BusinessMagazin

Tag: personaj

  • A dormit în adăposturi pentru oamenii străzii şi în toalete publice, iar acum are o avere estimată la 60 de milioane de dolari

    A pornit de la zero pentru a deveni un broker faimos şi peste ani şi-a vândut o parte din companie pentru o sumă cu mult mai multe zerouri decât cea de la care a pornit; este povestea lui Chris Gardner, un personaj care a inspirat şi un film de Oscar.

    Chris Gardner era un vânzător de aparate de radiografie, dar fără a avea prea mult succes, pentru că toate spitalele considerau respectivul aparat un lux inutil. Chris Gardner avea astfel mari probleme în a-şi întreţine familia, adică fiul Christopher şi soţia sa, Linda. Când Gardner a obţinut un internship la o importantă companie de brokeraj, el a realizat că nu trebuie să scape această ocazie.

    Dar soţia l-a părăsit, iar bărbatul a fost evacuat din apartamentul său şi a intrat în atenţia fiscului; cu toate acestea, păstrându-şi cumpatul, el a reuşit să se împartă între slujbă şi viaţa de familie, chiar dacă asta însemna să petreacă nopţile într-un adăpost pentru oamenii străzii, iar ziua să meargă la serviciu îmbrăcat în costumul obligatoriu, în districtul financiar al oraşului San Francisco.

    După o perioadă extrem de grea, în care a trăit alături de fiul său în băi publice şi diverse adăposturi, Gardener şi-a început nesperata carieră la compania de brokeraj Dean Witter Reynolds (preluata în 1997 de Morgan Stanley). După ce a devenit unul dintre mai buni brokeri de acolo, şi-a deschis propria companie, Gardener Rich, în 1987. După aproape douăzeci de ani, a vândut o parte din acţiuni într-o tranzacţie de zeci de milioane de dolari.

    Astăzi, Chris Gardner are o avere estimată la 60 de milioane de dolari şi călătoreşte în jurul lumii ca speaker motivaţional; el sponsorizează mai multe asociaţii caritabile.

    În anul 2006 s-a lansat filmul The Pursuit of Happyness, despre viaţa sa, avându-l în rolul principal pe Will Smith.

  • A dormit în adăposturi pentru oamenii străzii şi în toalete publice, iar acum are o avere estimată la 60 de milioane de dolari

    A pornit de la zero pentru a deveni un broker faimos şi peste ani şi-a vândut o parte din companie pentru o sumă cu mult mai multe zerouri decât cea de la care a pornit; este povestea lui Chris Gardner, un personaj care a inspirat şi un film de Oscar.

    Chris Gardner era un vânzător de aparate de radiografie, dar fără a avea prea mult succes, pentru că toate spitalele considerau respectivul aparat un lux inutil. Chris Gardner avea astfel mari probleme în a-şi întreţine familia, adică fiul Christopher şi soţia sa, Linda. Când Gardner a obţinut un internship la o importantă companie de brokeraj, el a realizat că nu trebuie să scape această ocazie.

    Dar soţia l-a părăsit, iar bărbatul a fost evacuat din apartamentul său şi a intrat în atenţia fiscului; cu toate acestea, păstrându-şi cumpatul, el a reuşit să se împartă între slujbă şi viaţa de familie, chiar dacă asta însemna să petreacă nopţile într-un adăpost pentru oamenii străzii, iar ziua să meargă la serviciu îmbrăcat în costumul obligatoriu, în districtul financiar al oraşului San Francisco.

    După o perioadă extrem de grea, în care a trăit alături de fiul său în băi publice şi diverse adăposturi, Gardener şi-a început nesperata carieră la compania de brokeraj Dean Witter Reynolds (preluata în 1997 de Morgan Stanley). După ce a devenit unul dintre mai buni brokeri de acolo, şi-a deschis propria companie, Gardener Rich, în 1987. După aproape douăzeci de ani, a vândut o parte din acţiuni într-o tranzacţie de zeci de milioane de dolari.

    Astăzi, Chris Gardner are o avere estimată la 60 de milioane de dolari şi călătoreşte în jurul lumii ca speaker motivaţional; el sponsorizează mai multe asociaţii caritabile.

    În anul 2006 s-a lansat filmul The Pursuit of Happyness, despre viaţa sa, avându-l în rolul principal pe Will Smith.

