BusinessMagazin

Tag: firma

  • Progenitura visului american ajută la construirea visului chinezesc

    McKinsey este preţuită în cele mai înalte foruri de conducere ale Rusiei pentru că experţii ei au ajutat la extinderea influenţei ruseşti departe peste graniţe. Un nume poate spune tot despre cercurile la care firma americană de consultanţă şi-a creat acces şi de unde-şi primeşte banii – Gazprom, puternicul exportator de gaze al Rusiei. Rusia este un concurent al Statelor Unite pe plan energetic, dar mai ales militar. McKinsey, născută din visul american, ajută la construirea visului chinezesc. Despre acest lucru scrie The New York Times. Unele afaceri chinezeşti în care firma de consultanţă s-a implicat au adus prejudicii de natură să stârnească revoluţii.

    În jungla malaysiană, un şantier întins stă abandonat, iar ploaia adusă de musoni macină neîncetat câmpurile de grinzi de oţel, transformând locul într-o mare de rugină. Ar fi trebuit să ia naştere acolo o cale ferată, parte a proiectului chinezesc Belt and Road Initiative, un efort de amploare globală de 1.000 de miliarde de dolari finanţat prin împrumuturi chinezeşti mari la care participă de obicei companii chinezeşti.
    Cea mai puternică dintre acestea este China Communications Construction Company, un gigant de stat ale cărui iniţiale sunt imprimate cu negru pe pereţii fabricii de ciment de pe şantierul abandonat.

    China Communications, căreia i-a fost interzis timp de opt ani să participe la unele proiecte ale Băncii Mondiale din cauza unui scandal de corupţie, a jucat un rol principal în construirea insulelor artificiale din Marea Chinei de Sud, care au produs tensiuni militare cu Statele Unite.
    De asemenea, o subsidiară a companiei a construit un port pentru Sri Lanka. Însă datoria acumulată pentru acest proiect s-a dovedit a fi o povară atât de mare pentru guvernul din Sri Lanka încât acesta a trebuit să renunţe la port şi să-l concesioneze timp de 99 de ani Chinei.
    Ce s-a întâmplat în Sri Lanka a fost atât de alarmant încât noului premier din Malaysia, Mahathir Mohamad, îi este teamă că ţării sale i s-ar putea întâmpla acelaşi lucru. El a suspendat proiectul feroviar în iulie anul trecut.

    „Nu este bine pentru noi“, a spus Mahathir în septembrie. „Muncitorii malaysieni stau pe tuşă. Toată forţa de muncă este angajată din China. Puteţi vedea cât de unilateral este proiectul.“
    Însă pentru McKinsey, numai unilateral nu este proiectul. Compania a reprezentat ambele părţi implicate în tranzacţie.
    În 2015, când China Communications construia insulele artificiale militare şi încă era sub sancţiunile Băncii Mondiale, McKinsey a luat-o de client, oferind servicii de consiliere în ceea ce priveşte strategia.

    După câteva luni, McKinsey a câştigat un alt contract: de data aceasta cu guvernul malaysian, pentru a evalua fezabilitatea liniei de cale ferată.Un raport confidenţial în PowerPoint arată că McKinsey le-a spus oficialilor malaysieni că linia de cale ferată ar putea accelera creşterea economică în anumite părţi ale ţării cu până la 1,5%. Era o cifră pe care premierului de la acea vreme, Najib Razak, acuzat acum de corupţie, îi plăcea s-o citeze.

    În acelaşi document, McKinsey arăta că proiectul va contribui la îmbunătăţirea relaţiilor cu China – „construirea unei relaţii inter-naţiuni“ – datorită importanţei sale în Belt and Road Initiative.
    Iar McKinsey a susţinut ideea acceptării de împrumuturi uriaşe din China, descriindu-le ca elementele care „schimbă jocul“ în regiune.
    Nu este greu de observat de unde a venit entuziasmul firmei McKinsey pentru iniţiativa Belt and Road: firma a promovat politica chinezească de la cele mai înalte niveluri ale companiei.
    Dominic Barton, la acea vreme managing partner la McKinsey, a făcut din Belt and Road tema unui discurs ţinut la Beijing în 2015 în care a prezentat istoria comerţului pe Drumul Mătăsii începând cu secolul II î.Hr.
    Grupul propriu de cercetare al McKinsey, McKinsey Global Institute, a intrat în acţiune, producând rapoarte – citate pe larg în mass-media de stat din China – care prezintă beneficiile iniţiativei Belt and Road.
    Barton, care a servit în consiliul consultativ al China Development Bank, unul dintre cei mai mari doi creditori chinezi ai iniţiativei Belt and Road, a minimalizat într-un interviu din 2015 în mass-media chineză îngrijorările că iniţiativa ar putea fi folosită ca instrument pentru extinderea influenţei globale a Chinei.
    „Lumea aşteaptă ca marele proiect One Belt, One Road să devină din vis realitate“, au scris Barton şi colegii săi într-un raport publicat pe site-ul chinezesc al companiei în mai 2015, arătând totodată entuziasmul McKinsey pentru participarea la o astfel de întreprindere.
    Sentimentul era reciproc. Nouă dintre cei mai buni 20 de contractori din cadrul Belt and Road sunt sau au fost clienţi ai McKinsey, potrivit unui studiu al The Times şi RWR Advisory Group care urmăreşte astfel de proiecte.
    În 2016, China Communications, clientul McKinsey, a câştigat contractul de 13 miliarde de dolari pentru construirea căii ferate malaysiene. McKinsey justifica proiectul în timp ce premierul Najib era acuzat de corupţie, era criticat de oamenii ieşiţi în stradă să protesteze din cauza dispariţiei a sute de milioane de dolari de la un fond de investiţii de stat şi avea nevoie urgentă de bani de la un creditor extern ca Beijingul.
    Scandalul creat în jurul înţelegerii i-a implicat pe ambii clienţi ai McKinsey. Mahathir a declarat presei locale că China Communications, care a câştigat un contract fără licitaţie pentru calea ferată, ar fi putut supraevalua în mod deliberat costurile pentru a-i ajuta pe Najib şi pe aliaţii acestuia să aducă bani suplimentari în fondul de investiţii pentru a înlocui sumele lipsă.
    Tony Pua, parlamentar malaysian şi adjunct al ministrului de finanţe, a declarat că afacerea a fost intermediată de un om de afaceri malaysian numit Jho Low, care este acuzat de sifonarea a sute de milioane de dolari din fond şi despre care se crede că este în China, evitând astfel un mandat de arestare din Malaysia.


