie a cozii” care justifică nevoia de a depăşi greutăţile pe drumul către o sfântă relicvă. Coada a devenit analogul pelerinajului.
    Coada poate fi urmărită în timp ca un fenomen până în toamna anului 2011, când centura Fecioarei Maria a fost adusă în Rusia de pe Muntele Athos. Aproximativ 3 milioane de oameni au aşteptat la rând să o vadă când relicva a făcut turul oraşelor ruseşti timp de 39 de zile. O altă relicvă de la Muntele Athos, Darurile Magilor, a fost adusă în 2014. În 2017, timp de două luni, Catedrala lui Hristos Mântuitorul a expus moaştele Sfântului Nicolae, care au părăsit bazilica oraşului italian Bari pentru prima dată în aproape un mileniu. Cu toate acestea, o serie de documente arată că Biserica Rusă, sau mai bine zis Patriarhia Moscovei, nu este condusă de credinţă, ci de Kremlin prin agenţi ai serviciilor de securitate. Această situaţie reiese din rapoartele anuale din 1958 ale ramurii estoniene a KGB. Documentele au fost lăsate în urmă, la Tallinn, când autorităţile sovietice s-au retras din noul stat independent în 1991, scrie The Guardian.
    Rapoartele, văzute de The Guardian, sunt strânse într-un teanc de pagini îngălbenite scrise la maşină, legate împreună ca o carte care poartă legenda „Top Secret Ex. Nr. 2 Seria K” şi titlul „Rezumatul lucrărilor de informaţii operaţionale ale departamentului 4 al KGB în Consiliul de Miniştri al SSR Estonia în 1958”.
    La pagina 125 este prezentat un scurt raport al recrutării, în acel an, a unui tânăr preot ortodox, menţionat cu numele de cod „Drozdov”. Numele real al agentului nu este dat, dar caracteristicile cheie coincid cu viaţa omului devenit în 1990 patriarhul Aleksei  al II al Moscovei.
    Ca şi patriarhul, Drozdov s-a născut la Tallinn în 1929, vorbea fluent rusa şi estoniana, era doctor în teologie şi slujea ca preot ortodox în Estonia în 1958.

     

    Drozdov, care a impresionat KGB-ul cu dorinţa, discreţia şi calitatea de a ştii cum să se facă plăcut oamenilor, şi-a început cariera de agent furnizând informaţii despre un preot corupt la o biserică din micul oraş Jyhvi.
    Patriarhul a fost rectorul Bisericii Bobotezei din Jyhvi din 1950 până în 1957. În 1961 a devenit episcopul Tallinnului şi al Estoniei la vârsta de doar 32 de ani. Rapoartele KGB din 1958 despre Drozdov spuneau că promovarea sa în acest post a fost „avută în vedere” în timpul recrutării sale.
    În acelaşi an în care a devenit episcop, Aleksei  şi-a început ascensiunea rapidă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor – chiar cursul planificat de KGB pentru Drozdov.
    Indrek Jurjo, istoric estonian care a investigat raportul KGB, a spus: „Trebuie să fie el. În acea perioadă erau foarte puţini preoţi ai Bisericii Ortodoxe. Descrierea, vârsta, planul pentru el de a deveni episcop – totul se potriveşte.”
    Rapoartele îl descriu pe Drozdov ca fiind de acord să lucreze pentru KGB din motive patriotice. „Este descris aici ca agent”, a explicat Jurjo. „Asta înseamnă că a avut un ofiţer KGB cu care se întâlnea în mod regulat în locaţii clandestine şi care l-a interogat. Ar fi scris şi el rapoartele.”
    Părintele Gleb Yakunin, preot ortodox şi fost parlamentar care a căutat prin dosarele KGB, a declarat că a găsit mai multe referinţe la Drozdov. Spre regretul său, nu a făcut copii şi niciodată nu a găsit indexul în care numele de cod ale agenţilor erau potrivite cu adevăratele lor identităţi.
    O referinţă din raportul din octombrie 1969 spune: „Agenţii Drozdov şi Peresviet au călătorit în Anglia ca parte a delegaţiei la Conferinţa Bisericilor Europene”. Părintele Gleb, care a fost încarcerat în epoca sovietică pentru opoziţia sa faţă de ingerinţele statului în Biserică, a spus că patriarhul trebuie să conducă clerul în pocăinţă.


    „Să coopereze cu un stat care are ca obiectiv distrugerea religiei este un mare păcat şi o trădare a creştinismului”, a spus el. Nici informaţiile din Tallinn nu au reuşit să altereze imaginea Bisericii în Rusia. De altfel, ruşii nici n-au aflat despre ele.


