BusinessMagazin

Tag: infrastructura

  • 30 de ani de sistem bancar în România. Cum şi-a asigurat BNR infrastructura instituţională prin constituirea şi conservarea patrimoniului său secular şi apărarea drepturilor istorice de proprietate (II)

    Urmare de săptămâna trecută

     

    Încă din septembrie ‘90, publicaţiile vremii consemnau şi dezvoltau în ample analize, schimbările profund restructurative de la Banca Naţională.  Noua proiecţie de bancă centrală, adecvată economiei de piaţă, prefigura o construcţie instituţională modernă, sprijinită pe lege, pe  echipe performante, pe infrastructură solidă.

    DE LA IDEI, LA FAPTE

    Legea a venit repede, în martie 1991, după ce – cu sprijinul experţilor de la FMI si din marile bănci centrale europene, invitaţi de noul guvernator  – a fost pus la punct un proiect pentru o bancă centrală cu faţa la secolul XXI. Document pe care guvernul l-a adoptat iar Parlamentul României l-a votat cu foarte puţine modificări. Noua instituţia prinsese deja contur când legea a intrat în vigoare. Începând chiar din septembrie 1990 s-a trecut la definitivarea proiectului unui sistem bancar cu două etaje, banca centrală ocupând primul etaj, cel de susţinere, iar băncile comerciale pe cel de-al doilea.

    Echipa? Procesul formării ei era avansat către sfârsitul anului 1990, după ce guvernatorul invitase să lucreze la BNR un mare număr de specialişti din instituţiile de vârf şi din institutele de cercetări ştiinţifice.

    Problema cea mai grea era însă infrastructura. Dificultăţile pe acest plan  îsi aveau sursa, în cea mai mare parte, în ţesătura de confuzii ideologice şi juridice privind proprietatea din acel timp de început al noii istorii a ţării. În vreme ce proprietatea statului era sacră, proprietatea privată nu dobândise încă un statut clar.

    În plus, dacă în ceea ce priveşte drepturile de proprietate ale Băncii Naţionale, atestate cu legi şi acte originale, regimul comunist a avut un interes major să nu le atingă „nici cu o floare“, faptic nu a rezistat tentaţiei  de a se extinde în multe dintre edificiile monumentale construite sau cumpărate de Banca Naţională  cu bani munciţi şi cu eforturi uriaşe. Palatul Nou, din Doamnei, a fost ocupat de Ministerul Finanţelor într-o noapte, aceeaşi soartă având-o numeroase alte proprietăţi, între care Parcul cu Platani din Bucureşti.

    În 1991, Guvernul Român şi-a manifestat deschis disponibilitatea de a sprijini Banca Naţională să-şi redobândească proprietăţile şi să-şi refacă infrastructura. Dar 42 de ani de comunism, de la naţionalizările din 1948 până în 1990, a scos din minţile autorităţilor statului până şi diferenţa dintre dreptul de administrare şi dreptul de proprietate. Cine să-şi fi dat seama, atunci, că unele dintre edificiile BNR gospodărite de Oficiul Economic „Carpaţi“ erau în administrarea acestei instituţii din subordinea guvernului, şi nu în proprietate?  Insist: diferenţa dintre „administrare“ şi „proprietate“! Aşa că, în 18 iunie 1991, a apărut Hotărârea de Guvern numărul 423, care dispunea că imobilele din  Lipscani 16 şi 25, din Doamnei 2 şi 8, din Caragea-Vodă 13-15, din municipiul Bucureşti, „trec, în mod gratuit, din proprietatea Întreprinderii  pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi în proprietatea Băncii Naţionale a României“. Fără să fi fost înţelese trei adevăruri de natură juridică: 1) că întreprinderea în cauză era de administrare şi atât; 2) că nimeni nu poate fi împroprietărit printr-o hotârâre de guvern; 3) că BNR era de drept proprietarul acelor edificii şi nu avea de ce să fie împroprietărit. Noroc că, dintr-o eroare, guvernul a socotit că actul în cauză nu trebuie să fie întărit prin publicarea în Monitorul Oficial, fapt ce i-a atras şi formal nulitatea absolută.

    Soluţia, corectă sub aspect juridic, era aceea la care Banca Naţională şi Ministerul Tineretului şi Sportului  au recurs, trei zile mai târziu, când au semnat un protocol prin  care Parcul cu Platani, în incinta căruia se aflau arenele de tenis, a fost retrocedat proprietarului de drept. Cel ce avea actele dar nu şi posesia: Banca Naţională a României. Voi relata într-un alt capitol cum,  paradoxal, în timpul regimului comunist, i-a fost luată Băncii Naţionale posesia dar i-a rămas dispoziţia, adică dreptul de a dispune. Pe care şi l-a exercitat ca proprietar de drept.

    ZESTREA „BĂTRÂNEI DOAMNE“

    În arhiva BNR se aflau, în dezordine, în dosarele cu „acte vechi“, care timp de 42 de ani nu mai prezentaseră interes pentru nimeni, documentele originale atestând drepturile de proprietate ale băncii centrale. În prima parte a acestei analize, publicate în ZF vinerea trecută, am descris procesele de anvergură privind constituirea acestui vast patrimoniu între anii 1880 – 1946; şi cele pentru refacerea lui, începând din 1990, pentru a-i asigura conservarea. Partea a doua a analizei, cea de faţă, este dedicată demersurilor susţinute ale BNR pentru a-şi apăra drepturile istorice de proprietate.

    Cert este că, din februarie 1882, când a fost cumpărat Hanul „Şerban-vodă“ în locul căruia a fost construit Palatul Vechi, din Lipscani, până în anul 1946, când BNR a fost etatizată, au fost achiziţionate peste 150 de proprietăţi imobiliare (terenuri pentru construcţii, clădiri, sanatorii pentru recuperarea sănătăţii salariaţilor, case de odihnă, spaţii pentru activităţi sportive), care au primit destinaţii impuse de specificul  activităţii bancare.

    Reorganizarea şi modernizarea arhivelor imediat după intrarea în vigoare a legii din martie 1991, formarea şi aici a unei echipe performante au  început de la cerinţa urgentă a clarificării drepturilor de proprietate şi a definirii statutului întregului patrimoniu în raport cu specificul băncii centrale. După  reorganizarea agenţiilor, mai multe sedii din judeţe au fost schimbate cu statul. Situaţia juridică a imobilelor în care şi-au desfăşurat activitatea agenţiile BNR desfiinţate în perioada 2000-2003 a fost reglementată în conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 51 din 12 iunie 2003 privind reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri imobile. Prin acest act normativ, 17 dintre imobilele agenţiilor desfiinţate au fost transferate din patrimoniul BNR în proprietatea publică a statului şi administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, iar altele au fost transferate prin hotărâri de guvern altor instituţii publice. Baza juridică fiind schimbul. Banca Naţională a României a avut totodată în proprietate mai multe clădiri, proiec­tate şi construite cu destinaţie socială, care au fost confiscate în timpul regimului comunist şi pe care nu le-a  mai revendicat. Amintesc aici Hotelul Triumf de pe bulevardul Kisselef nr. 12, Blocul Zodiac din Calea Dorobanţilor, Blocul Rosenthal, cunoscut şi sub numele de Blocul „Bijuteria“, din Calea Victoriei nr. 22 – 24, unde a fost sediul fostei Casei de Pensiuni a Funcţionarilor BNR. Altele, între care Palatul Nou, din Doamnei,  şi cunoscutul Parc cu Platani sau Arenele BNR din strada Dr. Staicovici, au reintrat în posesia BNR în 1991.

    DE CE A CUMPĂRAT BNR PARCUL CU PLATANI

    Întregul imobil a ajuns în proprietatea BNR ca urmare a dispoziţiilor Legii 336/1946, prin care Societatea de Dare la Semn a fost autorizată să schimbe terenul care fusese donat de Stat în timpul lui Alexandru Ioan Cuza cu Banca Naţională a României. Astfel, Societatea de Dare la Semn a primit de la BNR 345 milioane lei, precum şi 65 de hectare din pădurea Tunari. După 1990, întregul parc la fost restaurat din temelii, iar Arenele nu au fost niciodată în stare de degradare. Tribunele însă nu mai corespund cerinţelor actuale, fapt ce a constituit un pretext pentru a se încerca, efectiv, o naţionalizare a imobilului din str. Doctor Staicovici. BNR a negociat cu trei guverne, până în 2019, pentru ca Arenele, fiind de interes pentru activitatea sportivă, să facă obiectul unui schimb cu statul, în condiţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 51/2003, pe care am menţionat-o.

    Istoria Parcului cu Platani începe în vremea lui Cuza, cu grădina amenajată aici, cu platanii aduşi din străinătate şi cu organizarea în acest spaţiu a ceea ce avea să devină Societatea Română de Dare la Semn, care a fondat poligonul de tir. Trecând însă anii, şi Bucureştiul extinzându-se, în jurul poligonului de tir s-au ridicat case. România nu a fost un caz unic. Iar poligoanele, între case, au devenit un pericol public. Aşa că, în 1946, Federaţia Internaţională de Tir a dispus mutarea poligoanelor în afara oraşelor. Cât mai repede. Cine nu executa de îndată dispoziţia, nu avea să participe la competiţiile internaţionale din toamna acelui an.

    Premierul de atunci, Petru Groza, a găsit soluţia. A luat legătura cu şefii de la Banca Naţională, le-a amintit că numai acolo sunt bani şi că, în acelaşi timp, ei au de apărat un patrimoniu important în faţa naţionalizării care bate la uşă, prin urmare să facă bine să salveze ţara şi să rezolve această problemă spinoasă. Au rezolvat-o. În câteva luni, poligonul a fost mutat în locul în care funcţionează şi acum, în Tunari.

    A rămas însă întrebarea: de ce a acceptat Banca Naţională, în vara lui 1946, să cumpere Parcul cu Platani, când deja se ştia, de la guvernator la ultimul funcţionar, că la 1 ianuarie 1947 instituţia va fi naţionalizată? A făcut această investiţie pentru a-şi salva întregul patrimoniu! Voi detalia.

