BusinessMagazin

Tag: film

  • În spatele uşilor închise, varianta spaniolă

    Liderul regional (un fel de baron local din politica românească) Manuel López Vidal a conceput un sistem ticălos pentru a-şi umple rapid buzunarele, dar este demascat atunci când prietenul său apropiat, Paco (Nacho Fresneda), este acuzat de corupţie. Dintr-o dată, după ce o discuţie înregistrată apare în mass-media, viaţa lui Manuel este dată peste cap de o investigaţie amănunţită care îl poate trimite la închisoare.
    Antonio de la Torre (Marshland, Cannibal) iese aici în evidenţă, interpretarea sa mergând perfect cu magnetismul personajului pe care îl interpretează. În ceea ce priveşte tensiunea, regizorul Rodrigo Sorogoyen şi scenarista Isabel Peña – colaborând aici pentru a treia oară – pornesc cu motoarele deja ambalate, aruncându-l pe spectator în mijlocul acţiunii, şi reuşesc să menţină această stare până la final. Nu e puţin lucru, având în vedere că filmul durează mai bine de 2 ore.
    Şi nu doar interpretarea este excelentă, ci şi mişcarea camerei, care impresionează încă de la primele cadre. Sunt imagini fluide, fără schimbări bruşte, care ajută spectatorul să preia cât mai mult din emoţia celor de pe ecran.
    El reino este produs de oamenii care au stat în spatele filmului El secreto de sus ojos, un excelent thriller argentinian care a oferit o privire asemănătoare asupra lumii de azi. Nu există prea multă violenţă, dar nici prea multă melodramă sau nemulţumire; povestea este realistă şi bine legată.
    El reino este un film care ridică ştacheta din multe puncte de vedere, fiind un exemplu excelent al calităţii cinematografiei spaniole.
    Industria spaniolă de film a produs, în mai multe rânduri, adevărate capodopere recunoscute la nivel global. Deşi m-am temut de influenţa tot mai evidentă a serviciilor de streaming, care pun de multe ori cantitatea înaintea calităţii, mă bucur să observ că grijile mele nu au avut obiect.
    Nota: 8/10

    El reino
    Regia: Rodrigo Sorogoyen
    Distribuţie: Antonio de la Torre, Mónica López, Josep Maria Pou
    Durată: 2 ore 12 minute
    Buget: 4 milioane euro
    Data lansării: 8 noiembrie

  • Cronica de film: Prea puţin şi prea târziu

    Terminator: Dark Fate nu este atât de slab ca ultimele două episoade ale francizei, dar este încă departe de complexitatea primelor apariţii. Ciudat este că în cazul Terminator nu s-a pus, până acum, problema realizării unui reboot, toate filmele fiind legate de aceeaşi poveste. Era poate mai bine să se ia totul de la zero, dar misiunea de a îmbunătăţi un film ca Judgment Day e aproape imposibilă; Dark Fate se joacă cu această idee, acţiunea plasându-se într-o realitate în care anumite evenimente din celelalte episoade nu s-au întâmplat. Mai mult, Dark Fate aderă îndeaproape la primele două filme Terminator, atât în ceea ce priveşte complotul (un asasin cyborg aparent indestructibil, trimis în timp de către viitori stăpâni ai maşinilor pentru a elimina o ameninţare) cât şi structura. Anumite elemente sunt chiar preluate cu totul, aşa cum ar fi o urmărire cu maşini.
    Arnold Schwarzenegger reia rolul T-800 alături de Linda Hamilton, şi ea veteran al seriei, în rolul Sarah Connor. Terminator: Dark Fate prezintă un cyborg care înlocuieşte modelul T-800 (Schwarzenegger), denumit REV-9, trimis înapoi din 2042 pentru a o ucide pe Dani, din motive care nu sunt dezvăluite până foarte târziu în film; sosirea lui este precedată de apariţia bruscă a lui Grace, alt cyborg, însărcinată cu misiunea de a o proteja pe tânără. Pare încurcat, dar e de fapt o copie a scenariului din Judgment Day.
    Cu un buget de 185 de milioane de dolari şi costuri totale de producţie estimate la 470 de milioane de dolari (costuri de marketing, distribuţie etc.), Terminator: Dark Fate are şanse mari să devină unul dintre marii perdanţi ai anului la box-office. În weekendul de lansare, filmul a adunat doar 29 de milioane de dolari în Statele Unite, undeva la jumătate faţă de aşteptările producătorilor. Nici prezenţa în afara Americii nu a ajutat prea mult, încasările la nivel global fiind de aproximativ 120 de milioane de dolari. Având în vedere filmele care sunt pe cale să se lanseze, e greu de crezut că Dark Fate va reuşi să se mai apropie de primele locuri în box office.
    În concluzie, era mai bine ca atunci când ne gândeam la Terminator să avem în minte doar filmele regizate de James Cameron, în special Judgment Day, din 1991. Dar Hollywoodul rămâne consecvent în lungirea inutilă a unor francize până la momentul în care sălile de cinema rămân goale.
    Nota: 6/10