    Lui Aleksei  al II-lea i-a urmat în 2009 la conducerea Bisericii Chiril I, mitropolitul Smolenskului care s-a remarcat apoi prin susţinerea lui Putin şi a unei ideologii antioccidentale.
    Conform informaţiilor din arhivele sovietice, Chiril a fost agent KGB. Aceasta înseamnă că a fost mai mult decât un simplu informator, cum în Uniunea Sovietică erau milioane. A fost un ofiţer activ al organizaţiei de securitate. Nici Chiril şi nici Aleksei  nu au recunoscut şi nu şi-au cerut scuze pentru legăturile lor cu agenţiile de securitate. În calitate de şef al departamentului de relaţii cu biserici străine al Bisericii, Chiril şi-a câştigat reputaţia de conducător relativ luminat. S-a întâlnit cu papa Benedict şi a fost atacat de conservatorii bisericii pentru „ecumenism”.
    Mai important decât contactele sale cu catolicii a fost sprijinul dat de Chiril unei noi ideologii ruse bazate pe negarea drepturilor omului. La cea de-a zecea şedinţă a Consiliului Mondial al Ruşilor – o organizaţie publică internaţională condusă de patriarh, la Moscova, pe 4 aprilie 2006 – Chiril a acuzat liderii drepturilor omului din Occident că au forţat „dictatorial” societăţile să accepte dreptul de a paria la jocuri de noroc, eutanasia şi homosexualitatea.
    Consiliul a spus că există valori „care nu sunt mai mici decât drepturile omului”. Acestea sunt „credinţa, moralitatea, locurile sacre şi patria”. Atunci când aceste valori intră în conflict cu drepturile omului, „societatea şi guvernul şi legea ar trebui să le îmbine armonios”. Cum s-ar putea face acest lucru nu a fost clar, dar, potrivit Consiliului, este imposibil de tolerat o situaţie în care drepturile omului „au ameninţat existenţa patriei”.
    În ziua următoare preluării rolului de patriarh, Chiril a elaborat ideile sale pentru combinarea „armonioasă” a cerinţelor statului şi drepturile omului. El a spus că doreşte să pună bazele relaţiilor biserică-stat pe conceptul bizantin de „simfonie”, în care se face distincţie între autoritatea imperială şi preoţie, cu prima preocupată de treburile omului şi ultima cu chestiunile divine. Cele două părţi sunt privite ca fiind strâns interdependente, dar niciuna nefiind subordonată celeilalte.

     

    Experţii în domeniu au subliniat că nu există niciun exemplu de simfonie care să definească cu succes relaţiile biserică-stat în vremurile noastre, iar istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Ruse indică faptul că faţă de puterea Kremlinului nu are niciun interes să devină o forţă morală.
    După căderea Uniunii Sovietice, Biserica a primit privilegii oficiale, inclusiv dreptul de a importa fără taxe alcool şi tutun. În 1995, mănăstirea Nikolo-Ugreşki, aflată în subordinea directă a Patriarhiei, a câştigat 350 de milioane de dolari din vânzarea de alcool. Departamentul de relaţii bisericeşti a Patriarhiei, pe care îl conducea Chiril, a câştigat 75 de milioane de dolari din vânzarea tutunului. Însă Patriarhia a raportat un buget anual în 1995-1996 de numai 2 milioane de dolari. Averea personală a lui Chiril (Vladimir Gundiaev în buletin) a fost estimată de presa moscovită în 2006 la 4 miliarde de dolari. Activităţile sale sunt principalul motiv pentru care organizaţiile non-profit nu plătesc taxe în Rusia. Chiril importa ţigări de milioane printr-o astfel de organizaţie pe care le vindea la preţuri care distrugeau concurenţa – aceasta trebuia să-şi plătească taxele către guvern. Din 1994, Chiril a fost prezentatorul unei emisiuni ortodoxe săptămânale (Lumea păstorului) la principalul canal de televiziune de stat.

  • Cine este tânăra care ar putea să preia puterea în Coreea de Nord şi cine a pregătit-o în secret încă din adolescenţă

    Kim Yo Jong, 32 ani, a ajuns în centrul atenţiei la nivel global după ce fratele ei, Kim Jong Un, a lipsit de la cea mai importantă importantă sărbătoare naţională din Coreea de Nord, ceea ce a stârnit un val de speculaţii în legătură cu starea de sănătate a liderului suprem de la Phenian.

    Moon Chung-in, un consilier al preşedintelui din Coreea de Sud, a declarat duminică pentru Fox News că liderul din Coreea de Nord ar fi „viu şi nevătămat”, în ciuda relatărilor din presa internaţională conform cărora acesta ar fi bolnav sau chiar în stare critică.

    Cu toate acestea, FT atrage atenţia asupra luptelor pentru putere care ar putea exista în interiorul Coreei de Nord, un stat cu ambiţii militare şi armament nuclear, care a fost în centrul discuţiilor internaţionale în ultimii ani.

    „Miza este enormă dacă ţinem cont de arsenalul extins al Coreei de Nord, de infrastructura militară, de dimensiunea armatei, cât şi de aparatul de control social şi aplecarea înspre violenţă faţă de populaţie”, a spus Jenny Town, director-adjunct al 38 North, un think-tank din Washington specializat pe Coreea de Nord, într-o declaraţie citată de publicaţia americană.

    Pregătită încă din adolescenţă

    Kim Yo Jong a fost favorita tatălui lor, răposatul lider nord-coreean Kim Jong Il. Acesta îi admira inteligenţa şi a pregătit-o încă din adolescenţă pentru intrarea în cercurile puterii.

    Ea a fost pregătită de maestrul propagandei din regimul de la Phenian, Kim Ki Nam, conform informaţiilor lui Michael Madden, expert american în probleme legate de Coreea de Nord.

    „Este vorba despre o fată cu pregătire superioară în politica nord-coreeană. Nu are cine să vină la putere în locul ei”, a explicat Madden pentru FT, atrăgând atenţia asupra întâlnirilor importante în care ea reprezenta interesele Phenian-ului, inclusiv o întâlnire cu Xi Jinping, în care l-a impresionat pe preşedintele Chinei

    Kim Yo Jong a devenit cunoscută în 2018 când a fost trimisă la Jocurile Olimpice de la Seoul, devenind astfel primul membru al dinastiei Kim care a vizitat Coreea de Sud după război.

    Se crede că departe de lumina reflectoarelor ea are un rol din ce în ce mai important în partid, continuând în acelaşi timp să îşi susţină fratele, inclusiv în subiecte sensibile precum relaţia acestuia cu preşedintele american Donald Trump.

