Tag: performanta

  • Un antrenor din ce în ce mai căutat

    „La primul nivel se cer 60 de ore de training specializat, 100 de ore de practică, un mentor şi supervizare opţională. Deci, pentru a fi un coach profesionist trebuie să investeşti în cursuri, în ore de practică şi în traininguri”, descrie Daiana Stoicescu, preşedintele Federaţiei Române de Coaching, treptele pe care trebuie să le parcurcă un aspirant la profesia de coach (antrenor – n.red.). Potrivit ei, aceasta este una din rândul celor care nu vor putea fi înlocuite de roboţi, motiv pentru care o consideră „de viitor”. 

    În prezent, peste 80% dintre reprezentanţii companiilor internaţionale aleg să lucreze cu un coach. În ceea ce priveşte piaţa locală, chiar dacă nu există statistici oficiale, Daiana Stoicescu spune că şi tendinţa în rândul reprezentanţilor companiilor de aici este să apeleze din ce în ce mai mult la serviciile unui coach profesionist. „În fiecare an creşte interesul companiilor mari, mici şi mijlocii pentru a avea o experienţă de coaching şi a implica tot mai multe echipe în procese personalizate de coaching. De la mari investitori imobiliari pe piaţa din România, FMCG până la lideri din companii nonprofit, companii IT, farma, fundaţii, firme de avocatură şi consultanţă. Prin lucrul cu un coach profesionist se pot rezolva probleme specifice”, observă ea.

    Care sunt situaţiile pentru care clienţii apelează la un coach? „Situaţia poate fi vagă, ca în cazul în care clientul vrea doar să îşi audă ideile spuse cu voce tare, dar de obicei clientul are situaţii mult mai clare de adresat”, descrie Daiana Stoicescu motivele pentru care reprezentanţii companiilor apelează la un astfel de antrenament. Oferă ca exemplu atingerea unui „prag de platou” în carieră – în care nu mai ştiu cum să avanseze, găsirea unui plan de succesiune la conducerea companiei sau a unei modalităţi prin care să delege mai eficient, ori creşterea cifrei de afaceri.

    Cum se formează însă o persoană care te poate îndruma spre atingerea acestor obiective? „După ce ştii ce ai de făcut, mergi pe piaţă şi alegi şcoala, formarea, persoanele acreditate. Aici preţurile diferă. Spre exemplu, eu am vrut să învăţ de la cei mai buni, astfel am căutat programele şi am fost la toate cursurile pentru a avea o idee de ansamblu, am parcurs mai multe perspective, tehnici, metode, pentru a-mi forma propriul stil. Dar sunt persoane care aleg doar un training care să îi ajute să primească acreditarea, apoi se opresc. Sunt alţii care merg într-o învăţare continuă şi aceasta este de fapt ideea acestei profesii.”

    Pe piaţa locală, profesia de coach se află încă la început, astfel că este loc pentru dezvoltarea acestei meserii. „Este o profesie care nu cred că poate fi înlocuită de roboţi sau de automatizare şi alte tehnologii moderne. Pentru că aici diferenţa o face fiecare coach în parte, este acel parteneriat, mie îmi place să zic că este arta antreprenoriatului”, crede Daiana Stoicescu. În ceea ce priveşte remuneraţia, aceasta poate porni de la 100 de euro pentru o sesiune, chiar şi pentru un coach începător. „Această profesie nu funcţionează dacă este gratis. Noi facem în mod voluntar partea de organizare a evenimentelor, partea de a construi comunitatea, dar ce facem noi separat este plătit. În acest moment nu sunt făcute studii oficiale legat de acest aspect, dar eu consider că un coach poate câştiga atât cât îşi propune şi cât pune atenţie pe partea financiară. Cunoscut este faptul că preţul unei sesiuni de coaching începe de la 100 euro cu coach care sunt în formare şi poate ajunge şi la 400 – 500 euro cu coach profesionişti, acreditaţi de către ICF”, explică Stoicescu. 

    Daiana a explicat că un proces de coaching care nu este plătit nu funcţionează, pentru că persoana care are nevoie de acest serviciu, dar îl primeşte gratis poate să nu fie destul de implicată şi atunci rezultatul este „timp pierdut”. „Noi recomandăm ca toate sesiunile de coaching să fie plătite, chiar din timpul formării, pentru a putea oferi valoare şi pentru ca cealaltă persoană să înţeleagă beneficiile pe care i le aduci. Fiecare îşi apreciază valoarea seviciului. Există tendinţe la nivel global şi o parte din preţuri sunt stabilite în funcţie de nivelul de acreditare, dar nu există un cost minim sau maxim, există tendinţe”, spune Daiana Stoicescu. Iniţiatorul unui proces de coach este consumatorul sau cel ce urmează a purta eticheta de client.

    „Companiile ne contactează pe noi, este un paradox, lucrurile se întâmplă invers pentru a funcţiona. Dacă mergem noi spre ei nu funcţionează, pentru că ei nu au nevoie de noi. Dacă îşi doresc, îşi aleg din lista de coach profesionişti şi ne contactează. Asta este o condiţie generală în această  profesie”, explică ea de ce procesul clasic de vânzare a unui serviciu către client este diferit în cazul coachingului.