  • Cronică de film: Florence Foster Jenkins

    Muzica, dragostea şi banii (ştiu, sună ca titlul unei melodii nu prea reuşite) sunt cele trei ingrediente ale acestei poveşti semnate de Stephen Frears. Bazat pe o poveste adevărată, filmul urmăreşte o femeie bogată care încearcă, în mod obsesiv, să ajungă cântăreaţă de operă. Convinsă că vocea din capul ei sună ”angelic“, Florence Foster Jenkins se îmbarcă într-o călătorie care o va aduce în cele din urmă în atenţia publicului – doar că nu în felul în care îşi imagina.

    Chiar dacă Meryl Streep iese ca de obicei în evidenţă, actorul pe care ar trebui să vă concentraţi atenţia e Simon Helberg; reacţiile personajului său sunt cele care aduc culoare filmului.

    Meryl Streep (de trei ori câştigătoare a premiului Oscar) interpretează personajul principal, o femeie care a condus industria artistică din New York în prima jumătate a secolului XX, având şi impresia că este o cântăreaţă foarte talentată. Era doar o impresie, pentru că realitatea era cu totul alta. Dar banii pot face minuni, aşa că în 1944 ea şi-a cumpărat practic un concert pe scena de la Carnegie Hall; interpretarea sa a fost atât de proastă încât a devenit legendară. Streep este extrem de amuzantă, mai ales atunci când încearcă să interpreteze; ea redă un personaj care se agaţă de realitate, dar o părăseşte atunci când are o părere ireală despre abilităţile sale.

    Hugh Grant îl interpretează pe partenerul său, Bayfield, care plăteşte criticii şi se asigură că spectacolele sale au o audienţă semnificativă. El este extrem de grijuliu, stând lângă Florence în fiecare seară până ce ea adoarme. Asta înainte de a fugi la amanta lui, bineînţeles.

    Dar povestea nu ar fi atât de captivantă, după cum scriam mai sus, fără interpretarea lui Simon Helberg (îl cunoaşteţi, probabil, din serialul Big Bang Theory). El îl interpretează pe pianistul lui Florence, Cosme McMoon, care e interesat mai mult de bani decât de spectacolele efective. Reacţia lui atunci când o întâlneşte pe Florence Foster Jenkins este de nepreţuit; el îşi dă seama imediat că nu există remediu pentru lipsa de talent a femeii, dar preferă să îşi vadă de treabă.
    Am putea găsi un corespondent al poveştii în zilele noastre: gândiţi‑vă, spre exemplu, la cineva care încarcă un videoclip pe YouTube fiind convins de talentul său. Şi chiar lipsa desăvârşită a acelui talent este cea care transformă clipul într-unul viral. Cam despre asta e vorba şi în Florence Foster Jenkins.

    Trebuie însă precizat încă un lucru, chiar dacă nu are neapărat legătură cu filmul: Florence Foster Jenkins, în ciuda lipsei de talent, a devenit extrem de apreciată de-a lungul timpului. Ea a iubit muzica, şi-a urmărit visul şi nu a renunţat niciodată. Ea nu s-a ascuns niciodată – iar filmul surprinde perfect acest lucru.

    Regizorul Stephen Frears nu încearcă să dezvolte prea mult latura emoţională a poveştii, preferând să dea o notă generală de umor; alături de Danny Cohen, cel care semnează producţia, Frears reuşeşte să producă un film care aduce zâmbetul pe buze.

    NOTA: 8/10
     

  • Cronică de film: Doctor Strange

    Cea mai recentă producţie a studiourilor Marvel, Doctor Strange redă într-un film de aventuri povestea doctorului Stephen Strange, un maestru al artelor mistice, celebru printre iubitorii de bandă desenată încă din 1963.

    Încep prin a spune că Doctor Strange este unul dintre cele mai bune filme Marvel din ultimii ani, iar distribuţia a avut cu siguranţă un rol extrem de important. Producătorii au mai făcut ceva bine: nu au apelat, de prea multe ori, la celelalte filme din franciză; elementul de legătură este una dintre pietrele infinitului, dar nu se insistă pe acest aspect.