    Structurile de propagandă ale regimului au început să îi contureze din ce în ce mai mult imaginea şi legătura de sânge dintre ea şi Kim Il Sung, liderul revoluţionar al ţării şi cea mai iubită figură din istoria Coreei de Nord, conform analiştilor.

    Bruce Klinger, un fost analist al CIA, a atras atenţia că ea a câştigat din ce în ce mai multă autoritate în ultimii ani, în ciuda ideii vast acceptate în patriarhatul culturii confuciene potrivit căreia o femeie nu ar putea conduce Coreea de Nord.

    Cum ar putea să preia puterea

    O persoană apropiată de oficialii nord-coreeni şi cei chinezi a declarat sub protecţia anonimatului pentru FT că este puţin probabil ca sora lui Kim Jong Un să conducă singură ţara şi că probabil ea ar face parte dintr-un grup ce ar prelua puterea la moarte fratelui ei.

    Când Kim Jong Un a preluat puterea în 2011, cei care urmăreau Coreea de Nord se aşteptau la o prăbuşire a regimului de până atunci, crezând că el nu are destulă putere politică şi legitimitate. Aceleaşi temeri există şi în cazul sorei lui.

    „Este singura persoană care are o şansă de a prelua funcţia supremă, dar asta ar fi permis doar dacă le oferă celorlalţi impresia de conducere colectivă”,, a declarat sursa citată.

    Kim Yo Jong ar putea deveni principalul lider al ţării, însă cel mai probabil partidul va încerca să proiecteze o imagine de putere colectivă, aşa cum se întâmpla în China, înainte de preluarea puterii de către Xi Jinping.

    În astfel de circumstanţe, analiştii consideră că un anume Choe Ryong Hae, o cunoscută figură politică în Coreea de Nord şi aliat al lui Kim Jong Il, şi-ar putea asuma de asemenea un rol în conducere alături de Kim Yo Jong.

  • Cine sunt oamenii care profită de pandemia de coronavirus pentru prelua controlul asupra ţărilor lor. Unul dintre cei mai periculoşi se află chiar la graniţa cu România

    Pe măsură ce Covid-19 blochează economii din toată lumea, unii lideri mondiali au descoperit că pot profita de ocazie pentru a-şi consolida puterea. În Ungaria a fost aprobat luni un proiect de lege care a înmânat premierului Viktor Orban puterea de a guverna prin decret, pe termen nelimitat.

    Astfel, i dă acestuia autoritatea să pedepsească jurnaliştii dacă guvernul consideră că raportarea nu este exactă şi permite guvernului să pedepsească aspru şi cetăţenii pentru încălcarea regulilor impuse. De asemenea, proiectul împiedică organizarea alegerilor sau a referendumurilor în perioada în care măsurile sunt în vigoare, scriu cei de la CNN. 

    Această mişcare a condus la o serie de apeluri către Uniunea Europeană, fostul prim-ministru al Italiei, Matteo Renzi, sugerând ca blocul să scoată Ungaria dacă măsurile nu vor fi revocate – ceva ce este însă mult mai uşor de spus, sau mai bine zis de propus, decât de făcut. Mişcarea lui Orban este poate cea mai flagrantă preluare a puterii care va avea loc în timpul acestei pandemii. Cu toate acestea, alţi lideri puternici au descoperit posibilitatea de a acapara o mai mare autoritate.

    În Filipine, preşedintele Rodrigo Duterte – un bărbat care îşi arestează criticii şi care s-a lăudat că a ucis personal nişte suspecţi de crimă în timp ce era primar al oraşului Davao – a profitat preluând puterea atribuită în situaţiile de urgenţă, care îi oferă un control mai mare asupra serviciilor publice.

    La începutul acestei luni, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu s-a confruntat cu critici după ce guvernul său a aprobat urmărirea electronică a pacienţilor, folosind o tehnologie care anterior fusese folosită doar în lupta împotriva terorismului. Netanyahu, desigur, nu este singurul lider care foloseşte tehnologia pentru a-şi urmări cetăţenii în timpul crizei. În Rusia, autorităţile folosesc tehnologia de recunoaştere facială pentru a prinde persoanele care încalcă carantina şi autoizolarea.

    Din Coreea de Sud până în Europa de Vest, guvernele democratice folosesc instrumente digitale pentru a urmări unde se află pacienţii cu coronavirus şi pentru a monitoriza dacă cetăţenii respectă măsurile de distanţare socială. În timp ce astfel de mişcări stârnesc în mod natural temeri legate de faptul că liderii şi-ar putea depăşi puterea politică, acestea ridică întrebări şi în legătură cu ce se întâmplă atunci când această pandemie se va termina.

    Preocuparea este că, pe măsură ce lumea se adaptează la noul mod de viaţă, cetăţenii devin mai „amorţiţi” în legătură cu anumite măsuri socotite anterior ca fiind extreme.

