„Îi place să gătească, iar atunci când este gazdă îi place să-şi servească personal oaspeţii“, spune aceasta. Printre regulile de la care ducesa nu se abate niciodată se numără:
Specifică pe invitaţie data la care se termină petrecerea. Trimite o invitaţie atunci când organizezi o petrecere, dar nu sub formă de mail sau sms. „Ducesa foloseşte invitaţiile pe hârtie“, spune Meier. De asemenea, nu uită să specifice ora terminării evenimentului.
Citeşte mai multe pe www.one.ro
Fie că dorim să impresionăm partenerul cu un mic dejun perfect sau sigurul lucru din frigider este un carton cu ouă, este important să ştim cum să gătim perfect fiecare tip de reţetă cu ouă. Iată căteva sfaturi pentru a prepara cele mai bune ouă ochiuri, poşate sau scrob.
Ouă fierte
Ouăle care sunt fierte prea mult devin sfărămicioase şi emit un miros sulfuros. Pentru a evita acest lucru, ouăle ar trebui încălzite treptat într-o oală. Oala trebuie amplasată pe aragaz cu focul la un nivel ridicat.
Vezi aici greşelile pe care le facem majoritatea atunci când gătim ouă
Atenţia sporită acordată mâncărurilor sănătoase determină tot mai multă lume să-şi gătească acasă, considerând această activitate una relaxantă, ceea ce influenţează şi tendinţele în materie de proiectare şi echipare a bucătăriilor, scrie Wall Street Journal.
Se constată o creştere a cererii pentru bucătării de lux suficient de mari cât să aibă spaţiu şi pentru el, şi pentru ea, deoarece multe cupluri decid să nu mai lase gătitul doar în seama unuia dintre membri. Bucătăriile de tip nou trebuie prevăzute cu două sau chiar trei seturi identice de electrocasnice şi zone distincte de preparare a hranei, pentru ca bucătarii să se poată desfăşura fără să se încurce unul pe altul.
Dezvoltatorii imobiliari şi brandurile de lux din domeniul electrocasnicelor afirmă că bucătăria începe să ia din spaţiul alocat sufrageriei, acum că un număr mai mare de familii îşi prepară mesele împreună. Amenajarea unei bucătării de tip nou, în care fiecare bucătar din familie să-şi poată vedea de pasiunea lui, poate costa de la 100.000 de dolari la 500.000 de dolari sau poate chiar şi mai mult; limita este doar imaginaţia celui care face investiţia, mai ales dacă gusturile celor ai casei diferă mult, unii fiind vegetarieni şi alţii nu, ori dacă în casă locuiesc mai multe generaţii, caz în care fiecare trebuie să aibă colţişorul lui.
O asemenea investiţie merită făcută, consideră proprietarii caselor, şi din perspectiva unei eventuale vânzări a locuinţei, ea crescându-i preţul.
“Tot mai multi chinezi sunt singur”, spune Wanli, care anterior a lucrat ca director de vanzari in cadrul Alibaba Group Holding Ltd. “Mi-am dat seama ca oamenii petrec o multime de timp in mijloacele de transport sau la munca, asa ca m-am intrebat daca nu cumva altii, care stau mai mult acasa, ar fi dispusi sa gateasca pentru cei care nu au timp pentru asa ceva.”
Start-up-urile care activeaza pe nisa livrarilor de mancare sunt numeroase la nivel mondial, fie ca este vorba de SUA, Europa sau chiar continental Asiatic. Pentru AirKitcheen, firma al carei nume in chineza inseamna “Vino sa mananci acasa”, concurenta este reprezentata de nume ca Alibaba sau Baidu Inc., care lucreaza cu mii si mii de restaurante inrolate in sistemul de livrari de mancare la locuinta.
Dar spre deosebire de rivalii sai, AirKitchen se bazeaza pe colaborarea cu gospodarii, in general parinti care stau acasa, pensionari si alte persone care sunt dispuse sa gateasca in timpul lor liber. Cei care cauta aromele familiare din bucataria din casa parinteasca pot alege, avand la dispozitie o aplicatie in care sunt incarcate imagini cu feluri de mancare diferite. De asemeni, pot alege sa manance ceea ce isi doresc in locuinta celui care gateste, sa o ridice personal sa sa ii fie livrata la o adresa anume. In jur de 100.000 de oameni se logheaza zilnic la aceasta aplicatie pentru a comanda intre 50.000 si 60.000 de feluri de mancare in fiecare zi.
Cercetatorii sunt de parere ca in China, numarul gospodariilor cu o singura persoana va ajunge la 132 de milioane de oameni pana in 2050, ca urmare a politicii care a permis cuplurilor din aceasta tara sa aiba doar un singur copil. Asa ca Tang Wanli vede aceasta situatie ca o oportunitate de afaceri. Prin urmare, acum, cand firma sa este evaluate la aproape 300 de milioane de dolari, doreste sa atraga o investitie de 30 de milioane de dolari pentru a dezvolta si mai mult activitatea.
“Fiecare bucatarie spune o poveste. Vrem ca oamenii tineri sa foloseasca aceasta platforma ca sa manance in vecinatatea locuintei lor si sa se simta ca acasa”, adauga antreprenorul chinez
De 16 ani, chef Ştefan Popescu trăieşte zi de zi în hotel. Ca orice turist, călătoreşte zilnic şi trăieşte tot felul de experienţe noi. Doar că el e turist în universul gastronomic, iar experienţele lui sunt cel mai frecvent culinare. Toată viaţa lui profesională se învârte în jurul restaurantelor din cadrul unor mari lanţuri hoteliere din Bucureşti şi din Anglia. Când nu inventează reţete în bucătărie, susţine workshopuri pentru cursanţii care se văd călcându-i pe urme peste câţiva ani. A gătit, de-a lungul timpului, pentru secretarul general al NATO şi pentru Petro Poroşenko, actualul preşedinte al Ucrainei, iar în septembrie a fost bucătarul care a pregătit meniul lui François Hollande, pentru vizita sa în Bucureşti. Faceţi cunoştinţă cu bucătarul-şef al restaurantului Barbizon Steakhouse, din hotelul Pullman, chef Ştefan Popescu.
„Când eram mic, îmi plăcea să stau în bucătărie, pe lângă mama, dar nu mă gândeam la o carieră în gastronomie, eu voiam să devin pompier“, povesteşte Ştefan Popescu, în timp ce mânuieşte ingredientele şi ustensilele pentru un preparat făcut să te cucerească încă din denumire: surf and turf (preparat care combină carnea roşie cu fructele de mare) cu piure de păstârnac, spumă de sparanghel, reducţie de pătrunjel şi spanac tânăr, înnobilat cu sos bisque de homar.
E ca peştele în apă (sau ca homarul în ocean) când se plimbă prin bucătărie, cu mişcările acelea sigure, anume făcute ca să-ţi dea încredere că ştie el ce face. „În 2000, când s-a deschis hotelul Marriott din Bucureşti, am văzut un anunţ şi m-am dus să mă angajez ca bucătar, deşi nu aveam niciun fel de experienţă. Am ajuns în bucătărie şi de acolo a început aventura.“ L-a avut ca mentor întâi pe englezul Nick Hawkes, bucătarul-şef de la JW Marriott Bucharest Grand Hotel, la care a văzut pentru prima dată cum se mânuieşte cuţitul ca un profesionist.
De 16 ani, chef Ştefan Popescu trăieşte zi de zi în hotel. Ca orice turist, călătoreşte zilnic şi trăieşte tot felul de experienţe noi. Doar că el e turist în universul gastronomic, iar experienţele lui sunt cel mai frecvent culinare. Toată viaţa lui profesională se învârte în jurul restaurantelor din cadrul unor mari lanţuri hoteliere din Bucureşti şi din Anglia. Când nu inventează reţete în bucătărie, susţine workshopuri pentru cursanţii care se văd călcându-i pe urme peste câţiva ani. A gătit, de-a lungul timpului, pentru secretarul general al NATO şi pentru Petro Poroşenko, actualul preşedinte al Ucrainei, iar în septembrie a fost bucătarul care a pregătit meniul lui François Hollande, pentru vizita sa în Bucureşti. Faceţi cunoştinţă cu bucătarul-şef al restaurantului Barbizon Steakhouse, din hotelul Pullman, chef Ştefan Popescu.
„Când eram mic, îmi plăcea să stau în bucătărie, pe lângă mama, dar nu mă gândeam la o carieră în gastronomie, eu voiam să devin pompier“, povesteşte Ştefan Popescu, în timp ce mânuieşte ingredientele şi ustensilele pentru un preparat făcut să te cucerească încă din denumire: surf and turf (preparat care combină carnea roşie cu fructele de mare) cu piure de păstârnac, spumă de sparanghel, reducţie de pătrunjel şi spanac tânăr, înnobilat cu sos bisque de homar.
E ca peştele în apă (sau ca homarul în ocean) când se plimbă prin bucătărie, cu mişcările acelea sigure, anume făcute ca să-ţi dea încredere că ştie el ce face. „În 2000, când s-a deschis hotelul Marriott din Bucureşti, am văzut un anunţ şi m-am dus să mă angajez ca bucătar, deşi nu aveam niciun fel de experienţă. Am ajuns în bucătărie şi de acolo a început aventura.“ L-a avut ca mentor întâi pe englezul Nick Hawkes, bucătarul-şef de la JW Marriott Bucharest Grand Hotel, la care a văzut pentru prima dată cum se mânuieşte cuţitul ca un profesionist.
Yazid Ichemrahen avea 19 ani când a câştigat titlul de cel mai bun patiser din Franţa. i-au trebuit încă doi ani să cucerească apoi titlul european, iar după alţi trei ani a devenit campionul mondial al patiseriei şi îngheţatei. Era anul 2014. Nu îi place să vorbească despre asta, însă îi place să stea în bucătărie şi că creeze opere de artă comestibile. Nu de alta, dar în ultimii ani gastronomia mondială s-a transformat astfel încât a devenit cea de-a opta artă.
Astfel, în final, ce contează? Forma sau gustul? Amândouă, crede tânărul patiser care are acum 26 de ani. Spune că a început să gătească încă din copilărie, şi a crescut practic în bucătărie, acolo unde se simte confortabil şi astăzi. „În final, ceea ce realizez trebuie să îmi facă mie plăcere, şi abia apoi clienţilor. Dacă nu-mi va plăcea mie, nu cred că ei îl vor aprecia”, a spus Yazid Ichemrahen. Chef-ul francez a fost prezent recent la Bucureşti cu ocazia evenimentului Fete de la Gastronomie. Este a doua oară când ajunge în România, de fiecare dată la Bucureşti, oraş pe care l-a descoperit în mică măsură în timpul unor plimbări prin zona centrală, pe la „casa lui Ceauşescu” (Casa Poporului), pe Calea Victoriei şi prin centrul vechi.
„Dacă ar fi să creez o prăjitură dedicată Bucureştiului, una care să-mi amintească de oraş, aş folosi ciocolată, multă ciocolată. Mi se pare că Bucureştiul nu are multe ciocolaterii unde să se parieze atât pe produs cât şi pe design”, povesteşte el.
Bucureştiul nu se află pe lista oraşelor sale preferate, cel puţin nu încă. Aminteşte de New York, oraş care l-a cucerit iremediabil şi unde se vede locuind. Are o energie aparte metropola numită Centrul Universului şi spune că i-ar plăcea ca peste circa doi ani să îşi deschidă acolo prima patiserie-cofetărie.
Momentan are 15 patiserii în zona de sud a Franţei, în special în zona Avignon. Vrea să se extindă, însă nu are planuri bine conturate. În România însă antreprenorul Cristian Preotu, care deţine împreună cu soţia sa mai multe businessuri în domeniul gastronomiei de lux, printre care şi reţeaua de magazine Comtesse du Barry, spune că se gândeşte la o colaborare cu tânărul patiser. El vorbeşte fie de o colaborare la nivel de reţete pentru celelalte businessuri ale lui, fie de deschiderea unei cofetării în franciză.
Preotu deţine mai multe afaceri în distribuţie, retail şi HoReCa, cu afaceri cumulate de peste 6 milioane de euro. Antreprenorul controlează astfel cinci magazine de gastronomie Comtesse du Barry în România şi unul în Serbia, două de modă pentru copii sub brandul Petit Bateau, un restaurant franţuzesc, unul cu specific japonez şi o ciocolaterie sub brandul Michel Cluizel. Mai mult, are şi o afacere de distribuţie de vinuri din Franţa în special, dar şi din Italia, Australia sau SUA, vinuri pe care le livrează către retaileri precum Mega Image (20 dintre magazinele companiei), Metro Cash & Carry, Selgros sau Real. Pe lista de clienţi se mai găsesc şi circa 40 de restaurante din Bucureşti şi alte câteva din ţară.
Astfel, colaborarea cu Yazid Ichemrahen nu ar fi prima de acest gen pentru Preotu în contextul în care antreprenorul român mai are alte trei francize franţuzeşti.
„Pe Cristian (Preotu, n.red.) l-am cunoscut acum câţiva ani printr-un prieten comun care lucrează tot în domeniul gastronomiei. De atunci am ţinut legătura, iar acum sunt a doua oară la Bucureşti cu el. De fiecare dată mi-a mai dezvăluit câte ceva din secretele acestei capitale”, povesteşte patiserul. La rândul său, Preotu afirmă că a mers special la Avignon să îl cunoască pe campionul mondial al patiseriei şi îngheţatei. „Ce m-a surprins cel mai mult este că ai nişte produse create de campionul mondial, care arată ca adevărate opere de artă şi care costă foarte puţin, circa 4 euro. Este o afacere care cred că ar putea prinde şi în România.”
Antreprenorul român nu exclude însă o colaboare cu Yazid Ichemrahen doar pe partea de consultanţă, patiserul francez fiind consilierul multor afaceri de profil din toată lumea. În businessul de patiserii el mai are un asociat, care preferă însă discreţia, iar Yazid Ichemrahen spune că este un „silent partner”.
Yazid Ichemrahen este însă maestrul patiser, în bucătărie el fiind cel care decide ce ingrediente foloseşte, în ce combinaţii şi ce rezultat vrea să obţină. „Nu am ingrediente pe care să le consider a fi preferate. Îmi place să gătesc cu ciocolată şi cu fructe însă nu mă limitez.” Patiserul francez găteşte încă din copilărie, şi spune că pasiunea pentru dulciuri a venit din interior. Nu a avut pe nimeni să îl inspire iniţial, mai ales că a crescut o perioadă într-un orfelinat. Originar din oraşul francez Epernay din nordul Hexagonului, el a fost crescut ulterior de o familie adoptivă care mai avea doi copii, pasionaţi la rândul lor de patiserie. Astfel, miercurea după-amiaza, după ce mergea la şcoală, dacă era cuminte, recompensa sa era că putea pregăti o prăjitură cu iaurt. „Cred că viaţa mea a început din nou după ce mi-au fost recunoscute meritele în patiserie. M-a convins să continui faptul că am văzut în ochii altor oameni plăcere după ce mi-au gustat produsele”, scrie el pe site-ul propriu.
Faptul că nu a fost legat de familie i-a permis însă să călătoreasă şi să înveţe de la cei mai buni din domeniu, experienţă care l-a făcut riguros şi atent; spune că dezvoltarea sa se datorează atât muncii asidue cât şi oportunităţii de a cunoaşte şi de a învăţa de la unii dintre cei mai cunoscuţi chefi din lume. Avea 14 ani când a făcut primul său internship la maestrul patiser Vincent Dallet, pentru ca apoi portofoliul său de colaborări să crească. Ulterior, a lucrat pentru unii dintre cei mai importanţi chefi din hexagon şi în restaurante decorate cu „constelaţii Michelin”, precum Relais & Châteaux La Chèvre d’Or din satul Eze sau Cordeillan-Bages din Gironde. Apoi, a fost ajutor de patiser la restaurantul cunoscutului Joël Robuchon din cadrul Hôtel Métropole din Monaco. De atunci până astăzi însă Yazid Ichemrahen a dezvoltat propriul său business, a devenit cel mai bun patiser şi cofetar din lume şi oferă consultanţă multor restaurante cotate a fi printre cele mai bune din lume. „Mi-amintesc de unul dintre primii mei angajatori. Era cotat la vremea aceea ca fiind campionul mondial la patiserie; mi-a spus atunci că responsabilităţile nu se oferă, se preiau. Această frază mi-a ghidat cariera încă de atunci şi m-a ajutat să evoluez rapid pentru a ajunge cine sunt astăzi.” Şi planurile sale nu se opresc aici.
Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, doctorand sociologie, fondator cofetarie artizanal[ online www.biscuit.ro)
Când am vizitat The Library of Congress în Washington DC în primăvara trecută, am aflat însă că era şi un avid cititor şi bibliofil pasionat. Destul de logic, de altfel, nu? Biblioteca congresului, cea mai veche instituţie culturală federală, dar şi cea mai mare din lume, a fost înfiinţată cu 5.000 de dolari în 1800, de către Quincy Adams, şi a fost incendiată de trupele britanice în 1814, împreună cu Capitoliul.
Fostul preşedinte Thomas Jefferson, retras atunci la Monticello, a oferit statului biblioteca sa: 6.487 volume strânse în peste 50 de ani, acoperind domenii diverse; cărţile pot fi văzute şi astăzi acolo. Nu această colecţie impresionantă de volume a fost însă cea care mi-a înfăţişat o altă faţă a politicianului, ci o carte cumpărată de la magazinul de suveniruri!
Volumul intitulat sugestiv „Creme Brulee, how a founding father and his slave James Hemings introduced French cuisine to America“ (Crème brulee, cum un părinte fondator şi sclavul său James Hemings le-au prezentat francezilor gastronomia de pe tărâmuri americane) îl urmăreşte pe Jefferson de-a lungul celor cinci ani petrecuţi de el în Franţa, unde a deţinut funcţia de ambasador, alături de Benjamin Franklin şi John Adams.
Încă din prolog, Thomas J. Craughwell te pune în gardă cu privire la caracterul renascentist al personajului său: Jefferson a fost nu doar filosof politic şi bibliofil, ci şi botanist şi grădinar amator, autor de jurnale minuţioase şi, mai ales, pasionat de gastronomie. Cel mai cerebral dintre părinţii fondatori ai naţiunii nota reţete de conservare a cărnii şi modul de preparare a unei bune ceşti cu cafea; peste 150 de reţete notate de el se păstrează şi astăzi.
Lucrarea stabileşte cadrul din care pleacă Jefferson în Franţa, dintr-o Americă în care, la acea vreme, mesele erau pregătite de bucătari de culoare, sclavi sau eliberaţi, care aduceau, prin urmare, influenţe africane bucătăriei locale. Pe mesele americanilor se găseau pe atunci, ca şi acum, carne, pâine, legume gătite în exces şi deserturi îndulcite peste măsură. Mâncarea se asezona cu verdeţuri din grădină, condimentele fiind disponibile, dar scumpe. Bogaţii şi săracii aveau acces la aceleaşi materii prime, doar modul de preparare diferea la cei neînstăriţi, care nu aveau timpul şi cunoştinţele necesare pentru realizarea unor preparate complexe.
Peştele apărea în meniu din când în când, nu şi fructele de mare, deşi apele abundau în scoici, homari şi alte creaturi considerate azi delicatese. Atât de mare era dispreţul faţă de ele, încât americanii îşi hrăneau porcii cu scoici şi se simţeau jenaţi să le ofere oaspeţilor homar. Se mai mânca fasole, după o reţetă a triburilor autohtone, în care americanii au înlocuit carnea de urs cu cea de porc; preparatul se fierbea cu sirop de arţar şi legume, totul într-un cuptor olandez (un tip de ceaun îngropat în pietre încinse). În Statele Unite ale acelei vremi mâncarea era simplă, dar abundentă şi erau folosite cel mai adesea lingura şi cuţitul, căci în 1778 doar 21% din populaţie folosea furculiţa.
După revoluţia americană, mâncarea franţuzească era considerată nepotrivită pentru un american onest, o alimentaţie simplă era semn de virtute, opinie împărtăşită şi de francezii din America, hughenoţi stabiliţi în Massachussets, New York, Virginia, Pennsylvania şi Carolina de Sud, care detestau haute cuisine. Atât de importantă era simplitatea în alimentaţie, încât, la întoarcerea sa în patrie, epicureanul Jefferson dedat la rafinamentele bucătăriei franceze, a fost denunţat de un oponent politic ca fiind lipsit de o cămară autohtonă.
Când Jefferson a ajuns în Franţa situaţia era, desigur, cum nu se poate mai diferită. Gastronomia înflorea – condimentarea excesivă din Evul Mediu făcuse loc unui stil nou de a găti, în care sosurile ofereau gusturi complexe şi nu mai dominau preparatul. Regii găteau personal preparate speciale pentru apropiaţi, iar burghezia prelua reţete sofisticate de la curte şi le adapta resurselor disponibile.
La unul din restauratorii epocii, Combeaux, l-a băgat Jefferson ucenic pe James Hemings, un sclav adus din ţară special pentru a învăţa să gătească franţuzeşte. Înţelegerea pe care stăpânul a făcut-o cu Hemings avea în vedere eliberarea acestuia după ce îşi va pregăti un succesor în bucătăria de la Monticello.