    Astfel, în momentul în care cel ce are nevoie de ajutor îl caută şi îl cere, atunci ştii că va fi implicat 100% în proces şi lucrurile vor avea rezultate satisfăcătoare. „În coaching rezultatele sunt întotdeauna ale clienţilor şi procesul este al coachingului. Noi intrăm într-un parteneriat, într-o conversaţie şi lucrăm pe un obiectiv important pentru client, dar depinde de client, pentru că cu cât se implică mai mult în conversaţie, cu atât mai repede obţine şi rezultatul dorit. Antrenorul acordă suport, el este un partener de discuţii cu care ajungi să găseşti soluţii pentru problemele tale.” Şi totuşi, cum fac „clienţii” diferenţa între un coach bun şi unul mai puţin bun? „Un coach bun se concentrează pe procesul de coaching, pe a-i acorda suport clientului să obţină rezultate practice, măsurabile. Este orientat către obiective specifice şi către obţinerea unui plan de acţiune concret. Un coach bun nu face terapie, consultanţă, nu sugerează şi nu îi spune clientului ce să facă, ci îl lasă să descopere singur care este soluţia pentru situaţia sa.”

    Daiana Stoicescu este coach de nivel MCC – Master Certified Coach –, coach profesionist acreditat de Federaţia Internaţională de Coaching din Statele Unite. În ceea ce priveşte federaţia pe care o reprezintă, Federaţia Română de Coaching (ICF România), aceasta este o organizaţie nonprofit, care la nivel local reglementează profesia de coaching. La nivel global atribuţiile Federaţiei de Coaching sunt de certificare a antrenorilor profesionişti şi a trainingurilor de coaching. „Federaţia de Coaching s-a înfiinţat acum 23 de ani, iar în prezent are sedii în peste 177 de ţări. Se tot adaugă reprezentanţe locale în foarte multe ţări, ceea ce înseamnă că suntem în expansiune”, spune Daiana Stoicescu, preşedinte ICF România. Scopul federaţiei este să creeze o comunitate de oameni acreditaţi care să aducă suport în comunitate, adaugă ea.

    „ICF România a luat naştere din dorinţa de a crea o comunitate unde noi să creştem profesia, să avem un standard de calitate ridicat şi un cadru în care să ne întâlnim. Tot ce facem noi este voluntariat pentru Federaţia Internaţională de Coaching. În principiu, există membri coach care aleg în mod voluntar să îşi ofere timpul, resursele şi cunoştinţele pentru a aduce suport în comunitate.” Formată în urmă cu 11 ani, aceasta înregistrează pe plan local 127 de membri. La nivel internaţional, federaţia are un număr de 25.000 de coach profesionişti.


    De ce merg corporatiştii la coach?

    „am foarte multe priorităţi şi sunt copleşit de sarcinile pe care le am de făcut”
    „am atins un prag de platou în cariera mea, nu ştiu cum să mai avansez”
    „am un conflict care mă împiedică să lucrez”
    „echipa mea nu lucrează bine împreună”
    „am nevoie de o strategie”
    „am strategia dar nu ştiu să o implementez”
    „oamenii mei rezistă schimbărilor din companie”
    „am nevoie de un plan prin caresă las conducerea companiei”
    „angajaţii mei nu sunt motivaţi”
    „trebuie să îmi gestione mai bine timpul”
    „vreau să dezvolt lideri”
    „nu mă înţeleg cu şeful meu”
    „vreau să deleg mai mult”
    „vreau să cresc cifra de afaceri”

  • Telekom Romania anunţă rezultatele financiare pentru T4 2018

    Veniturile consolidate ale grupului Telekom Romania în T4 2018 au fost de 242,2 milioane de euro, în scădere cu 9% faţă de perioada similară a anului trecut. Veniturile din servicii fixe din segmentul retail au scăzut cu 15,7%, respectiv cu 14% excluzând impactul IFRS 15. Această scădere a fost determinată în mare parte de veniturile din voce fixă, în cazul cărora numărul mai mic de clienţi pentru serviciile de telefonie fixă, combinat cu deteriorarea ARPU pentru serviciile de voce, a condus la o performanţă negativă pe acest segment.

    Veniturile totale din serviciile integrate fix-mobil au crescut cu 9,1%, pe fondul creşterii numărului de clienţi din acest segment cu 44% faţă de perioada similară a anului trecut, ajungând la 726.000 de clienţi pentru serviciile convergente.

    Segmentul de Internet TV (IPTV) a continuat tendinţa ascendentă, cu o creştere de 13% a numărului de clienţi comparativ cu anul trecut. În acelaşi timp, numărul clienţilor pentru pachetele premium de conţinut TV şi sport a crescut cu 28% de la un an la altul, ceea ce reflectă un răspuns pozitiv din partea clienţilor pentru opţiunile îmbunătăţite din oferta Telekom TV.

    În T4 2018 grupul Telekom Romania a raportat 1,14 milioane de clienţi broadband (incluzând serviciile integrate fix-mobil), în scădere cu 3,1% faţă de acelaşi trimestru al anului trecut. Utilizatorii de voce (incluzând serviciile integrate fix-mobil) au ajuns la 2,14 milioane la finalul anului 2018, în creştere cu 2,1% faţă de T4 2017.