  • Îndemnurile spre un trai mai tihnit, acel concept de slow living care, paradoxal, cucereşte teren

    „Gruni s-a născut din joacă şi din curiozitate, ceramica a fost întotdeauna o mare pasiune şi de trei ani experimentăm cu luturi şi pigmenţi. În 2018 am câştigat un concurs de proiecte cu finanţare europeană care a permis amenajarea, autorizarea şi utilarea unui atelier. Suntem un start-up, o echipă de două persoane şi vreo douăzeci de colaboratori, un atelier în centrul Timişoarei şi un brand vesel”, spune Livia Coloji, una dintre cele două antreprenoare din spatele atelierului Gruni.
    Brandul este creaţia Liviei, care este şi ilustratoare, iar producţia atelierului Gruni este susţinută de ea şi Dona Arnakis. Înainte de aventura Gruni, Livia Coloji a început cu Facultatea de Arte şi Design a Universităţii de Vest din Timişoara, au urmat câţiva ani de graphic design la un studio local şi apoi multă, multă ilustraţie, iar de aici la ceramică ilustrată a fost doar un pas.„Toate se leagă, chiar dacă planul cu atelierul de ceramică este unul relativ nou. Numele e ales strategic în grai bănăţean, care sună internaţional.” Livia Coloji spune că în Banat gruniurile sunt dealuri sterpe, din lut, un fel de moştenire necăjită pe care atelierul de ceramică o poleieşte cu aur. „În Timiş, există chiar şi o localitate Gruni, pe care recunosc că nu am vizitat-o niciodată. Gruniul meu este inspirat de gruniul Oraviţei. Aflat la capătul străzii pe care m-am născut, e cel mai necăjit loc pe care-l ştiu şi care, deşi era locuit de o mică comunitate marginalizată, avea de oferit un singur lucru – un pic de lut pentru cei care aveau teracotă de lipit, respectiv ceva mai mult lut pentru cei care aveau o colibă de ridicat. Prin urmare, idealistul din mine a avut de făcut cea mai simplă alegere: să ia cea mai nefastă situaţie şi să se angajeze că o va transforma în inversul ei”, spune Livia Coloji.
    Deschiderea atelierului a coincis cu un apetit tot mai mare pentru produsele realizate local, deja designerii români având evenimente dedicate, ajunse la un nivel de popularitate sănătos.
    „Lutul rămâne un material accesibil şi uşor de modelat, cu o tradiţie bogată şi tehnici multiple, rafinate în timp. Popularitatea sa este relativ nouă în rândul tinerilor creatori chiar dacă în artizanat ceramica a avut întotdeauna o pondere mare. Comunităţile organizate în jurul resurselor (fie că e vorba de cuptoare sau târguri de creatori), concepte noi bazate pe reinventarea unor idei vechi, de genul slow fashion, buy local, small business, makers movement, ajută la formarea şi susţinerea unei pieţe diverse şi creative. În Timişoara comunitatea e mai mică, dar într-o dezvoltare rapidă, ceea ce ne bucură enorm.”
    În acest moment, Gruni este axat pe producţia de obiecte ceramice, în primul rând  cercei şi broşe. La acestea se adaugă veselă şi câteva obiecte decorative. „Farfurioarele pentru bijuterii, de exemplu, se bucură de mare succes internaţional. Designul nostru se poate adapta în funcţie de cererea clienţilor, dar putem realiza şi de la zero: design, matriţare, producţie de aproape orice.”
    Ca linii de design, antreprenoarea spune că optează pentru o estetică nepretenţioasă, piesele fiind prietenoase cu utilizatorul, dar şi cu mediul. „Nu ai cum să produci bijuterii, veselă şi obiecte ceramice fără să consumi resurse, dar ne-am concentrat pe ceea ce putem face pentru a diminua impactul asupra mediului: facem livrări pe bicicletă în Timişoara şi împrejurimi, reparăm şi recondiţionăm obiectele sparte sau le preluăm spre reciclare, folosim etichete din hârtie reciclată de fiecare dată când este posibil, refolosim ambalaje, avem cuptoare pe curent electric şi, (deocamdată doar în magazinul online de pe platforma Etsy, dar în curând şi pe site-ul gruni.ro) compensăm amprenta de carbon.”
    De asemenea, cele două antreprenoare au în desfăşurare şi un proiect de conservare a patrimoniului local: broşe în chip de căsuţe albastre cu arhitectură tradiţională transilvăneană, pe care le-au dezvoltat împreună cu Diana Iabraşu şi Albastru.ro, agregator de articole pe teme de design sau arhitectură care au ca numitor comun culoarea albastră. „Cea mai mare parte din încasările obţinute pe aceste broşe tip pin se duc spre documentarea şi restaurarea mai multor faţade albastre.”
    Livia Coloji mai spune că posibilităţile de extindere a portofoliului sunt nelimitate, ceramica fiind în sine un material foarte versatil. „Pasiunea noastră este pentru obiecte mici şi preţioase, dar lutul frământat şi ars poate deveni orice şi poate arăta în orice chip, pentru că preia din amprenta creatorului.”
    Fondatoarea Gruni mai explică faptul că ceramica e un termen mai larg, care se poate referi la ceramica de temperatură joasă, medie sau la ceramica de temperatură înaltă (care se arde la temperatură similară cu porţelanul). „Include şi porţelanul, desigur, deşi noi, din motive de marketing, preferăm să subliniem că lucrăm în ceramică şi porţelan. Porţelanul este, de fapt, o ceramică foarte fină care se vitrifică la temperatură înaltă şi care, ars în condiţii bune, devine translucid.”
    Cu atâtea posibilităţi, Livia Coloji crede că portofoliul de produse este în continuă dezvoltare, dar că obiectivul său nu este de a atinge un prag de la care atelierul să îi ocupe tot timpul. Ba, dimpotrivă, conceputul de slow living care a readus ceramica în atenţia tuturor este şi un concept de business.
    „Cred că trebuie să creştem până în punctul în care nimeni din echipă nu va lucra mai mult de 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Dacă lucrurile merg bine, poate chiar mai puţin de atât. Nu pentru că nu ne-ar plăcea ce facem, ci pentru că un om odihnit este mult mai eficient şi lucrează cu mai multă bucurie. Deci planul nostru de dezvoltare este, de fapt, un plan de odihnă. :)”

  • Preşedinte ales prin poştă: Ţara europeană care vrea ca alegerile prezidenţiale să fie organizate prin poştă, în contextul COVID-19

    Partidul Lege şi Justiţie, aflat la putere în Polonia, vrea ca alegerile prezidenţiale să se desfăşoare prin intermediul serviciului poştal, întrucât nu vor ca acestea să fie amânate din cauza carantinei impuse de criza coronavirusului, potrivit FT.

