BusinessMagazin

Tag: furnizori

  • Amazon şi-a băgat furnizorii în panică după ce a renunţat brusc la unele comenzi

    Renunţând la costu­rile cu achiziţia, stocarea şi livra­rea acestor produse Amazon poate obţine un profit mai mare pentru că în schimb gigantul online îi poate taxa pe furnizorii care intră pe plat­for­ma marketplace pentru a-şi căuta clienţi. Odată ce folosesc platforma mar­ket­place furnizorii achi­tă că­tre Amazon un comi­sion pentru fiecare tran­zac­ţie, ceea ce pentru gi­gantul online reprezintă o abor­dare mult mai puţin riscantă decât cea de a achiziţiona produsele şi a încerca să le vândă.

    Mutarea vine în contextul în care Amazon este determinată să-şi majoreze veniturile în busi­nes­sul de bază de comerţ electronic, chiar dacă mă­surile necesare pentru atingerea acestui obiec­tiv vor duce la deteriorarea relaţiilor de lungă du­rată pe care le are cu unii furnizori. Pentru că multe companii îşi externalizează activitatea de producţie şi plasează comenzile cu multe luni în avans ei vor fi nevoiţi să-şi ajusteze rapid strategia de vânzări dacă Amazon nu va mai plasa comenzile pe care ei le aşteaptă.
     

  • A renunţat să lucreze pentru alţii şi şi-a deschis propria afacere: Cum a ajuns o tânără antreprenoare să vândă 5.000 de scaune de birou pe lună

    „Deschiderea atelierului nu a fost un proces facil, iar locaţia fizică nu a ajutat prea mult, fiind necesare modificări ale spaţiului destinat producţiei care, ca prin minune, s-au putut face în doar patru zile deşi au presupus: ridicarea unei clădiri adiacente de 50 mp, instalarea completă a unui sistem de încălzire (calorifere, centrală etc.), schimbarea instalaţiei electrice şi montarea de corpuri de iluminat speciale pentru cusut, alinierea furnizorilor şi livrarea tuturor materialelor”, descrie Andrada Verdeş primele provocări întâmpinate la debutul celui mai recent proiect antreprenorial al său. La finalul anului trecut, Atelierul de scaune avea o capacitate de producţie de aproximativ 3.000 de scaune/lună şi comenzi aliniate pentru livrare chiar şi mai mari de atât pentru anul 2019, spune ea.

    Andrada Verdeş a devenit licenţiată în economie în anul 2004 la Academia de Studii Economice din Bucureşti, Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori cu specializarea Bănci şi burse de valori. Cariera sa începuse însă încă din perioada studiilor, în 2001, când a fost recrutată de irlandezii de la Mivan Kier pe o poziţie de financial manager, urmând ca în 2004 să devină contabil-şef. Potrivit ZF, din 1998, Mivan opera în România ca parte a unui joint-venture Mivan – Kier (Mivan Limited – Kier International), care a realizat proiecte precum un program de locuinţe sociale şi de alimentare cu apă, derulat de guvern, în valoare de 140 de milioane de dolari.

    Andrada Verdeş a lucrat la Mivan Kier până în 2008, perioadă în care a gestionat stocurile pentru toate şantierele din ţară, managementul administrativ al societăţilor din proiectul România (două firme în România şi patru în afara ţării), relaţia cu clientul principal, cu autorităţile legat de autorizaţiile de construire şi culminând cu înlocuirea directorului financiar, ori de câte ori era necesar. Spune că din acest rol a învăţat cum să construiască şi să conducă o echipă.

    De asemenea, spune că în acea perioadă, în cadrul companiei, a implementat mai multe procese care la vremea aceea păreau avangardiste în România, cum ar fi: shared service centerul (conducea atunci o echipă de 20 de angajaţi care asigurau serviciile financiare pentru şase entităţi din cinci ţări), lean office (documentele companiei erau organizate lean până la nivelul de culoare de dosar şi erau auditaţi pe acest proces), business partnering, coaching & mentoring. „Toate acestea m-au ajutat ulterior să mă integrez în orice companie şi în orice domeniu”, spune Andrada Verdeş.

    Din noiembrie 2008 a început colaborarea cu Danone, pe poziţia de finance manager, continuând să fie implicată în toate proiectele care au avut impact operaţional direct, dintre care cel mai important a fost desprinderea departamentului de logistică într-un joint venture cu un partener internaţional, care a ajutat atât la optimizarea costurilor logistice, cât şi la creşterea şi dezvoltarea reţelei de distribuţie. Povesteşte că în grupul Danone a descoperit unul dintre oamenii de la care a avut mult de învăţat: Stephane Batoux, head of international busines pentru ETI, fostul director general al Danone pentru sud-estul Europei.

    El considera, printre altele, că obiectivele se setează în aşa fel încât genereze provocări, deşi pot părea de neatins uneori. După 14 ani în corporaţii, în 2015 a avut iarăşi o oportunitate de a învăţa un domeniu nou şi de a trece în zona de antreprenoriat. „Atâta timp cât eşti pasionat de ceea ce faci, îţi pasă de rezultatele pe care le ai şi te implici, faptul că lucrezi într-o corporaţie sau într-un antreprenoriat nu face nicio diferenţă, este de părere Andrada Verdeş.

    A început să lucreze pentru retailerul românesc de modă Preţuri pentru Tine (PPT), despre care spune că avea un potenţial de creştere imens. „Mi-a plăcut dorinţa celor patru asociaţi de a reorganiza compania pe principii corporatiste pentru că, la acel nivel de dezvoltare, era pasul firesc – adică structurarea, procedurizarea, urmărirea rezultatelor într-un mod uniform, structurarea deciziilor de business pe principii sănătoase şi verificabile, setarea de ţinte, care apoi să poată susţine o creştere şi dezvoltare sănătoasă”, explică Verdeş.
    De la cărămizi, iaurt şi fashion a trecut, în decembrie 2017, la lemn, prin preluarea afacerii Mobil Tileagd în calitate de acţionar majoritar şi director general.

    „Ce este dificil atunci când treci în antreprenoriat este că nu mai există safety net (o plasă de siguranţă – n.red). Deciziile pe care le iei trebuie să fie extrem de bine definite, pentru că nu va veni nimeni din urmă să te salveze, nu ai un grup în spate care să te ajute. Dacă într-o corporaţie este important topline-ul (cifra de afaceri şi marja – n.red.), în antreprenoriat este extrem de important cash flow-ul. Dacă nu ai lichiditate, nu ai realizat nimic, iar aceasta este lupta cea mai dificilă”, explică Andrada Verdeş.
    Mobil Tileagd este o fabrică de mobilă înfiinţată în judeţul Bihor cu peste 80 ani în urmă, mai precis în 1930, şi reconstruită în 1976. Fabrica, ce produce mobilier din lemn masiv, avea la momentul preluării, conform rezultatelor anului 2017, o evoluţie negativă, având o cifră de afaceri de 760.000 de euro şi 82 de angajaţi, în scădere faţă de anul anterior cu 27%.


    Andrada Verdeş a devenit acţionar în Mobil Tileagd în octombrie 2017, investind în afacere aproximativ 100.000 de euro, şi a început să se ocupe de producţia propriu-zisă în decembrie 2017. Dificultăţile nu au întârziat să apară.
    „Materiile prime, în special în cazul mobilei din PAL, au înregistrat creşteri de preţ substanţiale anul acesta. În cazul PAL-ului au fost deja trei creşteri de preţ începând cu luna februarie 2018. Totalul creşterilor a ajuns astfel la peste 15%”, descrie antreprenoarea una dintre provocările întâmpinate.
    La aceasta se adaugă concurenţa produselor din Asia. „Există o percepţie eronată că mobilierul din Asia este mai ieftin decât cel produs la noi. Nu este aşa. Din proprie experienţă şi pe date concrete pot să vă confirm că putem concura oricând cu industria asiatică la preţuri, la orice din piaţa lemnului, doar că standardele noastre de calitate sunt mai ridicate. În plus, produsele noastre sunt disponibile în piaţă mult mai repede şi cu costuri accesorii mai reduse (transport), iar termenul de plată este mult mai bun pentru cumpărători”, explică Verdeş.

    „Secolul XXI reprezintă epoca vitezei şi a internetului: cumpărătorul, cu bani sau fără, va cumpăra ieftin şi rapid. Nu doreşte să investească mult pentru că poate se schimbă moda şi, de asemenea, nu are timp să meargă în magazine, mobilierul se poate achiziţiona online. Cumpărătorul nu înţelege diferenţa de calitate, rezistenţă, utilitate şi posibilităţi dintre mobilierul din lemn masiv şi mobilierul din prefabricat PAL. Presupune că mobilierul din PAL este mai ieftin din principiu. În realitate nu este aşa, PAL-ul este mai scump cu aproape 100% faţă de lemnul masiv şi, ca structura de rezistenţă, este mult mai slab calitativ”, adaugă Andrada Verdeş.

    În acest context, ea observă că „piaţa mobilei a primit o formă de clepsidră, acest lucru afectând producătorii profund. Toţi au fost în situaţia de a se repoziţiona astfel: producţie de serie, produse ieftine sau producţie la comandă cu produse unicat foarte scumpe (mobilă stil)”.
    Iar fiindcă nu toţi producătorii au reşit să se replieze, s-a ajuns la sincope şi la o disponibilizare de personal masivă, iar „în unele cazuri, fabricile au ajuns să se închidă chiar”.

    În anul 2018, pe fondul schimbării portofoliului de furnizori, al optimizării costurilor şi al dezvoltării portofoliului de clienţi, pentru jumătate de an, Mobil Tileagd a înregistrat creşteri.
    „Aceste rezultate sunt de apreciat, luând în considerare evoluţia negativă a pieţei mobilei, cu impact major negativ în această vară, în care foarte multe fabrici de mobilă din nordul şi nord-vestul ţării a trebuit să restructureze personal şi / sau să închidă pe fondul lipsei comenzilor sau al scăderii acestora. În cazul nostru, Mobil Tileagd a prosperat şi a păstrat tot efectivul de personal, ba chiar a crescut de la 82 de angajaţi în decembrie 2017 la 87 de angajaţi în luna octombrie 2018”, descrie Andrada Verdeş rezultatele obţinute.

    Începând cu luna noiembrie 2018, Andrada Verdeş a  început să se ocupe exclusiv de Atelierul de Scaune. Mobil Tileagd a rămas în administrarea unuia dintre asociaţi, iar ea şi-a păstrat calitatea de acţionar majoritar al companiei. A pus bazele Atelierului de Scaune în urma unei investiţii iniţiale de 30.000 de euro, în totalitate din fonduri proprii. Atelierul se axează doar pe producţia şi distribuţia de scaune din nişă de tapiţerie low cost şi evacuare rapidă, în contextul în care piaţa este orientată spre volum şi ieftin şi forţează utilizarea tehnologiilor care aduc reducerea costurilor imediată, nu a implementărilor care aduc beneficii pe termen lung.