    Veniturile mai mari din servicii wholesale reflectă în special creşterea business-ului de trafic internaţional de tranzit.

    La 31 decembrie 2018 baza totală de clienţi ai Telekom Romania Mobile era de 4,6 milioane, în scădere cu 2,5% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, în principal ca urmare a eliminării SIM-urilor inactive. Segmentul postpaid reprezenta 34% din baza totală de clienţi. În segmentul postpaid, numărul total al clienţilor business a crescut cu 9% în T4 2018 faţă de perioada similară a anului trecut.

    EBITDA ajustată consolidată a scăzut cu 39,5% în Q4 2018 faţă de perioada similară a anului trecut, până la 24,7 milioane de euro, din cauza ajustării provizioanelor pentru clienţi.

    Operaţiunile din România au făcut paşi decisivi în trimestrul patru al anului trecut pentru a reveni la condiţii financiare şi operaţionale sănătoase. Managementul grupului de companii consideră că prin ajustarea semnificativă a creanţelor neperformante în operaţiunile mobile, aferente anului în care modificarea sistemelor IT de facturare au condus la anumite disfuncţionalităţi de facturare, la care se adaugă restructurarea costurilor si iniţiativele CAPEX aflate în derulare, s-au creat premisele pentru stabilizarea operaţiunilor pe mai departe.

     

  • Ce scrie presa internaţională după performanţa fabuloasă a României din Fed Cup

    ”România se califică în semifinale după un meci pe muchie de cuţit contra deţinătoarei trofeului, Cehia”, a notat BBC Sport, în timp ce First Sport a titrat: ”Irina Begu şi Monica Niculescu au trecut de învingătoarele de la Wimbledon şi Roland Garros, într-un meci maraton”.

    Alte titluri:
     
    ”România învinge deţinătoarea trofeului Cehia”- HT Sports.
     
    ”Naţionala României trece de Cehia şi se califică în semifinalele Fed Cup” – TOI Sports News.
     
    Site-ul WTA nu a lăsat nici el ca performanţa naţionalei noastre să treacă neobservată. A lăudat-o pe Simona Halep pentru victoria spectaculoasă împotriva Pliskovei, dar apreciază că surpriza a venit în meciul de dublu, menţionând că ”Niculescu şi Begu au obţinut o victorie uriaşă”.
     
  • Bursa din Jamaica a devenit cea mai performantă bursă de acţiuni din lume

    Undeva în Marea Caraibilor, cea mai performantă bursă de acţiuni din lume funcţionează foarte diferit faţă de Wall Street. Nimeni nu se plânge cu privire la fondurile gigant de hedging care influenţează preţurile acţiunilor sau de traderii care încearcă să facă pariuri de tip short, pentru că niciuna din aceste categorii nu există aici.

    Tranzacţionarea înainte de deschiderea şedinţei sau după închiderea acesteia sunt de asemenea un mit aici, încât bursa din Jamaica tranzacţionează doar trei ore şi jumătate pe zi, potrivit Bloomberg.

    Practic, piaţa aceasta nu este pregătită pentru efervescenţa din birourile de tranzacţionare de la New York sau Londra. Nu încă, cel puţin. Nu există nicio acţiune jamaicană inclusă în ETF-urile americane, nici măcar în cele care urmăresc pieţe de frontieră precum Kazahstan, Sri Lanka şi Vietnam – cele mai emergente dintre pieţele emergente. Cu toate acestea, randamentele bursei din Jamaica sunt de tipul celor care ar putea convinge un investitor global să se aventureze în Marea Caraibilor, mai ales în contextul în care furtuna de pe pieţele bursiere de la finalul anului trecut a răvăşit portofoliile multor investitori.

    Doar în 2018 principalul indice bursier a crescut cu 29%, aceasta fiind cea mai mare creştere dintre toţi cei 94 de indici bursieri naţionali urmăriţi de experţii de la Bloomberg.
    Supraperformanţa bursei jamaicane în ultimii cinci ani este evidenţiată de un rezultat şi mai uluitor: bursa din Jamaica a crescut cu aproape 300%, o creştere de cinci ori mai mare faţă de următorul cel mai performant indice urmărit de publicaţie şi de şapte ori mai mare decât S&P 500.
    Cum pot fi însă explicate aceste creşteri exponenţiale? Un miracol economic pe care întreaga lume l-a trecut cu vederea? Nu chiar. Creşterea reală din Jamaica este în medie sub 1% pentru ultimii cinci ani şi ar trebui să se situeze la circa 1,7% pentru 2018.
    Zona de bull market este în principiu o perspectivă matematică, încât nu este nevoie de investiţii masive în termeni absoluţi pentru a genera un boom într-o piaţă minusculă. Valoarea totală a celor 37 de companii incluse în indicele principal din Jamaica se situează sub 11 miliarde dolari, adică de cinci ori mai puţin decât capitalizarea de piaţă a companiei Tesla, spre exemplu.
    Cu toate acestea, supraperformanţa bursei din Jamaica este şi rezultatul unui efort sincronizat al autorităţilor de a reinventa Kingstonul drept un hub financiar, în timp ce guvernul încearcă să îşi reducă datoria locală ce a aruncat ţara în pragul colapsului economic în urmă cu un deceniu.
    „Cu siguranţă, capitalul se duce oriunde se simte confortabil”, spune Paul Simpson, bancher şi investitor în vârstă de 36 ani din Kingston. „Dacă vedem capital care vine aici, înseamnă că oamenii se simt confortabil”.