    În regia lui Scott Derrickson şi avându-i în rolurile principale pe Rachel McAdams, Benedict Cumberbatch, Mads Mikkelsen şi Tilda Swinton, Doctor Strange spune povestea neurochirurgului a cărui viaţă ia o turnură spre mai rău în urma unui accident de maşină care îi răpeşte capacitatea de a-şi folosi mâinile.

    Doctor Strange încearcă diverse metode prin care să poată opera din nou, dar medicina – un domeniu atât de drag lui – îi apare pentru prima dată ca fiind foarte limitată. Astfel, legendarul personaj se vede forţat să caute ajutor în altă parte, iar speranţa, sub formă supranaturală, vine din lumea misterioasă a enclavei Kamar-Taj. Odată ce pătrunde în acest univers, descoperă cu uimire că nu e doar un centru de vindecare alternativă, ci un adevărat front de luptă împotriva unor forţe nevăzute care corodează realitatea noastră, cu scopul de a o distruge. Nu durează mult până când Doctor Strange se trezeşte cu puteri magice şi e forţat să facă o alegere: să se întoarcă la viaţa sa înstărită sau să lase totul în urmă şi să apere lumea, drept cel mai puternic vrăjitor din univers.

    Abordarea lui Derrickson a fost să apeleze la teoria dimensiunilor alternative, aceasta fiind baza universului în care se mişcă Doctor Strange. Acest lucru nu înseamnă că magia se supune ştiinţei. De fapt, spune regizorul, e esenţial să reţinem că magia e magie şi că transcende de multe ori universul real, cognoscibil şi ştiinţific. „Eu ader la ideea că misticismul nu este absenţa realităţii, ci prezenţa unei alte realităţi pe care nu o putem înţelege“, spune Derrickson.

    Deşi bugetul de 165 de milioane de dolari pare mare pentru un singur film, merită spus că Doctor Strange este una dintre cele mai ieftine producţii Marvel; este, însă, cel mai costisitor film legate de originile personajului. Cu alte cuvinte, Marvel cheltuie mult după ce se convinge că personajul în cauză e pe placul spectatorilor. Captain America, spre exemplu, a devenit un proiect din ce în ce mai scump: The First Avenger, filmul din 2011 care prezintă originile personajului, a costat 140 de milioane de dolari. Partea a doua, The Winter Soldier (2014), a avut un buget de 170 de milioane de dolari, în vreme ce partea a treia a poveştii, Civil War (2016), s-a bucurat de nu mai puţin de 250 de milioane de dolari.

    La fel s-a întâmplat şi în cazul filmelor Iron Man, Ant-Man sau Thor; The Incredible Hulk, film cu un buget de 150 de milioane de dolari, este un exemplu de proiect abandonat după prima apariţie (personajul principal mai apare doar în filmele din seria Avengers). Dar să nu le plângem de milă celor de la Marvel: cele 14 filme lansate până acum au avut un buget cumulat de 2,5 miliarde de dolari şi încasări de peste 10,3 miliarde. Ceea ce înseamnă un nivel destul de bun de recuperare a investiţiei, zic eu.

    Odată cu introducerea în cinema a acestui supererou, învestit cu puteri magice şi aptitudini rare, Universul Marvel se deschide către o nouă eră, cunoscută nouă sub numele de Faza a III-a. Producătorul Kevin Feige explică asta perfect: „Pe de o parte sunt aceste poveşti pe care le putem numi ale străzii şi, pe de altă parte, în Universul Marvel sunt şi poveştile cosmice, precum Thor, Guardians of the Galaxy şi seria Avengers. Mai este, însă, şi o parte foarte importantă a acestui univers, lumea supranaturală, de care nu prea ne-am ocupat. Iar Doctor Strange este reprezentativ pentru această sferă“.

    Stephen Strange şi-a câştigat, probabil, încă vreo două filme; rămâne de văzut dacă va avea succesul de care s-a bucurat Guardians of the Galaxy, pentru că vorbim de un personaj cu un public redus ca urmare a atmosferei mai întunecate din film, dar va fi printre pariurile câştigătoare ale Marvel.

    În concluzie, Doctor Strange nu dezamăgeşte; se promovează ca un film inspirat de benzi desenate şi exact asta este. Mai mult, este unul dintre cele reuşite.