    GUVERNUL GROZA AVEA PROPRIUL INTERES

    Această poveste, pe care am aflat-o într-o convorbire particulară, ar putea să fie contestată de oricine. Din acest motiv, o menţionez nu ca probă, ci doar ca pistă de urmat în documentare. Şi iată că, analizând documente din arhive, în primul rând legile adoptate în acele timpuri complicate, am putut să reconstitui cum s-au desfăşurat evenimentele în realitate. Guvernul Groza înţelegând, în 1946, că vor veni vremuri în care România va apela la împrumuturi în valută, şi cum valută forte aveau numai statele occidentale, protecţia acordată proprietăţilor BNR devenea un cec solid.

    La 1 ianuarie 1947, BNR a fost naţionalizată. Legea de etatizare prevedea că toate acţiunile trec în patrimoniul statului, descărcate de orice sarcini, şi că… Ministerul Finanţelor va vărsa în contul BNR contravaloarea lor, ca să fie despăgubiţi toţi acţionarii. Ceea ce s-a şi întâmplat.

    Despre proprietăţile din patrimoniul Băncii Naţionale niciun cuvânt. Au fost, desigur, interpretări potrivit cărora nu era nevoie să fi fost făcută vreo adnotare expresă. Naţionalizarea e… naţionalizare: instituţia devine a statului cu proprietăţi cu tot. Să vedem însă dacă aceasta este interpretarea corectă.

    Răspunsul îl aflăm mergând mai departe pe firul evenimentelor; dar şi al actelor normative. După etatizare, BNR a devenit bancă a statului. Ceea ce nu înseamnă şi în proprietatea statului. Mai întâi, şi-a păstrat denumirea: Banca Naţională a României. A urmat, apoi, un proces de tranziţie. Din societate pe acţiuni, cadru juridic închis prin despăgubirile plătite acţionarilor, a dobândit treptat un nou statut. A devenit societate cu activitate economico-financiară, cu personalitate juridică atribuită prin lege, fiind organizată, tot prin lege, pe principiul gospodăririi economice proprii. Atribute de drept ce deschideau calea pentru păstrarea tuturor proprietăţilor.

    În primăvara lui 1948, în noile condiţii istorice de după abdicarea regelui Mihai, a apărut prima constituţie a noii republici. Este de reţinut unul dintre principiile constituţionale de bază: „Mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor“. A urmat Legea 119, din 11 iunie 1948. Legea naţionalizării. Au fost expropriate întreprinderile private şi a  fost împroprietărit statul. Despre proprietăţile Băncii Naţionale: din nou… niciun cuvânt.

    În noiembrie 1948, la aproape cinci luni de la naţionalizarea tuturor averilor persoanelor juridice, a apărut, întărit prin lege, noul statut al băncii centrale. Schimbările structurale au fost exprimate convingător prin noua denumire: „Banca Naţională a Republicii Populare Române. Bancă de Stat“. Dar noii instituţii de stat i-a revenit, prin lege, în deplină proprietate, întregul patrimoniu al Băncii Naţionale a României, ce a fost dobândit din primăvara lui 1880 până în vara anului 1946.

    De ce  a promis Petru Groza că nimeni nu se va atinge de proprietăţile BNR, şi de ce şi-a respectat promisiunea? Povestea are relevanţă numai pentru înţelegerea împrejurărilor în care a fost cumpărat Parcul cu Platani, cu acte legale, de către Banca Naţională. În rest, exista un interes al statului, pe care l-am amintit. Iar despre nevoia de a fi susţinut acest interes vorbesc legile şi nu amintirile. BNR a dobândit prin lege, în 1948, confirmarea că îi este respectată deplina proprietate asupra întregului său patrimoniu, incluzând şi Parcul cu Platani. Şi nicio altă lege, de atunci şi până azi, nu a decis altfel.

    PARCUL CU PLATANI A RĂMAS O TENTAŢIE

    Unele publicaţii si emisiuni TV, în ediţiile de de acum câţiva ani, au făcut abuz de cuvântul „scandal“ prin care au înţeles împrejurarea în care  BNR a invocat dreptul şi legea în faţa unor presiuni nu doar mediatice, dar şi politice,  aducând argumente juridice prin care să-şi dovedească dreptul de proprietate asupra acestui activ.  Ceea ce nu înseamnă  scandal.

    Presiunile politice au mers până la aberaţia că protocolul încheiat de BNR cu Ministerul Tineretului şi Sportului, în 1991, ar fi ilegal. Protocol  prin care MTS – for căruia i-au intrat în posesie, dar nu şi în proprietate Arenele BNR şi întregul parc – le-a restituit în 1991 proprietarului de drept.

    Ce invocau contestatarii? Că, prin acel protocol, MTS a vândut BNR Parcul cu Platani. A fost o confuzie sau un pretext?! În realitate, protocolul a fost unica soluţie prin care MTS  să înapoieze Parcul cu Platani proprietarului de drept, Banca Naţională.  Aşa că MTS, negociind cu BNR, a obţinut o sumă de bani care, potrivit legii, reprezenta contravaloarea investiţiilor. Sumă plătită de BNR şi care nu exprima un preţ de cumpărare al terenurilor în cauză, ci despăgubirea pentru investiţiile ce au fost făcute pe terenul folosit.

    Contestatarii căutau, totodată, „soluţii“ prin care să fie dinamitate atât continuitatea Băncii Naţionale – una şi aceeaşi instituţie de-a lungul celor 141 de ani de la întemeiere – cât şi dreptul deplin de proprietate asupra patrimoniului instituţiei legitimat tocmai din perspectiva acestei continuităţi. Opinii lansate cu ani în urmă – potrivit cărora Banca Naţională de până la etatizarea din 1946, când şi-a constituit patrimoniul prin construcţii de anvergură şi acte de cumpărare (între care Parcul cu Platani) ar fi o instituţie, iar Banca Naţională de după 1946 etatizată prin efectul unei legi speciale, ar fi  o altă instituţie – erau reîncălzite într-o construcţie juridică de natură să facă din dreptul de proprietate al BNR asupra întregului patrimoniu un simplu act de administrate a proprietăţii statului. Cu astfel de argumente a fost pornit şi un proces, câştigat însă de Banca Naţională.

    Repet: şi Banca Naţională îşi doreşte o soluţie care să aducă arena de tenis din Parcul cu Platani ( nu însă si complexul imobiliar) în circuitul sportului de performanţă. Desigur, în contextul împrejurărilor în care tribunele arenei de tenis, vechi de o jumătate de secol, nu întrunesc condiţiile cerute în prezent bazelor sportive ca să găzduiască competiţii de performanţă. Şi, cu deosebire, al cerinţelor actualei legislaţii, care îi interzic Băncii Naţionale să facă investiţii în mijloace fixe ce nu au o legătură directă cu atribuţiile şi funcţiile ce-i revin prin Statut. Convorbirile cu guvernul şi cu Primăria Capitalei au fost purtate tocmai în vederea găsirii unei soluţii legale, care nu se poate baza pe lozincile subliniate apăsat în expunerea de motive la un proiect ce lege ajuns în Parlament. Şi, în niciun caz, nu se poate baza pe falsificarea cu ochii închişi a naturii juridice a patrimoniului „Parcul cu Platani.“

    În expunerea de motive în cauză se afirmă expres, în sfidarea adevărului şi a normelor de drept, în primul rând în sfidarea  dreptului de proprietate, că „patru clădiri, în care funcţionează centrul de pregătire profesională, sediul secundar şi spaţiile de cazare şi alimentaţie“ din Parcul cu Platani ar fi  în administrarea Băncii Naţionale!? Ceea ce nu este adevărat. Pentru că BNR administrează într-adevăr acest patrimoniu, pe care însă nu i l-a repartizat statul-proprietar, ci îl are în proprietate. Cât priveşte natura juridică a patrimoniului BNR, care asigură baza logistică a întregii activităţi proprii unei bănci centrale, în primul rând răspunsul la întrebarea dacă toate mijloacele fixe, toate clădirile şi terenurile ce compun acest patrimoniu sunt în proprietatea sau doar în administrarea Băncii Naţionale, se bazează pe acte, pe legi şi pe principii de drept. BNR fiind proprietar de drept.

    De-a lungul unei istorii zbuciumate, au existat, e drept, şi versiuni menite să-i învăluie natura juridică a patrimoniului acestei instituţii în diferite formule sofisticate, cu încărcătură ideologică. În vremuri de maximă presiune a doctrinelor comuniste, când au fost făcute simple referiri la rolul de administrator al Băncii Naţionale, menţinerea în actualitate a acestor versiuni a fost de scurtă durată. Dar niciodată, în nicio împrejurare, patrimoniul nu i-a fost naţionalizat. Şi multe legi comuniste nici măcar nu au sugerat că statul şi-ar fi însuşit patrimoniul BNR.

    O CONFUZIE INTENŢIONATĂ

    Banca Naţională a României are în deplină proprietate, cu drept de posesie şi de dispoziţie, întregul său patrimoniu. Voi analiza pe larg această afirmaţie, aducând argumente juridice doveditoare. Semnalez cu deosebire confuzia indusă în expunerea de motive a proiectului de lege amintit, potrivit căreia Banca Naţională, departe de a fi titulară a unui drept de proprietate în Parcul cu Platani, ar fi doar un simplu administrator. O confuzie făcută desigur cu intenţie, şi nicidecum ca rezultat al unei erori de interpretare, scopul fiind deschiderea largă a uşii către ceea ce propunerea legislativă în cauză tinde să rezolve.  Soluţia propusă în proiectul de lege sugerează că scopul nu ar fi  o expropiere sau o naţionalizare a unui activ al Băncii Naţionale, fapt ce ar echivala cu o finanţare a statului din fondurile Băncii Centrale interzisă expres de lege şi sancţionată drastic; şi că s-ar întreprinde o simplă reîmpărţire a activului în cauză, care ar fi deţinut de stat cu titlu de proprietate. Şi astfel devine posibilă, printr-o simplă trăsătură de condei, deposedarea Băncii Naţionale de o serie de terenuri şi construcţii cu aparenţă de deplină normalitate, pentru că întregul activ în discuţie este socotit în fals „proprietate publică a statului“. Şi ca să nu existe vreun dubiu cu privire la legalitatea acestei împărţiri, art. 2, al. 1 din proiectul de lege stipulează că terenurile şi construcţiile nedistribuite „sunt şi rămân în folosinţa exclusivă a BNR, cu titlu gratuit, pe durata existenţei construcţiilor edificate anterior intrării în vigoare a prezentei legi“. Cu alte cuvinte, autorii proiectului se prefac că statul ar fi proprietarul Parcului cu Platani, deşi nu există în acest sens niciun titlu constituit legal şi niciun act de proprietate, în timp ce proprietarul de drept şi de fapt, Banca Naţională, ar urma să deţină doar în folosinţă ceea ce rămâne după împărţire. Fără niciun drept de dispoziţie, care ar urma să-i revină proprietarului-închipuit. Mai exact, statul îi repartizează Băncii Naţionale, în folosinţă, ceea ce Banca Naţională deţine de drept în proprietate.