    Industria financiară din Jamaica este concentrată în principal în vecinătăţile Kingstonului – care nu se aseamănă deloc cu imaginea care domină percepţia globală atunci când oamenii se gândesc la Jamaica. Reporterul de la Bloomberg notează că acei turişti care petrec nonstop sau locurile foarte sărace precum Trench Town nu mai sunt atât de vizibile cum erau până acum. În schimb, au apărut reprezentanţe ale unor giganţi precum Audi şi Porsche, precum şi câteva cafenele Starbucks care vând cafea din boabe măcinate chiar în apropierea locaţiilor.
    În ultimul deceniu, activele din sectorul financiar jamaican s-au triplat, iar numărul instituţiilor financiare din ţară a crescut de opt ori, potrivit cifrelor de la Fondul Monetar Internaţional. Mai mult, în timp ce Kingston apare în mod regulat pe lista globală a celor mai periculoase oraşe, Banca Mondială a situat capitala Jamaicăi pe locul şase în privinţa celui mai facil oraş în care poţi porni un business.
    „Dacă aş putea ţine un megafon prin care să le strig investitorilor că acesta este momentul, aş face-o”, spune economistul Uma Ramakrishnan, şeful misiunii Fondului Monetar Internaţional în Jamaica.

    Unii investitori au primit deja mesajul. Compania chineză Jiuquan Iron & Steel plănuieşte o investiţie de 6 miliarde de dolari în teritoriu pentru a extinde capacitatea de producţie de aluminiu printr-o fabrică şi pentru a construi încă un parc industrial. Mai mult, numărul investitorilor jamaicani care deţin conturi de brokeraj a crescut de la sub 5% la peste 10% în ultimul deceniu.

    Însă chiar şi pentru investitorii care aud strigătul economistului Uma Ramakrishnan există câteva limitări enorme de luat în calcul, începând cu dimensiunea minusculă a pieţei de acţiuni. Numărul de acţiuni deschise pentru public este însă şi mai mic, încât multe companii sunt deţinute majoritar de către conglomerate, în special de investitori străini care îşi fac intrarea în piaţa de capital din Jamaica.
    NCB Financial Group, cea mai mare bancă din ţară, care reprezintă aproape o treime din întreaga valoare a bursei în termeni absoluţi, este deţinută pe jumătate de miliardarul jamaiano-canadian Michael Lee-Chin. Scotia Group Jamaica, a doua cea mai mare companie de pe bursă, este deţinută în mare parte de Bank of Nova Scotia.

    Este un fenomen comun pe bursa jamaicană ca anumite acţiuni să nu aibă volum deloc pentru zile sau chiar săptămâni la rând. În orice moment sunt privite graficele bursiere din Jamaica, se poate observa că numărul acţiunilor netranzacţionate îl depăşeşte pe cel al acţiunilor vândute sau cumpărate.

    Marlene Street Forrest, managing director al bursei, a declarat pentru publicaţia americană că este familiarizată cu toate criticile aduse la adresa sectorului financiar jamaican, însă lucrează pas cu pas spre îmbunătăţirea situaţiei.
    Mai întâi, timpul pentru încheierea unei tranzacţii a fost scurtat de la trei zile la două zile pentru a se conforma standardelor internaţionale. Mai mult, bursa se pregăteşte să introducă şi alte instrumente cu care investitorii din pieţe mai mari sunt obişnuiţi, precum conturile marjă care permit investiţii cu bani împrumutaţi sau posibilitatea de short, pentru a paria pe scăderea preţurilor. Însă Street Forrest consideră că nu există niciun motiv momentan să extindă programul de tranzacţionare dacă cererea din partea investitorilor nu există încă. „Vrem să ne asigurăm că suntem pregătiţi înainte să facem o mutare”, spune ea.

    Street Forrest spune că deja se pregăteşte pentru 20 de listări noi doar anul acesta, printre care şi listarea furnizorului de energie deţinut de stat Wigton Windfarm, ca parte a unui efort de privatizare, precum şi a altor companii mici care vin pe piaţa secundară – o piaţă chiar şi mai mică şi mai puţin lichidă decât indicele principal.