    McKinsey a explicat că nu are cunoştinţă de nicio înţelegere secretă între China şi Najib. A asigurat că, desigur, va discuta despre uriaşul proiect Belt and Road al Chinei, dar a respins ideea că, reprezentând ambele părţi implicate în proiect, compania s-a aflat în vreun fel în conflict de interese. Până când China Communications a câştigat oferta, lucrările sale pentru Malaysia erau deja finalizate, se arată în justificările companiei.
    „Politicile şi procedurile interne riguroase ale firmei noastre asigură că noi venim cu o perspectivă independentă pentru a ajuta fiecare client să îşi urmărească propriile obiective strategice“, au spus reprezentanţii McKinsey.
    Însă contextul politic – un guvern care se confruntă cu acuzaţii de corupţie şi perspectiva ca Najib să apeleze la China pentru fondurile de care are nevoie pentru a-şi acoperi urmele – ar fi trebuit să fie evident pentru McKinsey în acel moment, apreciază Bridget Welsh, profesoară la Universitatea John Cabot din Roma specializată în politica din Malaysia.
    „Au ales să facă afaceri cu actori corupţi în profuzime“, crede Welsh despre McKinsey.
    Aceasta nu a fost prima dată când McKinsey a fost atrasă în aranjamente dubioase prin activitatea sa din China.
    Compania a deschis primul său birou acolo în 1995, folosind consultanţi din Statele Unite şi Marea Britanie. Până la sfârşitul deceniului, McKinsey era pregătită pentru a ajuta Beijingul să-şi forţeze companiile de stat muribunde să adopte un management în stil occidental, o specialitate a McKinsey.
    Firma a prins câţiva clienţi mari. Elevul său eminent a fost Ping An, o companie de asigurări înfiinţată ca parte a unui grup de transport maritim de stat. În 1997, McKinsey a început o relaţie de două decenii cu compania, timp în care aceasta s-a transformat dintr-o notă de subsol într-unul dintre cei mai mari asigurători din lume.
    Povestea succesului McKinsey a ajuns curând la vârful politicii chineze, târând firma – fără ca aceasta să-şi dea seama, după cum afirmă directorii ei – într-un posibil conflict de interese în cazul celui mai evident exemplu de îmbogăţire a unui oficial din istoria Republicii Populare Chineze.
    Întotdeauna în căutarea talentelor de top, McKinsey l-a adus pe Liu Chunhang, în vârstă de 27 de ani, ca asociat cu normă întreagă în 2002. Acesta tocmai absolvise Harvard Business School, cu merite deosebite, conform înregistrărilor şcolare, şi a stat la McKinsey pentru mai puţin de un an. Însă ceea ce rudele sale au făcut în acest timp avea să le transforme în miliardari.
    Liu era ginerele lui Wen Jiabao, vicepremierul ţării responsabil cu finanţele. Câteva luni mai târziu, Wen a devenit premierul Chinei, ajungând în poziţia de a conduce un guvern.
    În acea vreme, un client al McKinsey, firma Ping An, se pregătea pentru o ofertă publică iniţială de vânzare de acţiuni la Hong Kong. Familia Wen şi asociaţii lor de afaceri au devenit acţionari secreţi ai Ping An, achiziţionându-şi participaţiile la un cost redus la sfârşitul anului 2002. În calitate de premier, Wen a condus cabinetul chinez, care supraveghea industria asigurărilor şi îşi dădea acordul în marile IPO-uri.
    Varianta McKinsey este că Liu a părăsit compania în iulie 2003. Nu este clar dacă a jucat vreun rol în activităţile de afaceri ale familiei sale extinse. Însă când Ping An s-a listat în anul următor, familia Wen acumulase deja o avere uluitoare, în mare parte reprezentând acţiuni. Până în 2007, familia a acumulat o avere de cel puţin 2,7 miliarde de dolari.
    Liu, care este acum un oficial de rang înalt al autorităţii bancare din China, a declarat printr-un purtător de cuvânt că el „nu a lucrat niciodată pe proiecte pentru clienţii chinezi ai firmei“ şi că ar fi „înşelător” să fie asociat cu munca McKinsey pentru Ping An.
    McKinsey a explicat că Liu a fost angajat pentru că avea pregătirea profesională potrivită, nu datorită conexiunilor familiale.
    „Orice sugestie că domnul Liu a fost angajat sau adus pentru scopuri necorespunzătoare este falsă şi extrem de înşelătoare“, se arată într-un comunicat al companiei.
    Astăzi, în China este o laudă să spui că ai colaborat cu McKinsey. Trebuie să fii bun ca să ajungi acolo. Partenerii companiei au participat la întâlnirile din cadrul companiilor partidului comunist. Mai mult de 90% din cei 350 de consultanţi ai companiei din China sunt de origine chineză, potrivit site-ului oficial.
    Şi importanţa Chinei pentru McKinsey este evidentă: ultimii doi parteneri, Barton şi Kevin Sneader, au fost promovaţi din regiune. Sneader conduce acum întreaga divizie din Hong Kong.
    Numele McKinsey a devenit atât de prestigios în ţară încât a apărut şi o clonă chinezească, care a adoptat numele chinezesc al companiei. Compania-clonă – Chengdu McKinsey Management Consulting Company – a câştigat chiar şi un contract de consiliere a provinciei Sichuan cu privire la planificarea economică. Şarlatania sa a fost atât de reuşită încât Săptămânalul Economic Chinez, o revistă a portavocii Partidului Comunist, Ziarul Poporului, a scris un articol despre răspândirea influenţei adevăratei McKinsey, pe care a comparat-o cu o caracatiţă, şi despre cât de uimitor este succesul firmei false.

    McKinsey a spus că nu a lucrat la planificarea economică a provinciei Sichuan. Totuşi, compania nu s-a dat în lături de la programe controversate precum cel privind oraşele inteligente, spre îngrijorarea oamenilor de ştiinţă şi a avocaţilor drepturilor omului care spun că această abordare va duce la întărirea statutului Chinei de stat care vede şi ascultă orice şi pe oricine.
    Ideea cu oraşele inteligente este de a le face mai uşor de gestionat prin colectarea de date din surse precum camerele de luat vederi. Într-un stat autoritar precum China, acest lucru creează îngrijorări mari.
    „Patrulele de poliţie nu pot fi peste tot, dar analizele predictive le pot duce la locul potrivit în momentul potrivit“, a scris McKinsey într-o analiză din iunie. „Este vorba despre controlul politic“, a explicat Samantha Hoffman, un asociat al Institutului de Politici Strategice din Australia.
    McKinsey lucrează acum cu Ping An pentru a pune în practică teoria oraşelor inteligente în oraşul chinezesc Nanning pentru a monitoriza frauda financiară.
    Compania a susţinut – poate chiar până la exasperare, spun criticii – iniţiativa guvernului chinez Made in China 2025 de a deveni lider mondial în domenii sensibile, cum ar fi inteligenţa artificială şi aerospaţială, o politică ce-i nelinişteşte pe liderii europeni şi americani, care se tem că planurile Beijingului le vor submina economiile şi deschid calea dominaţiei Chinei.
    În octombrie, vicepreşedintele american, Mike Pence, a avertizat că „prin planul Made in China 2025, Partidul Comunist şi-a propus controlarea a 90% dintre cele mai avansate industrii din lume“.
    McKinsey a produs cel puţin 10 rapoarte în chineză concentrate pe Made in China 2025. Însă la începutul acestui an guvernul chinez a ordonat presei să nu mai scrie despre aceasta, având în vedere criticile intense din partea Statelor Unite şi ale Europei. Şi rapoartele McKinsey au încetat să mai menţioneze aceste planuri.
    „Firma pare uneori a fi
    aproape ca un braţ al Ziarului Poporului“, spune George Magnus, fost economist – şef al UBS, despre McKinsey. „Evident, o fac într-un mod uşor mai subtil – însă uneori
    nu foarte subtil.“
     