    La fel ca alte ţări din UE, Polonia este în carantină în cea mai mare parte, ca rezultat al măsurilor luate pentru a opri răspândirea coronavirusului.

    Ţara a interzis deja adunările publice, a închis hotelurile, parcurile şi celelalte locuri publice, însă momentan nu a ordonat închiderea magazinelor non-esenţiale.

    Andrzej Duda, actualul preşedinte din Polonia şi candidatul partidului Lege şi Justiţie, se poziţionează ca învingător în sondajele recente, însă partidul pare a fi extrem de sensibil la ideea de a amâna alegerile.

    De aceea, partidul Lege şi Ordine a publicat astăzi un proiect de lege prin care vrea ca cetăţenii să voteze prin poştă – însă doar de data aceasta.  

    Partidul Lege şi Ordine a încercat deja să propună ca cei bătrâni şi cei aflaţi în carantină să voteze prin poştă, însă modalitatea în care au făcut-o a fost criticată, întrucât aceştia au introdus ideea la miezul nopţii, ca o notă scurtă la prezentarea unui pachet de stimulare eocnomică.

    Mutarea a fost cu atât mai criticată de opoziţie cu cât curtea constituţională din Polonia a ordonat anterior ca legea electorală să nu poată fi schimbată în ultimele şase luni dinaintea alegerilor.

    Principalul candidat al opoziţiei a decis să îşi suspende campania şi le cere alegătorilor să boicoteze alegerile.

    Polonia a înregistrat până acum 2.215 cazuri de coronavirus şi 32 de decese cauzate de COVID-19.