    Bursa a fost creată în urmă cu 50 de ani de Edward Seaga, un jamaican educat la Harvard care şi-a început caeriera ca producător muzical în anii ’60. Mai târziu el a intrat în politică şi a fost numit ministru de finanţe. În anii ’70, Seaga a condus Partidul Muncitoresc din Jamaica, devenind rivalul capitalist al liderului socialist Michael Manley – care muta Kingstonul mai aproape de Havana, Cuba, decât de Washington.
    Probabil aportul cel mai mare în dezvoltarea bursei din Jamaica l-a avut efortul sincronizat de a scăpa de povara datoriei guvernamentale, un proiect care nu a venit fără costuri pentru poporul jamaican. Pentru mult timp, singurul mod evident în care puteai obţine profit în Jamaica era să creditezi ţara. În lumina crizei financiare bancare din anii ’90 şi a crizei globale din deceniul anterior, datoria guvernamentală a crescut cu 145% faţă de economie.
    Dobânzile plătite pe titlurile de stat au înghiţit mai mult de jumătate din veniturile guvernamentale, blocând proiecte importante de investiţii sociale şi proiecte de infrastructură. Jamaica avea totuşi un istoric impecabil la plată, însă criza din 2008 a ameninţat acest demers, încât pilonii principali de dezvoltare, printre care turismul şi exporturile de bauxită şi de aluminiu, au început să se diminueze.
    Ratingurile ţării au fost reduse, dolarul jamaican s-a prăbuşit, iar dobânzile cerute de investitori pe titlurile de stat pe termen scurt au sărit la un nivel cutremurător de 25%. Pentru ajutor, Jamaica s-a întors către FMI, cu care a avut o relaţie disfuncţională în ultimele cinci decenii.
    Printr-o strategie denumită iniţial „un experiment unic”, FMI a reuşit să restructureze o parte din datoria ţării şi, cu ajutor de la Banca Mondială, din 2010 încoace cifrele cu privire la economia jamaicană arată din ce în ce mai bine. Şomajul a atins un minim record de 8,4% în 2018, dolarul jamaican a rămas relativ stabil în ultimii doi ani, după decenii întregi de depreceiere, iar inflaţia a scăzut de la peste 9% la sub 4% în ultimii cinci ani.
    Banca centrală chiar se laudă cu rezultatul actual, distribuind pe contul de Twitter al instituţiei un video muzical cu versurile „Inflaţia redusă şi stabilă reprezintă pentru economie linia de bass din muzica reggae”.

  • Dacia a avut în 2018 cea mai bună performanţă comercială în România din ultimii zece ani

    Vânzările Dacia pe pieţele externe au crescut cu 5,5%, ajungând la peste 646.000 unităţi.

    Creşterea a fost impulsionată de noul Duster, maşina depăşind, cu 13.179 de unităţi vândute, cea mai bună performanţă atinsă vreodată în România de predecesorul său. Majoritatea clienţilor au optat pentru versiunile accesorizate, varianta 4×4 reprezentând 77% din totalul vânzărilor.

    La rândul său, Logan berlină a încheiat anul 2018 cu 21.176 de unităţi vândute în România, ceea ce echivalează cu aproape 39% din totalul vehiculelor Dacia livrate pe piaţa internă.

    Sandero a înregistrat în 2018 vânzări de 10.218 unităţi. Rezultate bune au fost înregistrate şi de modelele Logan MCV (3.779 unităţi), Dokker (2.227 unităţi) şi Lodgy (1.061 unităţi).

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • China a devenit prima ţară din lume care a ajuns pe partea întunecată a Lunii

    Sonda lunară Chang’e-4 – numită astfel după zeiţa Lunii în mitologia chinezească – a fost lansată în decembrie, de la baza spaţială Xichang, din sud-vestul Chinei.

    Chang’e-4 a ajuns joi pe partea nevăzută a Lunii şi a trimis deja o primă imagine satelitului Queqiao, care asigură comunicarea cu centrul de comandă de pe Terra, a anunţat Agenţia spaţială chineză.

    Guvernul de la Beijing investeşte miliarde de dolari în programul său spaţial, având în plan lansarea unei staţii spaţiale cu echipaj uman până în 2022, dar şi trimiterea de astronauţi pe Lună.

    Chang’e-4 este a doua sondă spaţială trimisă de China pe Lună, după roverul Yutu (Iepurele de jad), care a aselenizat în 2013.

    Spre deosebire de faţa vizibilă a Lunii, care are multe zone netede, partea ascunsă a satelitului natural al Pământului este dominată de formaţiuni muntoase şi cratere.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Nicoleta Eftimiu, Country General Manager / Coca-Cola România: „Cred că una dintre cele mai mari greşeli ale unui lider este să considere că informaţia are o singură direcţie – de la el către ceilalţi”

    Carte de vizită
    ¶ Este absolventă a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, iar primul job a fost acela de client service manager în cadrul unei agenţii de promoteri
    ¶ Lucrează la Coca-Cola România de aproape un deceniu şi jumătate, însă a preluat funcţia actuală anul trecut, fiind prima femeie aleasă să conducă operaţiunile companiei din cele două regiuni
    ¶ Printre pasiunile sale se numără sportul şi designul de interior

  • Virgil Şoncutean, CEO / Allianz-Ţiriac Asigurări: “Odată formată, reputaţia devine un reper ce catalizează un anumit climat de lucru din organizaţie”

    Carte de vizită
    ¶ A preluat conducerea Allianz-Ţiriac în toamna anului 2016, după ce timp de aproape patru ani a ocupat poziţia de director de vânzări
    ¶ Este absolvent al Facultăţii de Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi are şi un Executive MBA la Kellogg School of Management
    ¶ A lucrat vreme de şase ani şi în cadrul Allianz Germania

  • Povestea uneia dintre cele mai bune sportive românce din toate timpurile: „Orgoliile deoparte, echipa contează” – VIDEO

    În vara acestui an, Ana Maria Brânză (34 de ani, nume de căsătorie şi de competiţie Ana Maria Popescu) şi-a mai adăugat o medalie în palmares, argintul la campionatul mondial de la Wuxi (China), performanţa dovedindu-i că locul ei încă este pe planşa de scrimă. Dincolo de această revenire însă, cea mai bună spadasină din lume a deschis mai multe fronturi pe care obţine victorii cu paşi mici, analizaţi, ca în orice luptă bine gândită.