  • Prof. Phillip C. Nell, WU Executive Academy, Viena: „Capcana simplificării – Modul în care neglijarea factorului de incertitudine în interpretarea datelor poate conduce la greşeli costisitoare”

    Domeniul HR a început să recupereze rapid teren, astfel încât în prezent există un număr mare de aplicaţii de prelucrare a datelor, iar firmele experimentează din ce în ce mai mult cu recruiteri roboţi (prin mesageria Facebook) sau cu scanarea „automatizată” a profilurilor de candidaţi. Cu toate acestea, am constatat adesea că mulţi dintre oamenii de HR au anumite lacune în ceea ce priveşte principiile de bază ale cercetării cantitative. Una dintre acestea priveşte modul în care se gestionează factorul de incertitudine a datelor colectate, în acest domeniu al resurselor umane. De pildă, managerii operează deseori cu date obţinute de la un anumit eşantion şi nu de la populaţie în întregul ei, dar le tratează ca şi cum ar fi reprezentative pentru toată populaţia. A trece cu vederea acest detaliu poate să conducă la decizii eronate şi la greşeli costisitoare.

    Incertitudinea eşantioanelor:

    De obicei, managerii departamentelor de HR sunt interesaţi să aibă date despre întreaga lor organizaţie, despre toate echipele de proiect ale firmei, despre angajaţi, expaţi etc. Totuşi, oricât am vrea să obţinem toate aceste date, colectarea lor poate fi extrem de costisitoare, atât ca bani, cât şi ca timp. Aşadar, pentru a evita acest lucru, managerilor de HR le este cerută adesea colectarea datelor doar de la un subgrup din cadrul acestor grupuri (ceea ce reprezintă un eşantion). Eşantionarea înseamnă să nu te foloseşti de toată informaţia pe care o ai la dispoziţie.

    Abordarea dominantă este realizarea unei analize statistice pe baza datelor disponibile de la un eşantion şi utilizarea rezultatelor ca estimări aplicabile întregii populaţii. De exemplu, să presupunem că o firmă are 300 de expaţi şi a colectat date de la un eşantion de 100 dintre aceştia. Anul acesta, nivelul mediu de satisfacţie al celor 100 de angajaţi cu privire la cursurile de pregătire pentru expaţi ale firmei este de 3,8, pe o scară valorică de la 1 până la 5 (5 însemnând „foarte satisfăcut”, 1 însemnând „foarte nesatisfăcut”). În ultimii doi ani, când firma a verificat acelaşi lucru şi a colectat date de la toţi expaţii, scorul mediu de satisfacţie a fost de 4,2 în ambii ani. Managerul de HR ar putea concluziona că trebuie să schimbe structura cursurilor, deoarece statisticile sunt negative.

    Aşa arată schema reprezentativă:  

    Dar este această interpretare corectă?

    Problema acestei concluzii este că se bazează pe premisa că scorul obţinut pe eşantionul de 100 de persoane este acelaşi lucru cu scorul obţinut pe întregul grup, lucru care este incorect. Dacă datele erau colectate de la un subgrup diferit, scorul mediu de satisfacţie ar fi putut fi 3,5, 4,0 sau chiar 4,5, din simplul motiv că managerul de HR a ales, din pură întâmplare, expaţi mai mult sau mai puţin mulţumiţi în eşantionul vizat. Prin urmare, avem un indicator al modului în care toţi cei 300 de expaţi evaluează cursul de pregătire, dar este un rezultat bazat pe un eşantion (care ne spune că scorul mediu de satisfacţie este 3,8 anul acesta). Aşadar, există un anumit nivel de incertitudine în legătură cu acest rezultat; ar putea la fel de bine să fie unul diferit. Dacă managerii nu iau în calcul factorul de incertitudine, s-ar putea ca aceştia să suprainterpreteze sau să subinterpreteze rezultatele.

    Spre exemplu, să presupunem că în realitate toţi cei 300 de manageri au un nivel de satisfacţie de 4,2, în timp ce eşantionul de 100 de persoane ne spune că scorul este de 3,8, din cauza prezenţei unor indivizi nemulţumiţi în cadrul eşantionului. Putem trage concluzia că aceste cursuri sunt încă bune. Dar dacă toţi managerii ar avea un nivel mediu de satisfacţie de 3,6 (iar eşantionul nostru ar arăta încă scorul de 3,8), atunci ar trebui să ne îngrijorăm că ceva este în neregulă cu programul de pregătire. Aşadar, dacă managerii presupun pur şi simplu că o statistică de tipul unui scor mediu al unui eşantion este acelaşi lucru cu scorul pentru populaţia totală, ar putea să greşească. Aceste erori pot duce la subinterpretarea datelor (managerul nu ar trebui să schimbe structura cursului deoarece nu există dovezi în ceea ce priveşte nemulţumirea faţă de acesta) sau la supraintepretarea datelor (managerul ar trebui să schimbe structura cursului, dar nu o face) – ambele decizii constituind greşeli care consumă atât bani, cât şi timp.

    Soluţia:

    În statistică, rezultatele obţinute în urma colectării datelor pe un eşantion au denumirea de „estimare punctuală”. O estimare punctuală propriu-zisă este un punct bun de plecare atunci când ne gândim la întreaga populaţie, dar acest procedeu nu oferă nicio siguranţă şi în ceea ce priveşte acurateţea datelor, deoarece nu ia în considerare factorul de incertitudine. Vestea bună este următoarea: dacă eşantionarea s-a făcut în mod aleatoriu, statisticile ne pot oferi un indiciu cu privire la rata de eroare a analizei, ca urmare a provenienţei datelor de la un eşantion mai mic decât numărul total al populaţiei. Nu vom şti niciodată 100% sigur care este valoarea corectă pentru întreaga populaţie (nivelul corect de satisfacţie al întregului grup) până când nu vom colecta date de la toate persoanele. Totuşi, putem aborda problema folosind intervalele de încredere.