  • Eşecul influenţei culturale în faţa armelor

    În noaptea de 2 octom­brie 2019, Comedy Central a difuzat un episod al serialului de animaţie „South Park” numit „Band in China”, o satiră devastatoare a modului în care Beijingul a folosit accesul pe piaţa chineză pentru a modela felul în care operează industria de divertisment din SUA. Intriga: unul dintre personajele principale merge în China pentru a încerca să vândă marijuana, este arestat şi apoi salvat de Mickey Mouse şi de corporaţia Disney, a cărei slugărnicie faţă de China este accentuată. Disney este de acord să-l ucidă pe Winnie the Pooh, pentru că acesta ar semăna cu liderul chinez, în schimbul deschiderii pieţei chineze. Între timp, în SUA, unele dintre celelalte personaje principale încearcă să facă un film în timp ce sunt supravegheate şi cenzurate de armata chineză.
    „Band in China” dovedeşte că puterea moale (soft power) a industriei de la Hollywood nu a fost pe măsura puterii economice a Beijingului. Într-adevăr, industria americană a divertismentului nu a reuşit să aibă nicio influenţă culturală asupra Chinei, în timp ce China şi-a folosit puterea dură pentru a neutraliza influenţa culturii americane.
    După lansarea episodului, ideea că puterea moale – adică influenţa culturală – poate fi folosită pentru a schimba în mod decisiv comportamentul naţiunilor străine este sau ar trebui să fie moartă şi îngropată. Puterea moale, atunci când există, curge direct din puterea dură. În cazul Chinei, credinţa că expunerea la produsele culturale din SUA ar contribui la înmuierea şi democratizarea ţării a fost dovedită a fi complet falsă. De fapt, aşa cum a arătat „Band of China”, comuniştii chinezi sunt cei care au influenţat America.
    La mijlocul anilor ’90, a început să prindă rădăcini ideea că oarecum o putere moale, de la sine, ar putea modela lumea postbelică. A încolţit, în mod firesc, în universităţile americane, unde o elită academică era prea bucuroasă imaginându-şi că influenţa sa asupra peisajului intelectual şi cultural ar corecta realitatea urâtă şi vulgară a puterii militare şi economice care, până acum, a modelat istoria umanităţii.
    Unii lideri europeni au insistat asupra faptului că Bruxelles-ul va deveni capitala unei noi superputeri soft power, Uniunea Europeană. Ei credeau cu sinceritate că stilul de viaţă, cultura şi activismul de mediu ale continentului lor vor eclipsa în cele din urmă puterea dură a Americii. Faptul că distrugătoarele războaie balcanice din anii ’90 nu puteau fi soluţionate decât cu ajutorul forţelor armate ale SUA nu a contat prea mult pentru a schimba atitudinea.
    Victoria lui Boris Johnson, liderul pro-Brexit, în alegerile din Marea Britanie, care au fost mai mult un vot pentru ieşirea regatului din UE, este încă un semn că puterea soft europeană nu mai este nici de departe atât de atrăgătoare pe cât părea odată. Peste Canalul Mânecii, preşedintele francez, Emmanuel Macron, a încercat cu disperare şi fără succes să-şi convingă colegii şefi de stat şi guvern din UE să transforme Europa într-o superputere militară hard. Se pare că liderul statului francez a renunţat la încercarea de a crea un nou imperiu soft. Acum, Franţa a trimis o navă de război în Golful Persic, o poartă de intrare spre Orientul Mijlociu, unde lichidarea unui general iranian printr-un atac cu dronă american a inflamat spiritele.  
    Între timp, în Asia, se părea că Beijingul impunea încet, dar sigur, genul de putere moale care curge direct din puterea dură. De exemplu, Dalai Lama din Tibet a fost de ani buni o durere de cap pentru China. Popularitatea acestuia la Hollywood şi în alte părţi ale lumii amintea constant oamenilor statutul Tibetului de naţiune cucerită, ocupată. Ţinuta sa atrăgătoare şi hainele sale deosebite l-au făcut să poată fi recunoscut instantaneu de milioane de oameni din întreaga lume. În multe feluri, el a întruchipat puterea moale.
    Dar, dacă puterea moale ar fi fost un instrument la fel de eficient de politică externă, precum susţineau avocaţii săi, fără îndoială, Tibetul ar fi dobândit până acum o anumită măsură de autonomie. În schimb, China şi-a consolidat controlul şi Dalai Lama însuşi a devenit, în cel mai bun caz, o celebritate minoră şi lipsită de culoare. Statutul său a fost perfect simbolizat de imaginea cu el părăsind Casa Albă, după o întâlnire cu Obama, printr-o alee unde era depozitat gunoiul. Puterea dură a Chinei i-a învins decisiv puterea moale.
    În altă parte, Greta Thunberg şi echipa sa nu au reuşit să influenţeze recenta conferinţă COP 25 de la Madrid privind schimbările climatice. Acest lucru arată cum pot fi ignorate chiar şi cele mai bine planificate încercări de a utiliza puterea moale pentru a crea un sentiment de panică în masă în jurul unei probleme. După atâtea decenii de panici legate de mediu, dintre care puţine s-au dovedit a fi justificate, oamenii au învăţat să ignore astfel de campanii şi să continue să mănânce carne, să conducă maşini şi să se adapteze la proclamaţiile mărunte şi enervante ale puternicei aristocraţii politice verzi. Interzicerea paielor din plastic nu este într-adevăr o modalitate de a arăta capacitatea cuiva de a modela cursul istoriei umane.
    În schimb, puterea dură revene. Nici China, nici SUA nu cred că influenţa culturală poate înlocui puterea economică sau militară. Puterea moale sub diferite forme nu va dispărea niciodată cu adevărat, dar s-a dovedit că nu este o forţă decisivă în politica mondială. În aceste condiţii, „Band in China“ pare o revelaţie puternică.
    La începutul acestui an, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, care îşi pregăteşte terenul pentru ceea ce pare că va fi o dictatură pe viaţă, le-a spus ruşilor că ţara lor conduce lumea în ceea ce priveşte armele, fiind lider la rachete supersonice. Rusia se poate mândri, în special, cu o rachetă capabilă să transporte focoase nucleare ce nu poate fi detectată de tehnologia americană. „Eforturile noastre pentru îmbunătăţirea capabilităţilor de apărare au fost efectuate la momentul potrivit şi aş vrea să subliniez că pentru prima dată în istoria rachetelor militare, inclusiv perioada sovietică, nu încercăm să ajungem din urmă pe nimeni. Este tocmai invers, celelalte puteri mari ale lumii încearcă să creeze armele pe care Rusia deja le are”, a afirmat Putin.
    Cam în aceeaşi perioadă cu discursul lui Putin, China a lansat la apă cea mai mare şi mai avansată tehnologic navă militară de suprafaţă a sa, un distrugător din clasa Nanchang dotată cu rachete. Nava, care are un deplasament de 10.000 de tone şi a fost dezvoltată în întregime de China, va fi folosită probabil în convoaie de luptă alături de portavioane. Este singurul astfel de distrugător din lume, iar Beijingul a dat comandă pentru mai multe nave de acest tip. China este capabilă să construiască şi portavioane, primul dezvoltat cu tehnologie chineză fiind Shandong. China are în total două portavioane, primul fiind un portavion vechi ucrainean modificat. 

  • Temele anului 2020: vine sau nu criza, plecăm din ţară, ce oferte de city break şi vacanţe găsim, ce facem dacă vine războiul în Iran