    Dezbaterea privind natura juridică a acestui patrimoniu  durează de 75 de ani. Or, o solidă analiză de legalitate a proiectului de lege privind Parcul cu Platani, parte integrată a ansamblului patrimoniului Băncii Naţionale, rămasă pe rolul Parlamentului, este imposibil să fie făcută fără o cercetare de specialitate, în profunzime, a tuturor legilor, decretelor, hotărârilor de guvern, ordinelor date de miniştri, circularelor şi protocoalelor care au reglementat, în tot acest timp, uneori confuz, alteori contradictoriu, dar până la urmă cu o finalitate clarificatoare şi cu un răspuns concludent la o întrebare cardinală: Banca Naţională a României administrează pur şi simplu un patrimoniu ce-i este dat în folosinţă de statutul-proprietar sau este proprietarul de drept şi de fapt al acestui patrimoniu?

    Dacă răspunsul s-ar afla undeva, într-un anume document, exprimat prin câteva fraze simple şi precise, scrise pe înţelesul tuturor, atunci – vorba lui Nicolae Titulescu – n-ar mai fi nevoie nici de facultăţi de drept, nici de doctrine juridice şlefuite nu timp de secole, ci de milenii, nici de jurisprudenţă şi nici de cercetări juridice. Dar legile, uneori sau chiar de multe ori, sunt atât de încâlcite încât pentru interpretarea lor e nevoie, dincolo de cunoştinţe temeinice de drept, de analize literare, logice şi istorice.

    PROBELE ISTORICE SUNT INDUBITABILE

    În arhiva Băncii Naţionale sunt păstrate declaraţiile privind stabilirea impozitelor asupra clădirilor şi terenurilor. Şi, nota bene, în toate aceste declaraţii, fie din 1965 sau din 1968, fie din 1972 din 1975 sau din 1980, ca să dau doar câteva exemple, în absolut toate, prima poziţie este ocupată de terenul sportiv din Dr. Staicovici 40-42, cu amenajări, deşi este cunoscut faptul că această unitate patrimonială era dată în folosinţă publică. Fără niciun act însă, pentru că a continuat să fie în proprietatea BNR. Iar, în toţi acei ani, în declaraţiile de impozit, era consemnat că terenurile şi construcţiile din str. Dr. Staicovici sunt în proprietatea Băncii Naţionale. Şi că BNR plăteşte impozite numai pentru construcţii, terenurile fiind scutite.

    De altfel, nici un alt imobil ori teren din patrimoniul BNR nu a fost scos cu vreun act din proprietatea BNR, cu excepţia hotelului „Triumf“ şi a altor câteva imobile, pe care BNR nu le-a mai revendicat. Şi atunci, dacă de drept şi de fapt, Banca Naţională era şi este proprietar, cum să scrii într-un proiect de  lege că e administrator?!?

    Mărul discordiei, în cazul Parcul cu Platani, îl constituie terenurile de tenis construite aici. Şi, cu deosebire, Marea Arenă ridicată în 1972, înaintea finalei Cupei Davis din acel an, între România şi Statele Unite ale Americii.

    Atunci, ca şi acum, România nu avea nicio arenă de tenis compatibilă cu standardele impuse pentru o partidă de asemenea anvergură. Sub presiunea timpului foarte scurt, Ceauşescu a decis să fie ridicată – în câteva luni – o construcţie adecvată evenimentului. A fost ales un spaţiu din Parcul cu Platani, proprietate a Băncii Naţionale, folosită cu statut de „chiriaş“ de către Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, instituţie care îndeplinea, în acei ani, rolul de Minister al Sportului.

    BNR deţine însă mai multe sute de documente – probe scrise – care fac lumină în acest caz. Bunăoară, notele contabile ce atestă plata impozitelor. Pentru că BNR plătea în continuare impozitele şi, în consecinţă, pe sute de astfel de documente apar următoarele date: adresantul – Administraţia Finan­ciară; plătitorul – Banca Naţională a RPR sau RSR după 1965; calitatea plătitorului – proprietar.

    Alte câteva sute de note contabile reprezintă plăţi efectuate de BNR în conturile unor firme care au executat diferite lucrări pe terenurile din str. Dr. Staicovici.

    Am găsit de asemenea în arhive un foarte important proces verbal, semnat între Banca de Stat a RPR (cum se numea încă BNR la începutul anilor 1960) şi Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri (viitorul CNEFS), privind construcţia unei săli de sport pe terenul din str. Dr. Staicovici. Clauzele acestui contract sunt definitorii. Redau câteva: „Banca de Stat este de acord să pună la dispoziţie în vederea construirii sălii de sport o porţiune de teren corespunzătoare“; „Sala de sport rămâne proprietatea CCFS-ului până la 31 decembrie 1960, după care trece în proprietatea deplină a Băncii de Stat a RPR“; „Banca de Stat rămâne în toată această perioadă proprietara porţiunii de teren pe care s-a construi sala de sport“; „Colectivul sportiv Progresul Finanţe-Bănci va construi o sală special amenajată pentru scrimă, pe terenul din str. Dr. Staicovici, proprietatea Băncii de Stat“.

    Acest proces verbal a fost încheiat, semnat şi parafat în 1960. Calitatea de proprietar a BNR şi cea de chiriaş a CCFS sunt indubitabile. Un adevăr istoric care nu poate fi contestat. Şi care este întărit de legi şi de acte.

  • Ilie Năstase: Anglia investeşte în sport şi nu e nevoie să mai investească atât de mult în sănătate

    Infrastructura locală sportivă este slab dezvoltată, iar pentru conducători sportul nu este o prioritate, astfel că şi investiţiile în acest domeniu sunt foarte mici, însă România culege roadele muncii Emmei Răducanu, sportiva profesionistă de tenis, în care nici măcar nu a investit. Pe sportiva care a câştigat titlul de Grand Slam la US Open o leagă de ţara noastră doar originea sa, tatăl ei fiind român.

    Emma Răducanu are origini în România, din partea tatălui, şi din China, acolo unde s-a născut mama sa. Tânăra de 18 ani a surprins o lume întreagă câştigând titlul de Grand Slam la US Open în doar cea de-a cincea apariţie generală în circuitul major. Prin această victorie, Emma Răducanu devine prima jucătoare de tenis care a reuşit să câştige un Grand Slam venind din calificări.

    Emma Răducanu s-a născut în Toronto, Canada, dar când ea avea doi ani părinţii săi au luat decizia se a se muta în Anglia, acolo unde a şi început să practice tenisul.

    Ilie Năstase, unul dintre cei mai mari sportivi de pe plan local şi primul tenismen care a reuşit să ducă numele României pe marile scene ale tenisului mondial, spune că Emma Răducanu a crescut într-o ţară în care practicarea sportului este încurajată, însă cel mai important lucru ca un sportiv să ajungă un campion este ca acesta să aibă talent.

    „în primul rând, trebuie să ai talent şi să fii pasionat de sport pe care îl faci, să îţi placă. Ajutorul părinţilor este important, dar faptul că s-a mutat din Canada în Anglia e un lucru bun, s-a dus unde trebuia. în Anglia se joacă tenis în şcoli, ei încurajează sportul. Emma Răducanu s-a apucat de tenis într-un parc cu tatăl ei, ei în parcuri au terenuri de tenis şi de fotbal, plăteşti 1-2 lire şi joci o oră de tenis. în New York e acelaşi lucru, te incurajează să joci”, spune fostul sportiv Ilie Năstase.

    El precizează faptul că şi infrastructura sportivă este o componentă importantă în succesul unui sportiv, iar Anglia investeşte foarte mult în sport.

    „Ei investesc în sport şi la urma urmei nu mai investesc atât de mult în sănătate, dacă faci sport, în general, eşti sănătos, nu mai mergi atât de mult la doctor”.

    Ministerul Tineretului şi Sportului are printre cele mai mici sume alocate din bugetul statului dintre toate ministerele, iar de an la an suma este din ce în ce mai mică. România are o infrastructură sportivă slab dezvoltată, iar incurajarea sportului în şcoli, şi nu doar, nu este o prioritate pentru guvernanţi. Dacă în Anglia se joacă tenis în şcoală, România are şcoli, chiar în marile oraşe, unde sportul se practică în sălie de clasă pentru că nu există săli de sport. Pe lângă acest aspect, mulţi copii nu pot practica diverse sporturi pentru că au nevoie de echipamente, a căror costuri depăşesc în multe situaţii bugetele familiilor, iar fără un sprijin din partea statului, e foarte dificil ca pe viitor România să se mai poată lăuda cu sportivi de performanţă.

    „Dacă toţi conducătorii spun că sportul nu e o prioritate, atunci am luat-o razna, o să avem copii care nu vor şti să mai meargă, nu mai vorbim de alergat. Oamenii zic că dacă Emma Răducanu s-a fi născut în România nu ar fi avut şanse să câştige, dar eu nu sunt de această părere, eu m-am născut în România şi Simona (n.r. Halep) la fel. Dacă ai talent reuşeşti în orice ţară, dacă nu ai talent şi pasiune poţi să ai condiţii foarte bune, dar degeaba. însă, infrastructura şi antrenorul contează”, mai spune Ilie Năstase.

    Ilie Năstase este primul sportiv român care a câştigat titlul de Grand Slam la US open, atât la simplu, cât şi la dublu.

    România culege roadele muncii unei sportive în care nici nu a investit. România se poate lăuda cu un număr mic al persoanelor care practică cel puţin un sport sau fac mişcare regulată. în pofida acestei situaţii, guvernanţii nici nu fac ceva în privinţa încurajării oamenilor pentru practicarea de sporturi.

    Dacă în Anglia oamenii pot juca tenis pentru doar câteva lire în parc, în România cu greu vom vedea astfel de situaţii. în parcuri există prea puţine terenuri de sport.

    Emma Răducanu a practic tenisul de performanţă la  clubul sportiv The Parklangey Club, unde se poate practica tenisul, squash şi badminton. însă, clubul sportiv oferă o întreagă infrastructură pentru pregătirea unui sportiv de performanţă, astfel că nu doar terenul de tenis este necesar pentru antrenarea unui campion. The Parklangey Club are şi o sală de fitness, restaurant, studio de dans, fizioterapie şi o clinică medicală, adică un întreg pachet de servicii pe care sportivii le pot accesa. România duce lipsă de astfel de cluburi sportive.

    Ilie Năstase: Englezii investesc în sport şi nu mai investesc atât de mult în sănătate, dacă faci sport, în general, eşti sănătos, nu mai mergi atât de mult la doctor.

  • Cine este omul care preia conducerea unei companii de care depinde tranziţia energetică din România. Care-i sunt planurile?

    Dragoş Bărbulescu a devenit CEO al Delgaz Grid, companie care face parte din grupul E.ON România şi care administrează o reţea de gaze naturale de peste 23.000 km în 20 de judeţe din partea de Nord şi de Vest a României şi o reţea de electricitate de aproape 82.000 km în şase judeţe din Moldova. Într-o perioadă care va redefini modul în care se va produce şi consuma energia, cu aceste cifre în spate şi 3,4 milioane de consumatori conectaţi, Bărbulescu devine un om cheie al energiei, la cârma unei companii de care depinde tranziţia energetică locală. Care-i sunt planurile?

    Deşi în ultimii 15 ani am participat la multe transformări ale industriei energetice, cred că în următoarea decadă vom asista la o redefinire profundă a acestui sector de activitate, iar rolul nostru de operatori de reţele de distribuţie va deveni cu adevărat esenţial şi extrem de provocator”, spune Dragoş Bărbulescu, cel care de la 1 august a devenit directorul general al Delgaz Grid, compania care administrează reţelele de distribuţie a energiei şi a gazului din cadrul grupului E.ON România, un business de 1,2 miliarde de euro. Cu o experienţă profesională de peste 20 de ani, din care ultimii 14 ani în sectorul de energie, la E.ON România, Dragoş Bărbulescu a deţinut diverse poziţii de management în cadrul grupului german, din care în ultimii 8 ani ca CFO şi membru al Consiliului Director al E.ON România, cu responsabilităţi atât în zona de gaze naturale cât şi în cea de energie electrică. 

    Din noua funcţie, Dragoş Bărbulescu devine direct responsabil de unul dintre cele mai importante portofolii locale de infrastructură energetică, de managementul acestor reţele depinzând parţial succesul pe care România îl va avea în procesul de tranziţie energetică.

    “În acest context, obiectivele pe care mi le propun au toate o legătură puternică cu pregătirea companiei şi angajaţilor noştri pentru a juca acest rol central în procesul de transformare a sectorului energetic într-unul mai verde, descentralizat şi digital. Aşadar, unul dintre obiective este legat de accelerarea investiţiilor în modernizarea reţelelor, care să conducă la îmbunătăţirea siguranţei şi calităţii serviciilor de distribuţie a energiei electrice şi a gazelor naturale pentru cei 3,4 milioane de clienţi deserviţi de Delgaz Grid.”

    Digitalizarea reţelelor este un alt obiectiv cheie pentru că doar aşa acestea vor putea prelua tot mai multă energie regenerabilă din surse diverse şi vor susţine creşterea accelerată a cererii. “Bineînţeles, sprijinim folosirea vectorului energetic gaz natural ca şi combustibil de tranziţie, dar ne preocupă modurile de decarbonizare a utilizării acestuia în reţele şi explorăm folosirea mixului cu hidrogen şi alte gaze verzi.”

    Dincolo de obiectivele tehnice, pregătirea unei echipe capabile să implementeze un astfel de proces tranfomaţional la nivelul infrastructurii energetice va ocupa un loc important pe lista de priorităţi a lui Bărbulescu. De altfel, nu puţine sunt vocile care spun că cel mai mare obstacol pe care România îl va avea pe calea tranziţiei energetice va fi exact lipsa specialiştilor.

    “Ne uităm către o schimbare de mentalitate, de cultură la nivel organizaţional. Provocările generate de tranziţia energetică impun noi moduri de gândire şi de acţiune. Identificarea ideilor inovatoare, crearea unor noi tipuri de aptitudini tehnice şi de leadership vor reprezenta cheia succesului şi depind de capacitatea companiilor de a-şi adapta procesul strategic şi decizional provocărilor momentului. O astfel de transformare reclamă identificarea, recrutarea, pregătirea continuă şi retenţia talentelor din piaţa de profil şi în acest sens, susţinerea unui proces educaţional universitar dar şi profesional de stat sau dual vor reprezenta un alt obiectiv în cadrul mandatului meu.”

    La nivelul reţelelor, lucrurile deja se mişcă, dar mai sunt etape de ars până la a ajunge la performanţele la care deja lucreză infrastructura din vestul Europei.

    “Principalul indicator de performanţă pentru continuitatea în alimentarea cu energie electrică a clienţilor, SAIDI neplanificat (durata întreruperilor neplanificate în alimentarea cu energie într-un an) era în urmă cu 15 ani, când E.ON a preluat fosta Electrica Moldova, de peste 1.500 de minute, iar acum este de 120 de minute pe an. Suntem tot mai aproape de intervalul de valori de circa 20 – 100 minute pe an înregistrate în ţările europene avansate.”

    Astfel, Delgaz Grid a bugetat pentru acest an investiţii de 612 milioane de lei (126 milioane euro), prioritar pentru modernizarea şi extinderea reţelelor de distribuţie a gazelor naturale şi energiei electrice. Bugetul alocat investiţiilor este cu 11% mai mare decât cel din anul precedent, fiind, totodată, cel mai mare din ultimii 16 ani.

    De exemplu, până la finalul acestui an la nivelul Delgaz Grid vor fi instalate circa 349.000 de contoare SMART la consumatori din Moldova şi astfel circa 22% dintre clienţii Delgaz Grid vor avea contorizare SMART. Pentru anii următori compania îşi propune montarea a încă 387.000 de contoare, ceea ce înseamnă că 45% dintre clienţi de energie electrică vor avea instalate contoare inteligente până la sfârşitul anului 2028.

    “O altă prioritate pentru acest an o reprezintă extinderea sistemului de distribuţie a gazelor naturale şi racordarea noilor consumatori, unde am mărit bugetul de resurse proprii alocat cu aproape 300%. Am dimensionat efortul investiţional, în limitele păstrării indicatorilor de performanţă, în conformitate cu noile iniţiative legislative prin care se urmăreşte accelerarea gazeificării la nivel naţional. Până la sfârşitul perioadei de reglementare (2020-2023) am planificat investiţii de circa 2,41 miliarde de lei (481 milioane euro), din care 232 milioane lei (46 milioane de euro) reprezintă fonduri europene nerambursabile atrase.”

    Bărbulescu spune că în ultimii ani compania a soluţionat aproximativ 20.000 de solicitări de racordare la reţeaua de gaze naturale pe an.

    “Anul acesta ne confruntăm cu o creştere majoră, doar în primele şase luni fiind înregistrate circa 28.600 de astfel de solicitări, reprezentând o creştere cu aproximativ 180% comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut. Provocarea pentru noi constă în faptul că actuala politică de gazeificare, care pune finanţarea extinderilor şi racordărilor exclusiv în sarcina operatorilor de distribuţie, socializând costurile la nivelul tuturor consumatorilor, nu prevede niciun fel de criterii de prioritizare a investiţiilor în funcţie de planurile de dezvoltare locale şi nevoia reală de consum.”

    La final însă, Bărbulescu spune că mesajul autorităţilor a fost înţeles, în contextul în care situaţia României este atipică. Astfel, într-o ţară cu resurse, o treime din locuitorii săi se încălzesc cu lemne.

    ”Suntem conştienţi de rolul racordării la utilităţi în procesul de dezvoltare locală, precum şi pentru asigurarea unui nivel de trai decent pentru populaţie, dar România prezintă anumite particularităţi geografice şi demografice care ar justifica mai mult identificarea unor soluţii de alimentare individuale sau zonale specifice. Am înţeles mesajul decidenţilor politici de a acţiona mult mai susţinut în sensul accelerării investiţiilor în extinderi şi racordări, mai ales în zona de gaze naturale, unde există un decalaj faţă de celelalte state din regiune, şi am prevăzut bugete suplimentare în acest sens pentru anul în curs şi anii ce vor veni.”

    Problema este că acest program de gazeificare la nivel naţional ignoră direcţiile în care merg lucrurile la nivel european.

    Scurt CV

    Cu o experienţă profesională de peste 20 de ani, din care ultimii 14 ani în sectorul de energie, Dragoş Bărbulescu a deţinut diverse poziţii de management în cadrul grupului E.ON România, din care în ultimii 8 ani ca CFO şi membru al Consiliului Director al E.ON România.

    Este licenţiat în economie în cadrul ASE Bucureşti, şi are o diplomă în management şi leadership de la prestigioasa universitate INSEAD – Franţa.

    Începând cu data de
    1 august 2021, Dragoş Bărbulescu a preluat poziţia de CEO al Delgaz Grid SA, şi respectiv de membru al Consiliului Director al E.ON România, responsabil de aria de reţele de distribuţie.

    “Politica de gazeificare promovată în prezent de factorul decident prezintă avantaje reduse în comparaţie cu perspectiva modernizării reţelei existente la hidrogen şi, mai mult, plasează România pe contrasens cu dezideratele Green Deal. Reţeaua de distribuţie de gaze naturale în care investim accelerat astăzi sub imperiul dezideratului creşterii gradului de racordare la nivel naţional va trebui cel mai probabil înlocuită pentru a corespunde cerinţelor europene de decarbonizare cu mult înainte de finalizarea perioadei de amortizare. Impactul va fi puternic resimţit de consumatorul final în tariful plătit”, atrage atenţia Bărbulescu. Directorul Delgaz Grid mai spune că este esenţial ca investiţiile în infrastructura de gaze naturale să se realizeze coordonat şi în paradigma Green Deal, iar din perspectiva unui operator de distribuţie a gazelor naturale asta înseamnă invariabil adaptarea reţelei la vehicularea gazelor verzi.