    Terminator: Dark Fate
    Regia: Tim Miller
    Distribuţie: Linda Hamilton, Arnold Schwarzenegger, Mackenzie Davis
    Durată: 2 ore 8 minute
    Buget: 185 mil. dolari
    Data lansării: 1 noiembrie

  • Nik Powell, producătorul filmului de Oscar “The Crying Game”, cofondator Virgin Records, a murit

    Nik Powell, producătorul a peste 60 de filme – printre care şi cel recompensat cu premiul Oscar “The Crying Game”, de Neil Jordan – şi cofondator al Virgin Records, împreună cu Richard Branson, a murit la vârsta de 69 de ani, potrivit Variety.

    Producătorul de film şi muzică Nik Powell era unul dintre marile nume din industria de profil britanică.

    Powell a murit în locuinţa sa din Oxford, joi, din cauza unui cancer, potrivit National Film and Television School din Marea Britanie, instituţie pe care acesta a condus-o peste un deceniu, până în 2017.

    Născut pe 4 noiembrie 1950, într-un sat din Buckinghamshire, Powell s-a numărat, în 1972, printre membrii fondatori ai Virgin Records, care a devenit una dintre cele mai mari companii de înregistrări muzicale din Marea Britanie înainte de a fi vândută EMI, 20 de ani mai târziu.

    În 1983, Powell a cofondat, cu Stephen Woolley, compania de producţie de film Palace Pictures, prin care au realizat pelicule precum “The Company of Wolves” (1984), “Mona Lisa” (1986) şi “Jocul Lacrimilor/ The Crying Game”, toate regizate de Neil Jordan, cel din urmă recompensat cu Oscar pentru scenariu în 1993.

    La nivel de distribuţie, compania a lansat filme ale unor regizori precum Sam Raimi, fraţii Joel şi Ethan Coen, Rob Reiner, Mike Leigh, Ken Loach şi Peter Greenaway.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • Despre Will Smith şi finalul inevitabil al unei cariere de invidiat

    Will Smith e încă unul dintre cei mai apreciaţi actori de la Hollywood, mai ales atunci când principalul scop al producătorilor e profitul. Dar Will Smith, cel de azi, nu mai e acelaşi cu actorul din Independence Day, The Pursuit of Happyness sau Seven Pounds. S-o recunoaştem, Smith nu a mai jucat într-un film decent din 2015, atunci când Focus reuşea să primească ceva recenzii pozitive. În Gemini Man, Will Smith joacă rolul unui agent care încearcă să afle (fără succes timp de mai bine de o oră) cine este tânărul asasin care vrea să îi curme viaţa. Nu e o mare surpriză pentru nimeni să afle că asasinul în cauză e o versiune mai tânără a lui Smith, o clonă – până la urmă, confruntarea dintre cei doi a fost principala temă folosită în campania de promovare a filmului.

    Ang Lee este un regizor excelent – amintiţi-vă de Life of Pi – dar care se bazează mult prea mult pe efectele speciale. Uneori îi iese, aşa cum a fost în cazul filmului menţionat mai sus, alteori nu. Gemini Man intră în cea de-a doua categorie.

    Luând în calcul inovaţiile tehnice ale lui Lee, cred că Gemini Man ar fi putut fi mult mai mult decât este. Păcat că scenariul a fost complet ignorat (e o presupunere, desigur), producătorii concentrându-se doar pe efectele speciale şi pe marketingul filmului. În ziua de azi, nu cred că mai e suficient doar să aduci oamenii la cinematograf în ziua lansării; filmele au nevoie să supravieţuiască mai multe weekenduri la rând pe marile ecrane pentru a avea succes. Iar reacţiile negative, transmise acum într-o fracţiune de secundă pe reţelele sociale sau pe site-urile de specialitate, pot să pecetluiască soarta unui lungmetraj.