    Nota: 8/10

     

  • Nimeni nu şi-a permis până acum în România aşa ceva. Atacul mizeabil al lui Victor Ponta este absolut inexplicabil

    Cât de lipsit de simţul măsurii trebuie să fii, ca să poţi articula, la un an de la tragedia Colectiv, o mizerie ca asta: „…premierul nostru cel emanat din flăcările de la Colectiv”?. Ei bine, Victor Ponta a fost în stare să articuleze o atare impietate.

    Mi-am propus să nu mai scriu despre un astfel de personaj obraznic şi arogant fără substanţă – gândindu-ne la mediocritatea lui găunoasă, la spiritul său uscat, la glumele nevolnice, lipsite de umor şi la zâmbetul crispat cu buzele înţepenite în gingii.

    Nimeni nu şi-a permis până acum în România aşa ceva. Atacul mizeabil al lui Victor Ponta este absolut inexplicabil

  • McDonald’s renunţă la clovn! Ce a dus la decizia de a-l lăsa în umbră pe Ronald McDonald

    McDonald’s a decis să îl retragă din lumina reflectoarelor pe Ronald McDonald, celebrul personaj care serveşte pe post de mascotă a lanţului de restaurante. Decizia, spun reprezentanţii companiei, vine ca urmare a numărului tot mai mare de persoane care s-au plâns că au văzut “clovni înfricoşători” pe străzi.

    Compania nu a oferit detalii despre noul program de apariţii al lui Ronald McDonald, dar pare evident că acestea vor fi din ce în ce mai sporadice.

    Prima plângere legată de clovnii de pe străzi s-a înregistrat în luna august, în Carolina de Sud, când mai multe persoane au chemat poliţia. S-a dovedit, în cele din urmă, că era vorba de câţiva tineri îmbrăcaţi pentru o petrecere; dar numărul plângerilor a crescut în mod constant, determinând chiar şi pe cei de la Casa Albă să exprime o poziţie vis-a-vis de problemă.

    Experţii spun că fenomenul ar putea fi cauzat de o condiţie numită “coulrofobie”, cunoscută publicului mai ales datorită nuvelei “It” semnată de Stephen King. Evident, transformarea nuvelei într-un film nu a ajutat prea mult.

    Mathew Lorber, directorul Institutului pentru Psihiatria Copiiilor şi Adolescenţilor, este de părere că social media amplifică teama oamenilor. El spune că aceasta ar putea duce la atacuri de panică şi chiar traume pe termen lung.

  • „Nimeni nu ştie să aibă grijă de el aşa cum am eu”. Care sunt semnele care trădează o relaţie TOXICĂ

    „Copilul este cea mai mare realizare a mea”. „Trebuie tot timpul să fiu atentă să nu păţească ceva”. „Nimeni nu ştie să aibă grijă de el aşa cum am eu”. „Nimeni nu mă poate învăţa nimic, eu sunt mama perfectă”. „Am suferit foarte mult în copilărie, dar micuţul meu va avea tot ceea ce îşi doreşte”. „Nimeni nu are voie să se atingă sau să îşi dea cu părerea despre copilul meu”. De cele mai multe ori, sub această avalanşă de trăiri emoţionale se ascunde un comportament toxic, lucru care trimite relaţia dintre mamă şi copil pe un drum greşit.

    Află mai multe despre trăsăturile pe care le are un părinte toxic şi despre modul în care poate fi evitat acest comportament nociv

     

  • Bugs Bunny a împlinit 76 de ani. Povestea celui mai iubit iepure animat: “What’s up, Doc? “

    Acum 76 de ani, pe 27 iule 1940, Bugs Bunny, cel mai iubit iepure animat, curtenitor, inteligent şi şarlatan, cel care a devenit cel mai popular personaj de la Warner Bros, şi-a făcut prima apariţia oficială pe marile ecrane, în filmul “A Wild Hare”, relatează cbsnews.com.

