Ultima tendinţă în materie însă, scrie Washington Post, o reprezintă garajul luxos, care se prezintă sub diferite forme, în funcţie de locul în care se află locuinţa.
O mare parte dintre cei care au colecţii de maşini vor să le aibă aproape, astfel încât să poată schimba maşina aşa cum schimbă ţinuta în fiecare zi. Chiar şi cei care locuiesc în oraşe unde nu au spaţiu suficient găsesc soluţii pentru amenajarea garajului mult visat, uneori recurgând la combinaţii de garaj cu casă şi nu invers, aşa cum a procedat o colecţionară din Oakland Park, Florida, care, pentru a-şi avea alături colecţia de maşini Honda produse pentru piaţa japoneză, a cumpărat şi transformat un vechi depozit, alocând maşinilor 60% din el şi spaţiului locativ 40%. Un alt colecţionar, cu o locuinţă pe plajă în apropiere de San Diego, California, şi-a amenajat garajul gândit iniţial pentru două maşini în spaţiu de „cazare” pentru mai multe, instalând lifturi speciale, din cauza preţului mare al terenului din zonă, care nu-i permitea extinderea. De nevoia de soluţii creative pentru înghesuit colecţia de maşini au profitat şi producătorii de ascensoare auto, care pot costa de la 3.000 la mai bine de 1 milion de dolari. Pentru cei care consideră că nu le pot asigura acasă tot confortul maşinilor mult iubite, au apărut chiar şi complexuri de garaje de lux, cum ar fi M1 Concourse din Pontiac, Michigan, unde o „locuinţă” pentru automobile costă de la 125.000 la 1,5 milioane de dolari, iar colecţionarii au la dispoziţie şi spaţii de petrecere a timpului liber ca să socializeze.
Tag: filme
-
Locuinţă de lux pentru maşini
-
Compania media care a schimbat „jocul” şi a devenit o ameninţare pentru giganţi precum: Disney, Sony sau Warner Bros
Fanii producţiilor americane susţin că ar fi momentul ca Peter Roth, şeful Warner Bros Entertainment, să scoată carnetul de cecuri înainte să îşi piardă cei mai buni producători de show-uri. Noua lovitură dată de Netflix constă în atragerea unora dintre cele mai sclipitoare minţi creative din istoria Hollywoodului prin oferte de nerefuzat.
Spre exemplu, Ryan Murphy, creatorul serialului American Horror Story, a părăsit 21st Century Fox pentru o ofertă de circa 240 de milioane de dolari, potrivit Bloomberg. În acelaşi timp, Shonda Rhimes, mintea din spatele Grey’s Anatomy, a părăsit Walt Disney pentru o ofertă de circa 150 de milioane de dolari.
Lupta dintre Netflix şi Hollywood se duce acum pentru producătorul Greg Berlanti, unul dintre cei mai buni producători din cadrul Warner Bros, care are 15 show-uri în derulare în prezent, fiind în spatele unor titluri precum Supergirl şi Arrow. Acum, cu doi ani înainte de expirarea contractului, Roth i-a pus pe masă lui Berlanti un contract de circa 400 de milioane de dolari pentru a rămâne în imperiul hollywoodian. Oferta gigant lansată pentru producător vine după ce industria a pierdut mai multe nume mari în faţa companiilor de streaming. Însă cum a ajuns Netflix să perturbe industria sălbatică a filmului?

În urmă cu peste 20 de ani pasionaţii de cinematografie îşi dedicau zilele de vineri închirierii de filme. Devenise un obicei pentru ei să umble printre raioanele magazinului de închiriere de casete video şi să aleagă produsul pe care îl doresc.
Toate acestea se întâmplau în SUA înainte de 14 aprilie 1998, când un mic start-up din Scotts Valley, California, a lansat un website denumit Netflix.com. Această platformă permitea clienţilor să verifice filmele disponibile prin intermediul mediului virtual. Acestea puteau fi comandate, iar în două zile lucrătoare un plic roşu cu un DVD ajungea în căsuţa poştală. După şapte zile, clientul trebuia să returneze prin poştă DVD-ul în acelaşi plic roşu, potrivit Quartz.Chiar dacă acest lucru pare depăşit în prezent, majoritatea oamenilor nici măcar nu aveau DVD player în urmă cu 20 de ani. Formatul a fost adoptat de producătorii mari, precum Philips şi Sony, abia în 1990.