    Verdeş a ales nişa tapiţeriei după ce a observat că aceasta este singura care menţine o tendinţă pozitivă, atât la nivel naţional, cât şi european, fabricile şi atelierele care s-au axat pe tapiţerie înregistrând o evoluţie pozitivă. Astfel, nivelul crescut al cererii de scaune din partea retailerilor naţionali şi europeni, cât şi existenţa unei forţe de muncă calificate şi suficiente, disponibilă imediat datorită disponibilizărilor masive din piaţa mobilei din vara lui 2018, au determinat-o pe Andrada Verdeş să se orienteze spre nişa de tapiţerie.
    „Pentru mobilişti, adaptarea de la mobilă la tapiţerie (ca nişă a mobilierului) nu este dificilă. În zona Beiuşului, datorită mişcărilor negative din piaţa mobilei din acest an, şi specific din această vară, există o disponibilitate a forţei de muncă specializate. În acest moment, avem peste 200 de oameni disponibilizaţi, iar până la finalul anului, din păcate, probabil încă 100 de persoane”, observa Andrada Verdeş la momentul interviului pentru Business MAGAZIN, în noiembrie 2018.
    Printre clienţii atelierului se numără, de exemplu, Videnov Bulgaria, societate producătoare şi vânzătoare de mobilier, care s-a extins recent şi în România. În ceea ce priveşte piaţa de desfacere, Atelierul de scaune vinde  direct către magazine de mobilă şi la un distribuitor din Cluj, iar începând cu această lună, după ce site-ul va fi funcţional pentru comenzi, se urmăreşte extinderea vânzării către mai multe magazine şi direct la persoanele fizice.


    „Odată cu deschiderea Atelierului de Scaune, am creat deja 10 locuri de muncă noi şi am în vedere umplerea a încă trei poziţii pe primul schimb de lucru deja format. În măsura în care reuşim să găsim sursele pentru suficiente cadre de scaune în perioada următoare şi pe baza comenzilor suplimentare pe care deja suntem în proces să le atragem, sper să mai construim şi schimbul doi, adică încă 13 persoane, până la finalul lunii ianuarie”, descrie antreprenoarea obiectivele pe care şi le-a fixat pe termen scurt. 
    În plus, în planurile pentru anul 2019 intră şi dezvoltarea propriei secţii de tăiere a lemnului, pentru care ar fi necesare încă patru locuri de muncă. „Dacă Atelierul de Scaune rămâne la un nivel de producţie de aproximativ 5.000 de scaune / lună, numărul de locuri de muncă create ar fi de 30 până la finalul lunii aprilie 2019”, menţionează Andrada Verdeş. De asemenea, îşi doreşte ca în viitor să atragă fonduri europene pentru structuri industriale.


    Antreprenoarea a observat că există o tendinţă de creştere a numărului de IMM-uri şi de scădere a numărului de fabrici mari, cel puţin în ceea ce priveşte produsele tapiţate. „Piaţă mobilei din Europa generează venituri de aproape 100 de miliarde de euro şi angajează încă peste 1 milion de oameni, forţă de muncă calificată, chiar şi în condiţiile scăderilor înregistrate în acest an. Industria în sine este dintre cele mai creative, înregistrând peste 12% din patentele de creaţie la nivel european”, observă ea. 
    De asemenea, aminteşte Andrada Verdeş, creşterea pieţei la nivel european a fost calculată la 2% anual până în anul 2017, iar în condiţiile actuale aceasta rămâne la un nivel mai jos, de aproximativ 1% anual, nefiind previzionată o creştere semnificativă în anii ce vin. Totuşi, nişa de tapiţerie arată o creştere substanţială, potrivit antreprenoarei, iar din primele 50 de societăţi din piaţa mobilei din România, constată că în primele 10 se află cel puţin trei companii producătoare de tapiţerie, respectiv de canapele şi scaune: Italsofa din Maramureş, PGS Sofa & Co din Bihor, GP Sofa din Satu Mare – cu cifra de afaceri, în toate cazurile, de peste 38 de milioane de euro anual.
    „Scaunele, canapelele şi orice alte produse tapiţate au continuat să se vândă, ba chiar piaţa a crescut. Toate fabricile şi atelierele care s-au poziţionat doar pe partea de tapiţerie vor raporta cifre fabuloase în acest an şi creşteri atât în profitabilitate, cât şi ca personal. Aici delimitarea se face pe baza preţului şi a existenţei personalului, pentru că geografic există diferenţe de disponibilitate şi calificare”, susţine Andrada Verdeş, care consideră că, deşi piaţă mobilei va rămâne constantă, în cazul tapiţeriei se vor înregistra creşteri substanţiale încă 10 ani de acum încolo.

  • Antreprenoarea care îi îmbracă la birou pe corporatiştii pasionaţi de Vama Veche

    Decizia de a deschide un magazin cu haine de inspiraţie boho-chic a fost una spontană, pe care Magda Cojanu a luat-o după ce a vizitat Nepalul, ţara de origine a soţului său: „Atunci am descoperit bogăţia şi culoarea produselor handcraft şi a hainelor realizate acolo şi am dorit să încercăm şi în România, unde am crezut că există o audienţă pentru tipul acesta de produse”. Astfel, în 2007, cu o investiţie iniţială de 6.000 de euro, a deschis la Bucureşti magazinul Maya Shop, cu îmbrăcăminte şi accesorii handmade din Nepal realizate din materiale naturale, cu accente etnice, care se adresau „persoanelor boeme, hippie, cărora le plăceau hainele colorate, cu personalitate”. Ulterior, pe lângă produsele importate din Nepal, au adăugat în portofoliu obiecte de decor şi design din India şi Thailanda. „Am avut şi o încercare în China, dar nu s-a potrivit profilului nostru şi puterii de cumpărare a clienţilor”, spune antreprenoarea.
    În 2018, businessul a înregistrat o cifră de afaceri de aproximativ 2 mili­oane de lei, în creştere cu circa 20% faţă de anul anterior. Anual, investiţiile în business se ridică la 70.000 de euro şi sunt direcţionate către stocurile de marfă. Pentru anul acesta, planurile Magdei Cojanu vizează atragerea de noi furnizori şi extinderea într-o piaţă vecină, cum ar fi Bulgaria sau Ungaria. Cât despre numărul de angajaţi, dacă în 2007, când a pornit afacerea, avea un singur angajat, echipa s-a mărit între timp până la zece angajaţi în 2018.   
    Înainte să intre în domeniul retailului vestimentar, Magda Cojanu a avut de parcurs un drum lung în mai multe domenii. Antreprenoarea a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul State University of New York, Plattsburgh, unde avea să-l cunoască şi pe viitorul său soţ şi partener de business. După absolvire, a lucrat un an într-o cafenea, timp în care şi-a căutat un job în domeniul în care îşi dorea să activeze, şi anume cercetarea economică în fiscalitate sau bugetul public. „Acest început a reprezentat pentru mine, cred, cel mai bine petrecut an din viaţa mea – un an în care am învăţat enorm de multe lucruri”, povesteşte ea. Ulterior a lucrat un an şi jumătate la un ONG din Washington, care activa în domeniul cercetării politicilor fiscale şi bugetare. În 2004, s-a întors în România şi s-a angajat ca research assistant pentru misiunea US Treasury Department pe lângă ministrul de finanţe, unde a lucrat până în decembrie 2006. „Misiunea US Treasury s-a terminat în momentul aderării României în UE, aşa că la începutul lui 2007 eram între joburi.”
    Succesul de care s-a bucurat primul magazin Maya Shop a determinat-o să deschidă în 2009 o a doua unitate în Bucureşti, iar trei ani mai târziu, după ce colaborase „în regim de consignaţie sau plata pe măsura vânzării” cu un magazin din Vama Veche, a deschis un butic şi pe litoral. Ulterior, în perioada 2015-2016, au urmat alte două unităţi în Bucureşti, „pe care le-am închis în momentul în care ne-am concentrat activitatea în online”.
    Intrarea în online a venit în urma unei întâmplări pe care, la vremea respectivă, a considerat-o „nefavorabilă: un târg de cadouri de Crăciun, care reprezenta un procent semnificativ din vânzările noastre în sezonul toamnă-iarnă, a fost anulat în ultimul moment. Acesta a fost momentul în care am decis să începem activitatea în online. Fiind un domeniu în care nici eu şi nici soţul meu nu aveam cunoştinţe, a trebuit să luăm totul pas cu pas şi să învăţăm făcând”. Aşa că în decembrie 2015 a deschis magazinul online, cu produse proprii şi ale încă unui furnizor, brandul Hippie Hippie Shake. „A fost o soluţie de magazin online la cheie. La scurt timp de la deschiderea magazinului online, am început să înţeleg ce presupune un magazin online ca investiţii în software, marketing, cunoştinţe, PR, dar în acelaşi timp să-mi dau seama de potenţialul prezenţei online pentru orice brand.” Investiţia iniţială în platforma marketplace a fost de 30.000 de euro, din surse proprii, apoi ca parte a unui proiect cu fonduri nerambursabile de la guvernul României a mai investit aproximativ 50.000 de euro. „Această investiţie se referă doar la dezvoltarea platformei din punct de vedere tehnic, funcţional”, subliniază Magda Cojanu.
    Antreprenoarea spune că de aici şi până la ideea de marketplace care să reunească furnizori care să se adreseze aceleiaşi nişe a fost doar un mic pas. „În toamna lui 2016 am testat această idee cu şapte furnizori. A fost ori norocul începătorului, ori chiar am descoperit o nouă nişă. Cert este că toamna lui 2016 a fost suficient de bună pentru a-mi da încredere să investesc într-o platformă e-commerce custom made. În septembrie 2017 am lansat noua platformă Boem Urban, cu furnizorii iniţiali şi brandurile proprii. În 2018 am crescut numărul de furnizori la 25, precum şi oferta de produse, am mers un pic şi către zona office, elegantă, nu numai către zona casual, boho-chic.”
    Cum funcţionează însă platforma Boem Urban? „Fiecare furnizor are acces în platformă la propriul  «magazin», unde îşi administrează singur produsele şi comenzile. De asemenea, comercianţii au acces la rapoartele de vânzare ale produselor proprii, iar pe site, pe platforma produselor sunt listate în boutique-uri proprii, exceptând listarea generală de produse”, explică antreprenoarea mecanismul de funcţionare a platformei Boem Urban. „Produsele comandate sunt livrate către noi, iar noi mai departe livrăm clienţilor finali. Printre avantajele acestui mod de lucru se numără controlul calităţii produselor vândute, timpul de livrare şi faptul că se poate comanda de la mai mulţi furnizori cu acelaşi cost de transport”, adaugă ea.
    În prezent, în portofoliul Boem Urban se regăsesc 28 de branduri, dintre care trei proprii: Orient Maya, Maya Shop şi Boem Urban, care acoperă circa 30% din cifra de afaceri, restul fiind dat de celelalte branduri. „Credem însă că anul acesta brandurile din marketplace vor creşte ca procent din vânzări pentru că acolo ne vom şi concentra eforturile de promovare odată cu creşterea numărului de magazine de pe platformă”, spune antreprenoarea. Anul trecut, pe platformă s-au înregistrat 12 furnizori noi, iar anul acesta Magda Cojanu se aşteaptă să atingă un număr de 40-50 de furnizori. În ceea ce priveşte magazinele fizice, sub brandul Maya Shop mai funcţionează o singură unitate în Bucureşti şi un magazin sezonier în Vama Veche. Pe viitor, antreprenoarea spune că nu intenţionează să dezvolte reţeaua de magazine fizice, planurile sale fiind axate pe extinderea numărului de clienţi ai platformei la nivel naţional.
    Ea spune că investiţia pe care trebuie să o facă vânzătorii care vor să intre pe platformă este una minimă: „Sunt necesare poze profesionale ale produselor şi un setup iniţial al propriului boutique, în jur de 10 – 15 minute. Ulterior, funcţionalităţile platformei asigură un mers uşor în ceea ce priveşte gestionarea comenzilor şi adăugarea de produse noi”. Principalele avantaje oferite de platformă sunt, potrivit Magdei Cojanu, „nişa de clienţi, administrarea uşoară a produselor şi comenzilor contra unui procent din vânzările realizate pe platforma noastră, care include transportul produselor către depozit şi către clientul final, returul şi cheltuielile de marketing.”
    În ceea ce priveşte competiţia, fondatoarea BoemUrban spune că „este destul de dificil să descriem principalii competitori, fiind un marketplace de nişă. Pe nişa noastră noastră – boho, urban chic – nu mai există alt marketplace, poate doar Breslo, dar Breslo se adresează strict celor care realizează produse handmade sau designerilor locali. Există în schimb alte magazine, pe care în timp sperăm să le cooptăm ca şi furnizori”.
    Categoriile de clienţi cărora platforma li se adresează sunt persoanele cu vârste de 25 până la 45 de ani, cu venituri medii. Procentul de cumpărători din online este format 90% din femei şi 10% din bărbaţi. Totuşi, în magazinele fizice, „unde este mai greu de cuantificat, mergem pe un procent de 70% – 30%”, spune Cojanu. „Businessul a fost gândit iniţial pentru acelaşi gen de cliente sau clienţi ca şi mine: oameni cărora le place să se îmbrace colorat, creativ, cu o pasiune pentru călătorii şi descoperit lucruri noi, foste sau actuale vamaioate, ecologişti, oameni care preferă materiale naturale, adepţi ai unui stil vestimentar casual şi vesel.” Produsele comercializate pe platforma Boem Urban au preţuri medii. Astfel, bluzele şi cămăşile ajung la 75 – 85 lei, rochiile de zi au preţuri cuprinse între 75 şi 350 lei, iar rochiile elegante sau office costă între 175 şi 350 lei.
    Magda Cojanu spune că în România segmentul de piaţă pe care activează nu este foarte dezvoltat, deoarece consumatorul român de fashion este destul de conservator, cei care se îmbracă mai extravagant, de obicei mai mult vara, la mare, în Vama Veche, fiind relativ puţini. Spre comparaţie, „în alte ţări, piaţa şi consumatorii de fashion sunt mult mai eterogeni, iar segmentul boho-chic sau hippie este mult mai mare. În Germania, Spania sau Portugalia poţi vedea pe stradă oameni îmbrăcaţi colorat, mai viu, extravagant, cu haine care în România sunt purtate ori numai în Vama Veche, ori de o nişă foarte mică în afara Vămii Vechi”. Ea exemplifică spunând că sunt oameni care „au uniforma de Vama Veche păstrată deoparte, în afara garderobei de zi cu zi. Noi vindem în Vama Veche din 2008 şalvari, dar în fiecare an numărul celor cărora nu li se pare foarte ciudată această ţinută este constant sau în uşoară creştere. Tocmai din această cauză, ne-am mărit şi noi un pic gama de produse şi stiluri oferite. Cumva am vrut să ne extindem către ce ar purta vamaioţii toamna sau iarna în oraş sau la job”.
    Antreprenoarea spune că provocările cu care se confruntă, „ca toate businessurile româneşti”, sunt lipsa forţei de muncă calificată, nesiguranţa în domeniul legislaţiei şi cel fiscal şi lipsa unei politici coerente de dezvoltare a businessurilor locale, mici şi mijlocii. „În plus, strict pe partea de online, cea mai mare provocare pentru mine a fost găsirea unor parteneri sau furnizori de servicii cu care să lucrăm la standarde profesioniste. Nu vreau să spun că nu există parteneri, firme sau agenţii de încredere, ci că este foarte greu să le găseşti pe acelea care lucrează la standarde profesioniste şi care livrează serviciile prompt şi constant.”
    În opinia Magdei Cojanu, „nu este greu deloc să deschizi o afacere în România, partea grea vine după deschidere”, şi asta pentru că „în domeniul de fashion, în care activăm şi noi, concurenţa este foarte mare, sunt jucători foarte mari pe piaţă, cu bugete de marketing şi PR enorme, consumatorii au foarte multe oportunităţi de cumpărare, de la foarte multe firme de aici şi din afară, şi preferă de multe ori branduri mari străine, deşi este în creştere şi curentul acesta de apreciere a produselor made in Romania”.