    Iepurele excentric şi abil Bugs Bunny le-a eclipsat pe Ciocănitoarea Woody sau pe Daffy Duck. El nu era într-o ureche, era doar aventuros din fire, pur şi simplu n-avea teamă de vânători: astfel l-au imaginat regizorul Tex Avery şi ilustratorul Virgil Ross în “A Wild Hare”. Bugs Bunny, spuneau creatorii lui, trebuie să fie iepure sarcastic, să ronţăie morcovi, egocentric şi înfumurat.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cronică de film: Now You See Me 2

    Recunosc, mă număr printre cei care au rămas cu o impresie plăcută după primul film din seria cu magicieni. Now You See Me a fost un film lejer, cu uşoare accente comice, care a livrat chiar mai mult decât aşteptam de la el: efecte speciale bune, pe alocuri exagerate dar fără a deranja, interpretări decente şi o poveste la care nu avea rost să te gândeşti prea mult. Un film de duminică seară, aşa cum le spun eu. Cu Now You See Me 2 povestea se schimbă: CGI-ul e acum în majoritatea scenelor, trucurile nu mai sunt deloc plauzibile iar scenariul stupid nu mai poate fi parcă ignorat.

    Personajele din Now You See Me se întorc, în marea lor majoritate, şi pentru partea a doua: Jesse Eisenberg îl interpretează pe Daniel Atlas, Dave Franco pe Jack Wilder, Woody Harrelson se întoarce în rolul lui Meritt McKinney, iar Lizzy Caplan îi ia locul Islei Fisher pentru a completa gruparea celor patru călăreţi. Michael Caine şi Morgan Freeman sunt din nou personaje negative, în vreme ce Mark Ruffalo (Dylan Rhodes) îi conduce din nou pe cei patru magicieni.

    Cred sincer că regizorul John Chu s-a bucurat prea mult de succesul primului film, pentru că este singurul mod în care îmi pot explica exagerarea tuturor elementelor din film. Până şi antieroul, interpretat de fostul vrăjitor Daniel Radcliffe, are un plan de o stupiditate ieşită din comun: vrea să folosească un circuit care poate accesa datele personale ale oricărei persoane de pe planetă; nu e nevoie să fii programator ca să înţelegi lipsa de logică a planului.

    Bugetul de 90 de milioane de dolari nu reprezintă o sumă mare, având în vedere că primul film a generat venituri de 350 de milioane de dolari contra unui buget de producţie de 75 de milioane de dolari. Până în prezent, Now You See Me a adus aproape 250 de milioane de dolari în contul celor de la Lionsgate, iar asta înseamnă că cineva s-a apucat deja de scenariul părţii a treia. Să sperăm doar că va avea ceva mai mult sens.

    Nu aş vrea să las de înţeles că Now You See Me 2 concurează pentru titlul de cel mai prost film al anului, dar nu este unul pe care l-aş recomanda, chiar în condiţiile în care programul de vară a fost, cel puţin până acum, destul de slab. Acestea fiind spuse, dacă vă decideţi totuşi să aflaţi cum continuă aventurile celor patru, vă recomand să o faceţi într-o seară de duminică; sâmbătă s-ar putea să prindeţi ceva mai bun la televizor.

  • Cum a ajuns acest tânăr să câştige 100.000 de dolari într-un an scriind pentru un blog financiar

    O poveste cu iz de răfuială. După cum recunoaşte chiar Bloomberg, Zero Hedge îi este concurent în furnizarea de ştiri şi informaţii financiare. Unul atât de influent încât, spune un zvon, este pus pe lista site-urilor interzise angajaţilor de către Bank of America.

    Colin Lokey, cunoscut şi ca „Tyler Durden“, încalcă prima regulă a Fight Club: nu vorbeşti despre Fight Club! Lokey încalcă şi cea de-a doua regulă a Fight Club (vezi regula numărul unu), îşi începe Bloomberg povestea.  Lokey iese în public după mai mult de un an de scris pentru Zero Hedge din umbra numelui eroului anarhist. Făcând aceasta, el răspunde unei întrebări care macină Wall Street‑ul încă de când blogul a început să emită, în urmă cu şapte ani: cine este acest Tyler Durden?

    Se pare că în spatele personajului se ascund trei oameni. După plecarea sa, din aprilie, şi după un schimb de acuzaţii de ipocrizie şi de instabilitate mintală cu restul de două treimi al echipei, Lokey, 32 de ani, s-a decis să-şi dea jos masca şi să-şi demaşte şi foştii colegi Durden.

    Lokey spune că celelalte două persoane sunt Daniel Ivandjiiski, de 37 de ani, născut în Bulgaria, fost analist despre care se crede de mult timp că este fondatorul site-ului, şi Tim Backshall, de 45 de ani, un specialist binecunoscut în titluri de credit derivate.