Cei 30 de angajaţi care au fost acolo în ziua de debut a companiei nu se aşteptau ca serverul să se blocheze în prima zi din cauza excesului de trafic. Prin îmbinarea tehnologiei de tip Silicon Valley cu majoritatea aspectelor pe care le prezintă Hollywoodul, Netflix a devenit unul dintre cele mai mare servicii de streaming din lume. În prezent, acesta are peste 120 milioane de utilizatori la nivel mondial şi peste 5.500 de angajaţi. Compania a generat un profit de peste 11 miliarde de dolari în 2017 şi valorează aproximativ 160 de miliarde de dolari, cu mult peste majoritatea rivalilor din media.
În istoria cinematografiei, un film era rulat în sălile de cinema, iar apoi dispărea din atenţia publică. Cele mai populare filme, precum E.T. the Extra-Terrestrial, au rulat în cinema timp de un an sau mai mult, iar apoi au fost relansate după mai mulţi ani, sau difuzate prin intermediul televiziunii.
Abia atunci când au apărut magazinele cu casete video, la începutul anilor 1980, audienţa a putut viziona aceleaşi filme şi acasă. Astfel, s-a creat o piaţă pentru relansarea filmelor mai vechi.
Netflix s-a folosit de acest context în 1998 şi s-a lansat cu ajutorul celor 2 milioane de dolari în cash cu care au contribuit fondatorii. Reed Hastings, actualul CEO al Netflix, şi-a vândut prima companie, Pure Software, iar cu banii împrumutaţi de la părinţi de către Marc Randolph şi Steve Kahn, fondatorul Integrity QA, Netflix a reuşit să lanseze aproximativ 1.000 de titluri pe piaţă.Cele mai populare titluri pe care le-a lansat atunci au fost L.A. Confidential şi Boogie Nights, care erau în cinematografe doar de un an. Mitch Lowe, pe atunci vicepreşedinte în cadrul Netflix, a convins un prieten de la Warner Bros să îi vândă câte 230 de exemplare din fiecare dintre aceste două filme.
Netflix a avut nevoie de mult mai mult capital şi efort ca să ajungă la o masă mare de oameni, însă acesta a fost începutul.
În următorii ani, compania şi-a încărcat „rafturile” cu toate titlurile posibile, cumpărând atât filme clasice, cât şi documentare. Lansările noi au fost principala provocare a companiei, încât studiourile nu voiau să colaboreze cu start-up-ul, pentru a nu-şi afecta profitul încasat din cinematografe. Modelul de sustenabilitate al Hollywoodului se bazează pe ideea că oamenii care vor să vadă un film nou apărut trebuie să plătească pentru el în cinema, iar ceilalţi trebuie să aştepte.Chiar dacă nu avea acces la noile lansări, compania a început să „fure” din timpul petrecut de telespectatori în faţa ecranului, după ce a lansat serviciul de streaming în 2007.Pe lângă achiziţia masivă de conţinut, Netflix a creat un sistem prin care punea etichete în dreptul clienţilor şi în dreptul filmelor, pentru ca angajaţii să le sugereze utilizatorilor tipuri de conţinut care li s-ar potrivi. Această mutare a creat zeci de mii de microgenuri care au alimentat algoritmii Netflix.
Recomandările au devenit din ce în ce mai exacte şi detaliate cu fiecare persoană care utiliza serviciul, pentru că erau personalizate pe baza obiceiurilor de vizionare şi a asemănărilor identificate între preferinţele utilizatorilor. Netflix susţine că 80% din show-urile pe care le vizionează utilizatorii astăzi sunt accesate prin intermediul recomandărilor, nu prin căutare directă. Baza de clienţi a Netflix a depăşit 20 de milioane de persoane în 2010, iar studiourile de la Hollywood care erau de acord să-şi închirieze conţinutul prin intermediul platformei de streaming au devenit îngrijorate cu privire la competiţia de care dă dovadă compania.
Blockbuster, cel mai mare lanţ american de magazine de închiriere de casete video, a depus cererea de intrare în faliment în acelaşi an. Noile servicii de streaming pe bază de abonament, precum Hulu şi Amazon Prime, au început să adune clienţi inspirate de modelul de business al Netflix.
Reţeaua premium Starz, un competitor al HBO, a pus capăt acordului de furnizare de conţinut pentru Netflix în 2011, pentru că se transformase în concurenţă neloială. Simţind schimbarea din piaţă, Netflix a licenţiat primul show original produs de companie, House of Cards.
Shun Matsuzaka, fondator al McCann Millenialls, povestea în 2017 în cadrul evenimentului IAA Global Conference de la Bucureşti că serialul House of Cards a fost produs cu ajutorul algoritmilor, care au analizat toate datele legate de preferinţele clienţilor pe care le deţinea platforma. Rezultatul corelaţiilor realizate de algoritm între microgenurile colectate a fost: un serial politic, regizat de David Fincher, iar în rolul principal Kevin Spacey.
După ce acest serial s-a dovedit a fi un succes, Netflix a început să producă din ce în ce mai mult conţinut original. De asemenea, a continuat să se extindă în lume în locuri precum Canada, Brazilia, părţi din America Latină şi Europa.
-
Vezi cum arată acum actorii unora dintre cele mai celebre filmele şi serialele – VIDEO
După ce actorii care au jucat într-un serial sau film se reunesc după mai mulţi ani de la oprirea filmărilor, momentul întâlnirii este deopotrivă important atât pentru ei, cât şi pentru fanii lor.
Spre exemplu, actorii care au jucat în Stăpânul Inelelor au luat cina împreună după 15 ani de la lansarea primului film al seriei, iar selfie-urile făcute de grup au făcut furori pe internet. Exemplele de acest tip sunt însă numeroase – vă prezentăm câteva dintre ele.
-
Premieră de la Netflix: Utilizatorii vor putea decide cum se termină un episod dintr-un serial sau un film
Netflix se pregăteşte să lanseze o opţiune prin care utilizatorii vor decide modalitatea în care se termină un serial sau un film, potrivit Bloomberg.
Serviciul de streaming dezvoltă o serie de proiecte în premieră, unul dintre ele având particularitatea de a permite utilizatorului să stabilească modul în care evoluează povestea unui episod dintr-un serial sau a unui film, potrivit surselor citate de publicaţia americană.
Compania va lansa prima fază din aceste proiecte până la sfârşitul anului, potrivit surselor care au cerut să nu fie identificate deoarece discuţiile sunt private.
Utilizatorii vor putea alege propriul lor fir narativ într-unul dintre noile episoade ale serialului „Black Mirror” – care a câştigat un premiu Emmy. Serialul este faimos pentru explorarea şi prezentarea efectelor tehnologiei în societate. Sezonul cinci va fi lansat în luna decembrie.
Netflix devine astfel pionier în această încercare de a personaliza conţinuturile clasice atât de mult încât să lase utilizatorii să aleagă deznodământul unei situaţii.
În contextul în care se extinde la nivel global, Netflix caută moduri de a atrage noi clienţi. Prin îmbinarea unor elemente din jocurile video cu televiziunea tradiţională, compania ar putea genera o formulă pe care o poate aplica pe mai multe conţinuturi proprii.
-
La film ca pe vremuri
Recent însă, ele au început să fie apreciate de tineri, mai ales la New York, scrie Wall Street Journal. În acest oraş există diverse organizaţii, cum ar fi Film Forum, care oferă vizionări de filme mute cu acompaniament de pian ca la matineurile din cinematografele de altădată, iar înainte de proiecţie publicul are parte şi de un moment de istorie a cinematografului.
Interesul pentru filmele mute, consideră cei implicaţi în domeniu, se datorează mai ales Internetului şi unor site-uri ca YouTube, care aduc în atenţia tinerilor titluri de care altfel n-ar fi aflat niciodată.
-
Reportaj din unul dintre cele mai emblematice oraşe din Statele Unite: Cum arată cu adevărat viaţa în Los Angeles, departe de iluzia Hollywood-ului
Atunci când m-am decis să vizitez Los Angeles, prelungind pentru câteva zile călătoria pe care urma să o fac la Seattle, aveam în minte tot felul de imagini văzute în filme precum La La Land SAU City of Angels. Realitatea din Los Angeles e însă cu totul alta şi te loveşte încă de când cobori din avion.
Primele peisaje pe care le vezi nu sunt cele cu plajele idilice din Malibu sau cartierele de lux din zona Beverly Hills, ci unele aride, fără prea multă culoare.
Los Angeles, cel mai important oraş de pe coasta de vest a Statelor Unite, este un loc al contrastelor – am înţeles destul de repede asta, fiind cazat la doar câteva minute de mers pe jos de centrul financiar şi totuşi într-un cartier pe care probabil l-aş ocoli în timpul unei plimbări prin Bucureşti.
Oamenii din Los Angeles vor parcă să confirme toate stereotipurile cu care s-au confruntat de-a lungul timpului: umblă pe stradă cu casetofoane, cu muzica dată la maximum, sau împânzesc oraşul de magazine cu specific sud-american. Vorbesc de minorităţi, evident, pentru că acestea sunt cele care contează în Oraşul Îngerilor.
Din zgârie-nori în ghetouri
Am profitat de apropierea de staţia de metrou de pe 7th Street, un fel de nod între majoritatea liniilor care străbat LA-ul, şi am plecat în explorarea oraşului. Ca orice turist bine informat, mi-am început aventura în LA cu o vizită la portul Santa Monica, punct de interes care atrage zeci de mii de oameni în fiecare seară.
După un drum de aproape o oră, am ajuns pe plaja pe care localnicii o numesc „graniţa dintre partea bună a oraşului şi restul Los Angelesului“. Având în minte o replică memorabilă din Închisoarea îngerilor, m-am alăturat miilor de turişti şi am intrat pe pontonul principal: o nebunie de lumini, magazine şi tot felul de restaurante. Ceva mai în faţă, câţiva pescari stăteau şi ascultau melodii tradiţionale din Hawaii, interpretate de un domn care ţinea să mulţumească, după fiecare piesă, celor care îi aruncau în şapcă un dolar sau doi. Atmosfera era într-adevăr deosebită, aşa că m-am oprit şi eu să îl ascult timp de câteva minute.
Santa Monica Pier e probabil locul care mi-a plăcut cel mai mult în Los Angeles; nu am ajuns, ce-i drept, în cartiere faimoase precum Beverly Hills sau Malibu, acolo unde vedetele îşi împart vilele de pe malul Pacificului.
În următoarele zile am ajuns şi pe Venice Beach, plaja de care vă amintiţi desigur din multe filme americane. Nu e un loc pe care să îl recomand; închipuiţi-vă un Costineşti ceva mai gălăgios, ceva mai murdar şi ceva mai aglomerat şi vă veţi face o idee despre cum arată Venice Beach.
Los Angeles e un oraş întins, iar sistemul de metrou nu e pus la punct la fel de bine ca în oraşele turistice din Europa. Sunt foarte multe locuri în care nu poţi ajunge decât după ce schimbi mai multe mijloace de transport în comun: metrou, tren, chiar şi unul sau două autobuze. E recomandat să mergi pe jos, dar distanţele şi temperatura de peste 40 de grade nu mi-au permis să acopăr suprafeţe foarte mari. Prin urmare, m-am întors la metrou, decis să parcurg celebra Walk of Fame şi să văd câteva repere importante ale cinematografiei americane, aşa cum ar fi Teatrul Chinezesc sau Sala Dolby, unde se decernează premiile Oscar. Zis şi făcut: de la 7th Street am luat-o spre bulevardul Hollywood, urmărind apoi numele înşirate pe asfaltul încins.
Mă întrebam, în sinea mea, câte mii sau milioane de oameni trecuseră pe aici în căutarea faimei. Câţi veniseră cu visuri şi câte din acele visuri deveniseră realitate. V-aţi întrebat vreodată de ce Los Angeles e numit La La Land? Nu e un joc de cuvinte, ci asemănarea cu un loc de basm, un loc în care visul american se manifestă, poate, cel mai bine.
Centrul financiar al oraşului este dominat de clădiri înalte, de sute de etaje, care afişează ostentativ numele unor bănci ca Wells Fargo, Bank of America sau HSBC. Lângă ele, legendarul Staples Center e păzit de statuile celor care au devenit legende în baseball sau baschet. E un loc care nu se potriveşte cu restul oraşului: oamenii sunt la costum, străzile sunt curate, iar fast-food-urile lasă loc restaurantelor cu pretenţii. Chiar şi 7-Eleven (lanţ de magazine nonstop din Statele Unite) are alte reguli aici, una fiind că nu comercializează alcool.
Nu trebuie să te îndepărtezi însă prea mult ca să intri în contact cu adevăratul Los Angeles, un oraş murdar, cu case de maximum două etaje, cu magazine în care totul e scris în spaniolă şi în care mişună oameni care par să-şi fi pierdut minţile.
Unul dintre obiectivele mele a fost, încă de la început, parcul de distracţii Six Flags Magic Mountain. Ca împătimit al senzaţiilor tari, ştiam că lanţul Six Flags propune unele dintre cele mai periculoase rollercoastere din lume, aşa că nu aş fi putut rata ocazia să urc în Goliath, Twisted Collossus sau Joker’s Revenge. Aş putea povesti mult şi bine despre sentimentul pe care îl ai atunci când te urci în X2, singurul rollercoaster din lume în care scaunele se rotesc 360 de grade, dar o să mă rezum la aventurile din Los Angeles.
Trebuie totuşi să amintesc câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut în drum spre parc (Six Flags se află la aproximativ 80 de kilometri de LA), în primul rând oraşul-suburbie Santa Clarita. E unul dintre locurile care m-au impresionat în Statele Unite, aşa cum s-a întâmplat şi cu Kirkland, oraşul de pe malul lacului Washington unde am fost cazat în timpul evenimentului Imagine Cup, organizat de Microsoft. „Where the good life takes you” („Acolo unde te duce viaţa bună” – n. red.) era mottoul oraşului, prezent pe toate străzile, semafoarele şi chiar autobuzele care tranzitau localitatea. Şi asta era şi impresia pe care mi-a lăsat-o Santa Clarita: un loc unde ajungi atunci când totul a mers bine.
Viaţa în suburbii
Kirkland, un orăşel aşezat pe malul lacului Washington, se apropie cel mai mult de imaginea pe care o aveam despre Statele Unite. E o suburbie cu case la curte, îngrădite de garduri albe, cu oameni politicoşi şi o stare generală de mulţumire pe care o percepi aproape imediat. E un loc în care nu oricine îşi permite să locuiască, dovadă fiind şi zecile de bărci sau iahturi înşirate în port. Kirkland se află la 15-20 de kilometri de Seattle, un oraş cosmopolit în care se îmbină, armonios, vechiul şi noul: cinematografe Paramount stau la baza unor zgârie-nori de sute de etaje. Pontoane din lemn se află la doar câţiva metri de sediile unor companii care au redefinit ideea de tehnologie.
Seattle nu are farmecul unui oraş european sau grandoarea unei capitale asiatice, aşa cum e Hong Kong, dar este totuşi un loc în care te plimbi cu plăcere. Mi s-a părut extrem de interesant turul campusului Microsoft, care mi-a dat ocazia să aflu câteva lucruri mai puţin ştiute despre Bill Gates. „Ştiţi cum s-au cunoscut Bill şi Melinda?”, ne-a întrebat ghidul nostru, arătând apoi cu mâna către o fereastră. „Bill se plimba seara pe lângă clădirea de birouri şi vedea, deseori, lumina aprinsă la acel birou mult după terminarea programului de lucru. A urcat într-o bună seară şi a găsit-o pe Melinda lucrând.”
Am mai aflat, printre altele, că din campusul Microsoft lipseşte clădirea cu numărul 7; motivul e unul cât se poate de simplu: lui Gates i se părea un număr ce aduce ghinion, aşa că a trecut de la 6 direct la numărul 8. Complexul ce găzduieşte peste 40.000 de angajaţi e unul spectaculos, incluzând lucruri inedite precum spaţii de relaxare construite în copaci sau „căsuţe poştale” unde angajaţii pot lăsa cărţi care le-au plăcut, astfel încât şi alţii să le poată răsfoi. E o cultură diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, una pe care am mai întâlnit-o doar în unele sedii ale Google.
Am părăsit Statele Unite cu dorinţa de a mă întoarce, însă nu neapărat în locurile descrise mai sus.
-
Arheologie de viitor
El a creat astfel o serie de obiecte cum ar fi telefoane fixe, mobile, casete, aparate foto, ceasuri gândite să arate ca nişte vestigii găsite de arheologii viitorului. Pentru cel mai recent proiect al său şi-a îndreptat atenţia spre o maşină DeLorean din seria de filme Înapoi în viitor (Back to the Future), folosită de personajele principale pentru călătoria în timp, transformând-o într-un vestigiu arheologic ficţional. Maşina este confecţionată din cenuşă vulcanică, selenit şi cuarţ şi are caroseria găurită pe alocuri şi scaunele rupte, ca şi cum ar fi stat abandonată foarte multă vreme.
-
Finalul nu e aproape
E important să menţionez, în caz că mai există cineva pe faţa Pământului care nu ştia asta, că Tom Cruise realizează chiar el majoritatea cascadoriilor. Mi se pare de necrezut cât de mult poate asta să schimbe (în bine, evident) faţa francizei Mission: Impossible. Atunci când teama sau disperarea de pe faţa unui actor e reală, şi spectatorii o vor simţi; lipsa efectelor speciale generate pe calculator e un plus în ziua de azi, iar producătorii lui Mission: Impossible au ştiut să profite la maximum de asta.
Chiar dacă scenariul are multe scăpări pe partea de logică, scenele de acţiune sunt atât de bine realizate încât firul narativ devine realmente secundar. Cei mai mulţi membri ai echipei se întorc pentru această nouă aventură: Ethan şi echipa trebuie să recupereze trei recipiente cu plutoniu înainte ca acestea să ajungă la un grup terorist numit Apostolii, ridicat pe bazele Sindicatului, grupul desfiinţat de Ethan în filmul anterior. Pare complicat? Acţiunea devine şi mai încurcată, dar recomandarea mea e să lăsaţi la o parte aspectele tehnice şi să vă concentraţi pe acţiune.
Personajele nu sunt prezente în film pentru a atrage simpatia spectatorilor, singurul lor rol fiind de a participa la urmăriri, explozii şi alte secvenţe memorabile. Chiar şi atunci când Julia – fosta parteneră a lui Hunt – apare în peisaj, pentru a întări sentimentul de pericol care îl înconjoară, rezultatul nu e chiar cel scontat. Şi asta nu pentru că Michelle Monaghan nu e o actriţă convingătoare, ci pentru că miza e deja suficient de mare.
Mission: Impossible – Fallout a avut un buget impresionant, de 178 de milioane de dolari; nu le plângeţi de milă producătorilor, pentru că filmul a generat din vânzarea de bilete 538 de milioane de dolari (la ora scrierii materialului, filmul rulase de 31 de zile în sălile de cinema). Chiar dacă rezultatele înregistrate până acum îl plasează pe locul 4 din 6 în cadrul francizei, e de aşteptat ca Fallout să mai aducă cel puţin 20-25 de milioane în conturile casei de producţie.
O scenă din film îl prezintă pe Cruise faţă în faţă cu unul dintre personajele negative, acesta spunându-i: „Finalul de care te-ai temut întotdeauna e aproape“. Văzând reacţia publicului, dar şi a criticilor faţă de Fallout, aş spune că finalul e încă departe.Nota: 8,5/10
-
Telegramă din America lui Trump
Primele peisaje pe care le vezi nu sunt cele cu plajele idilice din Malibu sau cartierele de lux din zona Beverly Hills, ci unele aride, fără prea multă culoare.
Los Angeles, cel mai important oraş de pe coasta de vest a Statelor Unite, este un loc al contrastelor – am înţeles destul de repede asta, fiind cazat la doar câteva minute de mers pe jos de centrul financiar şi totuşi într-un cartier pe care probabil l-aş ocoli în timpul unei plimbări prin Bucureşti.
Oamenii din Los Angeles vor parcă să confirme toate stereotipurile cu care s-au confruntat de-a lungul timpului: umblă pe stradă cu casetofoane, cu muzica dată la maximum, sau împânzesc oraşul de magazine cu specific sud-american. Vorbesc de minorităţi, evident, pentru că acestea sunt cele care contează în Oraşul Îngerilor.
Din zgârie-nori în ghetouri
Am profitat de apropierea de staţia de metrou de pe 7th Street, un fel de nod între majoritatea liniilor care străbat LA-ul, şi am plecat în explorarea oraşului. Ca orice turist bine informat, mi-am început aventura în LA cu o vizită la portul Santa Monica, punct de interes care atrage zeci de mii de oameni în fiecare seară.
După un drum de aproape o oră, am ajuns pe plaja pe care localnicii o numesc „graniţa dintre partea bună a oraşului şi restul Los Angelesului“. Având în minte o replică memorabilă din Închisoarea îngerilor, m-am alăturat miilor de turişti şi am intrat pe pontonul principal: o nebunie de lumini, magazine şi tot felul de restaurante. Ceva mai în faţă, câţiva pescari stăteau şi ascultau melodii tradiţionale din Hawaii, interpretate de un domn care ţinea să mulţumească, după fiecare piesă, celor care îi aruncau în şapcă un dolar sau doi. Atmosfera era într-adevăr deosebită, aşa că m-am oprit şi eu să îl ascult timp de câteva minute.
Santa Monica Pier e probabil locul care mi-a plăcut cel mai mult în Los Angeles; nu am ajuns, ce-i drept, în cartiere faimoase precum Beverly Hills sau Malibu, acolo unde vedetele îşi împart vilele de pe malul Pacificului.
În următoarele zile am ajuns şi pe Venice Beach, plaja de care vă amintiţi desigur din multe filme americane. Nu e un loc pe care să îl recomand; închipuiţi-vă un Costineşti ceva mai gălăgios, ceva mai murdar şi ceva mai aglomerat şi vă veţi face o idee despre cum arată Venice Beach.
Los Angeles e un oraş întins, iar sistemul de metrou nu e pus la punct la fel de bine ca în oraşele turistice din Europa. Sunt foarte multe locuri în care nu poţi ajunge decât după ce schimbi mai multe mijloace de transport în comun: metrou, tren, chiar şi unul sau două autobuze. E recomandat să mergi pe jos, dar distanţele şi temperatura de peste 40 de grade nu mi-au permis să acopăr suprafeţe foarte mari. Prin urmare, m-am întors la metrou, decis să parcurg celebra Walk of Fame şi să văd câteva repere importante ale cinematografiei americane, aşa cum ar fi Teatrul Chinezesc sau Sala Dolby, unde se decernează premiile Oscar. Zis şi făcut: de la 7th Street am luat-o spre bulevardul Hollywood, urmărind apoi numele înşirate pe asfaltul încins.
Mă întrebam, în sinea mea, câte mii sau milioane de oameni trecuseră pe aici în căutarea faimei. Câţi veniseră cu visuri şi câte din acele visuri deveniseră realitate. V-aţi întrebat vreodată de ce Los Angeles e numit La La Land? Nu e un joc de cuvinte, ci asemănarea cu un loc de basm, un loc în care visul american se manifestă, poate, cel mai bine.
Centrul financiar al oraşului este dominat de clădiri înalte, de sute de etaje, care afişează ostentativ numele unor bănci ca Wells Fargo, Bank of America sau HSBC. Lângă ele, legendarul Staples Center e păzit de statuile celor care au devenit legende în baseball sau baschet. E un loc care nu se potriveşte cu restul oraşului: oamenii sunt la costum, străzile sunt curate, iar fast-food-urile lasă loc restaurantelor cu pretenţii. Chiar şi 7-Eleven (lanţ de magazine nonstop din Statele Unite) are alte reguli aici, una fiind că nu comercializează alcool.
Nu trebuie să te îndepărtezi însă prea mult ca să intri în contact cu adevăratul Los Angeles, un oraş murdar, cu case de maximum două etaje, cu magazine în care totul e scris în spaniolă şi în care mişună oameni care par să-şi fi pierdut minţile.
Unul dintre obiectivele mele a fost, încă de la început, parcul de distracţii Six Flags Magic Mountain. Ca împătimit al senzaţiilor tari, ştiam că lanţul Six Flags propune unele dintre cele mai periculoase rollercoastere din lume, aşa că nu aş fi putut rata ocazia să urc în Goliath, Twisted Collossus sau Joker’s Revenge. Aş putea povesti mult şi bine despre sentimentul pe care îl ai atunci când te urci în X2, singurul rollercoaster din lume în care scaunele se rotesc 360 de grade, dar o să mă rezum la aventurile din Los Angeles.
Trebuie totuşi să amintesc câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut în drum spre parc (Six Flags se află la aproximativ 80 de kilometri de LA), în primul rând oraşul-suburbie Santa Clarita. E unul dintre locurile care m-au impresionat în Statele Unite, aşa cum s-a întâmplat şi cu Kirkland, oraşul de pe malul lacului Washington unde am fost cazat în timpul evenimentului Imagine Cup, organizat de Microsoft. „Where the good life takes you” („Acolo unde te duce viaţa bună” – n. red.) era mottoul oraşului, prezent pe toate străzile, semafoarele şi chiar autobuzele care tranzitau localitatea. Şi asta era şi impresia pe care mi-a lăsat-o Santa Clarita: un loc unde ajungi atunci când totul a mers bine.
Viaţa în suburbii
Kirkland, un orăşel aşezat pe malul lacului Washington, se apropie cel mai mult de imaginea pe care o aveam despre Statele Unite. E o suburbie cu case la curte, îngrădite de garduri albe, cu oameni politicoşi şi o stare generală de mulţumire pe care o percepi aproape imediat. E un loc în care nu oricine îşi permite să locuiască, dovadă fiind şi zecile de bărci sau iahturi înşirate în port. Kirkland se află la 15-20 de kilometri de Seattle, un oraş cosmopolit în care se îmbină, armonios, vechiul şi noul: cinematografe Paramount stau la baza unor zgârie-nori de sute de etaje. Pontoane din lemn se află la doar câţiva metri de sediile unor companii care au redefinit ideea de tehnologie.
Seattle nu are farmecul unui oraş european sau grandoarea unei capitale asiatice, aşa cum e Hong Kong, dar este totuşi un loc în care te plimbi cu plăcere. Mi s-a părut extrem de interesant turul campusului Microsoft, care mi-a dat ocazia să aflu câteva lucruri mai puţin ştiute despre Bill Gates. „Ştiţi cum s-au cunoscut Bill şi Melinda?”, ne-a întrebat ghidul nostru, arătând apoi cu mâna către o fereastră. „Bill se plimba seara pe lângă clădirea de birouri şi vedea, deseori, lumina aprinsă la acel birou mult după terminarea programului de lucru. A urcat într-o bună seară şi a găsit-o pe Melinda lucrând.”
Am mai aflat, printre altele, că din campusul Microsoft lipseşte clădirea cu numărul 7; motivul e unul cât se poate de simplu: lui Gates i se părea un număr ce aduce ghinion, aşa că a trecut de la 6 direct la numărul 8. Complexul ce găzduieşte peste 40.000 de angajaţi e unul spectaculos, incluzând lucruri inedite precum spaţii de relaxare construite în copaci sau „căsuţe poştale” unde angajaţii pot lăsa cărţi care le-au plăcut, astfel încât şi alţii să le poată răsfoi. E o cultură diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, una pe care am mai întâlnit-o doar în unele sedii ale Google.
Am părăsit Statele Unite cu dorinţa de a mă întoarce, însă nu neapărat în locurile descrise mai sus.