    „Încă de la prima vizită în sala de scrimă am fost fascinată de sportivii îmbrăcaţi în costume albe care se duelau”, spune Ana Maria Popescu.
    Scrima nu a fost prima opţiune, ci tenisul de câmp, sport care însă nu a pasionat-o. Dintr-o pură întâmplare, fratele său mai mare, care juca fotbal la secţia de juniori a CSA (Clubul Sportiv al Armatei) Steaua, a dus-o într-o zi în sala de scrimă.

    Spada însă nu a fost o alegere la fel de întâmplătoare, ci unica opţiune, în contextul în care era singura armă din sală cu mâner pentru stângaci.
    „Am simţit, deşi aveam doar 10 ani pe atunci, că acolo este locul meu şi am rămas. Iniţial a fost dorinţa părinţilor de a-mi consuma energia într-un cadru organizat, iar după o perioadă am hotărât că vreau să urmez calea performanţei.”

    Medalii după medalii

     Pentru Ana Maria Popescu performanţa a însemnat un argint la Jocurile Olimpice de la Beijing în 2008 (individual), o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro în 2016 (pe echipe), două medalii de aur la campionatele mondiale de la Paris (2010) şi Catania (2011), argint la Moscova (2015), 7 medalii de aur, individuale sau pe echipe, la campionate europene desfăşurate în perioada 2006-2016 şi multe altele. În plus, Ana Maria Popescu a fost declarată cea mai bună spadasină a lumii în anii 2008, 2009 şi 2013. La acest palmares, anul acesta s-a mai adăugat o medalie, un argint obţinut la campionatele mondiale din Wuxi (China), după un an de muncă.

    „Fiecare competiţie îţi aduce o emoţie aparte, dar medalia de aur câştigată la Campionatul Mondial din 2001, la Gdansk, în Polonia, cred că a avut cea mai mare încărcătură emoţională. Eram pentru prima dată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului şi imnul cânta pentru mine. De acolo a început cu adevărat drumul meu. Cu siguranţă, printre momentele dragi se regăsesc medalia de bronz cucerită în 2002 la campionatul mondial de seniori, deşi abia terminasem perioada junioratului, medalia de argint obţinută la Jocurile Olimpice de la Beijing 2008, aurul de la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro 2016 şi, nu în ultimul rând, medalia de argint de la Campionatul Mondial din Wuxi, din 2018, care a fost răsplata pentru un an întreg de pregătire, speranţe şi totoodată confirmarea că locul meu este încă pe planşa de scrimă.”

    Cum se clădeşte un campion

    Sportiva spune că ia lucrurile treptat, aşa că deşi mai toată lumea vorbeşte despre Jocurile Olimpice din Tokio din 2020, politica Anei Maria Popescu este cea a paşilor mici, unul după altul, bine analizat fiecare, ca în orice luptă. „Jocurile Olimpice de la Tokio din 2020 sunt încă departe.

    Mi-am dorit ca în acest sezon să revin în elita mondială şi am reuşit. Acum pot să respir puţin şi apoi voi începe pregătirea noului sezon alături de domnii antrenori şi de colege.” În funcţie de perioada de pregătire, şi antrenamentele diferă destul de mult. „În sezonul precompetiţional se pune accentul mai mult pe pregătirea fizică generală şi specifică, iar odată cu începerea competiţiilor, procentul creşte în favoarea pregătirii tehnico-tactice. Pe lângă antrenamentele alături de lotul naţional, încerc pe cât posibil să variez pregătirea, incluzând în programul zilnic sesiuni de alergare, înot şi yoga.”

    În toată această călătorie, Ana Maria Popescu spune că oamenii au contat cel mai mult, iar dintre aceştia antrenorul Dan Podeanu este cel care şi-a pus amprenta puternic asupra carierei sale. Relaţia cu colectivul tehnic a avut la rândul ei o importanţă mare, dar în drumul spre podium a contat ceva înainte de toate.

    „Sportul m-a învăţat că toată munca se întoarce într-un final în favoarea celui care nu renunţă. Pentru mine, un campion este acel om care crede în visul lui şi munceşte pentru el până ajunge să-l împlinească! Datorită sportului şi oamenilor cu care am lucrat, am ajuns unde poate nici nu aş fi visat, iar asta îmi dă ocazia să le spun oamenilor că în fiecare dintre noi există un campion. Ţine de fiecare în parte cum îl ajută ca el să performeze.”