Hemings, fiu al socrului lui Thomas Jefferson cu una din sclavele sale, s-a bucurat în Franţa de un statut aparte; pe lângă instrucţia de primă mână pe care o primea, avea şi un statut de om liber, căci Franţa aderase la principiul libertăţii, astfel încât pe teritoriul său toţi oamenii erau liberi. Probabil acest aspect l-a făcut pe Jefferson, ambiguu în privinţa sclaviei, să îi ofere lui Hemings un tratament special, deşi nici cu ceilalţi servitori ai săi nu se purta rău.
În toate călătoriile şi experienţele avute în Franţa, Thomas Jefferson a căutat acele lucruri care puteau fi trimise sau replicate acasă. Pe lângă rolul său politic, a acţionat ca un ministru al agriculturii şi economiei domestice, trimiţând în America seminţe de plante, vin şi butaşi de vie, instrumente şi echipamente utilizate în producerea sau prelucrarea produselor obţinute în agricultură.
Ferma sa de la Monticello a fost pepiniera pentru multe dintre acestea, iar la mesele date de Jefferson mâncarea şi vinurile atent alese au făcut ca multe decizii politice să fie luate mai eficient decât în medii clasic austere. O astfel de decizie a fost aceea cu privire la mutarea capitalei naţiunii în actuala sa zonă, pe râul Potowmac (în ortografierea vremii), decizie luată de James Madison, Alexander Hamilton şi Thomas Jefferson la cina dată de cel din urmă tocmai cu scopul de a oferi un mediu propice discuţiilor.
Autorul mai scrie şi despre Voltaire, Rousseau şi regii Franţei, de la Regele Soare la nepotul său mai puţin norocos, are poveşti despre primele reglementări ale primelor restaurante, despre introducerea fără succes a cartofului şi ingenioasa metodă prin care Parmentier l-a popularizat.
Mai detaliază şi vizita pe la podgoriile din Burgundia pe care Jefferson a făcut-o, ca şi variate informaţii despre obiceiurile epocii în Franţa – revoluţia franceză l-a prins pe american la Paris şi este interesant de citit despre poziţia lui faţă de acestea.
Din punct de vedere gastronomic, o importanţă aparte o au reţetele aduse de James în America, acestea introducând preparate rafinate în meniurile de la Monticello şi, putem afirma fără a greşi, mai apoi în bucătăriile oaspeţilor lui Jefferson.
O parte din reţetele aduse din Franţa se păstrează, unele – opt la număr – sunt chiar dintre cele scrise de James, altele din cele transmise de Jefferson sau nepoatele sale. Una dintre reţete este cea de cremă brulee sau cremă arsă, varianta franceză a cremei noastre de zahăr ars. Aşa se face că Thomas Jefferson a adus la cuisine francaise în America înaintea Juliei Child.
Cătălin Scărlătescu întârzie. Cătălin Scărlătescu înjură. Lui Cătălin Scărlătescu nu-i place să-i spui „domnule Scărlătescu“. În rest, chiar nu îi pasă. Când toată lumea vorbeşte de gastronomie ca de artă, iar în unele cazuri nefericite platingul a devenit mai important decât conţinutul, chef-ul care a readus România în bucătărie cu televizorul spune cu toată forţa staturii sale că gătitul este ştiinţă. 16 grame de sare pe litrul de ciorbă şi ai rezultatul perfect. Restul sunt detalii.
„La capătul unei tigăi, acolo am început să gătesc. Nu mai suport întrebarea asta“, îmi spune Cătălin Scărlătescu. Pe de o parte înţeleg, dar pe de altă parte eu aveam nevoie de background, adică de o bază pentru materialul pe care îl pregăteam. Exact ca la un fel de mâncare, îţi sunt necesare mai multe ingrediente. Îmi spune totuşi că una dintre influenţe a fost bunica sa, o femeie care le-a prins pe toate, şi război, şi foamete, astfel că a învăţat să facă din nimic minuni.
„Este uşor să fii mare chef când ai toată piaţa la dispoziţie, dar ia descurcă-te cu o ceapă, cu un usturoi şi cu nişte leuştean. Da, eu mă descurc şi cu astea trei.“
Întârziase un pic la interviul stabilit la Chefs Experience, restaurantul unde Cătălin Scărlătescu are propria reţetă de scoici, pentru că, la rândul său, avea un „material“ de scris