    O altă problemă a filmului este lipsa umorului. Filmele de acţiune de azi îmbină scenele de acţiune cu cele de comedie, pentru că asta e reţeta pe gustul publicului. Will Smith e un actor extrem de carismatic, iar rolurile serioase i se potrivesc de minune atunci când şi scenariul e unul potrivit – The Pursuit of Happyness e un exemplu bun în acest sens. Dacă povestea e una uşor lipsită de sens, atunci poţi măcar să arunci şi câteva glume pentru a o face mai uşor digerabilă.

    În concluzie, Gemini Man e încă un film pe care Will Smith va încerca să îl uite repede. Acelaşi lucru ar trebui să îl facem şi noi.

    Nota: 5/10

    Gemini Man
    Regia: Ang Lee
    Distribuţie: Will Smith, Mary Elizabeth Winstead, Clive Owen
    Durată: 1 oră 57 minute
    Buget: 138 milioane dolari
    Data lansării: 11 octombrie

  • Actorul John Witherspoon, cunoscut din filmul “Vineri”, a murit la vârsta de 77 de ani

    Actorul american John Witherspoon, cunoscut pentru rolurile interpretate în filmele “Vineri/ Friday”, “Petrecere acasă/ House Party” şi “Bumerangul/ Boomerang”, a murit marţi, la vârsta de 77 de ani, potrivit Variety.

    “Anunţăm cu mare tristeţe că soţul şi tatăl nostru John Witherspoon a murit. A fost o legendă a industriei de divertisment şi o figură paternă pentru toţi cei care l-au urmărit pe parcursul anilor. Te vom iubi pentru totdeauna, «Pops»”, a scris familia actorului pe reţeaua de micro-blogging Twitter.

    Witherspoon a avut apariţii memorabile în filme şi seriale, jucând rolulul tatălui lui Craig, interpretat de rapperul Ice Cube, în filmele “Vineri/ Friday” (1995), “Vinerea viitoare/ Next Friday” (2000) şi “Vineri, în ajun de Crăciun/ Friday After Next” (2002).

    Născut în oraşul Detroit, din statul american Michigan, Witherspoon a avut apariţii frecvente alături de actorul Eddie Murphy în pelicule precum “Bumerangul/ Boomerang” (1992), “Vampirul din Brooklyn/ Vampire in Brooklyn” (1995) şi “Doctor Dolittle 2” (2001).

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • Notă pentru scenarişti: anii ’80 nu se mai întorc

    Rambo: First Blood, lansat în 1982, se plia perfect pe cerinţele publicului american de la acea vreme. Amintirile războiului din Vietnam erau încă proaspete, iar imaginea unui soldat care să se lupte cu sistemul satisfăcea chiar şi cei mai pretenţioşi spectatori.
    Mai mult decât atât, First Blood a fost chiar un film reuşit; nu vorbim de o capodoperă, pentru că nu acesta a fost scopul producătorilor, ci despre un film care reuşeşte, timp de mai bine de o oră şi jumătate, să îţi capteze atenţia şi să te lege, emoţional, de bravul soldat american.
    Reţeta a mai fost repetată de două-trei ori, cu un succes moderat; când a fost lansat Rambo IV, în 2008, singurul lucru la cote înalte a fost curiozitatea spectatorilor. Am fost surprins, prin urmare, de vestea că Sylvester Stallone vrea să îl readucă pe marile ecrane pe John Rambo.
    A fost o introducere mai lungă decât de obicei, motivată mai ales de faptul că nu sunt prea multe de spus despre Rambo: Last Blood.
    Eroul nostru s-a pensionat, are nevoie de tot felul de pastile ca să-şi menţină sănătatea mentală şi pare decis să trăiască în linişte zilele care i-au rămas. Un Rambo în care miile de gloanţe sunt înlocuite de discuţii cu psihologul n-ar fi atras însă pe nimeni, aşa că scenariştii s-au pus pe treabă şi au inventat o poveste care implică diverse personaje: o prietenă, nepoata acesteia, cartelurile din Mexic şi aşa mai departe.
    V-aţi făcut deja, sunt convins, o idee destul de bună despre cum începe, continuă şi se încheie filmul.
    Nu scenariul e însă problema la Rambo: Last Blood, ci faptul că eroul a fost înlocuit cu un fost erou. E cel puţin ciudat să îl vezi pe Stallone – în ciuda condiţiei fizice de invidiat – cum sare, aleargă şi omoară zeci de oameni pe minut.
    Repet, nu sunt prea multe de spus despre film; este o producţie pentru fanii seriei, din păcate o serie care a fost întinsă mult prea mult.
    E o problemă ce apare tot mai des la Hollywood: tot Stallone a readus pe ecrane seria Rocky, chiar dacă lucrurile în Creed stau puţin diferit, actorul asumându-şi un rol secundar. Un alt exemplu e seria începută cu Olympus Has Fallen, la care scenariştii nici nu s-au mai obosit să schimbe povestea, ci doar ţara în care se desfăşoară. Pe măsură ce apar francize noi, cu o abordare proaspătă a genului acţiune – John Wick, spre exemplu – reţeta de tip Rambo e una ce ar trebui lăsată pentru cărţile de istorie.
    Nota: 5/10