  • Anunţul privind introducerea de noi taxe. Furnizorii de INTERNET spun că tarifele vor creşte, introducerea 5G este în pericol

    Măsura este prezentă în proiectul de ordonanţă prezentat de Ministerul Finanţelor în 18 decembrie 2018.

    Suprataxarea industriei de telecomunicaţii afectează investiţiile, averizează asociaţia, într-un comunicat. Ţintele privind digitalizarea României, introducerea tehnologiilor 5G, IoT, smart city, acoperirea zonelor ”albe” (fără acoperire cu servicii de Internet broadband) – vor fi ratate. Acest lucru va antrena frânarea creşterii economice viitoare a României.
     
    Suprataxarea industriei de telecomunicaţii duce la creşterea tarifelor către utilizatorii finali. Ca efect secundar, creşterea numărului de abonamente Internet şi/sau servicii telecomunicaţii mobile va încetini.
     
    Suprataxarea industriei de telecomunicaţii afectează mediul concurenţial. În prezent, competiţia pe piaţa serviciilor de telecomunicaţii este foarte intensă. Marjele de profit net ale celor mai mari dintre operatori se situează undeva la o medie de 5%, iar uneori trec şi în teritoriul negativ (în anumiţi ani companiile înregistrează pierderi). Dacă la acest mediu ultra-competitiv se adaugă o povară de 3% din cifra de afaceri, unii operatori dintre cei alternativi vor închide porţile. Ca efect indirect vom observa o scădere a veniturilor bugetare provenite din taxele şi impozitele aferente salariilor celor care vor fi disponibilizaţi şi un nou exod al personalului calificat către alte ţări ale Uniunii Europene.
     

  • Schimbări privind vânzarea benzinei la pompă, de la 1 ianuarie 2019. Ce sunt obligaţi prin lege să facă furnizorii de carburanţi

    Proiectul a întrunit 259 de voturi „pentru” şi o abţinere. Camera Deputaţilor este for decizional în acest caz.
     
    „Furnizorii de carburanţi comercializează către consumatorul final numai benzină cu un conţinut de biocarburanţi, după cum urmează: a) până la data de 31 decembrie 2018, benzina cu un conţinut de biocarburant de minimum 4,5% în volum; de la data de 1 ianuarie 2019, benzina cu un conţinut de biocarburant de minimum 8% în totalul volumului comercializat către consumatorii finali într-un an calendaristic”, prevede proiectul de Lege privind aprobarea OUG 80/2018.
     
    Prevederile se aplică carburanţilor utilizaţi pentru propulsia autovehiculelor rutiere, utilajelor mobile nerutiere, inclusiv a tractoarelor agricole şi forestiere, navelor de navigaţie interioară şi ambarcaţiunilor de agrement atunci când nu se află pe mare, precum şi electricităţii utilizate de către vehiculele rutiere
     
    De asemenea, legea prevede că furnizorii de benzină sunt obligaţi să afişeze spre informare consumatorilor o etichetă într-o poziţie vizibilă, de mărime adecvată, astfel încât caracterele etichetei să fie vizibile şi uşor lizibile, care să conţină conţinutul de biocarburanţi, cifra octanică „research“, existenţa aditivilor metalici, dacă este cazul.
     
    În cazul în care conţinutul de etanol din benzină depăşeşte valoarea de 5% în volum sau conţinutul de oxigen din benzină depăşeşte 2,7% m/m, pe etichetă se include şi următorul text de avertizare: <<Atenţie! Verificaţi compatibilitatea motorului autovehiculului dumneavoastră cu acest amestec de carburant>>.
     

  • Schimbări uluitoare: În numai doi ani, Energia a ajuns dintr-un domeniu relativ cuminte într-un segment care poate genera atacuri de panică. Preţurile au EXPLODAT

    În mai puţin de doi ani, piaţa energiei a trecut printr-o schimbare uluitoare, dintr-un domeniu relativ cuminte din punctul de vedere al tranzacţionării transformându-se într-un segment care poate genera atacuri de panică. După criza din iarna lui 2017, piaţa s-a reconfigurat în urma unor insolvenţe zgomotoase din tabăra traderilor, furnizorii au terminat cu rezultatele afectate, iar producătorii au bifat profituri record. Anul acesta însă, cine va deschide şampania după cea mai nouă criză a „luminii”?

    “Pentru prima oară chiar nu ştiu ce să spun, pentru că datele de consum nu justifică această evoluţie“, spune Petre Stroe, directorul general al MET România Energy, unul dintre cei mai conoscuţi specialişti din domeniul energetic. Compania pe care o conduce acum, activă în domeniul furnizării de energie, deţine peste 4% din piaţa consumatorilor concurenţiali, dar Stroe spune că are achiziţiile securizate.

    „De când semnez un contract, nu stau mai mult de o săptămână deschis fără energia asigurată. Am avut însă clienţi pe care i-am sfătuit în vară să îşi prelungească contractele şi nu au făcut-o. Acum consumatorii fără energia asigurată sunt îngroziţi“, mai spune Stroe.

    Declaraţiile lui Stroe vin în contextul în care de la o medie de 156 lei/MWh, energia spot a ajuns să fie tranzacţionată săptămâna trecută la uluitorul prag de 500 lei/MWh, chiar pe vârful de consum. Creşterea s-a petrecut treptat, începând cu luna august, dar condiţiile în care a avut loc sunt un mister. De ce?