    Intervalele de încredere se mai numesc şi „estimări prin intervale de încredere”. Contrar estimării punctuale, o estimare prin interval de încredere oferă o gamă întreagă de estimări potenţiale ale populaţiei, care pot fi adevărate. Pentru exemplul nostru de mai sus, în loc să presupunem că scorul de 3,8 se aplică şi pentru subgrup, şi pentru grup, ar trebui să calculăm intervalul de încredere şi să ne bazăm concluzia pe ideea că putem fi 95% siguri că nivelul mediu de satisfacţie al întregului grup se află undeva între 3,6 şi 4,0.

    Ideea în legătură cu intervalul de încredere este că rezultatele obţinute în acest fel de pe urma datelor colectate pot fi foarte diferite: ne-am mutat de la o simplă estimare punctuală (3,8) la o estimare prin interval de încredere (este foarte probabil ca nivelul mediu de satisfacţie al expaţilor să se afle undeva între 3,6 şi 4,0), prin urmare, s-ar putea să luăm o decizie diferită. În acest caz, diferenţa dintre 4,2 şi 4,0 nu este atât de mare încât să fie necesară restructurarea cursului. 

    Aşadar, dacă luăm în considerare mai degrabă eşantionarea aleatorie şi estimarea prin intervale de încredere în locul estimării punctuale, admitem faptul că datele estimative despre populaţie sunt, la un anumit nivel, incerte şi astfel suntem mai bine pregătiţi în a evita deciziile nefavorabile, generatoare de costuri.

  • Celebra OUG 114 naşte noi situaţii: 2.000 de firme au solicitat schimbarea codului CAEN în ianuarie. Cum ajunge o firmă cu activitate în construcţii la un CAEN de reparare de motociclete?

    Peste 2.000 de companii au solicitat schimbarea codului CAEN în prima lună a anului 2019, potrivit datelor de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, transmise la solicitarea ZF.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Mobila din sticlă, un nou trend printre producători

    Intitulată Melt (Topire), colecţia este formată din piese astfel realizate încât să redea curgerea sticlei topite sub acţiunea gravitaţiei, printre articolele de mobilier numărându-se un fotoliu, un şezlong şi o masă, dar şi obiecte decorative.

    Pentru confecţionarea acestora s-au folosit foi de sticlă lăsate să curgă peste sau între bare de oţel şi în diverse forme, pentru a obţine aspectul topit din final.

  • O firmă de recrutare din Slovacia recrutează meseriaşi români: salariile oferite ajung la 2.600 de euro net/ lună

    „Ca urmare a deficitului de candidaţi calificaţi şi a cererilor în creştere din partea clienţilor, am început să ne uităm spre pieţe adiţionale pentru recrutare şi aşa am ajuns să aducem personal calificat din România. Mo­mentan, din 150 de angajaţi pe care îi are Christal-nabor, circa 30 sunt români. Recrutăm angajaţi calificaţi din toate statele europene, dar România este o piaţă inte­resantă pe care vrem să o valorificăm mai mult în urmă­toarea perioadă“, au transmis reprezentanţii Christal-nabor. Christal-nabor are clienţi care activează în industria metalurgică şi cea a construcţiilor şi caută candidaţi calificaţi şi experimenaţi în aceste domenii.

     „Planul nostru pentru 2019 este să recrutăm cel puţin 50- 70 de candidaţi din România, dar dacă mâine găsim 200 de candidaţi potriviţi pentru poziţiile pentru care recrutăm, am fi fericiţi să îi angajăm.“
     

  • Românul care a renunţat să mai muncească pentru alţii şi a decis să-şi facă o afacere. Acum câştigă 1 milion de dolari stând pe un şezlong pe o plajă din Bali

    Acest tânăr român a găsit o metodă să facă bani şi pentru asta îi este suficient un calculator conectat la internet. Acest sistem de lucru îi permite să călătorească oriunde şi oricând, iar anul trecut firma lui a avut o cifră de afaceri de 1 milion de dolari. Cum a reuşit asta? 

    Exploatând oportunitatea pe care o oferă comerţul global. Întins pe un şezlong de pe o plajă din Bali, românul a povestit într-un articol publicat de Business Magazin anul acesta cum a reuşit să-şi îndeplinească visul.

    Alex Hudiţan povesteşte că era angajat într-o multinaţională de doi ani de zile, unde ”aveam un titlu pompos, dar nu făceam mare lucru şi adevărul e că munceam cam 10 minute pe zi şi în rest mă uitam pe net“, când s-a gândit că trebuie să-şi părăsească jobul în căutare a ceva mai satisfăcător. ”Aveam un job stabil, călătoream de două ori pe an şi mi se părea că duc o viaţă bună, dar în acelaşi timp simţeam că mor pe dinăuntru.“ Avea nevoie de o schimbare.

    Mai mult, Alex Hudiţan spune că a avut un şoc când un prieten de-al lui a murit şi a mărturisit că ”dacă viaţa se poate termina oricând, atunci de ce să nu fac în viaţă doar ceea ce îmi place?“. Cu acest scop în minte, şi-a propus să călătorească, să vadă întreaga lume şi, de ce nu, să facă şi bani cât să-i permită să trăiască confortabil.

    El a găsit o metodă să câştige bani fără să fie nevoit să respecte un program fix sau meargă, zi după zi, în aceeaşi clădire de birouri. Tot ce are de făcut este să se asigure că are calculatorul la îndemână şi acces la internet; anul trecut, firma lui a avut o cifră de afaceri de 1 milion de dolari şi o marjă de profit de 25-30%, potrivit tânărului. A reuşit acest lucru cumpărând produse din China şi vânzându-le pe Amazon în SUA. Şi face acest lucru fără să fie nevoit să viziteze fabrici în China sau depozite în SUA; este suficient să aibă un laptop şi conexiune la internet. ”Am vândut peste 100.000 de unităţi şi nu am atins nicio cutie cu marfă“, mărturiseşte românul.

    Totul a început după ce un prieten i-a povestit că a găsit o metodă de a face bani vânzând online după ce a urmat un curs. De curiozitate, Alex Hudiţan a căutat cursul pe internet; l-a găsit pe un site de torrente, de unde l-a şi luat. A urmărit cursul şi a înţeles că ar putea fi o metodă de a câştiga bani uşor. Alături de alţi patru prieteni a hotărât să încerce să vândă pe Amazon produse achiziţionate din China; activitatea s-a dovedit a fi şi profitabilă.

    Cum funcţionează acest model? |n primul rând, conform lui Hudiţan, este foarte importantă cercetarea, căutarea unui produs potrivit; pentru asta, o soluţie este identificarea unor produse cu potenţial pe Amazon, ”însă nu trebuie să fie produse extrem de căutate, pentru că acolo competiţia este prea mare“. Tânărul spune că trebuie selectate produse din rangul doi care pot ”să-ţi asigure vânzări constante“ şi unde presiunea concurenţilor nu este foarte mare. Aşadar, această perioadă de cercetare poate varia de la caz la caz. ”Eu am fost ultimul dintre noi patru care şi-a ales produsul“, spune românul fără a da detalii despre ceea ce comercializează. După alegerea produsului urmează căutarea acestuia la retailerii chinezi pe platforme precum Alibaba sau Aliexpress.

    Odată găsit produsul, trebuie transformat într-un brand autentic. ”Acesta este secretul!“ Un prim pas ar trebui să fie comandarea mai multor mostre de produse de la producători diferiţi, pentru a vedea exact calitatea, cum arată şi se comportă produsul. ”Alegi producătorul pe care-l doreşti cu care negociezi un preţ convenabil şi îi spui cum să arate produsul: ce culoare să aibă, unde să pună logo-ul tău şi aşa mai departe.“

    Antreprenorul spune că în unele cazuri comunicarea cu furnizorii chinezi poate fi dificilă, însă majoritatea sunt serioşi şi lucrurile se desfăşoară normal odată ce sunt convinşi că au clienţi de bună credinţă. Mai departe, produsele sunt trimise în SUA, în depozitele Amazon. Contra cost, compania americană se ocupă de depozitare, sortare şi aşa mai departe. ”Amazon ia un comision de listare de 15% şi încă 15% pentru a se ocupa de aceste lucuri“, explică Hudiţan. Apoi urmează vânzarea propriu-zisă. ”Pentru ca produsul tău să se vândă trebuie ca acesta să fie găsit uşor, să aibă o strategie de marketing şi, bineînţeles, recenzii bune.“

    Hudiţan a început această activitate în urmă cu trei ani şi în 2016 a atins cifra de afaceri de 1 milion de dolari. O sumă despre care spune că ar putea fi şi mai mare; menţionează că un prieten de-al lui câştigă chiar 1 milion de dolari pe lună. ”Marja de profit a unei afaceri pe Amazon ar trebuie să se situeze în jur de 20-30%. Dacă aceasta e mai mică, atunci businessul este mai riscant“, spune el.

    Antreprenorul român susţine că este nevoie de cel puţin 5.000 de dolari pentru comanda iniţială, transport, marketing, apoi mai este necesară o sumă de bani pentru următoarea comandă. Hudiţan recomandă comandarea unui stoc de 500 de unităţi, iar la un cost de 3 dolari pe produs, înseamnă 1.500 de dolari pentru comandă; trebuie luat în calcul şi costul transportului, de 1.000 de dolari, şi mai sunt şi alte ”cheltuieli iniţiale. De exemplu, ca să intri în algoritmul Amazon şi să te ia în vedere, trebuie să mai cheltuieşti încă 1.000 de dolari, apoi luăm o marjă mică pentru că dacă merge bine trebuie să ai nişte bani pentru următoarea comandă“.

    De ce Amazon şi nu alt magazin online? Amazon este un gigant care a crescut împreună cu piaţa comerţului online din SUA; iar cifrele arată că tot mai mulţi oameni preferă să-şi facă cumpărăturile online. Valoarea pieţei de e-commerce din SUA în 2016 a fost estimată de Statista la 360 de miliarde de dolari, iar prognozele se referă la o valoare de peste 630 de miliarde de dolari până în 2020. |n prezent, în SUA ponderea vânzărilor online din totalul vânzărilor este de 9%; spre comparaţie, în China ponderea achiziţiilor online din totalul vânzărilor este de 23%.

    Amazon a devenit o soluţie evidentă pentru americani atunci când aceştia aleg să cumpere ceva online. Conform firmei de cercetare de piaţă eMarketer, 44 de cenţi din fiecare dolar cheltuit online în SUA merge în buzunarele Amazon, în creştere de la 38 de cenţi cât era în 2016. ”Americanii folosesc Amazonul pentru cumpărături cum folosim Google pentru informaţii“, spune antreprenorul român.

    Americanii sunt consumatori înrăiţi,iar Black Friday din SUA este unul dintre cele mai mari evenimente de shopping din lume. Cumpărăturile nu se rezumă doar la lucruri de care oamenii au nevoie, ci şi la obiecte neesenţiale fără de care o persoană ar putea trăi liniştită. Potrivit Bloomberg, în al treilea trimestru al anului 2017 puţin peste 18% din achiziţii făcute de americani sunt obiecte din categoria lucrurilor nonesenţiale, cel mai mare procentaj din iunie 2010 până în prezent.

    Alex Hudiţan este de părere că te poţi ocupa liniştit de un astfel de business după orele de job, ”chiar recomand celor care au serviciu să şi-l păstreze şi să se ocupe de asta în timpul liber, iar atunci când part time-ul ajunge să-ţi aducă la fel de mulţi bani ca jobul, atunci poţi să-ţi dai demisia“. El consideră că o astfel de afacere are riscuri mici pentru că un astfel de model presupune cumpărarea de mărfuri ieftine, vândute relativ scump, ceea ce permite chiar reduceri de preţ. ”Poţi face o lichidare de stoc pentru a vinde toate unităţile pentru a fi break-even sau puţin pe pierdere“, crede antreprenorul.

    Hudiţan a ales varianta de a nu se ocupa de business full time şi dedică o parte importantă din timpul său călătoriilor. Acum are o echipă de cinci oameni care se ocupă de vânzarea celor nouă produse pe care românul le are în portofoliu în acest moment. ”Pentru timp liber am început businessul, nu pentru a face din ce în ce mai mulţi bani, ci să mă bucur de cei pe care-i fac“, explică Hudiţan.

    Pentru că, susţine el, nu era satisfăcut doar de acest business, a decis să împărtăşească secretele şi cu alţii şi să pornească alături de prietenul său Claudiu Stănculescu, care şi el are o afacere pe Amazon, un curs pentru cei care vor să le urmeze paşii. Este vorba despre un curs de 14 săptămâni în care cursantul va învăţa practicând cum să vândă pe Amazon.

    Totuşi, cum nimic nu este gratis în viaţă, cursul nu este unul ieftin, pragul de intrare fiind de 1.500 de dolari, ceea ce-l face inaccesibil pentru mulţi români, recunoaşte şi Hudiţan, care spune că afacerea nu este pentru oricine şi cei care vor să se apuce de această activitate ar trebui să aibă un capital iniţial de cel puţin 5.000 de dolari până să pună pe picioare procesul de vânzare constantă şi să aibă un cash-flow pozitiv. ”Nu este o oportunitate pentru toată lumea. Se adresează oamenilor care au o afinitate pentru antreprenoriat, celor care vor să facă lucruri. Ai nevoie de nişte bani şi nu recomand oamenilor care sunt la limită să intre în această afacere“, spune Hudiţan.

    Antreprenorul predă alături de Claudiu Stănculescu cursul SetUP, ajuns la a cincea ediţie. Numărul de participanţi a crescut de la o ediţie la alta; la primul SetUP, din iunie 2016, au fost 100 de participanţi. Pe parcursul celor cinci ediţii derulate până acum, peste 2.200 de persoane au urmat cursurile. Dintr-un simplu calcul reiese că de pe urma cursurilor cei doi au încasat peste 3 milioane de dolari dintr-un foc, adică mai mult decât i-a adus lui Hudiţan afacerea într-un an. ”Dacă există cerere, îl facem şi pe următorul. Nu ştiu câţi oameni vor urma cursul în viitor“, explică el.

    La întrebarea ”Dacă tu ai reuşit cu un curs de pe internet, alţii de ce nu ar reuşi?“, Hudiţan spune că oamenii sunt liberi să aleagă şi susţine că poţi reuşi să vinzi pe Amazon şi fără să urmezi cursul lui.
    Cursurile se ţin la distanţă şi aproximativ jumătate dintre cursanţi au şi început să vândă pe Amazon, în timp ce restul au diferite motive pentru care nu au făcut un business: fie nu au avut bani suficienţi, fie nu le place businessul sau ”nu simţeau că li se potriveşte“.

    Alex Hudiţan aseamănă cursul pe care-l conduce cu o şcoală de şoferi unde înveţi, practici, apoi ar trebui să ştii să conduci. ”Este un curs de 14 săptămâni şi în timpul cursului înveţi, dar şi practici. La sfârşitul cursului ar trebui să ai primul produs pe Amazon care să-ţi aducă venituri constante“, spune antreprenorul. Adaugă că nu există un tipar al cursantului şi este de părere că nu e nevoie de o pregătire specială pentru a putea face o asemenea afacere. ”Avem jucători de poker, antreprenori din offline, mămici care stau acasă, tot felul de oameni din medii diferite care au venit la cursurile noastre“, spune el.

    Alex Hudiţan îşi aduce aminte de o conferinţă în Ucraina unde a întâlnit mai mulţi tineri care vindeau pe Amazon fără ca măcar să cunoască limba engleză. ”M-am gândit că nu pot să vândă prea bine. Dar unul vindea de 30.000 de dolari, altul de 20.000 de dolari şi tot aşa. Cum se descurcă? Folosind Google Translate; în plus, au învăţat unde sunt butoanele şi cum arată meniul.“

    Alex Hudiţan nu ştie ce urmează după Bali, ”dar mai am multe de văzut. Peste o săptămână se împlinesc trei ani de când călătoresc continuu“.

  • Cum doi tineri au transformat 1.200 de dolari într-o afacere de 1 milion de dolari, în urmă cu 100 de ani

    Înainte ca S. Duncan Black şi Alonzo G. Decker să înfiinţeze compania Black and Decker, uneltele electrice erau mari şi greu de utilizat, însă aceştia au reuşit să inoveze şi să producă unelte pe care orice pasionat de construcţii le putea utiliza, drept dovadă că firma încă funcţionează după mai mult de 100 de ani de existenţă. Acum, Black and Decker este un nume cunoscut în rândul meşterilor de weekend, dar şi printre constructorii profesionişti.

    Atât Black, cât şi Decker s-au născut în comunităţi rurale foarte aproape de Baltimore, SUA, în 1883, respectiv 1884, însă au avut copilării foarte diferite. Decker, al cărui tată a murit când acesta avea doar şapte ani, a fost forţat să renunţe la şcoală pentru a putea să se angajeze pentru a-şi susţine familia. Prima sa slujbă a fost într-o topitorie şi trebuia să cureţe alama topită. Era un job foarte greu şi foarte solicitant, iar Decker a căutat altceva. Mai târziu, cu ajutorul iubitei lui, care avea să-i devină soţie, Decker a obţinut o slujbă mai puţin solicitantă la Boyden Air Brake.

    Datorită afinităţii lui pentru inginerie, Decker a fost transferat la departamentul de inginerie al National Cosmotype, compania-mamă a Boyden Air Brake, unde s-a alăturat unei echipe de muncitori care a produs o maşinărie automată de topit. Pentru că avea abilităţi de vânzător, Decker a fost trimis de-a lungul Statelor Unite să demonstreze cum funcţionează maşinăria şi să o instaleze după ce-şi convingea clienţii să o cumpere. A fost trimis chiar şi în Anglia, unde a negociat un contract de distribuţie de 1 milion de dolari cu Lord Northcliffe.

    Decker a fost foarte fericit de această reuşită şi când s-a întors în SUA s-a căsătorit. Totuşi, National Cosmotype nu s-a mişcat destul de repede şi compania engleză şi-a pierdut interesul, iar contractul a fost pierdut. Dezamăgit, Decker a demisionat şi a acceptat o slujbă care nu era la fel de bine plătită, ca inginer la Rowland Telegraph, unde în 1906 avea să-şi întâlnească viitorul partner.

    S. Duncan Black a avut o copilărie mult mai fericită. A fost fiul unui cuplu din clasa de mijloc, a mers la liceu, apoi după absolvire s-a angajat la Rowland. Şi-a început cariera desenând schiţe pentru departamentul de inginerie apoi s-a mutat în departamentul de vânzări. Pregătirea pe care a primit-o la Rowland avea să-l ajute foarte mult în viitorul parteneriat cu Decker.

    Amândoi erau angajaţi exemplari, dar nu era loc pentru avans în carieră. Un client loial al companiei avea să-l încurajeze pe Decker să-şi pornească propria afacere, oferindu-se să-l sprijine în acest demers. Încurajat de sprijin, Decker şi-a deschis propriul magazin şi a încercat să-l convingă pe Black să se alăture. Cu o soţie şi trei copii de îngrijit, Black ezita să renunţe la slujba stabilă. Decizia care avea să-l facă pe Black să se alăture lui Decker avea să fie tăierea comisioanelor cu care era remunerat de către compania Rowland.