    Orgoliile deoparte, echipa contează
    Antrenamentele comune cu sportivii mai tineri îi permit să facă transferul de know-how, puterea exemplului având o încărcătură motivaţională greu de egalat. „Sunt deschisă la discuţii şi ori de câte ori au întrebări încerc să îi ajut. Important este ca ei să conştientizeze de ce se află acolo şi unde vor să ajungă.”

    Dincolo de sport, Ana Maria Popescu luptă pe mai multe fronturi. Este un speaker care a dovedit că are un mesaj de transmis şi anume că reuşitele vin după foarte multă muncă, niciodată un campion nefiind creat doar prin vise. Este implicată în mai multe proiecte sociale şi este parte a platformei Sports HUB, alături de sportivi precum Mihai Leu (box), Cătălina Ponor (gimnastică), Camelia Potec (înot) sau Cristina Neagu, singura hadbalistă din istorie care a câştigat de trei ori premiul pentru cea mai bună jucătoare din lume.

    În linii mari, obiectivul platformei este de a uni mediul de business şi sportul prin crearea unui mix de marketing focusat pe dezvoltare personală şi management de brand.

    „Sunt câteva proiecte ambiţioase la care lucrez de ceva timp alături de echipa mea, Sports HUB. Momentan nu pot dezvolta foarte mult acest subiect, dar sunt proiecte care au strânsă legătură cu sportul şi sper ca aceastea să fie o sursă de inspiraţie pentru viitorii campioni. Pe de altă parte, mă bucur că am ocazia să cunosc oameni şi să învăţ lucruri noi prin intermediul echipei Sports HUB.“

    Mai departe, Ana Maria Popescu spune că în ceea ce priveşte sportul românesc în general a venit momentul luării unor decizii şi canalizării eforturilor şi a finanţărilor spre domeniile în care România încă mai poate face performanţă.

    Pentru unele însă, deja este prea târziu.

    „S-au pierdut generaţii întregi şi se vor mai pierde. Cumva, urmărind pregătirea altor delegaţii, ajungi să te întrebi cum de mai reuşeşti. Din punctul meu de vedere, sunt sporturi în care am pierdut trenul şi este greu să mai ţinem pasul cu elita mondială, dar sunt şi alte ramuri sportive în care mai putem salva ceva. Tehnologia şi ştiinţa îşi pun amprenta în acest domeniu, sportul a devenit o industrie şi nu mai merge «şi aşa». Sunt atâtea lucruri care pot fi făcute, trebuie doar să ne hotărâm dacă mai vrem performanţă şi să acţionăm. Lăsăm orgoliile la o parte şi ne concentrăm pe obiectiv, eu aşa am învăţat că funcţionează o echipă.”

  • Povestea uneia dintre cele mai bune sportive românce din toate timpurile: „Orgoliile deoparte, echipa contează”

    În vara acestui an, Ana Maria Brânză (34 de ani, nume de căsătorie şi de competiţie Ana Maria Popescu) şi-a mai adăugat o medalie în palmares, argintul la campionatul mondial de la Wuxi (China), performanţa dovedindu-i că locul ei încă este pe planşa de scrimă. Dincolo de această revenire însă, cea mai bună spadasină din lume a deschis mai multe fronturi pe care obţine victorii cu paşi mici, analizaţi, ca în orice luptă bine gândită.

    „Încă de la prima vizită în sala de scrimă am fost fascinată de sportivii îmbrăcaţi în costume albe care se duelau”, spune Ana Maria Popescu.
    Scrima nu a fost prima opţiune, ci tenisul de câmp, sport care însă nu a pasionat-o. Dintr-o pură întâmplare, fratele său mai mare, care juca fotbal la secţia de juniori a CSA (Clubul Sportiv al Armatei) Steaua, a dus-o într-o zi în sala de scrimă.

    Spada însă nu a fost o alegere la fel de întâmplătoare, ci unica opţiune, în contextul în care era singura armă din sală cu mâner pentru stângaci.
    „Am simţit, deşi aveam doar 10 ani pe atunci, că acolo este locul meu şi am rămas. Iniţial a fost dorinţa părinţilor de a-mi consuma energia într-un cadru organizat, iar după o perioadă am hotărât că vreau să urmez calea performanţei.”

    Medalii după medalii

     Pentru Ana Maria Popescu performanţa a însemnat un argint la Jocurile Olimpice de la Beijing în 2008 (individual), o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro în 2016 (pe echipe), două medalii de aur la campionatele mondiale de la Paris (2010) şi Catania (2011), argint la Moscova (2015), 7 medalii de aur, individuale sau pe echipe, la campionate europene desfăşurate în perioada 2006-2016 şi multe altele. În plus, Ana Maria Popescu a fost declarată cea mai bună spadasină a lumii în anii 2008, 2009 şi 2013. La acest palmares, anul acesta s-a mai adăugat o medalie, un argint obţinut la campionatele mondiale din Wuxi (China), după un an de muncă.