    Cererea nu justifică această creştere a preţului. Mai mult, Hidroelectrica, cel mai mare producător local de energie, are un an de vis după ce a terminat primele şase luni cu o producţie în creştere cu 20% faţă de perioada similară a anului trecut, pe fondul condiţiilor meteo favorabile. Lacurile de acumulare sunt şi ele pline. Faptul că lucrurile stau bine se văd şi în rezultatele companiei. Hidroelectrica a terminat S1/2018 cu o cifră de afaceri de 1,9 mld. lei, cu 17% mai mare faţă de perioada similară a anului trecut, şi cu un profit net de 962 mil. lei, în creştere cu 34%. În iulie anul acesta, Hidroelectrica a distribuit 90% din profitul istoric obţinut în 2017 sub formă de dividende. Valoarea totală a dividendelor a fost de 1,134 miliarde de lei, din care 0,908 miliarde de lei au mers la statul român, restul intrând în conturile Fondului Proprietatea, acţionarul minoritar al companiei. Statul încearcă de altfel să scoată Fondul Proprietatea din acţionariatul Hidroelectrica pentru a-şi securiza controlul unic asupra uneia dintre cele mai profitabile companii din România, anunţul fiind făcut chiar în plină creştere a preţurilor la energie.

    Situaţia a devenit atât de gravă, încât Consiliul Concurenţei a demarat o serie de controale inopinate la sediul Hidroelectrica, suspectând compania de abuz de poziţie dominantă. Interesant este că nici măcar intervenţia Consiliului Concurenţei nu a răcit piaţa. Situaţia din ultimele zile aminteşte de drama prin care a trecut piaţa energiei la începutul lui 2017. Atunci, preţurile pur şi simplu săreau de la o zi la alta, spre agonia furnizorilor şi a consumatorilor, dar spre extazul producătorilor, fiind atinse maxime orare de circa 680 lei/MWh, nivel record.

    Explozia preţurilor a generat situaţii în care consumatori de talie industrială s-au trezit peste noapte cu contractele anulate doar pentru că furnizorii şi-au dat seama că şi cu plata penalizărilor este mai avantajos să-şi vândă energia la preţurile spot din acel moment decât să stea în contracte pe termen lung.

    Ianuarie 2017 a devenit astfel cea mai scumpă lună din ultimii zece ani, în anumite intervale orare electricitatea fiind ofertată la uluitoarea valoare de 450 de euro pe MWh, faţă de o medie de 30-40 de euro pe MWh. Potrivit datelor publicate pe bursa de energie OPCOM, media de preţ pentru anul trecut pe platforma de tranzacţionare spot (PZU – piaţa pentru ziua ur-mătoare), cea mai importantă din cadrul bursei de energie, a fost de circa 48 de euro pe MWh, acesta fiind preţul pur al energiei schimbate între producători şi furnizori. Acesta este cel mai mare nivel de preţ din ultimii cinci ani, fără a depăşi însă recordul de preţ din 2008, de exemplu.

    Contextul i-a prins pe mulţi jucători pe picior greşit, cu politici de achiziţii orientate mai ales spre piaţa spot, în contextul în care contractele bilaterale pe termen lung deveniseră neinteresante pe fondul unor preţuri mai ridicate. La mai bine de un an distanţă, mulţi dintre furnizorii care au trecut de şocul anului 2017 spun că din riscofili ai energiei s-au transformat în jucători prudenţi, abandonând pariul pe preţ pentru contracte stabile.

    Pentru unii însă, a fost prea târziu, valul de insolvenţe în rândul marilor furnizori de energie, printre care se numără  businessuri de sute de milioane de lei, precum Arelco Power sau Transenergo COM, fiind un alt atribut al anului trecut. Criza din piaţa energiei din 2017 nu a fost elucidată şi la fel riscă să stea lucrurile şi acum, dar câteva fenomene internaţionale pot să aducă puţină lumină.

    Unul dintre acestea este creşterea fără precedent a preţului certificatelor de emisii de dioxid de carbon, instrumente care penalizează producţia de energie din surse poluante, aşa cum sunt cărbunii, pentru a determina tranziţia spre forme de energie mai curate. Certificatele de emisii de CO2 sunt un fel de suprataxă pe care producătorii de energie pe bază de cărbuni trebuie să o plătească în contul tonelor de dioxid de carbon eliminate în atmosferă în urma producţiei de energie. Mai departe, aceste costuri se regăsesc în preţul energiei.

    Problema este că preţul certificatelor de emisii a crescut spectaculos în ultimul an, atingând maximul deceniului. De exemplu, săptămâna trecută un certificat costa 26 de euro, în timp ce în aceeaşi zi din 2017 acelaşi certificat costa 7 euro. Această creştere accelerată a preţului vine în contextul în care numărul de certificate de emisii la nivel european va fi redus în perioada 2019-2023, totul pentru a determina decarbonizarea economiilor şi trecerea către surse de producere a energiei mai puţin poluante, cum sunt gazul sau energiile regenerabile.
    În acest context, specialiştii din piaţă nu exclud ca în intervalul menţionat preţul certificatelor de emisii să ajungă la 40 de euro pe MWh.

    Pentru ţări precum România sau Polonia, care sunt dependente de producţia de energie pe cărbuni, această decarbonizare accelerată este o problemă majoră. Impactul se vede deja în rezultatele celui mai mare producător de energie din România pe bază de cărbuni, Complexul Energetic Oltenia. Entitatea, care cuprinde cele mai mari termocentrale din România şi minele de lignit din acea zonă, a terminat primele şase luni ale anului cu o cifră de afaceri de 1,4 mld. lei, cu 3% mai mică faţă de cea din perioada similară a anului trecut. Dacă cifra de afaceri a fost relativ stabilă, profitul net al companiei a ajuns la 35 de milioane de lei, în scădere dramatică faţă de rezultatul de 307 de milioane de lei din S1 2017.

    „Am înaintat un memorandum prin care guvernul să mandateze Ministerul Energiei (proprietarul CE Oltenia) să iniţieze o serie de discuţii cu Comisia Europeană, să vedem ce putem face. Nu se pune problema de ajutor de stat, dar încercăm să găsim soluţii şi nu suntem singuri. Polonia, Germania sunt în aceeaşi situaţie“, spune Sorinel Boza, directorul general al CE Oltenia. Însă în timp ce CE Oltenia se împotmoleşte în discuţii, rivalii europeni au trecut la acţiune. „Preţurile mai mari la carbon se traduc în costuri mai mari pentru companiile europene de utilităţi, asta desigur dacă nu şi-au încheiat contracte de hedging pentru aceste instrumente”, spune un consultant francez din domeniul energiei, citat de jurnaliştii de la Reuters.

    Un astfel de exemplu sunt nemţii de la RWE. „Poziţia noastră financiară pe zona de certificate de emisii de carbon este deja securizată până în 2022 şi am început deja să facem demersurile pentru perioada de după 2022”, a precizat CFO-ul RWE, Markus Krebber, citat tot de Reuters.

    Simplul fapt că un colos de talia RWE a pariat pe creşterea certificatelor de emisii de carbon arată că, cel mai probabil, aşa vor sta lucrurile, ceea ce mai departe nu poate însemna decât energie mai scumpă.

    „Întreaga Europă de Vest se confruntă cu creşterea preţurilor la energie, aşa că putem vorbi de o anumită contaminare“, crede Ion Lungu, preşedintele Asociaţiei Furnizorilor de Energie Electrică din România (AFEER). Astfel, volatilitatea prezentă pe plan local se vede perfect şi în funcţionarea pieţelor mature de energie spot la nivel european. Spre exemplu, pe platforma EEX, una dintre cele mai importante, preţul energiei a trecut de la 72 euro/MWh de la 49 de euro pentru ca apoi să revină la 65 euro/MWh în decurs de numai câteva zile. „În plus, cărbunele este foarte scump în ultima perioadă. La final, avem o influenţă puternică pe preţ care vine din zona de combustibil pentru că şi gazul a intrat puternic în piaţă în contextul preţurilor mari“, a mai spus Lungu.

    Practic, deodată scumpirea cărbunelui a creat loc şi pentru centralele pe gaz, problema fiind că şi în cazul acestora combustibilul este tot mai scump. Dar în timp ce cărbunii abia îşi acoperă costurile cu această creştere a preţului, iar centralele pe gaze marchează marje modeste, toate datele din piaţă arată că marile acumulări de câştiguri vor fi în conturile producătorilor de energie hidro şi nucleară, care nu sunt legaţi pe partea de combustibil de ceea ce se întâmplă în piaţă, dar care beneficiază din plin de scumpirea energiei. „Creşterea preţurilor la emisiile de carbon a obligat unele dintre cele mai mari companii de utilităţi din Europa să-şi securizeze achiziţiile în avans pentru aceste instrumente, în timp ce producătorii de energie hidro şi nucleară beneficiază de creşterea preţului la energie”, scriu jurnaliştii de la Reuters.

    Astfel, pe plan local, Hidroelectrica şi Nuclearelectrica ar putea termina anul cu rezultate record, din nou. Furnizorii isteţi şi-au învăţat lecţia din 2017, aşa că mulţi dintre cei de talie mare au achiziţiile de energie securizate.

    La final însă, cum 90% din profiturile companiilor de stat se împart sub formă de dividende, cel puţin în cazul României învingătorul cert din această nouă criză a electricităţii este chiar statul, cel mai mare jucător din producţia locală a energiei.

    Şampania în acest caz este însă plătită de o economie întreagă prin creşterea facturilor.

  • Acces strict interzis cardiacilor

    “Pentru prima oară chiar nu ştiu ce să spun, pentru că datele de consum nu justifică această evoluţie“, spune Petre Stroe, directorul general al MET România Energy, unul dintre cei mai conoscuţi specialişti din domeniul energetic. Compania pe care o conduce acum, activă în domeniul furnizării de energie, deţine peste 4% din piaţa consumatorilor concurenţiali, dar Stroe spune că are achiziţiile securizate.

    „De când semnez un contract, nu stau mai mult de o săptămână deschis fără energia asigurată. Am avut însă clienţi pe care i-am sfătuit în vară să îşi prelungească contractele şi nu au făcut-o. Acum consumatorii fără energia asigurată sunt îngroziţi“, mai spune Stroe.

    Declaraţiile lui Stroe vin în contextul în care de la o medie de 156 lei/MWh, energia spot a ajuns să fie tranzacţionată săptămâna trecută la uluitorul prag de 500 lei/MWh, chiar pe vârful de consum. Creşterea s-a petrecut treptat, începând cu luna august, dar condiţiile în care a avut loc sunt un mister. De ce?

    Cererea nu justifică această creştere a preţului. Mai mult, Hidroelectrica, cel mai mare producător local de energie, are un an de vis după ce a terminat primele şase luni cu o producţie în creştere cu 20% faţă de perioada similară a anului trecut, pe fondul condiţiilor meteo favorabile. Lacurile de acumulare sunt şi ele pline. Faptul că lucrurile stau bine se văd şi în rezultatele companiei. Hidroelectrica a terminat S1/2018 cu o cifră de afaceri de 1,9 mld. lei, cu 17% mai mare faţă de perioada similară a anului trecut, şi cu un profit net de 962 mil. lei, în creştere cu 34%. În iulie anul acesta, Hidroelectrica a distribuit 90% din profitul istoric obţinut în 2017 sub formă de dividende. Valoarea totală a dividendelor a fost de 1,134 miliarde de lei, din care 0,908 miliarde de lei au mers la statul român, restul intrând în conturile Fondului Proprietatea, acţionarul minoritar al companiei. Statul încearcă de altfel să scoată Fondul Proprietatea din acţionariatul Hidroelectrica pentru a-şi securiza controlul unic asupra uneia dintre cele mai profitabile companii din România, anunţul fiind făcut chiar în plină creştere a preţurilor la energie.

    Situaţia a devenit atât de gravă, încât Consiliul Concurenţei a demarat o serie de controale inopinate la sediul Hidroelectrica, suspectând compania de abuz de poziţie dominantă. Interesant este că nici măcar intervenţia Consiliului Concurenţei nu a răcit piaţa. Situaţia din ultimele zile aminteşte de drama prin care a trecut piaţa energiei la începutul lui 2017. Atunci, preţurile pur şi simplu săreau de la o zi la alta, spre agonia furnizorilor şi a consumatorilor, dar spre extazul producătorilor, fiind atinse maxime orare de circa 680 lei/MWh, nivel record.

    Explozia preţurilor a generat situaţii în care consumatori de talie industrială s-au trezit peste noapte cu contractele anulate doar pentru că furnizorii şi-au dat seama că şi cu plata penalizărilor este mai avantajos să-şi vândă energia la preţurile spot din acel moment decât să stea în contracte pe termen lung.

    Ianuarie 2017 a devenit astfel cea mai scumpă lună din ultimii zece ani, în anumite intervale orare electricitatea fiind ofertată la uluitoarea valoare de 450 de euro pe MWh, faţă de o medie de 30-40 de euro pe MWh. Potrivit datelor publicate pe bursa de energie OPCOM, media de preţ pentru anul trecut pe platforma de tranzacţionare spot (PZU – piaţa pentru ziua ur-mătoare), cea mai importantă din cadrul bursei de energie, a fost de circa 48 de euro pe MWh, acesta fiind preţul pur al energiei schimbate între producători şi furnizori. Acesta este cel mai mare nivel de preţ din ultimii cinci ani, fără a depăşi însă recordul de preţ din 2008, de exemplu.

    Contextul i-a prins pe mulţi jucători pe picior greşit, cu politici de achiziţii orientate mai ales spre piaţa spot, în contextul în care contractele bilaterale pe termen lung deveniseră neinteresante pe fondul unor preţuri mai ridicate. La mai bine de un an distanţă, mulţi dintre furnizorii care au trecut de şocul anului 2017 spun că din riscofili ai energiei s-au transformat în jucători prudenţi, abandonând pariul pe preţ pentru contracte stabile.

    Pentru unii însă, a fost prea târziu, valul de insolvenţe în rândul marilor furnizori de energie, printre care se numără  businessuri de sute de milioane de lei, precum Arelco Power sau Transenergo COM, fiind un alt atribut al anului trecut. Criza din piaţa energiei din 2017 nu a fost elucidată şi la fel riscă să stea lucrurile şi acum, dar câteva fenomene internaţionale pot să aducă puţină lumină.

    Unul dintre acestea este creşterea fără precedent a preţului certificatelor de emisii de dioxid de carbon, instrumente care penalizează producţia de energie din surse poluante, aşa cum sunt cărbunii, pentru a determina tranziţia spre forme de energie mai curate. Certificatele de emisii de CO2 sunt un fel de suprataxă pe care producătorii de energie pe bază de cărbuni trebuie să o plătească în contul tonelor de dioxid de carbon eliminate în atmosferă în urma producţiei de energie. Mai departe, aceste costuri se regăsesc în preţul energiei.

    Problema este că preţul certificatelor de emisii a crescut spectaculos în ultimul an, atingând maximul deceniului. De exemplu, săptămâna trecută un certificat costa 26 de euro, în timp ce în aceeaşi zi din 2017 acelaşi certificat costa 7 euro. Această creştere accelerată a preţului vine în contextul în care numărul de certificate de emisii la nivel european va fi redus în perioada 2019-2023, totul pentru a determina decarbonizarea economiilor şi trecerea către surse de producere a energiei mai puţin poluante, cum sunt gazul sau energiile regenerabile.
    În acest context, specialiştii din piaţă nu exclud ca în intervalul menţionat preţul certificatelor de emisii să ajungă la 40 de euro pe MWh.

    Pentru ţări precum România sau Polonia, care sunt dependente de producţia de energie pe cărbuni, această decarbonizare accelerată este o problemă majoră. Impactul se vede deja în rezultatele celui mai mare producător de energie din România pe bază de cărbuni, Complexul Energetic Oltenia. Entitatea, care cuprinde cele mai mari termocentrale din România şi minele de lignit din acea zonă, a terminat primele şase luni ale anului cu o cifră de afaceri de 1,4 mld. lei, cu 3% mai mică faţă de cea din perioada similară a anului trecut. Dacă cifra de afaceri a fost relativ stabilă, profitul net al companiei a ajuns la 35 de milioane de lei, în scădere dramatică faţă de rezultatul de 307 de milioane de lei din S1 2017.

    „Am înaintat un memorandum prin care guvernul să mandateze Ministerul Energiei (proprietarul CE Oltenia) să iniţieze o serie de discuţii cu Comisia Europeană, să vedem ce putem face. Nu se pune problema de ajutor de stat, dar încercăm să găsim soluţii şi nu suntem singuri. Polonia, Germania sunt în aceeaşi situaţie“, spune Sorinel Boza, directorul general al CE Oltenia. Însă în timp ce CE Oltenia se împotmoleşte în discuţii, rivalii europeni au trecut la acţiune. „Preţurile mai mari la carbon se traduc în costuri mai mari pentru companiile europene de utilităţi, asta desigur dacă nu şi-au încheiat contracte de hedging pentru aceste instrumente”, spune un consultant francez din domeniul energiei, citat de jurnaliştii de la Reuters.

    Un astfel de exemplu sunt nemţii de la RWE. „Poziţia noastră financiară pe zona de certificate de emisii de carbon este deja securizată până în 2022 şi am început deja să facem demersurile pentru perioada de după 2022”, a precizat CFO-ul RWE, Markus Krebber, citat tot de Reuters.

    Simplul fapt că un colos de talia RWE a pariat pe creşterea certificatelor de emisii de carbon arată că, cel mai probabil, aşa vor sta lucrurile, ceea ce mai departe nu poate însemna decât energie mai scumpă.

    „Întreaga Europă de Vest se confruntă cu creşterea preţurilor la energie, aşa că putem vorbi de o anumită contaminare“, crede Ion Lungu, preşedintele Asociaţiei Furnizorilor de Energie Electrică din România (AFEER). Astfel, volatilitatea prezentă pe plan local se vede perfect şi în funcţionarea pieţelor mature de energie spot la nivel european. Spre exemplu, pe platforma EEX, una dintre cele mai importante, preţul energiei a trecut de la 72 euro/MWh de la 49 de euro pentru ca apoi să revină la 65 euro/MWh în decurs de numai câteva zile. „În plus, cărbunele este foarte scump în ultima perioadă. La final, avem o influenţă puternică pe preţ care vine din zona de combustibil pentru că şi gazul a intrat puternic în piaţă în contextul preţurilor mari“, a mai spus Lungu.

    Practic, deodată scumpirea cărbunelui a creat loc şi pentru centralele pe gaz, problema fiind că şi în cazul acestora combustibilul este tot mai scump. Dar în timp ce cărbunii abia îşi acoperă costurile cu această creştere a preţului, iar centralele pe gaze marchează marje modeste, toate datele din piaţă arată că marile acumulări de câştiguri vor fi în conturile producătorilor de energie hidro şi nucleară, care nu sunt legaţi pe partea de combustibil de ceea ce se întâmplă în piaţă, dar care beneficiază din plin de scumpirea energiei. „Creşterea preţurilor la emisiile de carbon a obligat unele dintre cele mai mari companii de utilităţi din Europa să-şi securizeze achiziţiile în avans pentru aceste instrumente, în timp ce producătorii de energie hidro şi nucleară beneficiază de creşterea preţului la energie”, scriu jurnaliştii de la Reuters.

    Astfel, pe plan local, Hidroelectrica şi Nuclearelectrica ar putea termina anul cu rezultate record, din nou. Furnizorii isteţi şi-au învăţat lecţia din 2017, aşa că mulţi dintre cei de talie mare au achiziţiile de energie securizate.

    La final însă, cum 90% din profiturile companiilor de stat se împart sub formă de dividende, cel puţin în cazul României învingătorul cert din această nouă criză a electricităţii este chiar statul, cel mai mare jucător din producţia locală a energiei.

    Şampania în acest caz este însă plătită de o economie întreagă prin creşterea facturilor.

  • „Un lider nu se formează. Ai stofă de lider sau nu”

    “Anul acesta fac zece ani de când sunt în cadrul grupului Veolia. Până în 2007 am condus o companie mult mai mare, Administraţia Naţională Apele Române”, îşi începe Mădălin Mihailovici, CEO-ul companiei cu origini franceze Veolia România, povestea carierei, în cadrul celui mai recent eveniment Meet the CEO, organizat de Business MAGAZIN.
     
    Veolia România este parte a grupului internaţional cu acelaşi nume, lider global în ceea ce priveşte optimizarea gestionată a resurselor, activităţile companiei fiind concentrate în jurul oferirii de soluţii în domeniul managementului apelor, deşeurilor şi energiei. Listat la bursa Euronext din Paris, grupul Veolia are afaceri anuale de 25 miliarde de euro şi o capitalizare bursieră de 10,8 miliarde de euro. Pe plan local, compania furnizează servicii de apă, canalizare şi energie pentru peste 2 milioane de clienţi. Valoarea investiţiilor companiei în România a ajuns, până în prezent, la în jur de 544 de milioane de euro, iar numărul angajaţilor la circa 3.000.
     
    Parcursul profesional al lui Mădălin Mihailovici până în rolul de CEO al Veolia nu a fost unul prestabilit, ci unul cu multe puncte de cotitură.
    El povesteşte că era într-o perioadă de pauză, prins cu activitatea de catedră la universitate, când, în 2007, în ajunul Crăciunului, a primit un telefon direct de la Veolia, de la Praga, cu o propunere de a lucra pentru ei. A acceptat pe loc oferta, iar după sărbători, în februarie, s-a urcat în avion şi a plecat în Cehia, unde a avut o întrevedere de 15 minute cu directorul pe Europa Centrală şi de Est. Ce l-a determinat să accepte? „Îmi plac provocările. La mine nu există gri. E alb sau negru. Totul a început în februarie. În iulie am ştiut, la 1 octombrie am început. Am plecat cu o companie mică din cadrul grupului Veolia în România – Veolia Apa Servicii – era o companie finanţată de grup. După circa opt luni am renunţat la finanţare, am început să producem, iar la ora actuală Veolia Apa Servicii este o companie de sine stătătoare.”
     
    Cu toate că alegerea domeniului hidrotehnic a reprezentat în primul rând o tradiţie de familie, deoarece tatăl său a fost tot inginer constructor în acest domeniu, Mihailovici fusese întotdeauna pasionat de maşini, astfel că prima sa opţiune pentru admiterea la facultate a fost Autovehicule Rutiere. O întâmplare l-a făcut să îşi schimbe însă decizia şi să aleagă construcţiile hidrotehnice: în 1984, cu trei săptămâni înainte de admitere, a plecat spre Câmpina pe motocicletă. Pe drum era cât pe ce să facă accident, aşa că s-a întors cu autostopul la Ploieşti, hotărât să renunţe la Facultatea de Autovehicule Rutiere şi să se înscrie la Institutul de Construcţii Bucureşti, în prezent Facultatea de Hidrotehnică. „Tatăl meu era la baraj la Bolboci. L-am sunat de pe fix şi i-am zis: «Am o veste pentru tine. Dau la hidrotehnică»”. Prin prisma meseriei tatălui său, era familiarizat cu domeniul încă de mic copil: văzuse adesea baraje şi galerii de fugă (galerii prin care se evacuează apele).
     
    A terminat facultatea cu 9,83 – al doilea din promoţia sa – cu dublă specializare – şantier şi proiectare: „Nu am putut să fiu primul pentru că niciodată nu am reuşit să învăţ pe de rost”. După terminarea facultăţii, a preferat să lucreze pe şantier. „Primul meu şef, din întâmplare, a fost tatăl meu, cu toate că puteam să aleg orice alt şantier. Am zis: Mă duc să mă bat cu guru”, îşi aminteşte el prima experienţă profesională.
     
    A găsit un model în inginerul şi profesorul Anghel Saligny, care înainte de partea teoretică le oferea studenţilor exemple practice de construcţii pe care le realizase, iar acesta l-a determinat să înţeleagă că pentru a fi „credibil ca profesor din punct de vedere tehnic trebuie să ai un background de execuţie şi operaţional. Altfel nu eşti decât un simplu teoretician”. De aceea, a optat mai întâi pentru lucrul pe şantier, pentru ca de acolo să poată reveni în proiectare sau în universitate.
     
    Despre şantierul Bolboci, pe care a lucrat alături de tatăl său, spune că „este ultima mare construcţie hidrotehnică din România care a fost finalizată complet”. După aproximativ un an şi jumătate de activitate pe şantierul acesteia, un fost profesor l-a chemat să lucreze la catedră. Pe holurile facultăţii, s-a întâlnit însă cu un alt profesor – Mircea Şelărescu, „un tip care făcuse atât proiectare cât şi execuţie, sportiv, simpatic, un om de teren, care te lăsa să furi meserie”, cu care studiase combaterea inundaţiilor şi regularizări de râuri. Acesta i-a propus să lucreze împreună în managementul apelor şi inundaţiilor din România. „Mi-au trebuit fix două minute să spun da”, îşi aminteşte executivul un alt punct de cotitură din cariera sa.
     
    S-a întors pe teren şi spune că a acceptat să lucreze cu profesorul Şelărescu „pentru că era un om aplicat, niciodată nu am stat în salariu. Aveam foarte multe proiecte, ne deplasam în ţară, căutam şi manageriam proiecte singuri, nu aşteptam să vină alţii la noi. Se făceau bani, se făceau contracte prin facultate. Chiar am avut o mică firmă cu el”. Mihailovici povesteşte că în anii ’90 lucra „în subteran şi salariul lunar era între 8.000 şi 10.000 de lei, cu ore suplimentare. Atunci erau bani serioşi”. De altfel, spune că nu a avut niciodată probleme cu banii: „În fiecare vară – din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, lucram câte o lună pe şantier. Lucram pe partea de construcţii, dar intram şi în atelierul auto, reparam maşini, pentru că eram pasionat de motoare”. S-a întors la catedră după un an şi jumătate, în 1992, pornind de jos: „Am urcat fiecare treaptă, de la preparator universitar”. Cel mai mare regret pe care îl are în legătură cu sistemul de învăţământ tehnic este „prostia pe care a făcut-o ministrul învăţământului de la vremea respectivă, Virgil Petrescu, când a adoptat în sistemul universitar tehnic din România sistemul Bologna, pe timpul Convenţiei Democratice, în 1997. Efectul prostiilor se vede în timp şi se perpetuează. Din punctul meu de vedere, a fost o greşeală fatală”.
     
    Mihailovici crede că a doua mare greşeală în învăţământul universitar din România este apariţia facultăţilor şi universităţilor ca ciupercile după ploaie. „A fi profesor înseamnă să ai har pentru aşa ceva. Întotdeauna va fi o luptă între generaţii, prost înţeleasă în opinia mea, în care să nu dai acces tinerilor, să nu vrei să-i asculţi. Situaţia învăţământului – nu vreau să mă pronunţ la nivel general, dar cel puţin a învăţământului tehnic – este dramatică în România. Ne luptăm să încercăm să găsim oameni cu care să mai lucrăm. Luăm studenţi din anul III, îi formăm, îi angajăm, îi băgăm în internship, îi ducem inclusiv la specializare la Veolia şi uşor-uşor îi ridicăm”. Chiar dacă s-ar întâmpla o minune şi, prin absurd, s-ar schimba lucrurile peste noapte în sistemul universitar, „rezultatele vom începe să le vedem undeva între 7 şi 10 ani de acum încolo. Este dramatic”, crede executivul de la Veolia.
     
    El spune că cea mai mare bucurie o are când ajunge la catedră: „Când ajung la şcoală, mă liniştesc şi fac totul cu plăcere. Iubesc generaţiile tinere, i-am încurajat întotdeauna şi le-am spus că nu e vina lor că s-a ajuns aici. Dacă mai există o şansă ca România să intre pe şine, această şansă nu o poate aduce decât generaţia tânără cu oameni din generaţia mea, cu oameni care gândesc nu obtuz, ci cu deschidere maximă”.
     
    De partea cealaltă parte a baricadei a trecut în anul 2005, când a devenit consilierul personal al ministrului mediului, Sulfina Barbu, chiar în perioada celor mai mari inundaţii din România. Trecerea de la rolul de profesor la facultate la o funcţie de execuţie nu i s-a părut uşoară, însă spune că a învăţat lucrurile din mers. „Au fost şi oameni care m-au ajutat, care mi-au deschis ochii. Am găsit şi oameni care se pricepeau. Îmi place să învăţ şi în ziua de astăzi. Îmi doresc să îmi ţin mintea tânără chiar dacă părul e suficient de alb. Nu mi-a fost frică de provocări. Sunt o persoană care lucrează la parametri maximi în situaţii limită. În situaţii limită sunt foarte liniştit.”
     
    Povesteşte că „după circa două luni şi jumătate de consiliere a ministrului de atunci, am trecut pentru o lună de zile director de investiţii, după trei săptămâni director general adjunct şi după încă vreo două săptămâni, director general la Apele Române”.
     
    În momentul în care a preluat Apele Române, aceasta funcţiona cu 12.500 de oameni şi era pe minus cu 450 de miliarde de lei vechi. „Inclusiv papetăria se cumpăra pe bonuri de energie – se lucra pe compensare, în trei luni am adus compania la 50% compensare, 50% cash, iar în şapte luni eram 100% pe cash. Am lăsat-o cu 8.900 de angajaţi şi un plus – doar în sediul central – de peste 70 de milioane de euro cash când am plecat. Este o companie interesantă, cu finanţare atât din fonduri proprii, cât şi de la bugetul de stat.”
     
    Spune că momentul în care a fost ales director general al Asociaţiei Naţionale Apele Române a reprezentat o cumpănă pozitivă în viaţa sa. „Când am fost consilier al doamnei Barbu şi când am preluat Apele Române aveam 38 de ani, eram relativ tânăr la vremea respectivă pentru poziţiile acelea. Dar totuşi backgroundul meu era serios, lucrasem în Germania, la cea mai mare companie de proiectare de acolo, cea care a proiectat canalul Rin-Main-Dunăre”, descrie el un alt rol din cariera sa, în care ajunsese prin intermediul profesorului Şelărescu, mentorul său.
     
    Alte borne importante din parcursul său profesional au fost aduse de domeniul didactic, de proiectele de management la care a lucrat, de teza sa de doctorat, dar importantă a fost şi decizia de a pleca din Apele Române, în loc să treacă în alt partid politic pentru a-şi păstra funcţia.
     
    În 2007, când s-a schimbat guvernarea, a ales să plece „de bunăvoie şi nesilit de nimeni, nu am plecat prin demisie. Am fost susţinut politic, recunosc. Dar mi-am făcut treaba, eu zic că sunt specialist”. Spune, de asemenea, că a fost „primul manager dintr-o companie de stat care în afară de contractul de muncă i-a cerut ministrului un contract de management”. Astfel, în 2005 avea „contract de management într-o unitate de stat a României, din iniţiativă proprie”.
     
    În anul 2008 a ajuns în compania Veolia. „La Veolia a fost o provocare, am plecat într-o companie mică care a dat rezultate, iar apoi, treptat, am trecut şi pe partea de Apa Nova, cu rezultate extraordinar de frumoase pe partea de operaţional.”
     
    În funcţia de director general al Apa Nova a ajuns din întâmplare: „Apăruse în vremea aceea DNA-ul. Îmi aduc aminte că eram la filiala de la Otopeni, încă în operaţional. M-a sunat asistenta şi mi-a spus că doamna director a fost pusă sub control judiciar, la fel şi doamna director adjunct”. A fost ales în timpul unei şedinţe a consiliului de administraţie, după ce un coleg care primise iniţial împuternicire din partea directorului general a refuzat să ocupe postul. „Am avut câteva condiţii, mi le-au acordat şi aşa am pornit pe acest drum. Nu am ajuns director general pentru că mi-am dorit să ajung director general. Am stat din 2008 până în 2015 (în compania Veolia – n.red.) în diverse roluri mai jos plasate, cu colegi francezi, dar aveam totuşi o experienţă managerială de a conduce o companie cu 10.000 de oameni în spate”.
     