    Aşadar, cei doi au pornit compania Black & Decker în toamna anului 1910. Singurul obstacol în calea succesului era lipsa de fonduri. Pentru a rezolva această situaţie, Black şi-a vândut maşina şi Decker şi-a ipotecat casa. Cu o investiţie de 1.200 de dolari şi sprijiniţi de investitori cu alţi 3.000 de dolari, cei doi au înfiinţat Black & Deckaer Manufacturing.

    Iniţial, compania a făcut o serie de produse precum o maşinărie de scos capacele de la sticlele de lapte sau o maşinărie de distribuit dulciuri. Deşi au avut puţin succes la început, Black & Decker a vrut să producă unelte pentru oamenii de rând. În 1917 cei doi au lansat un compresor de aer portabil, numit Lectoflater. S-a vândut bine, dar nu suficient pentru a menţine compania pe linia de plutire. Al doilea produs avea să pornească o revoluţie în domeniul sculelor electrice şi va defini compania: un burghiu electric portabil.

    Datorită abilităţilor inginereşti ale lui Decker şi calităţilor de vânzător ale lui Black, compania a prins aripi. Până în 1918, Black & Decker avea o fabrică în Washington şi birouri în Boston şi New York City. Brandul a ajuns în Anglia, Canada, Rusia, Australia şi Japonia. Creşterea la nivel global a fost alertă, iar cei doi şi-au transformat investiţia iniţială de 1.200 de dolari în vânzări anuale de 1 milion de dolari.

    După ce a supravieţuit marii crize economice din 1929 şi după turbulenţele celui de-al doilea război mondial, Black & Decker şi-a mărit portofoliul şi a devenit cel mai mare producător de scule electrice din lume.

    Black a fost preşedintele companiei din 1910 până la moartea sa în 1951, când Decker i-a luat locul. Mai departe, Decker a predat ştafeta companiei în 1956 fiului său Alonzo Decker Jr. Acesta, la rândul său, a condus compania până în 2000.

    În prezent, Black & Decker este cel mai mare producător de scule electrice, cu vânzări anuale de 4 miliarde de dolari. Compania are operaţiuni de producţie în 14 ţări şi produse sunt vândute în peste 100 de ţări. Pe lângă scule portabile, compania are în portofoliu produse de grădinărit, bunuri de uz casnic, echipament pentru fabricarea sticlei sau rechizite sanitare.

    În martie 2010, Black & Decker a fuzionat cu Stanley Works devenind astfel Stanley Black & Decker. În 2016, compania a avut venituri de 11,4 miliarde de dolari şi un profit net de aproape 1 miliard de dolari şi peste 27.000 de angajaţi la nivel mondial.

  • Firma care permite oamenilor să îşi facă propriul parfum

    O firmă londoneză aflată la început de drum, Ostens, vine cu altă soluţie, scrie Financial Times, şi anume să le vândă oamenilor nu parfumul în sine, ci materiile prime din care acesta este realizat. Oferind la vânzare publicului ingrediente olfactive separat, cum ar fi uleiurile de paciuli, iasomie, cedru, trandafir ori o moleculă artificială numită cashmeran velvet,  pe care acesta le poate combina ca să obţină mirosul dorit, Ostens speră să educe „nasul” cumpărătorilor şi să-i facă pe aceştia să aibă încredere în propriile lor gusturi. 

  • Ce spune unul dintre cei mai mari jucători de mobilier ai lumii despre cum vor arăta birourile viitorului

    „Oamenii merg acum la Starbucks ca să lucreze pentru că vor ceva diferit. Flexibilitatea este esenţială fiindcă oamenii lucrează de oriunde în prezent. Nu mai au nevoie de un spaţiu anume la birou, dar au nevoie să se întâlnească cu colegii. Ca atare, spaţiul de birouri trebuie să ofere acum mai multe variante”, a explicat Andrew Duncomb, director de marketing pentru regiunea EMEA (Europa, Orientul Mijlociu şi Africa) în cadrul companiei americane Herman Miller, unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa de mobilier pentru birouri din lume.
    Potrivit unui studiu al companiei de cercetare de piaţă şi consultanţă Leesman realizat pe plan global, peste jumătate dintre angajaţi (57%) nu se simt productivi la locul de muncă în condiţiile în care spaţiile deschise de birouri (open space) nu le oferă atmosfera necesară, caracterizată în primul rând de linişte pentru a se putea concentra în totalitate pe ceea ce au de făcut.


    „Noi am studiat ceea ce fac oamenii la birou, pentru că designul interior pentru spaţiile de birouri nu se referă doar la frumuseţe, ci şi la ergonomie şi funcţionalitate. Nu este vorba doar de mobilă de birou, ci de spaţiul de birouri în sine şi de ceea ce fac oamenii în aceste spaţii. În prezent avem nevoi diferite faţă de acum 10 ani. Oamenii se schimbă şi la fel şi tehnologia”, a subliniat el. În consecinţă, în urmă cu opt ani Herman Miller a realizat un studiu pentru a vedea cum lucrează oamenii în diferite colţuri ale lumii – de pe continentul american (nord şi sud – SUA şi Brazilia) şi Europa (în special ţările nordice) până în Asia (India), la care au contribuit circa 2.000 de persoane.
    „Aşa a luat naştere conceptul living office, acesta fiind practic un liant între oameni, spaţii de birouri, mobilier şi angajaţi. Abordarea living offices presupune crearea de spaţii variate şi diferite în funcţie de activităţile angajaţilor dintr-o organizaţie, spre exemplu spaţii formale pentru şedinţe, spaţii informale pentru discuţiile de după şedinţe, spaţiu pentru lucru individual, spaţiu pentru lucru în echipă, spaţii pentru creaţie şi concentrare, spaţii de relaxare şi spaţii de socializare.”


    Astfel, compania americană Herman Miller, care are o tradiţie de peste 110 ani în producerea de mobilier pentru birouri, fiind inventatorul acelor cubicles (spaţii de birouri individuale separate prin panouri) în anii 1960, a creat întreaga linie de scaune, fotolii, birouri şi mese pe baza studiilor de ergonomie – domeniu de studiu care vizează adaptarea sistemelor tehnice la capacităţile umane (organizarea sistemului om – maşină – condiţii de loc de muncă). Producătorul american lucrează cu o serie de designeri renumiţi pentru a găsi cele mai bune soluţii care să rezolve problemele reale ale oamenilor şi organizaţiilor din întreaga lume. Faptul că nu are designeri proprii face ca Herman Miller să reuşească să inoveze constant, compania fiind recunoscută ca lider al inovaţiei globale în mobilier de birou, accesorii şi servicii ergonomice strategice.
    Primele birouri, de la începutul anilor 1900, au fost în stilul industrial, modelul fiind preluat de la fabrici. Treptat însă, tendinţele s-au schimbat odată cu evoluţia economiilor şi avansul tehnologic, astăzi spaţiile de birouri moderne încercând mai degrabă să recreeze acele spaţii confortabile ale biroului şi sufrageriei de acasă.


    „Nu mai este o linie care separă şi care face diferenţa între mobila de birou şi cea de acasă.  Designul unui spaţiu diferă acum în funcţie de tipul companiei, de oameni şi de modul de lucru al acestora. Spre exemplu, casele de avocatură şi băncile sunt cele mai rigide, mai formale în alegerile făcute pentru amenajarea spaţiilor de birouri, spre deosebire de companiile de tehnologie sau din media”, a menţionat reprezentantul Herman Miller pentru EMEA. Compania americană deserveşte această regiune prin intermediul fabricii din Melksham (Marea Britanie), unde lucrează în total circa 340 de persoane, din care 130 sunt implicate direct în procesul de producţie.
    Cel mai bine vândute produse Herman Miller sunt scaunele pentru birou, acestea reprezentând 55% din livrările brandului american în EMEA. Cel mai popular model este Aeron, acesta îmbinând tehnologia cu un design unic pentru a oferi o ergonomie sporită persoanelor care îşi petrec mult timp la birou, pe scaun, prin menţinerea unei poziţii corecte a coloanei vertebrale, precum şi a întregii posturi.


    În fabrica Herman Miller din Marea Britanie, care are aproape 14.000 mp, sunt asamblate zilnic aproximativ 1.000 de scaune pe zi şi 500 de birouri, producţia la capacitate maximă ajungând la 1.500 de scaune pe zi şi 800 de birouri pe zi. De acolo, mobilierul Herman Miller este trimis în peste 80 de ţări din EMEA, inclusiv în România, unde Workspace Studio este unicul dealer acreditat pe plan local pentru brandul american. Workspace Studio este printre dintre puţinii jucători de pe piaţa românească orientat către designul de tip „human-centric” care stă la baza filosofiei Herman Miller.
    „Amenajările de tip human-centric, bazate pe ergonomie, reprezintă viitorul. Circa 85% dintre angajaţi asociază confortul la birou cu calitatea scaunului, conform unui studiu efectuat de Leesman pe un eşantion de 2.000 de angajaţi. În România, companiile din IT au fost primele care au înţeles puterea amenajării ergonomice a biroului pentru retenţia şi atragerea talentelor”, a menţionat Alexandru-Horaţiu Didea, managing partner în cadrul Workspace Studio, integrator de soluţii de amenajare a birourilor şi dealer autorizat unic al Herman Miller în România.
    Workspace Studio oferă companiilor soluţii personalizate şi integrate, la cheie, pentru amenajarea spaţiilor de birouri, cu accent pe ergonomie şi sustenabilitate din punct de vedere financiar şi cu un design centrat pe oameni şi activităţile şi interacţiunile acestora.
    „Ca să atragă angajaţii, managerii de resurse umane trebuie să asigure în primul rând un mediu de lucru plăcut, iar aceasta presupune în primul rând o amenajare de calitate a biroului. Investiţia într-un post de lucru ergonomic poate asigura retenţia angajatului. Un angajat productiv este în primul rând unul sănătos”, a punctat Alexandu-Horaţiu Didea.


    Workspace Studio, companie înfiinţată în 2014, a amenajat spaţii de birouri pentru sediile locale ale mai multor multinaţionale, printre care se numără în principal cele din sectorul bancar şi din IT, precum banca americană Citibank, unicornul românesc UiPath, Electronic Arts – cel mai mare jucător de pe piaţa de jocuri video, şi gigantul american Adobe.
    Anul trecut, Workspace Studio a înregistrat în 2017 afaceri de 4 milioane de euro, cu 60% mai mare faţă de anul precedent, din care o treime provine din comercializarea produselor Herman Miller, cele mai vândute produse fiind scaunele ergonomice.
    „Cele mai cerute modele de scaune Herman Miller în România sunt Sayl, cu preţul între 300 şi 500 euro, în funcţie de volum, Mirra 2, care costă între 400-700 euro, în funcţie de volum, şi Aeron – 800-1.300 euro, în funcţie de volum”, a precizat Horaţiu Didea. El a adăugat că se observă o creştere semnificativă a interesului faţă de birourile cu reglare electrică pe înălţime, tot de la Herman Miller. „Şi acestea sunt un exemplu simplu de creştere a ergonomiei prin oferirea mai multor opţiuni de poziţii de lucru, inclusiv în picioare.”
    Worskpace Studio este partener acreditat al Herman Miller din 2015, pentru a fi dealer autorizat al brandului american fiind necesară îndeplinirea unei serii de condiţii.
    „Un dealer acreditat Herman Miller trebuie să aibă toate servicile şi capacităţile comerciale, logistice şi de management de proiect la cel mai înalt nivel (există o matrice specifică de evaluare), pentru a putea servi şi susţine orice client global Herman Miller în locaţia pe care o administrează, la un nivel de calitate cerut în SUA, sau oriunde este sediul central. Aceasta presupune capacităţi comerciale, logistice, de design şi project management evaluate de Herman Miller ca fiind de înalt nivel.”
    La nivel global, businessul Herman Miller se ridică la 2,4 miliarde dolari, din care 180 milioane de dolari sunt generate de livrările din regiunea EMEA. Dintre acestea, aproximativ 70 milioane de dolari provin din vânzările realizate în Europa. 

  • Marius Ştefan, cofondator şi director general / Autonom Services: ​„La începutul anilor 2000 eu şi fratele meu am decis să emigrăm, eu în SUA, el în Franţa, cu burse de studii. După ce am văzut ce se întâmplă acolo, ne-am întrebat dacă putem să facem ceva în ţara în care ne-am născut cu cunoştinţele de acolo“

    Carte de vizită


    ¶ A studiat la Academia de Studii Economice din Bucureşti (Tranzacţii Internaţionale), dar şi la London Business School, Harvard Business School, Stanford University
    ¶ Povestea firmei româneşti de închirieri de maşini a început în 2006, după ce Marius Ştefan împreună cu fratele său au decis să intre în business după terminarea studiilor în străinătate
    ¶ Fraţii au considerat că terenul imprevizibil din România, unde „puţine pieţe sunt mature şi mai sunt multe de făcut“, este mai potrivit decât în ţările „aşezate“
    ¶ Anul trecut, compania  a avut o cifră de afaceri netă de peste 100 de milioane de lei, la un număr mediu de 252 de angajaţi

    Marius Ştefan a vost votat pentru a fi inclus în clasamentul CEI MAI ADMIRAŢI CEO DIN ROMÂNIA 2018.