    „Fiecare competiţie îţi aduce o emoţie aparte, dar medalia de aur câştigată la Campionatul Mondial din 2001, la Gdansk, în Polonia, cred că a avut cea mai mare încărcătură emoţională. Eram pentru prima dată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului şi imnul cânta pentru mine. De acolo a început cu adevărat drumul meu. Cu siguranţă, printre momentele dragi se regăsesc medalia de bronz cucerită în 2002 la campionatul mondial de seniori, deşi abia terminasem perioada junioratului, medalia de argint obţinută la Jocurile Olimpice de la Beijing 2008, aurul de la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro 2016 şi, nu în ultimul rând, medalia de argint de la Campionatul Mondial din Wuxi, din 2018, care a fost răsplata pentru un an întreg de pregătire, speranţe şi totoodată confirmarea că locul meu este încă pe planşa de scrimă.”

    Cum se clădeşte un campion

    Sportiva spune că ia lucrurile treptat, aşa că deşi mai toată lumea vorbeşte despre Jocurile Olimpice din Tokio din 2020, politica Anei Maria Popescu este cea a paşilor mici, unul după altul, bine analizat fiecare, ca în orice luptă. „Jocurile Olimpice de la Tokio din 2020 sunt încă departe.

    Mi-am dorit ca în acest sezon să revin în elita mondială şi am reuşit. Acum pot să respir puţin şi apoi voi începe pregătirea noului sezon alături de domnii antrenori şi de colege.” În funcţie de perioada de pregătire, şi antrenamentele diferă destul de mult. „În sezonul precompetiţional se pune accentul mai mult pe pregătirea fizică generală şi specifică, iar odată cu începerea competiţiilor, procentul creşte în favoarea pregătirii tehnico-tactice. Pe lângă antrenamentele alături de lotul naţional, încerc pe cât posibil să variez pregătirea, incluzând în programul zilnic sesiuni de alergare, înot şi yoga.”

    În toată această călătorie, Ana Maria Popescu spune că oamenii au contat cel mai mult, iar dintre aceştia antrenorul Dan Podeanu este cel care şi-a pus amprenta puternic asupra carierei sale. Relaţia cu colectivul tehnic a avut la rândul ei o importanţă mare, dar în drumul spre podium a contat ceva înainte de toate.

    „Sportul m-a învăţat că toată munca se întoarce într-un final în favoarea celui care nu renunţă. Pentru mine, un campion este acel om care crede în visul lui şi munceşte pentru el până ajunge să-l împlinească! Datorită sportului şi oamenilor cu care am lucrat, am ajuns unde poate nici nu aş fi visat, iar asta îmi dă ocazia să le spun oamenilor că în fiecare dintre noi există un campion. Ţine de fiecare în parte cum îl ajută ca el să performeze.”

    Orgoliile deoparte, echipa contează
    Antrenamentele comune cu sportivii mai tineri îi permit să facă transferul de know-how, puterea exemplului având o încărcătură motivaţională greu de egalat. „Sunt deschisă la discuţii şi ori de câte ori au întrebări încerc să îi ajut. Important este ca ei să conştientizeze de ce se află acolo şi unde vor să ajungă.”

    Dincolo de sport, Ana Maria Popescu luptă pe mai multe fronturi. Este un speaker care a dovedit că are un mesaj de transmis şi anume că reuşitele vin după foarte multă muncă, niciodată un campion nefiind creat doar prin vise. Este implicată în mai multe proiecte sociale şi este parte a platformei Sports HUB, alături de sportivi precum Mihai Leu (box), Cătălina Ponor (gimnastică), Camelia Potec (înot) sau Cristina Neagu, singura hadbalistă din istorie care a câştigat de trei ori premiul pentru cea mai bună jucătoare din lume.

    În linii mari, obiectivul platformei este de a uni mediul de business şi sportul prin crearea unui mix de marketing focusat pe dezvoltare personală şi management de brand.

    „Sunt câteva proiecte ambiţioase la care lucrez de ceva timp alături de echipa mea, Sports HUB. Momentan nu pot dezvolta foarte mult acest subiect, dar sunt proiecte care au strânsă legătură cu sportul şi sper ca aceastea să fie o sursă de inspiraţie pentru viitorii campioni. Pe de altă parte, mă bucur că am ocazia să cunosc oameni şi să învăţ lucruri noi prin intermediul echipei Sports HUB.“

    Mai departe, Ana Maria Popescu spune că în ceea ce priveşte sportul românesc în general a venit momentul luării unor decizii şi canalizării eforturilor şi a finanţărilor spre domeniile în care România încă mai poate face performanţă.

    Pentru unele însă, deja este prea târziu.

    „S-au pierdut generaţii întregi şi se vor mai pierde. Cumva, urmărind pregătirea altor delegaţii, ajungi să te întrebi cum de mai reuşeşti. Din punctul meu de vedere, sunt sporturi în care am pierdut trenul şi este greu să mai ţinem pasul cu elita mondială, dar sunt şi alte ramuri sportive în care mai putem salva ceva. Tehnologia şi ştiinţa îşi pun amprenta în acest domeniu, sportul a devenit o industrie şi nu mai merge «şi aşa». Sunt atâtea lucruri care pot fi făcute, trebuie doar să ne hotărâm dacă mai vrem performanţă şi să acţionăm. Lăsăm orgoliile la o parte şi ne concentrăm pe obiectiv, eu aşa am învăţat că funcţionează o echipă.”