    Problema este că faţă de alte state, România deja a ratat startul în cursa hidrogenului, neavând deocamdată o strategie destinată dezvoltării acestei resurse vedetă a tranziţiei energetice.

    “Din păcate, România a ratat startul în cursa pentru includerea hidrogenului în viitorul său mix energetic, regăsindu-se printre puţinele state membre cu o istorie energetică relevantă, dar care nu dispune încă de o strategie dedicată noului combustibil.”

    Bărbulescu spune că vestea bună este că există premise pentru recuperarea decalajului faţă de alte state membre.

    “România dispune de o întreagă panoplie de avantaje, între ele regăsindu-se şi reţeaua relativ extinsă de transport şi distribuţie a gazelor naturale. Reţelele de gaze naturale prezintă avantajul transportului hidrogenului produs în viitoarele hub-uri de producţie naţionale (precum cel anticipat din arealul Dobrogei) la nivelul punctelor relevante de consum şi la costuri minime, prin evitarea transportului în containere metalice pe cale maritimă sau rutieră. Cu toate acestea, profilarea României ca hub relevant de hidrogen depinde imperios de consolidarea capacităţii administrative de a planifica pe termen mediu şi lung.”

    Bărbulescu mai spune că, cel mai probabil, primul pas spre utilizarea hidrogenului va fi aplicarea acestei tehnologii la nivelul industriei energointensive şi mai apoi în sectorul rezidenţial, fie direct în centralele de apartament, fie prin intermediul sistemului de încălzire centralizat.

    Dincolo de hidrogen, prosumatorii, acei consumatori care au devenit producători de energie, reprezintă o altă mare tendinţă a tranziţiei energetice.

    Numărul prosumatorilor racordaţi la reţeaua noastră de electricitate a crescut semnificativ, în condiţiile în care din ce în ce mai mulţi clienţi optează pentru a deveni şi producători de energie regenerabilă. Dacă la sfârşitul anului trecut aveam circa 120 de prosumatori conectaţi la reţea, numai în primele 5 luni ale acestui an numărul acestora a crescut la 600. Totodată, avem deja racordate la reţea 25 de centrale fotovoltaice mari şi 12 centrale eoliene totalizând o putere instalată de circa 121 MW.”

    Racordarea prosumatorilor la reţelele de distribuţie este un proces de anvergură ce necesită optimizare, fiind la început de drum în România, atrage însă atenţia Bărbulescu. Noile modificări legislative implică eforturi financiare pentru operatorii de distribuţie care au obligaţia de a finanţa şi realiza lucrările de proiectare şi execuţie a instalaţiei de racordare aparţinând prosumatorilor. Distribuirea neuniformă, concentrată pe anumite zone de reţea a centralelor de producere a energiei electrice în reţelele operatorilor de distribuţie, are ca efect supraîncărcarea unor circuite, echipamente, zone de reţea. Înlocuirea echipamentelor existente cu unele de capacitate mai mare implică un efort investiţional semnificativ din partea companiilor de profil.

    “Toate acestea necesită costuri operaţionale şi investiţii suplimentare pentru companiile de distribuţie, pentru care este critică existenţa unui cadru de reglementare modern, bazat pe principiul stimulentelor („incentive regulation”) şi respectiv o creştere a surselor de finanţare europeană accesate pentru modernizarea reţelelor.”

    La final însă, toate aceste provocări trebuie adresate şi depăşite în contextul în care obiectivul neutralităţii climatice stabilit de UE pentru anul 2050 pare de neclintit, iar reţelele de energie şi gaze reprezintă infrastructura critică necesară atingerii acestui deziderat.

    “Noul Pact Ecologic European ne poziţionează astăzi în faţa celui mai important ciclu investiţional al industriei energetice şi este obligatoriu ca procesul investiţional programat pentru această decadă să contribuie la creionarea unui nou sistem energetic care să ne permită să atingem obiectivul neutralităţii climatice în perspectiva anului 2050.”

  • Antreprenorul român care a lansat o soluţie de mobilitate la Tel Aviv. Acum aceasta poate fi folosită în 60 de oraşe din lume

    Cu mai multe start-up-uri la activ şi cu o pandemie care a schimbat drastic tendinţele de mobilitate urbană ale locuitorilor din marile oraşe, antreprenorul Mihai Rotaru s-a ambiţionat să găsească o soluţie care să reunească serviciile din acest segment de piaţă într-un singur loc. Rezultatul a fost UrbanAir, o aplicaţie folosită acum în 60 de oraşe din lume.

    UrbanAir a pornit dintr-o nevoie personală şi din dorinţa de a putea accesa cât mai uşor şi eficient opţiunile de mobilitate din jurul meu. Astfel, eu am fost primul client”, spune Mihai Rotaru, fondatorul businessului. El nu este la prima experienţă antreprenorială. Absolvent al Universităţii Politehnica din Bucureşti, specializarea Calculatoare, Rotaru a fondat în trecut mai multe companii, printre care se numără şi Clever Taxi, vândută către grupul Daimler în urmă cu patru ani. „Cu Clever Taxi am avut ocazia să contribuim la transformarea mobilităţii urbane şi am văzut cât de mult poate ajuta societatea, însă problema mobilităţii nu era rezolvată. Ridesharingul nu pare a fi soluţia unică, definitivă sau sustenabilă pentru oraşe, aşa că am decis sa mă implic prin realizarea unui produs care poate fi fundaţia modului în care oamenii se vor deplasa în oraşele viitorului.”

    Oficial, aplicaţia a fost lansată în a doua jumătate a lunii martie 2021 în Tel Aviv şi, ulterior, în Bucureşti, după ce, la sfârşitul anului 2019, antreprenorul ridicase o rundă de finanţare iniţială de 600.000 de euro, la care au participat Early Game Ventures, dar şi un fost investitor din compania anterioară, Andrei Pitiş. „Am lansat-o prima dată în Tel Aviv deoarece în luna martie marea parte a lumii era încă în lockdown, în timp ce Israelul se pregătea de deschidere. Au avut o campanie de imunizare foarte rapidă şi au fost primii care au ridicat restricţiile, lucru care s-a văzut rapid şi în industria de mobilitate”, explică antreprenorul.

    UrbanAir a fost gândită ca o soluţie care să-ţi ofere cea mai eficientă şi rapidă modalitate de deplasare din orice loc, orice moment, dar şi din toate opţiunile disponibile, notează Rotaru. „Când foloseşti serviciile de tip shared este esenţială proximitatea, mai exact să ai acces la toate vehiculele din oraşul tău într-un mod cât mai uşor. Când ai 10 furnizori (Bucureşti) sau chiar peste 20 într-un singur oraş (Madrid), chiar şi identificarea acelui vehicul este o problemă. Astfel, prin UrbanAir poţi folosi la maximum toate soluţiile de mobilitate fără bariere de utilizare. Îţi permite să conectezi toate conturile de mobilitate şi să le accesezi, folosindu-le pe cele mai apropiate, ieftine, rapide şi sustenabile. UrbanAir vine în ajutorul acestei probleme fiind una din puţinele aplicaţii la nivel global de acest gen.” Avantajul de a folosi acest tip de vehicule, adaugă Rotaru, constă în schimbarea obiceiului de deplasare în mediul urban cu o miză potenţială foarte mare – eliminarea necesităţii deţinerii unei maşini personale, cel puţin în oraş. Potrivit lui, din rândul beneficiilor aduse de UrbanAir se numără şi faptul că serviciile furnizorilor de mobilitate – atât din România, cât şi din afară – pot fi folosite din aplicaţie şi fără a avea cont la fiecare în parte, ceea ce înseamnă „că putem zbura într-un oraş din vest şi putem folosi anumiţi furnizori direct cu această aplicaţie”. 

     Carte de vizită Mihai Rotaru

    ♦ Este absolvent al Universităţii Politehnica din Bucureşti, specializarea Calculatoare;

    ♦ De 13 ani face antreprenoriat în domeniul tehnologiei;

    ♦ În trecut, a pornit mai multe start-up-uri în diverse domenii, de la servicii la social shopping şi până la mobilitate, reprezentativă pe acest segment fiind compania Clever Taxi, care a fost vândută către grupul Daimler în anul 2017;

    ♦ În ultimii ani, pe lângă antreprenoriat s-a implicat în ecosistemul start-up-urilor din România ca investitor, mentor şi adviser.

    În prezent, aplicaţia are majoritatea funcţionalităţilor active în 60 de oraşe mari din lume, având peste 100 de furnizori integraţi. „Sunt toate oraşele mari din Europa şi America. Într-un oraş nelansat, funcţionalităţile pot fi limitate, fără opţiuni de a face cursa, ci doar a descoperi proximitatea vehiculelor. Totuşi, dacă vedem cerere mare într-o anumită regiune, facem dezvoltările necesare astfel încât utilizatorii să poată beneficia de aplicaţie oriunde s-ar afla.” În România aplicaţia are aproximativ 20.000 de utilizatori, Cluj-Napoca şi Constanţa fiind cele mai reprezentate. Capitala, spune Rotaru, dispune de zece astfel de servicii şi un interes mare din partea utilizatorilor, însă în ceea ce priveşte Primăria la capitolul infrastructură mai este de lucru. „Bucureştiul este, aşadar, o piaţă cu potenţial enorm, cu un public care îşi doreşte şi adoptă rapid astfel de soluţii. Mai mult decât atât, este o necesitate critică pentru rezolvarea problemei traficului care ne afectează atât sănătatea, cât şi dezvoltarea economică şi socială. Tocmai de aceea misiunea noastră este să dezvoltăm aceste categorii de servicii.” În Bucureşti în aplicaţie există mii de trotinete, biciclete, peste 600 de maşini în regim de car sharing şi scutere electrice. „Piaţa este încă la început, dar împreună cu soluţii de ridesharing au devenit o alternativă reală la utilizarea maşinii personale în mediul urban.” Cealaltă piaţă semnificativă este reprezentată de Israel, cu o cotă similară, de circa 20.000 de utilizatori.

    Pe parcursul acestei veri sunt planificate lansări în alte opt oraşe europene mari din Spania, Franţa şi Germania. „Sunt pieţe foarte fragmentate, dar care au construit infrastructură şi facilităţi fiscale dedicate acestor tipuri de soluţii. În acele oraşe, mobilitatea alternativă este extrem de populară şi este integrată în sistemul de mobilitate publică, chiar reglementată ca atare. Există infrastructură şi cadru legislativ şi pot fi exemple de bună practică şi pentru România. Pentru lansări avem atât oameni locali, cât şi investiţii în dezvoltarea produsului şi publicitate.”

    UrbanAir este disponibilă gratuit pe toate cele trei sisteme de operare (Android, iOS şi Huawei), şi funcţionează şi se adaptează automat la locaţia unde se află utilizatorul. „Costul utilizării serviciilor este identic cu cel aplicat în situaţia în care se foloseşte aplicaţia furnizorului. Unele servicii au şi abonamente, oferte preţuri preferenţiale pentru unii utilizatori, iar toate acestea se aplică identic şi automat în cazul folosirii aplicaţiei UrbanAir.” Despre monetizare spune că aceasta se face prin parteneriate cu furnizorii, oferte speciale, campanii şi altele, listarea partenerilor fiind, de asemena, gratuită.

    Prin prisma varietăţii tipurilor de soluţii oferite – de la trotinete, biciclete, până la scutere şi maşini – aplicaţia adresează toate categoriile de vârstă sau venituri. „Totuşi, un factor important este adopţia şi percepţia acestor servicii de către oameni. Vedem că early adopters, studenţi şi tineri profesionişti cu vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani, nu mai deţin sau nu folosesc frecvent maşini personale în oraşe.”

    Antreprenorul preferă să rămână rezervat în legătură cu estimarea veniturilor din primul an de activitate, spunând că „2021 este un an de construcţie, astfel că metrica principală va fi numărul de pieţe active şi cel de utilizatori – unde ţintim câteva sute de mii la sfârşitul anului într-un scenariu realist”.

    Despre pandemie, Rotaru spune că aceasta a avut un impact foarte mare asupra multor domenii, mobilitatea urbană fiind unul dintre cele mai afectate. „Au scăzut volumele, însă mai important este faptul că s-au schimbat comportamente şi obiceiurile consumatorilor. Astfel, oamenii au început să evite transportul public şi să folosească mai des vehiculele individuale – deţinute sau în regim shared – deoarece sunt mai sigure din punct de vedere al distanţării sociale. De asemenea, distanţele şi destinaţiile s-au schimbat, au devenit de proximitate redusă.” Aceşti factori, adaugă el, au determinat multe oraşe să sprijine locuitorii prin construirea în mod accelerat de piste de biciclete şi prin aplicarea filozofiei oraşului celor 15 minute (15 minutes city). „Paris este un astfel de exemplu, urmat de Londra şi New York, care şi-au schimbat drastic infrastructura urbană pentru a reflecta această schimbare de comportament a cetăţenilor.”

    Despre posibilitatea de a integra, pe viitor, şi alte tipuri de vehicule pe platformă, cum ar fi rulotele, antreprenorul spune că „scopul UrbanAir este de a fi nodul central, un sistem de operare pentru toată mobilitatea urbană. În funcţie de specificul fiecărei regiuni pot fi diverse mijloace de mobilitate. Cât timp vor fi mijloace de mobilitate inovative care rezolvă o problemă locală, noi le vom sprijini şi integra.”

    În viziunea lui Mihai Rotaru, transportul urban al viitorului este unul care elimină bariera distanţelor şi a confortului în momentul în care vrem să accesăm orice resursă sau loc din oraşul în care trăim. „Este sustenabil, multimodal şi adaptat la nevoile punctuale ale cetăţenilor. Mai mult decât atât, este un mix de public şi privat, dar şi de tipuri de vehicule. Este construit să servească un oraş pentru oameni.”

  • Banca Centrală Europeană începe prima etapă pentru crearea unui euro digital, a cărui infrastructură ar folosi mai puţină energie decât Bitcoin. Ce presupune implementarea monedei

    Banca Centrală Europeană a făcut miercuri un pas major spre crearea unui euro digital, aprobând aşa numita „fază de investigaţie” care ar putea duce la implementarea unei monede virtuale în aproximativ zece ani, notează Bloomberg.

    Următorul pas va dura 24 de luni şi intenţionează să adreseze probleme cheie ale proceselor de dezvoltare şi distribuire, reiese dintr-o declaraţie a BCE.

    De asemenea, instituţia a spus că nu va anticipa „viitoarele decizii cu privire la posibila emitere a unui euro digital. În orice caz, un euro virtual va veni în completarea cash-ului, nu îl va înlocui”.

    Preşedintele BCE Christine Lagarde şi-a exprimat deja entuziasmul cu privire la moneda digitală a băncii centrale (CBDC), iar BCE a avertizat că lipsa implementării ar putea prejudicia autonomia monetară a blocului comunitar pe măsură ce furnizorii de plăţi, precum giganţii tech, continuă să câştige teren.

    Dacă BCE va lansa o monedă virtuală, cel mai probabil va urma exemplul setat de China, unde testele au început în câteva oraşe. Insulele din estul Caraibelor care împart o bancă centrală, precum Grenada şi St. Kitts şi Nevis, şi-au creat deja propriile lor versiuni. Între timp, Rezerva Federală (banca centrală a SUA) şi Banca Angliei şi-au arătat deja interesul în acest sens.

    „Au trecut deja nouă luni de când am publicat raportul de euro digital. Între timp, am efectuat mai multe analize, am căutat informaţii din partea cetăţenilor şi profesioniştilor, am realizat experimente, rezultatele fiind încurajatoare”, a adăugat Lagarde.

    Un euro digital, conform site-ului BCE, ar arăta „ca o bancnotă, însă în format virtual”. În realitate, o caracteristică importantă a monedelor şi bancnotelor – abilitatea de a efectua plăţi anonime în mediul offline – va fi extrem de greu de replicat.

    Banca suedeză Riksbank a declarat că monedele digitale vor trebui verificate de un creditor extern pentru a se evita falsificarea, situaţie ce ar compromite astfel statutul de anonimitate.

    BCE pare să fie recunoscut acest fapt, anunţând anul trecut că „eurosistemul ar câştiga cu uşurinţă încrederea cetăţenilor europeni ca instrument de plată în offline”, însă „anonimitatea ar putea fi scoasă din calcule”. Totodată, BCE a mai declarat că infrastructura pentru euro digital ar fi mai „verde” decât cea folosită de Bitcoin, folosind mai puţină energie prin comparaţie cu cea mai valoroasă criptomonedă din lume.

     

  • Care sunt punctele forte, care sunt punctele slabe şi ce poate face România ca să devină mai atractivă pentru investiţiile străine?

    Investiţiile au frânat puternic în pandemie, cu excepţia câtorva sectoare, precum IT-ul sau logistica. Acum însă investitorii străini se uită la perioada post-pandemică, iar România este pe agenda lor, arată studiul EY Attractivness Survey 2021: doi din trei investitori străini spun că plănuiesc să investească în România în următoarele 12 luni. Care sunt punctele forte, care sunt punctele slabe şi ce poate face România ca să devină mai atractivă pentru investiţiile străine?

     

    Este important să ştim unde vrem să fim în 10 ani, dacă vrem să fim un hub regional sau global în industria manufacturieră şi IT. Să ne uităm către investitori care creează valoare adăugată. Avem nevoie de infrastructură, de toate felurile”, a spus Bogdan Ion, Country Managing Partner EY România şi COO al EY Europa Centrală şi de Est şi Asia  Centrală, în cadrul conferinţei de lansare a studiului, eveniment găzduit de platformele media ZF. La ce se uită investitorii străini când vor să investească în România? Bogdan Ion a explicat că primele trei criterii relevate de studiul EY sunt fiscalitatea, infrastructura şi managementul crizei în contextul pandemiei. Rezultatele studiului din România sunt diferite de tendinţele la nivel european, unde principalele trei criterii pentru investiţii sunt legate de stabilitatea socială şi politică, forţa de muncă şi infrastructura. „Dacă vorbim de ce îi interesează pe investitorii străini când se uită la România avem sistemul fiscal, infrastructura şi strategia de managementul crizei în contextul pandemiei. La nivel european, primele trei criterii sunt stabilitatea socială şi politică, forţa de muncă şi infrastructura”, a mai spus Bogdan Ion.

    Unul dintre avantajele României în atragerea investiţiilor străine este şi poziţia geografică, este de părere Murat Buyukerk, CEO al producătorului de electrocasnice Arctic, care are două facilităţi de producţie în România. „România are o amplasare strategică, la inter­secţia dintre trei pieţe mari: piaţa Uniunii Europene, O­rien­tul Mijlociu şi piaţa est-eu­ro­­peană. Apartenenţa la UE este un avantaj mare. Educaţia este unul dintre cei mai importanţi factori“, spune el. De asemenea, ecosistemul antreprenorial este de asemenea foarte important în atragerea investiţiilor străine, iar în România mediul antreprenorial s-a dezvoltat foarte mult în ultimii 20  de ani, spune Steven van Groningen, preşedintele şi CEO-ul Raiffeisen Bank România. „Este foarte încurajator să vedem o cultură antreprenorială în dezvoltare în România pe parcursul ultimilor ani. Acum 20 de ani cuvântul antreprenor avea o conotaţie negativă, dar acum cred că este mult mai pozitiv. Accesul la finanţare este de asemenea important pentru companiile mici şi mijlocii.“ România are, însă, nevoie de investiţii pentru a deveni mai atractivă în ochii investitorilor străini, a fost una dintre concluziile unanime ale videoconferinţei de lansare a studiului EY. „Este clar că investiţiile în infrastructură sunt prioritare, dacă România vrea să atragă ISD. În România este mult spaţiu de îmbunătăţire pe această zonă, şi nu vorbim numai de infrastructură fizică, cum ar fi căi ferate şi autostrăzi, ci şi de infrastructură digitală. Este vorba de asemenea de cadrul legislativ. Este nevoie de predictibilitate şi cred că aici este o zonă care încă poate fi îmbunătăţită”, a mai spus Steven van Groningen.

    Investiţiile străine ar trebui să fie creatoare de plus valoare în România, a adăugat el: „Nu vrem investitori care doar să importe componente şi aici să le asambleze pentru a le retrimite în afară. Vrem investitori care să fie parte din comunitate, din tot ecosistemul şi să creeze valoarea adăugată aici.”

    Investitorii străini se uită din ce în ce mai mult şi spre alte regiuni ale României, în afara Bucureştiului, în special către zona de vest. Administraţiile locale joacă şi ele un rol foarte important în menţinerea sau creşterea atractivităţii oraşelor sau regiunilor. Calea, în opinia primarului Timişoarei, Dominic Fritz, este o colaborarea între administraţia locală, mediul de business şi mediul de învăţământ.

    „Un triunghi între administraţia publică şi strategia ei, sectorul privat şi universităţile (pentru a creşte atractivitatea oraşului – n. red.). Toţi inginerii trebuie să vină de undeva. Aici, în Timişoara, suntem foarte buni la tot ce ţine de automatizare şi cred că firmele sunt din ce în ce mai interesate. Să nu uităm de domeniul sănătăţii, unde vedem o explozie de concepte noi. Este mult spaţiu să creştem“, a spus Dominic Fritz.

    Companiile au nevoie însă şi de forţă de muncă calificată de nivelul blue-collar, iar aici învăţământul dual joacă un rol vital: „Şi pe partea noastră este vizibil în discuţiile cu clienţii partea de educaţie şi această cerere crescândă, atât pentru partea de ingineri, partea de IT, cât şi pentru partea de logistică, deci partea de învăţământ dual şi aşa mai departe“, a spus Cristian Cârstoiu, partener, Chief Innovation Officer, EY România.

     

    Ce arată rezultatele studiului

    Două treimi dintre investitorii străini sondaţi de EY cu privire la atractivitatea României spun că vor să investească în România în următoarele 12 luni. În studiul din 2020, procentul era de doar 27%. Când se uită la România, investitorii vor să vadă în primul rând starea infrastructurii, strategia de managementul crizei şi nivelul general de adoptare a tehnologiilor. Tradiţional, Bucureştiul a fost principala destinaţie a investiţiilor străine directe (ISD). Noul sondaj EY arată însă că încep să recupereze teren şi alte regiuni, precum regiunea vestică a României şi regiunea sud-estică a Munteniei. Cu toate acestea, zona Moldovei nu a înregistrat progrese semnificative în privinţa ISD, în principal din cauza lipsei infrastructurii adecvate.

    41% dintre investitori consideră că atractivitatea României va creşte după pandemie, iar principalele priorităţi ar trebui să fie: sprijinirea IMM-urilor (36%), încurajarea politicilor şi atitudinilor de protecţie a mediului (33%) şi creşterea calităţii produselor şi a valorii adăugate a serviciilor (31%).

     

    „Este important să ştim unde vrem să fim în 10 ani, dacă vrem să fim un hub regional sau global în industrie manufacturieră şi IT. Să ne uităm către investitori care creează valoare adăugată. Avem nevoie de infrastructură, de toate felurile.”

    Bogdan Ion, country managing partner, EY România şi Moldova

     

    „Este clar că investiţiile în infrastructură sunt prioritare, dacă România vrea să atragă ISD. În România este mult spaţiu de îmbunătăţire pe această zonă, şi nu vorbim numai de infrastructură fizică, cum ar fi căi ferate şi autostrăzi, ci şi de infrastructură digitală.”

     Steven van Groningen, preşedinte şi CEO al Raiffeisen Bank România

     

    „România are o amplasare strategică, la intersecţia dintre trei pieţe mari: piaţa Uniunii Europene, Orientul Mijlociu şi piaţa est-europeană. Apartenenţa la UE este un avantaj mare. Educaţia este unul dintre cei mai importanţi factori.”

    Murat Buyukerk, CEO, Arctic

    „Strategia cea mai importantă a administraţiei publice este ridicarea calităţii vieţii. Să ne asigurăm că funcţionează transportul în comun, spaţii verzi, aer curat, grădiniţe şi şcoli bine dotate. Toate aceste lucruri contează din ce în ce mai mult.”

    Dominic Fritz, primarul Timişoarei

     

    „Potrivit sondajului nostru, mulţi dintre investitori nu se mai uită la Bucureşti ca fiind principalul centru de investiţii, cum a fost pentru ultimii 5-6 ani. Mulţi dintre ei se orientează din ce în ce mai mult către regiunea de vest a României.”

    Cristian Cârstoiu, partener, Chief Inovating Officer, EY România

     

    „Infrastructura de telecomunicaţii este foarte avansată în România, atât din punctul de vedere al performanţei, cât şi al costului. Este un diferenţiator major faţă de alte ţări. De asemenea, continuăm să extindem această capacitate.”

    Alexandru Nen, Solutions Architect IoT & Smart Cities, Telekom România

    „Nu este ceva nou că sustenabilitatea şi schimbările climatice sunt sus pe agenda investitorilor. Pandemia a accelerat nevoia ca mediul de business să opereze într-un mod mai responsabil. Pe de-o parte să administreze riscurile şi pe de altă parte să răspundă nevoilor altor stakeholderi.”

    Gus Schellekens, Senior Advisor, EY Climate Change & Sustenability Services

     

    „Guvernul trebuie să transmită mediului de afaceri semnale clare, predictibile pe termen lung, privind politicile de mediu şi schimbările climatice, pentru a oferi companiilor încrederea de a acţiona atunci când promovează investiţiile care au ca scop reducerea emisiilor.” 

    Robert-Eugen Szep, secretar de stat, Ministerul Mediului

     

    „Sustenabilitatea va deveni probabil cel mai fierbinte subiect din sectorul energetic. Nu depinde numai de jucători, dar şi de comunitatea financiară. În sectorul energetic cred că sustenabilitatea este crucială, pentru mediul înconjurător. Sectorul energetic este cu siguranţă responsabil de poluare.” 

    Carlo Pignoloni, CEO şi Country Manager, Enel România

    „2021 poate fi un punct de cotitură pentru economia naţională, o perspectivă strategică pe termen lung pentru a stimula investiţiile. Se fac eforturi semnificative pentru atenuarea efectelor pandemiei şi atragerea investiţiilor. Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR) este unul dintre instrumentele de creştere şi transformare, la care România are acces.” 

    Carmen Adamescu, partener EY, liderul departamentului de tehnologie

     

    „PNRR răspunde tuturor priorităţilor europene. Într-un fel sau altul, ne pliem pe strategiile de dezvoltare la nivel european. În cazul României, ca şi reforme foarte importante putem să exemplificăm în primul rând toată partea de fiabilitate a infrastructurii.”

    Svetlana Gomboş, director general în Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene

     

    „Avem 24 de state membre care şi-au depus Planurile Naţionale de Redresare şi Rezilienţă, printre care şi România. În acest moment în Parlamentul European este organizat un grup de lucru pentru monitorizarea implementării Regulamentului.”

    Dragoş Pâslaru, europarlamentar

     

    „Dacă vor veni la Bucureşti marii actori din cybersecurity aş putea spune că din conversaţiile pe care Cert-Ro le are cu ceilalţi actori, există un interes major din partea lor de a fi mai activi sau prezenţi în România. Pe de-o parte, pentru a se poziţiona mai aproape de centrul cibersecurity al UE.”

    Dan Cîmpean, director general, Cert-Ro

  • Care sunt principalele investiţii necesare în sectorul agricol: reabilitarea infrastructurii de irigaţii, resuscitarea sectorului de creştere a porcilor şi calificarea forţei de muncă

    Deşi România a pierdut cele 4 miliarde de euro pentru investiţii în infrastructura de irigaţii prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă, reabilitarea canalelor principale, mai întâi, dar şi secundare, este una dintre cele mai „arzătoare“ investiţii  ale sectorului în acest moment, consideră reprezentanţii companiilor de profil. Afirmaţiile vin şi în contextul în care în anul agricol 2020 seceta a afectat peste un milion de hectare cultivate cu cereale, din cele peste cinci milioane de hectare cultivate, iar în total s-au irigat circa 500.000 de hectare.

    Totuşi, reabilitarea întregii suprafeţe amenajate pentru irigaţii, de 3 milioane de hectare, presupune investiţii de 10-15 miliarde de euro, o sumă imensă, pe care, fermieri o cer de la bugetul de stat. Însă, alte voci din agrobusiness spun: „Ce facem cu restul suprafeţei până la 9 milioane de hectare – suprafaţa arabilă a României pe care nu sunt amenajate canale de irigaţii? Cum sprijinim ceilalţi fermieri şi cum îi stimulăm să facă investiţii?“.

    În plus, pentru a se face investiţii în producţia materiilor prime la care România are deficit sau în procesarea altor materii prime la care stă bine şi ar putea aduce valoare adăugată, antreprenorii spun că au nevoie de măsuri clare şi de o strategie din partea statului. De exemplu, pentru a reduce deficitul de carne de porc, este nevoie mai întâi de eradicarea pestei porcine afircane şi ulterior de investiţii în circa 190.000 de scroafe matcă, lucru care ar dura aproximativ un deceniu, însă este foarte important, deoarece în prezent România îşi satisface numai 25-30% din consum din producţia internă.

    Lipsa forţei de muncă este o altă provocare pentru sectorul agricol, dar, mai ales, lipsa forţei de muncă calificate. Numărul liceelor agricole din România este de numai 57, dar şi aşa tinerii nu sunt prea dornici să le calce pragul. În plus, la sate sau în oraşele mici tinerii preferă să plece în străinătate şi poate chiar să lucreze în agricultură, fără studii, pentru că salariile sunt mai mari de două sau trei ori decât în România. Emil Ancuţa, acţionar al producătorului de croissante Derpan din Galaţi, spunea că îi este foarte greu să găsească angajaţi în zona sa, pentru că foarte mulţi au plecat în Germania.

    În ceea ce priveşte calificarea, anumite companii au ales să investească în educaţia propriilor angajaţi. Spre exemplu, reprezentanţii companiei Syngenta Agro, unul dintre cei mai mari distribuitori de seminţe, spun că anul acesta vor să investească şi în dezvoltarea echipei prin specializare profesională şi întărirea capabilităţilor pentru a răspunde nevoilor şi provocărilor din agricultură.

     

  • Polonezii de la Continental Wind Partners, cei care alături de Muntmark au făcut cel mai mare parc eolian din România, se uită din nou la piaţă: Analizăm oportunităţile

    Radu Popoiu, cel care din funcţia de director general al PS Wind Management, braţul local al polonezilor de la Continental Wind Partners, contribuia în 2008 la realizarea tranzacţiei cu cehii de la CEZ pentru parcul eolian de 600  MW, spune că fondul este din nou atent la piaţa locală.

    „Noi suntem în continuare atenţi la piaţă, dar şi acum sunt multe provocări. Suntem deficitari pe partea de reţea. Jumătate de ţară e deja ocupată (nord-est şi sud-est) iar în cealaltă jumătate nu bate vântul. Dincolo de lucrurile care ţin de infrastructura energetică, sunt şi aspecte care ţin de legislaţie, de contractarea energiei care trebuie îmbunătăţite pentru a fi reluate investiţiile. Vom vedea, dar oricum analizăm piaţa“, a spune Radu Popoiu, care figurează, potrivit datelor publice ca acţionar în 20 de companii din domeniul energetic.

    Omul de afaceri ocupa în vara anului 2008 funcţia de director al PS Wind Management, braţul local al polonezilor de la Continental Wind Partners (CWP), Popoiu fiind în continuare reprezentantul polonezilor pe plan local. CWP alături de omul de afaceri Emanuel Muntmark au dezvoltat cel mai mare parc eolian din România, proiectul Fântânele-Cogealac din Dobrogea, care a fost preluat în vara lui 2008 de cehii de la CEZ. După achiziţia proiectului, cehii au investit 1,1 mld. euro pentru realizarea lui, în 2012 cele 240 de turbine eoliene ale parcului fiind conectate la Sistemul Energetic Naţional.

    „Am anticipat tendinţele şi oportu­nităţile din zona Europei de Sud-Est aşa că am reluat dezvoltările de la începutul anului 2019 cu scopul de a livra un portofoliu semnificativ, divers până în 2024-2025. În acest moment, avem în dezvoltare activă un portofoliu de 1,4 GW (echiva­lentul în capacitate a centralei de la Cernavodă) în Bulgaria, România şi Serbia“, se arată pe site-ul CWP.

    În prezent, pe plan local funcţionează 3.000 MW de proiecte eoliene şi 1.350 MW de proiecte solare.

    Potrivit Planului Naţional Integrat Energie şi Schimbări Climatice (PNIESC), document care schiţează dezvoltarea secto­rului energetic local pentru urmă­toa­rea decadă, pe partea de energie eoliană este aşteptată o creştere de la 3.000 MW la peste 5.250 MW în 2030. Pe plan solar, în acest moment, sunt montaţi circa 1.350 MW în proiecte solare, dar estimările oficiale arată că această capacitate ar putea ajunge la circa 3.400 MW în 2025 şi 5.000 MW în 2030.

    Dincolo de partea de energie verde, Popoiu deţine şi o companie de furnizare a energiei electrice, Next Energy Partners, care a terminat anul trecut cu un business de 417 milioane de lei, de 2,2 ori mare decât cea din 2019. 

    De asemenea, compania a înregistrat anul un profit net de 52,8 milioane de lei, faţă de 13,7 milioane de lei din 2019, arată datele de la Ministerul Finanţelor.

    Mai departe, datele din rapoartele Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) explică saltul major făcut de companie. Dacă în 2019 firma intra la categoria alţii din segmentul concurenţial al pieţei de energie, anul trecut deja firma controla 2,18% din comerţul cu energie. În prima lună a anului, Next Energy Partners a reuşit să crească acest procent până la 2,78%.

    Contextul pe piaţa furnizării de energie este însă extrem de volatil, dovadă fiind anunţul făcut chiar de liderul pieţei, Getica 95, un alt business antreprenorial, care a cerut protecţia insolvenţei. Anunţul Getica 95 a fost făcut tot în contextul în care afacerile companiei crescuseră exponenţial, până la 1,5 miliarde de lei în 2020.

    Insolvenţa Getica 95 aminteşte de anul 2017, atunci când mai multe afaceri antreprenoriale din furnizarea de energie au dispărut din cauza exploziei preţului şi a politicilor de achiziţii gândite pe termen scurt. 

    Printre cele mai cunoscute „victime“ se află Transenergo COM, un business care ajunsese la circa 300 mil. euro, pus pe picioare de Nelu şi Rada Coman, cunoscuţi mai ales pentru investiţiile din industria luxului, şi controla peste 5% din piaţa furnizării de energie. Arelco Power, controlat de Robert Neagoe şi de un offshore cipriot (Robledo Investments), avea la rândul său un business de aproape 180 de milioane de euro în 2016, an în care controla şi 3,45% din comeţul cu energie. Niciuna dintre aceste firme nu mai există acum în peisajul energiei.

  • Berlinul ia în vizor cel mai mare proiect de dezvoltare de la căderea comunismului încoace. Fostul aeroport Tegel, un simbol al Războiului Rece, a devenit o oportunitate imensă pentru capitala germană, marcată de lipsa planurilor majore de infrastructură

    Când Berlinul a ajuns la apogeul focarelor de coronavirus, autorităţile au transformat vechiul aeroport Tegel într-un centru de vaccinare, trezind la viaţă construcţia ridicată în timpul Războiului Rece. Acum, pe măsură ce cazurile continuă să scadă, oraşul se găseşte faţă în faţă cu o oportunitate de 5 milioane de metri pătraţi, scrie Bloomberg.

    Locaţia, de două ori mai mare decât suprafaţa statului Monaco, se poate transforma într-o zonă cu acces limitat pentru automobile, putând să ofere locuinţe unui număr de peste 10.000 de oameni şi un parc tehnologic de ultimă generaţie în jurul celebrului terminal în formă de hexagon din cadrul Tegel. Aproape jumătate din spaţiu urmează să dedicat unei rezervaţii naturale, iar apa de ploaie va fi conservată ca parte a unui concept de sustenabilitate.

    Este cel mai mare proiect de la căderea Zidului Berlinului din urmă cu 32 de ani. Însă, având în vedere că alegerile sunt tot mai aproape şi autorităţile sunt din ce în ce mai presate cu privire la situaţia pieţei imobiliare, există o şansă ca planul să se împotmolească, subliniind astfel lipsa de proiecte majore de infrastructură din Berlin de-a lungul ultimelor trei decenii.

    „Absenţa unor agende politice şovăielnice este vitală în cazul de faţă”, spune Philipp Bouteiller, CEO-ul Tegel Projekt GmbH, compania deţinută de oraş care gestionează eforturile de dezvoltare.

    Reabilitările aeroporturilor tind să fie contestate în majoritatea oraşelor mari, de vreme ce volumul de teren deschis construcţiilor aduce mizele la un nivel cât mai ridicat. Procesele de reconstrucţie ale aeroportului Kai Tak (Hong Kong) şi terminalului Ellinikon (Atena) au generat discuţii aprinse în ceea ce priveşte viitoarele priorităţi şi echilibrul dintre interesele private şi binele public.

     

     

    În Berlin, unde oraşul încearcă să îşi privească trecutul ca pe un paradis neconvenţional care ar duce la crearea unui hub important de startup-uri, Tegel are toate şansele să devină cel puţin la fel de controversat, natura politică a proiectului fiind scoasă în evidenţă încă de la început. De altfel, primele serii de propuneri s-au concentrat asupra modului în care construcţia va veni în ajutorul oraşului.

    „Proiectul Tegel GmbH este 100% o filială a Berlinului”, spune Regula Luescher, secretară pentru dezvoltarea urbană a capitalei germane.

    Procesele de reconstrucţie – cu un cost estimat la 8 miliarde de dolari în bani publici şi privaţi – vor începe după ce compania de management va primi drept de proprietate, mai exact pe 5 august.

    Data marchează o întârziere de câţiva ani, întrucât aeroportul a rămas activ mult mai mult decât se estimase iniţial din cauza inaugurării aeroportului Berlin Brandenburg Willy Brandt (BER). Deschiderea a avut loc în toamna anului trecut după o întârziere de aproximativ nouă ani.

    În prezent, noul proiect intenţionează să abordeze problema supraaglomerării din Berlin, oferind spaţiu pentru 5.000 de studenţi şi 20.000 de locuri de muncă în parcul industrial Urban Tech Republic, fiind dedicat în proporţie de 40% locuinţelor sociale.

    Planul ar putea fi dus la bun sfârşit într-o perioadă de 20-30 de ani.

     

  • Barna: PNRR are 7,6 miliarde de euro pentru infrastructură; A7 şi A8 sunt esenţiale

    Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR) are prevăzute 7,6 miliarde euro alocate pentru proiecte de infrastructură, iar o parte importantă din sumă merge spre Moldova, esenţiale fiind Autostrăzile A7 şi A8, a declarat, joi, vicepremierul Dan Barna.

    Dan Barna a declarat, joi, că PNRR are prevăzute 7,6 miliarde de euro alocate pentru proiecte de infrastructură, cea mai mare sumă dintre toate programele de redresare europene alocate unui astfel de sector.

    „O parte foarte importantă din aceşti bani merg către Moldova, o zonă care a fost pe nedrept neglijată zeci de ani de zile. Banii vor merge către A7 (cel mai mare proiect de infrastructură din PNRR) şi A8, proiecte esenţiale pentru moldoveni”, a spus Barna.

    Vicepremierul a vizitat centura oraşului Bacău – parte din A7 – şi le-a spus bacăuanilor că una dintre dovezile că Guvernul va face autostrada este chiar centura Bacăului, care va fi dată în folosinţă în curând.

    Acest drum înseamnă 30,8 km, dintre care 16,2 km sunt la profil de autostradă, cuprinde 7 poduri, 9 pasaje, un nod rutier şi are trei secţiuni: între DN2 Sud şi DN2 Nord (20,3 km) – aici este inclus tronsonul de autostradă şi a fost dată în trafic în decembrie anul trecut; secţiunea 2: între DN2 Nord şi DN15 (3,2 km) – aceasta este secţiunea în curs de deschidere şi secţiunea 3, între DN2 Sud şi DN11 (7,3 km), inaugurată în septembrie 2020.

    La rândul său, ministrul Transporturilor, Cătălin Drulă, a spus că Autostrada Moldovei este cel mai mare proiect propus pentru finanţare prin PNRR.

    „Mă voi asigura că A7 continuă spre Suceava şi Siret şi că vom reuşi finalizarea proiectării şi atragerea finanţării europene prin Programul Operaţional Transport (2021-2027) pentru cele două tronsoane de nord”, a spus Drulă.