    De la anul 2020 nu sunt prea mari aşteptări, decât o schimbare generală a României, a românilor, iar lucruri care nu s-au făcut în 30 de ani să se facă peste noapte. În caz contrar alternativa este plecarea din ţară.
    Care sunt temele anului 2020:
    1. Vine sau nu criza? Această întrebare este pusă de toată lumea, în speranţa că cineva va oferi o dată precisă. România intră în al zecelea an de creştere economică, o perioadă la care prea puţini se aşteptau atunci când era criza din 2009-2010 şi se tăiau salariile, iar ofertele de locuri de muncă dispăreau peste noapte. România este predispusă să treacă de la creşteri economice spectaculoase la scăderi rapide, peste noapte, aşa că lumea vrea să fie pregătită în caz că vine o nouă furtună.
    2. Cu cât creşte cursul? Cred că şi Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, ar vrea să ştie acest lucru. Dacă dezechilibrele macro se vor mai corecta, BNR poate să ţină cursul atâta timp cât nu este deranj pe pieţele financiare internaţionale. Dar, dacă vom continua să importăm în ritmul din ultimii ani, la un moment dat cursul tot va trece de 5 lei/euro.
    3. Stăm în continuare cu chirie sau luăm un credit şi cumpărăm un apartament? Vânzările de apartamente scad, dar preţurile cresc, ceea ce ridică multe semne de întrebare. De ce se întâmplă acest lucru? Piaţa începe să se aglomereze pe dezvoltări imobiliare, dar multă lume stă în expectativă pentru că nu ştie ce să facă. Cei mai mulţi cred că va veni criza şi că preţul apartamentelor va scădea ca în 2009-2010, aşa că mai aşteaptă, preferând să stea în continuare cu chirie. Dar de trei ani preţurile cresc şi multora le stă pe creier întrebarea: până unde vor creşte şi acum este un bun moment pentru achiziţia unui apartament?
    4. Care mai sunt salariile în piaţă şi cine mai angajează? Conform declaraţiilor lor din sondaje, 40% dintre angajaţi ar vrea să schimbe jobul ca să obţină o ofertă mai bună, dar le este frică să facă acest pas. Aşa că preferă să stea în companiile lor aşteptând o creştere salarială de 5-10% decât să rişte să meargă într-o altă companie, cu alţi şefi, cu alte targeturi şi cu altă cultură. Toată lumea vrea însă să ştie ce salarii sunt la concurenţă şi ce joburi sunt disponibile şi la ce companii.
    5. Nemulţumirile legate de sănătate, educaţie şi infrastructură cresc: pentru cei care stau în marile oraşe pretenţiile devin din ce în ce mai mari. Toată lumea vrea ca şi la stat să existe sistemul de organizare ca la privat, cel puţin în domeniul sănătăţii, dar fără preţurile de la clinicile private. Toată lumea vrea ca autostrăzile să se facă peste noapte şi se întreabă de ce nu se poate face acest lucru. Acest lucru despre care se vorbeşte în fiecare zi, iar cei care sunt la putere, fie de la PSD, fie de la PNL, oferă numai promisiuni cu un grad de certitudine de 100%. Dacă ar fi o problemă atât de acută, nemulţumirea verbală s-ar transforma în proteste majore, ceea ce nu se întâmplă.
    6. Unde ducem copiii la şcoală, la stat sau la privat, şi ce să înveţe? Toată lumea are o părere proastă despre învăţământul de stat mai ales după noile teste PISA, profesorii sunt depăşiţi şi se răzbună dând copiilor multe teme, iar ceea ce învaţă nu are nicio legătură cu realitatea. Mulţi părinţi se uită către învăţământul privat ca fiind soluţia salvatoare sau vor să-şi trimită copiii la şcoală în străinătate. De asemenea, părinţii se întreabă care sunt joburile viitorului mai mult decât o fac copiii.
    7. Tot mai mulţi vor să plece din ţară? Deşi au bani, joburi rezonabile, apartamente unde să locuiască, cel puţin 500.000 de români, dacă nu chiar mai mulţi, vor să plece din ţară şi îşi caută joburi în afară. Iar aici nu mai este problema de bani, ca în anii ’90, ci de faptul că lucrurile se mişcă foarte încet în România, iar ceea ce văd la televizor sau citesc pe Facebook îi îndeamnă şi mai mult să plece din ţară.
    8. Dragnea şi PSD nu mai sunt la putere, dar aşteptările faţă de PNL şi USR cresc: foarte mulţi şi-au dat votul celor de la PNL şi USR, în loc să stea acasă, pentru a-i da jos pe cei de la PSD. Dar acum au pretenţii faţă de cei de la PNL şi faţă de Klaus Iohannis, preşedinte al României pentru încă cinci ani, să schimbe ceva în ţară. Aşteptările lor sunt mari, iar dacă rezultatele nu vor veni, nimeni nu o să îi mai scoată la vot.
    9. Unde mergem în city break şi în vacanţă? Toată lumea caută în fiecare zi ofertele cele mai ieftine de avion sau de cazare pentru a pleca la sfârşit de săptămână sau în vacanţa/vacanţele tradiţionale. Toţi corporatiştii vor să călătorească acum, când au bani şi când nu e criză.
    10. Ce facem dacă începe războiul în Iran? Începutul de an a adus şi prima criză politică majoră după omorârea de către americani a unui general iranian. Noi vrem să fim în NATO, în Uniunea Europeană, dar nu vrem să fim în acelaşi conflict dintre americani şi iranieni. Toată lumea este conştientă că un război, destul de aproape de România, va schimba situaţia din ţară ca o schijă ricoşată din afară. Noroc că armata nu mai este obligatorie în România.
    Să avem cu toţii un an bun, iar eu sper să avem evenimente cât mai spectaculoase pentru a scrie despre ele.

  • Aplicaţia care foloseşte puterea telefonului tău pentru cercetare în domeniul medical

    Descrierea inovaţiei:
    Cei interesaţi pot descărca aplicaţia DreamLab, având apoi posibilitatea de a alege un proiect pe care să îl susţină; de fiecare dată când telefonul este la încărcat şi conectat la internet, va folosi pentru cercetare puterea de procesare nefolosită. Fiecare utilizator poate să aleagă una dintre temele de cercetare disponibile în acest moment pentru care doreşte să contribuie: tumori maligne – descifrarea corelaţiilor genotip-fenotip (Garvan Institute of Medical Research – Australia), medicamente personalizate genetic pentru tratamentul anti-cancer (Imperial College London – Marea Britanie) sau folosirea arhitecturii genomului în elaborarea medicamentelor personalizate pentru pacienţii cu cancer (Istituto Firc di Oncologia Molecolare – Italia). Pe baza testelor realizate de Vodafone, 33 de dispozitive noi vor analiza acelaşi volum de date la fel de rapid ca un nucleu CPU al unui supercomputer intern obişnuit din cadrul unei organizaţii de cercetare. Unui computer personal care ar funcţiona 24 de ore, zi de zi, i-ar trebui 300 de ani pentru a analiza toate informaţiile necesare unui astfel de studiu, pe când 100.000 de telefoane inteligente funcţionând, fiecare, 6 ore pe noapte ar putea să obţină aceleaşi rezultate în trei luni. DreamLab face parte din programul global Connecting for Good al Fundaţiei Vodafone, care promovează utilizarea conectivităţii pentru a provoca o schimbare. DreamLab a fost iniţial dezvoltat de Vodafone Australia, pentru a susţine cercetarea genomică de talie mondială în domeniul oncologiei a Institutului de Cercetare Medicală Garvan. Acum, DreamLab a fost adusă în România de către Fundaţia Vodafone România, care va aduce noi parteneri de cercetare, pentru a fi susţinuţi de utilizatori. Serverul DreamLab este susţinut de AWS, iar aplicaţia a fost construită de echipa de la b2cloud.