    Într-un interviu telefonic, Ivandjiiski a confirmat că ei au fost singurii Tyler Durdeni de pe ştatele de plată ale firmei de când Lokey s-a îmbarcat. Nu părea încântat de decizia colegului său de a ieşi la lumină. Backshall a refuzat să comenteze, lăsând răspunsurile la întrebări pe seama lui Ivandjiiski.

    Licenţiat în ştiinţe politice şi cu diplomă de MBA, Lokey spune că a avut un trecut agitat până să vină la Zero Hedge. La începutul lunii aprilie, epuizarea din cauza muncii l-a băgat în spital. S-a internat pentru că simţea că vine un atac de panică.  „Îi dorim lui Colin toate cele bune, este clar un individ cu probleme în multe aspecte şi, sincer, suntem dezamăgiţi că a ales să arate astfel publicului nemulţumirile sale faţă de companie“, a spus Ivandjiiski.

    Ivandjiiski a lucrat la un fond de hedging înainte de a-i fi interzisă, în 2008, practicarea meseriei de către autoritatea de control din industria financiară americană din cauza unor activităţi de insider trading. El nu a recunoscut, dar nici nu a respins acuzaţiile că ar fi făcut ceva ilegal. Backshall este o figură populară la ştiri. A fost citat de diverse agenţii şi publicaţii, inclusiv de Bloomberg. Însă nu s-a ştiut că este editor la Zero Hedge.

    Schisma din redacţie a adus în lumină blogul popular printre jucătorii profesionişti de pe pieţe, un site care amestecă analize financiare detaliate cu titluri de senzaţie cum ar fi „Războiul care se apropie ne va rezolva problema cu şomajul şi creşterea“ sau „Dezvăluiri – cum două telefoane date de Janet Yellen au salvat lumea“.

    De când a fost înfiinţat, în plină criză financiară, Zero Hedge a crescut şi s-a transformat dintr-un blog într-o forţă a internetului. Arătând adesea neîncredere în „establishment“ şi aproape întotdeauna negativism, Zero Hedge dă lumii o imagine pesimistă. Titluri ca „Acţiunile sunt într-o stare mai precară decât s-a crezut că este posibil“ sau „Pentru fermierul american, moartea vine de la 1.000 de cuţite – valoarea terenurilor agricole se prăbuşeşte mai abrupt ca niciodată în ultimii 30 de ani“ nu sunt deloc rare.

    Etosul site-ului este poate cel mai bine rezumat de sloganul de la finalul homepage-ului, împrumutat de asemenea din Fight Club: „Pe o axă a timpului suficient de lungă rata supravieţuirii scade la zero pentru oricine“.

    Un imn adus populismului, filmul din 1999 este plin de dezgust faţă de consumerism şi faţă de sistemul financiar. Brad Pitt joacă rolul lui Tyler Durden, personaj hotărât să lupte contra sistemului corupt al elitei globale – o atitudine care se reflectă adesea în conţinutul materialelor Zero Hedge.

    Mergând pe această idee, site-ul argumentează că discursul anonim este necesar într-o atmosferă care sufocă opoziţia publică – în acest mediu s-a născut pseudonimul „Tyler Durden“. În primii ani, Durden avea o colegă, pe „Marla Singer“, un alt personaj din Fight Club.„Îmi aminteşte de un business de informaţii de succes în care amesteci poveşti de propagandă cu informaţii bune. Găseşti lucruri interesante acolo, dar şi chestii nebuneşti“, spune Craig Pirrong, profesor de finanţe la Universitatea Huston.

    O distorsiune într-un peisajul mediatic al informaţiei financiare în care titlurile sunt de cele mai multe ori serioase, dacă nu austere, site-ul s-a făcut remarcat în 2009, acuzând Goldman Sachs că are acces la informaţii confidenţiale privind activităţile de trading cu frecvenţă ridicată. Iar de atunci nu a încetat să atace acest colos de pe Wall Street.

    Deşi Durdenii se dau drept vocea neliniştii pieţei, copiile de pe mesajele editorilor de la Zero Hedge, furnizate de Lokey, arată că editorii se concentrau pe a face trafic pe internet. Titlurile erau intens discutate şi se insista pe publicarea materialelor la foc continuu pentru a ţine cititorii în priză. Lokey spune că insistenţa pe profit – şi ceea ce el consideră că era o linie politică evidentă – l-a motivat să plece.