    Executivul Veolia povesteşte că atunci când a preluat Apa Nova, numărul angajaţilor era de 2.250, însă chiar din primele două săptămâni l-a redus la 1.850, ca în prezent să funcţioneze cu 1.801 angajaţi. A realizat că nu poate conduce singur businessul, aşa că a făcut un pact cu colegii săi şi s-au unit într-o echipă managerială pe principiul muschetarilor: toţi pentru unul şi unul pentru toţi.
    „Am semnat acest pact al muschetarilor. Am intrat adânc în hăţişurile Apei Nova, care era pe atunci o societate anchilozată. Restructurarea businessului continuă, suntem într-o fază de îmbunătăţiri permanente. Am trecut la faza de «One Veolia» – adică tot ce putem să facem prin sinergie facem prin sinergie şi implementăm asta la nivelul întregilor entităţi din România”, spune el.
     
    După pactul făcut cu colegii, a scris un text pe care l-a tradus în română şi în franceză, cu care s-a dus la directorul de zonă, acelaşi care îl sunase în urmă cu zece ani, de la Praga, să îi ofere un post în cadrul companiei. „M-am dus la el şi i-am zis: Philippe, oamenii aceştia trebuie să fie protejaţi. Să nu aibă tentaţii, să fie concentraţi pe muncă, să fie lăsaţi să conducă. Eu nu stau în spatele lor. Fiecare are targetul lui şi ştie ce are de făcut, eu mă uit pe liniile mari”.
     
    În ceea ce priveşte rolul de lider, Mihailovici are o părere fermă: el consideră că „un lider nu se formează. Ai stofă de lider în tine sau nu. Totul este cum îmbraci această stofă de lider. Dacă eşti apropiat de oameni, dacă ştii să vorbeşti cu ei. Sunt momente în care îi «baţi». Sunt momente în care trebuie să îi şi mângâi, să fii printre ei”.
     
    Spune că printre principalele provocări cu care se confruntă în funcţia de CEO al companiei Veolia se numără responsabilitatea de a asigura angajaţilor „condiţii superioare faţă de cele din piaţă”, dar mai ales gestionarea situaţiilor de criză. „În fiecare zi poate să apară, la orice pas, un accident. Pot fi momente în care un om de la staţia de potabilizare a apei de la Crivina face infarct, poţi să ai la dispoziţie jumătate de oră să îl scoţi din infarct, să pui mâna pe telefon, să ridici un elicopter, să îl ia, să îl aducă, sau îl pierzi. Sunt zile în care câştigi partida, sunt zile în care o pierzi. E o continuă provocare, un amestec între inginer, manager, lider, sistem integrat”, îşi descrie Mihailovici munca. Întrebat cum s-ar autocaracteriza în câteva cuvinte, acestea ar fi: „O mână de fier într-o mănuşă de catifea”.
     
    Cum arată însă o zi de muncă obişnuită pentru Mădălin Mihailovici? „Cea mai târzie oră a mea de a intra în birou e 7 fără un sfert dimineaţa. Sunt momente în care ajung şi la 6:15-6.30. Întâi verific starea sistemului şi mă uit la producţia de apă. Mă uit apoi să văd cum stăm cu calitatea apei în interiorul oraşului, pentru că avem puncte de urmărire online. Apoi mă uit să văd ce au făcut băieţii peste noapte, cum au lucrat. Am ajuns destul de departe în zona digitalului, ştiu în permanenţă ce echipe lucrează pe apă, pe canal. Nu uit că am plecat din operaţional. Trebuie să mă uit şi pe analizele financiare, să am războiul de zi cu zi cu CFO-ul. Nu e absolut deloc uşor”, detaliază CEO-ul Veolia începutul unei zile de muncă obişnuite.
     
    El spune că, atunci când nu apar deplasări în ţară sau în străinătate, dimineaţa continuă, în general, cu întâlniri şi discuţii despre buget, dezvoltare, optimizare sau digitalizare. „Din punctul meu de vedere, orice companie mare care în următorii cinci ani nu se duce către digital e pierdută.” De asemenea, pe lista lui se află şi rezolvarea unor avarii apărute în diverse zone: „Una e să fie la Spitalul Universitar, alta e să fie pe Splai, alta pe Mihai Bravu, când pot intra două autobuze în groapa respectivă”. Costurile cresc odată cu creşterea numărului de avarii. Partea operaţională este strâns legată de partea de indicatori macroeconomici sau economico-financiari, spune Mihailovici. „În general nu plec mai devreme de 19:00”, încheie el.
     
    Potrivit lui Mihailovici, în localităţile din preajma Capitalei sunt probleme destul de grave, din cauza dezvoltării haotice din ultimii 28 de ani. „Majoritatea se alimentează din puţuri, dar apa din puţuri e total nepotabilă. Multe zone nu au reţea de canalizare. Lângă puţul respectiv se află fosa, care ajunge tot în subteran, de unde este luată apa. Rezervele de subteran au fost exploatate până în anii ’90 la intensitate maximă în zonele din jurul Bucureştiului, pentru că erau zone industriale”.
     
    Apa Nova are trei staţii de potabilizare a apei, din care una a fost construită din fonduri proprii ale companiei, cu o investiţie de 50 de milioane de dolari. Pe lângă cele trei staţii, spune că au şi două surse alternative – râurile Argeş şi Dâmboviţa. „Ca apa de la robinet să fie potabilă, trece printr-un proces de potabilizare. Apa e preluată din râu, este un întreg proces fizico-chimico-mecanico-biologic ca să o transformi într-o apă potabilă. În caz că sunt probleme pe unul din râuri, îl foloseşti pe celălalt.”
     
    „Ultima verificare în staţie este cea a parametrilor fiziologici de potabilitate ai apei, înainte de a introduce clorul în apă. Dacă unul din aceşti indiatori nu îndeplineşte calităţile pe care grupul Veolia le impune, apa nu pleacă din staţii şi nu intră în apeduct, ci se opreşte automat”, descrie el câteva particularităţi ale domeniului în care activează.
     
    Executivul de la Veolia spune şi că în această meserie ai nevoie de pasiune. „Nu e uşor să stăpâneşti apa. Eu iubesc apa, mi-a plăcut întotdeauna. Este fascinant să îi vezi mişcarea, să o stăpâneşti, să te joci cu ea. Comerţul pe apă şi energia hidro au rămas cele mai ieftine. Orice proces tehnologic conţine apă.” El spune că în domeniul construcţiilor hidrotehnice România a avut şi are în continuare unii dintre cei mai mari specialişti din lume, dar şi toate formele constructibile de baraje – „suntem singura ţară din zona central-est europeană care are aşa ceva, încă suntem în top în acest domeniu”.
    Consideră că ambiţia şi perseverenţa sunt punctele sale tari, iar una dintre slăbiciuni este că de cele mai multe ori s-a pus pe sine pe locul doi în plan personal. Din perspectiva carierei însă, spune că viaţa i-a oferit extraordinar de multe oportunităţi.
     
    Ce ar alege în situaţia ipotetică în care ar putea fi Anghel Saligny, şeful de proiect al barajului Vidraru, profesorul Şelărescu, care i-a fost mentor, sau şeful clubului Petrolul, care ar câştiga teoretic încă o dată campionatul naţional de fotbal? Nu şi-ar dori să intre în pielea niciunuia dintre aceste personaje, însă: „Mi-aş dori să pot să întorc timpul înapoi şi de data asta s-o ascult pe mama mea, care a încercat, pe când eram în liceu, să mă convingă să fac medicina. Mi-ar plăcea să fiu un chirurg de succes”.
     
    Mădălin Mihailovici conduce compania Apa Nova Bucureşti în calitate de director general din anul 2015, iar din 2017 a fost numit CEO Veolia România. Anterior funcţiei în cadrul Apa Nova, el a fost director general al Administraţiei Naţionale „Apele Române”, rol în care a acumulat experienţă în managementul reţelei hidrografice naţionale.
     
    În 1984, s-a înscris la Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti (denumită atunci Institutul de Construcţii Bucureşti), pe care a absolvit-o pe locul al doilea, cu media 9,83. Aici şi-a început şi cariera academică, iar în prezent încă face parte din corpul profesoral, având titlul de conferenţiar universitar doctor inginer.
     
    În 2005 a fost, timp de câteva luni, consilierul personal al ministrului mediului, Sulfina Barbu. După această experienţă, a fost numit director de investiţii, funcţie pe care a avut-o mai puţin de o lună, după trei săptămâni fiind avansat în poziţia de director general adjunct şi după încă aproximativ două săptămâni, director general.
     
    Grupul Veolia este lider global în gestionarea optimizată a resurselor; acesta proiectează şi oferă soluţii de gestionare a apei, deşeurilor şi energiei. Prin cele trei linii de afacere complementare, Veolia contribuie la dezvoltarea accesului la resurse, la păstrarea resurselor disponibile şi la reaprovizionare.
     
    În România, Veolia asigură alimentarea cu apă potabilă pentru circa 1,7 milioane de persoane.
     
    La nivel de grup, anul trecut Veolia a produs aproape 55 de milioane de megawaţi de energie şi a transformat 47 de milioane de tone de deşeuri în materiale şi energie noi. Veolia Environnement (listată pe bursa Euronext Paris: VIE) a înregistrat în 2017 venituri consolidate în valoare de 25,12 miliarde de euro (30,1 miliarde de dolari).
     
    Sfaturi pentru tinerii manageri
     
    1. Învaţă continuu. Dacă înveţi, dacă acumulezi, este imposibil să nu se vadă că ai şi valoare.
     
    2. Respectă-ţi părinţii şi familia.
     
    3. Iubeşte-ţi ţara. Priveşte dincolo de ceea ce se întâmplă în lumea ta, învaţă din lucrurile pe care le-ai făcut.
     
    4. Învaţă cel puţin o limbă străină.
     
    5. Bucură-te de viaţă, pentru că tinereţea trece foarte repede.
     
    6. Nu minţi.
     
    7. Nu fura.
     
    8. Învaţă să dăruieşti în fiecare zi.
     
    9. Pune-ţi întotdeauna standarde, ţeluri înalte.
     
    10. Fii aproape de Dumnezeu. Să fim mai puţini răi, să ne iubim mai mult.

  • Artizanul renaşterii Romtelecom

    „Nu există o reţetă”, rezuma în câteva cuvinte Yorgos Ioannidis sfaturile pe care le oferea tinerilor sau viitorilor şefi de companii, în cadrul unuia dintre primele evenimente Meet the CEO organizate de Business MAGAZIN, în 2010. Grecul a condus Romtelecom (actualul Telekom) în perioada 2007-2011, când compania intra agresiv pe pieţele de internet fix şi televiziune prin cablu şi satelit şi traversa, totodată, unul dintre cele mai dure programe de restructurare din istorie.

    „A fost cea mai bună perioadă din cariera mea. Este o ţară grozavă cu oameni minunaţi. Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat atunci a fost că am reuşit să oprim sângerarea numărului de clienţi ai Romtelecom. Am început de asemenea să le oferim o varietate de servicii, în plus faţă de serviciile de telefonie fixă. Cel mai rău lucru a fost că am fost obligaţi să reducem dimensiunea companiei cu aproape 40%”, descrie Yorgos Ioannidis perioada petrecută în România.