    Elementul de noutate:
    Un aspect care încetineşte cercetarea în domeniul oncologiei şi al genomicii este accesul limitat de care dispun cercetătorii la supercomputere care să le prelucreze datele complexe. DreamLab le oferă partenerilor de cercetare acces gratuit la un supercomputer virtual dedicat, pentru a accelera cercetarea în domeniul oncologiei şi al genomicii. De asemenea, acesta eliberează resurse de calcul interne pentru alte activităţi de cercetare.

    Efectele inovaţiei:
    De la lansare şi până în acest moment, aplicaţia a fost descărcată de peste 16.000 de ori. Utilizatorii din România au contribuit la rezolvarea unui proiect de cercetare a cancerului care a luat premiul Tech for Good la UK Tech Awards.

  • OPINIE Ioana Matei, redactor-şef Business MAGAZIN: „S-a terminat anul cu cele mai multe „provocări”! Ce urmează?”

    Pregăteam ultimul număr din an când am primit un mail cu rezultatele unui studiu Bestjobs, din care reieşea că jumătate dintre angajaţii români cred că 2019 a fost mai obositor din punct de vedere profesional, „mai plin de provocări, efort şi cu mai mult stres comparativ cu anul precedent”. La polul opus, doar 14% simt că a fost un an mai calm şi mai liniştit, care le-a adus echilibrul necesar între viaţa personală şi job.

    Pe de altă parte, din acelaşi studiu reieşea că dacă Moş Crăciun ar putea să le îndeplinească românilor o dorinţă legată de profesie, pe primul loc aceasta nu ar fi să aibă mai puţin stres la locul de muncă (doar 7,9%) şi nici să le aducă mai mult timp liber şi echilibru între viaţa profesională şi cea personală (14%), ci „mai multă sănătate şi putere de muncă” (25% din angajaţi).

    Am sentimente conflictuale legate de acest rezultat, pe care îl văd şi eu în jurul meu, în rândul colegilor, colaboratorilor sau companiilor despre care scriem sau în rândul prietenilor mei mileniali (despre care un alt studiu, internaţional, spunea că sunt cel mai predispuşi la burnout). Mi se pare că aceste rezultate sunt caracteristice românului, pentru care „meseria e brăţară de aur”, chiar dacă ne referim la „meserie” în adevăratul sens al cuvântului sau îl traducem cu „profesie, carieră, management sau antreprenoriat”.

    În spatele cuvântului diplomat „provocare”, pe care nu există executiv sau antreprenor care să nu îl menţioneze la interviuri, stau, de fapt, nopţi nedormite, întâlniri cu familia sau prietenii programate peste din ce în ce mai multe săptămâni sau chiar anulate, poate chiar timp nepetrecut cu copiii în situaţia angajaţilor sau antreprenorilor care sunt şi părinţi. Cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei prioritizează tot ceea ce este legat de muncă şi abia apoi îşi stabilesc întâlniri cu prieteni pe care nu i-au văzut de mult.

    Nu pot să nu mă întreb – asta este normalitatea pieţei actuale a muncii? Dacă eşti mai puţin stresat, înseamnă că eşti mai neimplicat? „Work-life balance” este doar o sintagmă inventată de o echipă de marketing sau HR? Nu ştiu care este răspunsul şi în niciun caz nu încurajez „lenea”. Totuşi, în pieţele mai „aşezate”, pe care noi le dăm ca exemple în materialele noastre, cum ar fi Germania, de pildă, magazinele alimentare se închid dupa ora 8 seara, iar majoritatea sunt închise duminica. Asta înseamnă că serile în care stai la birou după ora 8 nu pot deveni o normă.

    Astfel, pe lista de cadouri de la Moş Crăciunul pieţei muncii, alături de sănătate şi putere de muncă, îmi doresc şi vă doresc să avem o economie atât de dezvoltată şi de aşezată încât să avem timp să facem pe îndelete toate proiectele pe care ne dorim să le facem, să terminăm sarcinile din „fişa postului”, dar să lucrăm şi la proiecte şi idei noi, să întâlnim oameni noi şi vechi. Aş cere o zi de cel puţin 48 de ore, dar sper că este mult mai realistă dorinţa unei pieţe mai aşezate.

    În contextul acestei agitaţii care pare fără sfârşit, vă mulţumim că vă faceţi timp să ne şi citiţi – indiferent dacă preferaţi varianta tipărită, site-ul bmag.ro, pagina de Facebook sau, mai nou, Instagram –, să răspundeţi solicitărilor de interviuri şi invitaţiilor la evenimente (uneori, chiar de pe o zi pe alta). Iar pentru că anul 2019 a fost cel mai „plin de provocări“ – şi pentru colegii mei – le mulţumesc tuturor pentru eforturile depuse astfel încât, în momentele de răgaz pe care le aveţi, să citiţi, săptămânal, şi Business MAGAZIN şi să vă întâlniţi cu colegii voştri din business la evenimentele noastre. Sărbători fericite tuturor, să vă odihniţi şi să începeţi anul următor în forţă!