Americanca Suzanne Boden primeşte periodic la reşedinţa sa în stil georgian din Hyde Park, Vermont, persoane cu vârste cuprinse în 7 şi 80 de ani, care uită de tehnologia modernă pentru un weekend şi se costumează ca pe vremea lui Jane Austen, iau lecţii de scris cu pana şi de dans, beau ceai, cos punguţe pentru mănuşi, se plimbă cu trăsura şi trag cu arcul.
Tag: personaj
-
Pentru că am râs de el ani de zile, Dorel se întoarce împotriva noastră
Dragoş Damian, CEO al Terapia Cluj, spune într-o opinie: „Există un deficit major de personal calificat în industria de manufactură (producţie) unde generaţia tânără nu vrea să se angajeze, nefiind pregătită vocaţional şi rezistând oricăror proiecte de conversie profesională. Asta vine din familie şi societate, s-a creat o adevărată cultură «antimeseriaşi» caz uimitor relatat de presă: părinţii şi profesorii de la un colegiu economic se opun comasării cu un liceu tehnologic, pe motiv că elevii acestuia din urmă (care urmează şi învăţământ dual) pot deteriora valoarea elevilor celui dintâi; gluma cu Dorel, care este parte din cultura pop a millennialilor, se întoarce împotriva României”.
Nu cred că v-aţi gândit la Dorel din această perspectivă. Aţi râs de el, am râs cu toţii de el, dar acum se întoarce împotriva noastră. Cum pot noile generaţii care nu merg la facultate sau la un liceu teoretic să îmbrăţişeze o meserie, dacă lumea şi societatea râd de ele? Dacă noi râdem de Dorel, americanii, ca să dau cel mai bun exemplu, îşi promovează pe toate canalele şi prin toate filmele profesii şi meserii de care societatea şi economia au nevoie.
Am văzut cu toţii sute de filme cu avocaţi, bancheri, de poliţişti să nu mai spunem, medici, militari, trupe speciale şi, nu în ultimul rând, politicieni.
În timp ce la noi politicienii sunt văzuţi ca ultimii oameni, în America sunt la polul opus.
Considerăm o bună parte din filmele americane infantile, dar, aşa cum sunt, promovează cultura muncii, promovează viaţa de familie, promovează speranţa că la un moment dat va fi bine.
Cu toţii vă amintiţi de celebrul film Wall Street, cu Michael Douglas, de la finalul anilor ’80. Nu cred că a fost un exemplu mai bun de a îndrepta tinerii către piaţa bursieră, către lumea de acolo, cu bune şi cu rele, decât acel film. Exact când finanţele şi băncile de investiţii americane aveau nevoie de sânge proaspăt.
Generaţii întregi au visat şi visează să fie ca în fimul Wall Street. Şi fac tot posibilul ca filmul să devină şi realitatea lor. Nu întâmplător americanii au cele mai mari, cele mai puternice şi cele mai influente bănci din lume.
Gândiţi-vă la Anatomia lui Grey ca la cel mai bun promo de recrutare pentru sectorul medical. Nu există altă reclamă mai bună. Gândiţi-vă la House of Cards sau la Viaţa la Casa Albă, cât de mult îşi promovează americanii politica şi dorinţa de a avea un loc la masă.
Nu ştiu dacă noi am putea să ne lăudăm cu un film care să promoveze cultura muncii, să promoveze o profesie, să susţină îndreptarea noilor generaţii către un anumit domeniu.
Ce ştiu eu este că după ce vezi Senatorul melcilor nu vrei să fii parte din peisaj, sau după ce vezi reclamele în care apare celebrul Dorel nu ai mai vrea să-ţi trimiţi copilul la o şcoală duală sau profesională.MasterChef, Vocea României şi Românii au talent, plus alte spectacole de acest tip, mai salvează anumite profesii, meserii, joburi.
Dragoş Damian de la Terapia, care are nevoie de meseriaşi, constată cu amărăciune cum Dorel a distrus o întreagă imagine şi o întreagă cultură, a meseriaşului. Cu toţii plătim acest lucru. Pentru că am râs de el ani de zile, Dorel se întoarce împotriva noastră. -
LOVITURĂ de teatru: Rudy Giuliani recunoaşte că a fost plătit pentru a trimite scrisoarea către Iohannis. Cine e personajul care a orchestrat totul
Avocatul preşedintelui Trump a fost plătit de o companie globală de consultanţă pentru a trimite scrisoarea destinată preşedintelui Iohannis, scriu cei de la Politico.
“Ei îmi plătesc onorariul”, a spus Rudolph Giuliani, citat de Politico.eu.
Politico.eu notează că avocatul preşedintelui american Donald Trump a fost plătit de o firmă globală de consultanţă când a trimis, săptămâna trecută, o scrisoare preşedintelui Iohannis prin care cerea verificarea protocoalelor PG-SRI şi stoparea presiunile asupra judecătorilor.
Giuliani, care îl reprezintă public pe liderul de la Casa Albă, a declarat pentru site-ul Politico.eu că scrisoarea sa “se bazează pe un raport revizuit” de fostul director FBI, Louis Freeh, care în prezent deţine o firmă globală de consultanţă numită Freeh Group International Solutions.
Acesta nu a menţionat cu cât a fost plătit, însă a sugerat că toate întrebările ar trebui redirecţionate companiei Freeh Group. Reprezentanţii firmei de consultanţă nu au răspuns, mai scrie Politico.
-
Cine a fost spionul real, dependent de femei sexy, jocuri de noroc şi alcool, care l-a inspirat pe James Bond
Astfel, spionul spionilor a fost inspirat de un agent dublu al Serviciilor Secrete Britanice şi… Germane! Deşi pare paradoxal, individul în cauză a jucat la două capete cu aceşti doi inamici ireconciliabili în timpul celui de-al doilea război mondial şi a câştigat! Fleming l-a cunoscut personal, folosindu-l drept model pentru fenomenalul personaj de roman şi ulterior de film pe care avea să-l creeze! Pentru început a avut grijă să-i schimbe numele, şi bine a făcut! Imaginează-ţi numai cum ar fi sunat numele original rostit de vocea inconfundabilă a lui Sean Connery: “POPOV. DUSKO POPOV!”
De origine din fosta Iugoslavie, acest Dusko Popov (sau Duşan Popov) nu numai că a fentat de zeci de ori moartea, dar a dus o viaţă de huzur după război până în 1981, dedicându-se cu voluptate celorlalte două pasiuni ale sale, dincolo de spionajul dublu, şi anume femeile şi alcoolul!
Potrivit lui Fleming, Popov era de o carismă deopotrivă fascinantă şi diabolică, reuşind să le câştige încrederea totală atât englezilor, cât şi nemţilor!
În 1941, pe când era asistentul special al Directorului Serviciilor Secrete Navale, soarta i l-a scos în cale lui Ian Fleming pe însuşi Dusko Popov!Născut într-o familie bogată, tânărul Fleming experimentase mai multe profesii fără să bănuiască vreodată că după război va deveni scriitor! Însă întâlnirea cu misteriosul spion dublu iugoslav avea să-l determine să-şi găsească adevărata sa chemare. Iar în anul de graţie 1941, viitorul autor al celor mai tari best-seller-uri de spionaj din toate timpurile şi-a găsit scânteia care i-a aprins peste ani focul creaţiei! Totul s-a întâmplat la Casino Estoril din Portugalia, episod care l-a inspirat pe Fleming să scrie mai târziu ”Casino Royale”.
-
Cronică de film: Un pas în urma serafimilor – VIDEO
Producţia semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce priveşte influenţa occidentală asupra tinerilor regizori, şi spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă şi scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanţă în multe ţări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite şi în altă limbă decât engleza.
Iese în evidenţă Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care îşi însuşeşte personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerinţele scenariului şi la cele ale regizorului.
Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoţiei, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupţiei şi a jocurilor de putere. Anii petrecuţi în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viaţa de preot, într-o luptă pentru supravieţuire.
Sandu construieşte pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind şi amuză în acelaşi timp, nelipsind însă şi o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăieşte o experienţă intensă, care îl obligă să se maturizeze şi să înţeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deşi Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de raţiune sau bun simţ), ci în jurul unor jocuri meschine şi al unor practici în perfectă opoziţie cu conceptele teologice.
Sinceritatea cu care regizorul reuşeşte să capteze neliniştea şi îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de uşor să intri în pielea personajului şi să analizezi, din punctul său de vedere, relaţia cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, şi conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.
Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – şi pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.
Nota: 8,5/10
-
Cronică de film – Solo: A Star Wars story. Bun, dar nu destul de bun
Ca film de sine stătător, Solo: A Star Wars Story e o producţie reuşită, mult peste media celor de astăzi – comparând filmul cu altele de acelaşi gen, evident. Ca parte a universului Star Wars, nu cred că va fi unul dintre episoadele de care să se vorbească ani de-a rândul.
Alden Ehrenreich joacă bine, chiar mai bine decât m-aş fi aşteptat, iar asta e clar un plus pentru film. E mai bun decât Harrison Ford? În niciun caz.
Urmărind filmul, aveam impresia că văd un alt personaj implicat într-o cu totul altă serie de aventuri. Nu l-am identificat nicio secundă pe Ehrenreich cu Han Solo, iar asta spune multe mai ales despre modul în care Harrison Ford şi-a însuşit acest rol. A făcut acelaşi lucru şi în cazul seriei Indiana Jones, un alt exemplu de filme în care nu cred că protagonistul poate fi înlocuit.
Trecând de partea legată de interpretare, Solo: A Star Wars Story e un film dinamic, plin de efecte speciale, dar cu destul de multe lipsuri în zona de umor. Din acest punct de vedere, e mult mai apropiat de Rogue One: A Star Wars Story decât de The Force Awakens sau The Last Jedi.
Legăturile cu tema centrală a universului Star Wars, Jedi vs. Sith, sunt puţine şi foarte puţin exploatate. Rămâne de văzut dacă publicul o să perceapă asta într-un sens pozitiv sau unul negativ.
Spuneam, la început, că s-a muncit extrem de mult pentru ca Solo: A Star Wars Story să ajungă în sălile de cinema. Phil Lord şi Christopher Miller au ocupat în primă fază scaunele de regizori, dar cei de la Disney au fost atât de dezamăgiţi de rezultat încât au adus un alt realizator, Ron Howard, şi i-au cerut să refilmeze 70% din film. Ca urmare, costurile au crescut extrem de mult, transformând Solo într-una dintre cele mai scumpe producţii realizate în istoria cinematografiei. Problemele au continuat să se adune, la un moment dat punându-se chiar problema ca întreg proiectul să fie anulat.
În condiţiile date, cred că Solo: A Star Wars Story e un film reuşit.
În concluzie, aş spune că cei de la Disney şi-au asumat un risc prea mare încercând să dea o nouă faţă unui personaj atât de cunoscut. Mărturisesc că sunt extrem de curios cum vor exploata, pe viitor, universul creionat de George Lucas.
Nota: 7,5/10
-
Studiourile Marvel au rămas fără idei – VIDEO
Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.
Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.
Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.
Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.
Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.
Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.
În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.
NOTA: 6,5/10
-
Ce ţie nu-ţi place, poate fi cea mai mare pasiune a altcuiva. ”Toate acele lucruri pe care tu probabil le urăşti când vine vorba despre călătorii – aerul reciclat, lumina artificială, dozatoarele de suc, sushiul ieftin – sunt pentru mine o dovadă în plus că sunt acasă.“
”Toate acele lucruri pe care tu probabil le urăşti când vine vorba despre călătorii – aerul reciclat, lumina artificială, dozatoarele de suc cu display digital, sushiul ieftin – toate acestea sunt pentru mine o dovadă în plus că sunt acasă.“ aşa îşi începe ”prezentarea“ Ryan Bingham, personajul principal din filmul ”Up in the air“ din 2009, interpretat de George Clooney. Şi trebuie să recunosc că, măcar şi parţial, mă identific cu ce spune.
De la începutul anului am bifat 15 zboruri, iar în mod normal nu trece o lună fără să zbor măcar o dată. Am rău de înălţime, şi totuşi în aer, la câteva mii de metri altitudine, nu am nicio problemă să privesc pe geam şi să admir păturile de nori. Dar zborurile nu se rezumă doar la perioada petrecută efectiv în aer, ci şi la orele uneori lungi prin aeroporturi, la dimineţile când soarele refuză să se trezească încă şi la nopţile târzii când oraşul deja doarme.
Recent am pierdut un avion şi am aflat că unele companii aeriene de linie oferă cazare gratuită şi transport inclus. Iar în unele cazuri, cazarea poate fi înlocuită cu un tur de oraş cu mesele asigurate. Hotelurile pot fi în centrul oraşului sau în apropierea aeroportului, în funcţie de politica liniei aeriene, de timpul rămas până la următorul zbor şi, uneori, de preferinţele pasagerilor.
-
Ce ţie nu-ţi place, poate fi cea mai mare pasiune a altcuiva. ”Toate acele lucruri pe care tu probabil le urăşti când vine vorba despre călătorii – aerul reciclat, lumina artificială, dozatoarele de suc, sushiul ieftin – sunt pentru mine o dovadă în plus că sunt acasă.“
”Toate acele lucruri pe care tu probabil le urăşti când vine vorba despre călătorii – aerul reciclat, lumina artificială, dozatoarele de suc cu display digital, sushiul ieftin – toate acestea sunt pentru mine o dovadă în plus că sunt acasă.“ aşa îşi începe ”prezentarea“ Ryan Bingham, personajul principal din filmul ”Up in the air“ din 2009, interpretat de George Clooney. Şi trebuie să recunosc că, măcar şi parţial, mă identific cu ce spune.
De la începutul anului am bifat 15 zboruri, iar în mod normal nu trece o lună fără să zbor măcar o dată. Am rău de înălţime, şi totuşi în aer, la câteva mii de metri altitudine, nu am nicio problemă să privesc pe geam şi să admir păturile de nori. Dar zborurile nu se rezumă doar la perioada petrecută efectiv în aer, ci şi la orele uneori lungi prin aeroporturi, la dimineţile când soarele refuză să se trezească încă şi la nopţile târzii când oraşul deja doarme.
Recent am pierdut un avion şi am aflat că unele companii aeriene de linie oferă cazare gratuită şi transport inclus. Iar în unele cazuri, cazarea poate fi înlocuită cu un tur de oraş cu mesele asigurate. Hotelurile pot fi în centrul oraşului sau în apropierea aeroportului, în funcţie de politica liniei aeriene, de timpul rămas până la următorul zbor şi, uneori, de preferinţele pasagerilor.