    Povestea acestei etape – istorice în dezvoltarea telecomului românesc – a fost surprinsă în cadrul evenimentului Meet the CEO din urmă cu câţiva ani. Dacă executivul grec spunea atunci că nu are o reţetă clară pentru revitalizarea companiei, în contextul unui război al preţurilor care continuă şi astăzi, flerul său pentru business a readus compania în ofensivă.
    În prezent, Telekom, companie creată din fuziunea Romtelecom şi Cosmote, este al doilea jucător local de profil, după Orange România, pe o piaţă evaluată la 3,8 miliarde de euro.

    În ceea ce îl priveşte pe Yorgos Ioannidis, el este, din iulie 2018, consultant al CEO-ului şi consiliului de administraţie al Lifecell Ventures. Aceasta este o subsidiară deţinută de compania olandeză Turkcell care distribuie produsele digitale ale acesteia: BiP (o platformă îmbunătăţită de mesagerie), Lifebox(cloud), Fizy (muzică), TV+, Upcall (call management), Degilik (publishing digital), Yaani (un motor de căutare) etc.

    Perioada de CEO al Romtelecom a fost una dintre cele mai turbulente din cariera sa. „În toamna lui 2006 aveam destule pe masă. Eram executiv la OTENET şi director tehnic la OTE, lucram direct cu Panagis Vourloumis. După o vreme, au început să apară tot mai des în discuţiile cu el numele Romtelecom şi întrebări legate de interesul meu de a pleca în alte ţări. Atunci am înţeles că are alte planuri pentru mine”, povestea atunci Ioannidis.
    La începutul anului 2007, a fost numit la conducerea operaţiunilor Romtelecom şi a fost anunţat că are la dispoziţie zece zile pentru a face transferul. În februarie 2007 prelua frâiele companiei, găsind acolo un management destul de împăcat cu pierderea clienţilor, cu argumentul că pleacă dintre cei cu venituri mai reduse, iar cei care rămân sunt de fapt cei relevanţi, cu venituri peste medie. Cinci luni mai târziu, anunţa primele schimbări cu privire la abordarea pieţei şi la pachetele de servicii, introducând minutele de convorbiri gratuite, viteze duble de acces la internet şi un nou plan tarifar.
    Ioannidis a intuit încercările ce au urmat pe piaţa telecom din România într-un 2010 mai afectat de criză decât anul 2009, cu o rată a şomajului în creştere, tăieri salariale şi creşteri de taxe, cu un rezultat inevitabil: scăderea marcată a consumului. Începuse războiul ofertelor în telecom, din ce în ce mai agresive, odată ce balanţa priorităţilor a început să încline în partea menţinerii sau chiar a extinderii bazei de clienţi, în defavoarea profiturilor, care se erodează în tot cazul.
    „Anduranţa faţă de competitori” a determinat ca, sub cârma lui Ioannidis, Romtelecom să facă o mutare strategică semnificativă, aducând tarifele pentru apelurile în reţeaua mobilă Cosmote, operator cu care împărţea acţionarul OTE, la acelaşi nivel cu cele efectuate în propria reţea.
    În cazul Romtelecom, angajarea în războiul preţurilor de pe piaţa telecom a devenit posibilă după ce a făcut eforturi mari de a reduce costurile şi de a se restructura. A fost mâna lui Ioannidis în toate aceste schimbări.
    Grecul originar din Turcia, singurul din familie care a ales să se angajeze în loc să ia calea antreprenoriatului, „având nenorocul să fiu un bun student”, nu era deloc genul de manager care să fie dispus la compromis, mai ales atunci când era în joc soarta companiei, potrivit discursului său din cadrul evenimentului Meet the CEO.
    Nu numai că a reuşit să oprească hemoragia de abonaţi de la Romtelecom de dinainte de 2007, când pierdea cel puţin câteva zeci de mii de clienţi în fiecare lună, dar a cules apoi roadele unui plan mai vechi al acţionarilor operatorului, de a schimba percepţia învechită asupra fostului monopol de stat şi de a moderniza compania după două criterii declarate – flexibilitate şi dinamism.
    Când pe piaţă au început să apară la începutul anilor ‘90 şi alţi furnizori, Romtelecom nu era decât un simplu spectator al mişcărilor competiţiei.
    Pentru Ioannidis, preluarea Romtelecom n-a fost din cale-afară de dificilă. „Erau destule probleme aici”, spunea el atunci, refuzând să facă vreun comentariu referitor la managementul trecut, cu excepţia constatării că predecesorii săi nu au privit cu destul de multă atenţie către competiţie. „Am însă o vorbă: când ai în faţă un munte de probleme, te apuci şi le rezolvi”, a continuat el, amintindu-şi între timp de cazul unui coleg care, pe vremea când era director tehnic în OTENET, i-a răspuns că muntele e prea mare şi că nu-i vede vârful.
    În 2007, când l-a înlocuit pe fostul manager James Hubley, Ioannidis a găsit 12.500 de oameni. O greşeală pe care şi-o asuma e faptul că nu a reuşit să aducă destui oameni noi, aşa încât să poată menţine un echilibru în procesul de schimbare a culturii organizaţionale. A redus însă considerabil personalul, aşa încât compania a ajuns ulterior la 8.600 de angajaţi. Din unele locuri a fost destul de simplu să reducă – echipele de instalare formate din 3-4 oameni nu mai erau justificate, atâta timp cât, cu echipamentele şi procedurile potrivite, un cablu poate fi  tras de o singură persoană.
    Un alt element cheie în reforma Romtelecom a fost dezvoltarea reţelei de magazine. Fostele poşte, cum erau percepute de consumatori, a trebuit transformate în magazine, decizie luată în 2004, când clienţii veneau acolo exclusiv pentru plata facturilor. La Romtelecom, în 2010 s-a făcut pasul înspre etapa următoare, odată cu intrarea în scenă a Deutsche Telekom, proprietarul a 25% din operatorul OTE, care deţinea Cosmote şi pachetul majoritar din Romtelecom.
    Ioannidis previziona integrarea ce a urmat, precum şi faptul că în viitor nu aveau să mai existe furnizori triple-play (fie că furnizorii de telefonie fixă, televiziune şi internet vor avea în ofertă şi servicii mobile, fie că, operatorii mobile vor intra şi pe segmentul telviziunii.
    Tot atunci, Ioannidis anticipa că telefonia fixă nu va mai înregistra probabil schimbări semnificative din punctul de vedere al numărului de abonaţi, rămas relativ constant în ultimii ani. Piaţa de televiziune a intrat deja într-o nouă fază de dezvoltare, odată cu trecerea la transmisia digitală, care va ajunge probabil să înlocuiască treptat pachetele minime ale operatorilor. 

  • „Dacă aveam bani, relaţii şi oameni, şi eu făceam afacerea aia“

    Nici nu ştim să punem bine zerourile

    Este a doua companie americană, după Apple, care atinge această capitalizare pe o piaţă bursieră unde încrederea investitorilor în viitor este destul de mare.
    Un trilion de dolari nu este o cifră mare, ci este foarte mare. Amazon a avut în 2017 venituri de 177 de miliarde de dolari, cu un profit brut de 65 de miliarde de dolari şi un profit net de 3 miliarde de dolari.
    În 2004 Amazon a avut vânzări de 6,92 miliarde de dolari, dar la începutul anilor ’90, când a apărut, nimeni nu-şi mai aminteşte ce încasări anuale avea. Amazon s-a listat la bursă în 1997. Ca o comparaţie – disproporţionată –, valoarea de piaţă a celei mai mari companii din România – Petrom – este de 4,7 miliarde de dolari, la venituri anuale de 4,9 miliarde de dolari şi la un profit de 600 de milioane de dolari.
    Jeff Bezos, cel care a creat Amazon, a pornit de la o librărie online şi construit un monstru care înghite totul în jur.
    În România, Amazon are de peste zece ani un centru IT la Iaşi, iar acum deschide un centru în Bucureşti. Încă nu şi-a exprimat interesul pentru piaţa de retail din România, unde eMAG, deţinut de fondul de investiţii sud-african Naspers şi de antreprenorul român Iulian Stanciu, este lider, cu peste 1 miliard de dolari vânzări anuale.
    Până la urmă, Jeff Bezos nici nu a avut o idee genială:
    o librărie online.
    Ce mare idee a fost asta, pentru că oricare dintre noi ar fi putut să o aibă şi chiar am fi putut să facem acelaşi lucru dacă am fi avut bani, dacă am fi avut relaţii, dacă am fi avut oameni, dacă am fi fost americani, dacă băncile ne-ar fi dat bani, dacă statul ne-ar fi ajutat, dacă clienţii ar fi dat buzna.
    Toţi avem idei de business, nu una pe zi ci mai multe, dar niciuna nu ni se pare atât de valoroasă încât să renunţăm la jobul curent, la confortul unui program stabil, la rutina unui salariu lunar plătit la timp, pentru a încerca să vedem dacă suntem în stare să punem în practică ceea ce considerăm noi că ar fi o idee de business.
    Aici se face diferenţa. Nu trebuie să ai o idee genială, ci trebuie să ai o idee pe care să fii în stare să construieşti un business, să o pui în practică şi să o execuţi. Lumea este plină de librării online, aproape aşa a fost şi în anii ’90, când a început Jeff Bezos afacerea Amazon, dar bani au câştigat numai cei care au reuşit să viseze şi să aibă cifre mari, cei care au construit tot sistemul, începând de la prezentare, căutare, referinţe, până la curierul care îţi aduce produsul în casă.
    Dacă ideea unei librării online am fi avut-o cu toţii, mă îndoiesc că logistica din spate ar fi fost în mintea noastră. Asta e şi ideea, să avem o idee dar să o construiască alţii, iar noi să stăm să numărăm banii.

    Cele mai multe afaceri eşuează din cauza execuţiei
    Şi Netflix ar fi fost o idee bună pentru noi, având în vedere că fiecare a traficat casete pe vremea lui Ceauşescu şi a fost un mic distribuitor între apartamente.
    Acum 20 de ani sau acum 10 ani, aproape nimeni nu şi-ar fi pus banii pe Amazon, ci pe Petrom, pentru că, în timp ce retailerul american online îşi număra pierderile, producătorul român de petrol îşi număra sutele de milioane de euro câştig. Dacă ne uităm la cifre, un profit de 3 miliarde de dolari la o capitalizare de 1 trilion de dolari pare un nonsens investiţional.
    În business, rutina execuţiei este totul, chiar şi în condiţiile în care inventezi un produs original. Amazon nu este un producător, ci este un distribuitor care duce marfa din punctul A în punctul B şi face marketing. Nici nu-l interesează cine produce, ci cum produce, asta apropo de faptul că un producător este cel mai important jucător
    într-un lanţ.
    Data viitoare când aveţi idei, luaţi exemplul lui Jeff Bezos.