    Rambo: Last blood
    Regia: Adrian Grunberg
    Distribuţie: Sylvester Stallone, Sergio Peris-Mencheta, Paz Vega
    Durată: 1 oră 29 minute
    Buget: 50 milioane dolari
    Data lansării: 20 septembrie

  • “Joker”, pe primul loc în box office-ul nord-american, cu încasări de peste 93 de miloane de dolari

    În regia lui Todd Phillips, pelicula “Joker” a adus pe marile ecrane actori celebri, precum Robert De Niro, Joaquin Phoenix, Marc Maron şi Zazie Beetz. Filmul spune o poveste moralizatoare, realizând studiul unui personaj dispreţuit de societate. Robert de Niro apare în rolul unei gazde de televiziune, ce îl face pe Joker să dezvolte nişte tulburări mintale.

    Liderul săptămânii trecute, animaţia “Yeti – Omul Zăpezilor”, a coborât pe locul al doilea, cu încasări de 12 milioane de dolari. Lungmetrajul “Abominable”, de Jill Culton şi Todd Wilderman, dedicat întregii familii, prezintă povestea lui Yeti, care s-a rătăcit prin lumea noastră şi are nevoie de ajutor ca să se poată întoarce în universul lui magic, potrivit Cinemagia.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Clubul Rataţilor se reuneşte pe marile ecrane

    E important de spus, încă de la început, că It: Chapter 2 e un film pentru fanii lui Stephen King. Nu este un horror care să îţi provoace insomnii, ci mai curând unul care să trezească nostalgia amintirilor din copilărie.

    Prima parte a filmului, lansată în 2017, a avut mult mai multe scene terifiante; îmi închipui că distribuţia selectă din partea a doua i-a împiedicat pe producători să folosească efecte speciale în exces, lăsând astfel mai mult timp pe ecran unor actori excelenţi. Sigur, timpul nu ar fi fost neapărat o problemă, având în vedere că It: Chapter 2 durează aproape
    3 ore. La două ore şi 49 de minute,

    It: Chapter 2 se numără printre cele mai lungi filme horror realizate vreodată la Hollywood. Durata reprezintă atât o problemă, cât şi un avantaj: pe de o parte, lumea s-ar putea speria la ideea de a petrece atât de mult timp în compania unui clovn; pe de altă parte, e suficient timp pentru ca personajele să prindă viaţă. Repet, e aproape obligatoriu să fi văzut, însă, prima parte a poveştii.

    Scenariul se concentrează pe mai multe personaje principale – Clubul Rataţilor – care, fiind copii, s-au confruntat cu Pennywise în Derry, undeva în statul american Maine, în 1989. Se spune că Pennywise reapare la fiecare 27 de ani; la sfârşitul primei părţi, liceenii fac un pact că se vor întoarce dacă teroarea se va ridica din nou. Prin urmare, Mike (interpretat de Isaia Mustafa), singurul care a rămas în Derry, îi cheamă pe ceilalţi.

    Bill (James McAvoy) este scenarist la Hollywood, Bev (Jessica Chastain) este într-o relaţie abuzivă, Richie (Bill Hader) este un comediant de stand-up, Eddie (James Ransone) este un agent de asigurare pentru evaluarea riscurilor, iar Ben (Jay Ryan) lucrează acum ca arhitect. Bazându-se probabil pe faptul că cei prezenţi în sala de cinema cunosc aventurile iniţiale ale personajelor, regizorul tratează cu o oarecare superficialitate transformarea acestora şi chiar rolul fiecăruia în desfăşurararea evenimentelor. Problema ar fi putut fi rezolvată cu câteva flashbackuri bine plasate, astfel încât toţi spectatorii să fie la curent cu povestea.

    Faptul că scenele de groază sunt mai rare nu e neapărat un lucru rău, şi spun asta ca un fan al filmelor horror; o vizionare a ambelor filme reprezintă o experienţă completă şi care aduce un final bine construit. Se asemănă, dacă vreţi, acelor poveşti despre maturizare din anii ’80 (coming of age stories, cum le spun americanii), aşa cum a fost Stand By Me. Un alt exemplu bun în acest sens este seria Stranger Things de pe Netflix, de asemenea puternic inspirată de cinematografia acelui deceniu.
    În concluzie, It: Chapter 2 este mult mai mult decât un simplu film horror. Nu va fi pe gustul tuturor, dar va mulţumi destul de mulţi fani ai genului – în special pe cei ai maestrului Stephen King.

    Notă: 8/10

    It: Chapter 2
    Regia: Andy Muschetti
    Distribuţie: Jessica Chastain, James McAvoy, Bill Hader
    Durată: 2 ore 49 minute
    Buget: 35 milioane dolari
    Data lansării: 6 septembrie

  • Regele se întoarce pe marile ecrane

    Întrebarea pe care şi-au pus-o cei mai mulţi, în mod justificat, este următoarea: era nevoie de un remake al filmului? Pe scurt, răspunsul este da. Pentru varianta lungă, trebuie să luăm în calcul mai mulţi factori, cel mai important fiind faptul că Disney este o companie cu acţionari, iar principalul scop este că trebuie să genereze profit; nu trebuie să uităm nici de serviciul de streaming Disney+, care va fi lansat în noiembrie şi care are nevoie de conţinut nou pentru a atrage clienţi pe o piaţă deja saturată.
    Până la urmă, Disney s-a transformat într-un Midas al zilelor noastre; prin urmare, nu a mai surprins pe nimeni informaţia că Lion King a depăşit pragul de 1 miliard de dolari în mai puţin de două săptămâni de la lansare. Mai exact, la ora scrierii acestui material, veniturile generate la nivel globau se ridicau la 1,56 miliarde de dolari.
    Actorul James Earl Jones şi-a împrumutat vocea pentru Mufasa, la fel ca în filmul original din 1994. Tânărul leu Simba este interpretat de Donald Glover, iar Beyoncé o interpretează pe Nala, prietena din copilărie a lui Simba, care îi devine apoi parteneră.
    Distribuţia excelentă a reprezentat încă un motiv pentru a vedea filmul; chiar dacă vorbim de cei care doar şi-au împrumutat vocile personajelor principale, impactul asupra spectatorilor este unul foarte mare. Amintiţi-vă, spre exemplu, de Darth Vader şi modul în care vocea aceluiaşi James Earl Jones transformă personajul. Este greu să îţi închipui că altcineva ar putea face o treabă la fel de bună în spatele măştii.
    Pentru cei care nu au văzut filmul original din 1994, Lion King va fi o experienţă minunată. Pentru cei care sunt familiarizaţi cu povestea, trebuie spus că versiunea 2019 este aproape identică, lucru reproşat de altfel şi de cei mai mulţi critici ai filmului. Nu aş spune că m-a deranjat acest lucru, dar ar fi fost poate bine ca regizorul Jon Favreau să îşi lase amprenta asupra unor segmente.
    Nu prea ai ce să reproşezi filmului: grafica este minunată, coloana sonoră este aceeaşi pe care o ştim şi pe care o iubim, iar povestea, repet, nu are niciun element nou. Vorbind de un film de animaţie, şi nu de unul clasic, era destul de greu ca producătorii să folosească aceeaşi reţetă şi să obţină un rezultat slab.
    Sunt poate visător, dar trăiesc cu speranţa că cei care iau deciziile la Disney vor alege să caute noi poveşti pe care să le prezinte, renunţând la această obsesie pentru reluarea filmelor de succes. Dacă nu acum, măcar atunci când nu vor mai avea ce să reia.

    Nota: 8/10

  • “La Gomera”, propunerea României la Oscar 2020, are premiera nord-americană la Toronto Film Festival

    Filmul va fi proiectat pe 5 septembrie, în prezenţa regizorului Corneliu Porumboiu, la Scotiabank Theatre, unde va rula şi pe 6 septembrie.

    Festivalul canadian este unul necompetitiv, însă producţiile primesc recunoaşterea publicului şi criticilor. Vor fi acordate, între altele, marele premiu pentru lungmetraj şi trofeul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI).

    “La Gomera” se numără şi între “cele mai captivante 29 de noi lungmetraje noi” selectate în New York Film Festival (NYFF), alături de pelicule semnate de Martin Scorsese, Pedro Almodóvar, Edward Norton, Arnaud Desplechin şi Agnès Varda.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro