BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Vorba unui indian despre liderii politici: „Dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur? ! ”

    Cercul închis al politicii

    Marele publicist Tudor Arghezi a semnalat în mai multe rînduri cercul închis pe care-l reprezentau partidele politice din vremea sa. O dată constituită, clasa politică îşi închide porţile, pune lacătul şi trage obloanele. Nu se mai poate parveni înăuntru din afară nici pe fereastră. Chestiunea e abordată de exemplu în tableta Epistola către Tit, din Bilete de papagal, 1 august 1928.

    Peste cinci luni, în 6 decembrie 1928, scriitorul pune din nou problema pe tapet prin textul Generalul Alevro din Bilete de papagal.

    De data asta, Tudor Arghezi se opreşte asupra unui aspect aparte al clasei politice autohtone semănînd cu o eprubetă cu dop:

    Numărul mic al oamenilor politici, efect ale folosirii şi refolosirii ca pe nişte materiale dispuse recondiţionării, face ca aceleaşi persoane să treacă prin toate demnităţile:

    „Abţinerea de la manifestarea cetăţenească a presei, împiedică la un examen al situaţiilor grele, calculul de probabilităţi favorabile şi obligă publicul care gîndeşte şi caută să se resemneze, la reluarea oamenilor şi la reîntrebuinţarea lor. Jocul politic, dar într-un circ închis, pentru bucuria cailor şi a lacheilor, este aşa întocmit încît în toată ţara, cu o populaţie de şaptesprezece milioane, oamenii politici să fie număraţi pe degete şi reduşi la două, trei grupări de cîte cîţiva.

    Dar chiar în lăuntrul unui partid, selecţionarea pentru şefi după accederea la putere, vizează doar o grupare, o fracţiune, o gaşcă, am zice noi:

    „Adevărul este că selecţionarea se face numai în interiorul partidelor politice, şi nici acolo din cantitate ci din fracţiuni. O fracţiune dă pe toţi demnitarii, cea mai apropiată de şef, şi cum şeful e simţitor mai ales la meritele destinate să-i facă plăcere, calitatea selecţionată nu e întotdeauna de rangul întîi. Aşa s-au petrecut lucrurile în mai toate guvernele trecute”.

    Caragiale semnalează

    „Partidele politice în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere nu sunt în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă”. (I.L. Caragiale, „1907. Din primăvară pînă-n toamnă. Cîteva note”)

    N.B. Cele scrise de gazetarul politic în urmă cu aproape un secol au nevoie, pentru a le atribui actualităţii de o nuanţare. Nu-i vorba azi de două facţiuni, ci de mai multe. Fiecare aşa-zis partid n-are partizani, ci clientelă.

    Eternul oportunism valah

    Mareşalul Antonescu, adus la Palat prin şiretlic, e arestat şi vîrît în fişet ca un geamantan la Mesageriile din Gară. Directorul SSI, Eugen Cristescu, şi Directorul Siguranţei Jandarmeriei, C. Robescu, află de eveniment. Ştiţi ce fac? Nu se pun în mişcare pentru a-l salva pe şeful statului şi, prin asta, regimul din care făceau parte. Nu se apucă să contacteze persoanele loiale Conducătorului. Dau fuga la Legaţia germană. După ajutor pentru o contralovitură de stat? Nu. După vize pentru a o şterge în Elveţia.

    Valabil mai ales azi

    Scrisori către tovarăşa Ana, volum iscălit de Ion Calafeteanu, redă fragmente dintr-un raport trimis Anei Pauker, ministru de Externe al României comuniste, de Simion Bughici, ambasadorul României la Moscova, la începutul lui 1951. Omul Anei Pauker relatează cele spuse de A. Vîşinski, ministrul de Externe sovietic, la recepţia de la Ambasadă, din 30 decembrie 1947. Diplomatul rus le-a povestit celor prezenţi, off the record, întîmplări de la recenta sesiune a Adunării Generale a ONU:

    „La un moment dat – arăta Simion Bughici – tovarăşul Vîşinski a spus: «Să vă spun o anecdotă din lumea politică. Îl văd aici pe E(h)renburg şi îl previn că nu este publicabilă.

    La Adunarea Naţiunilor Unite, la una din şedinţe, Truman a fost întrebat de reprezentantul unei ţări referitor la o chestiune la care acesta nu avea ce să răspundă şi nu-i era plăcut să spună ceva. Ca să scape de insistenţa celui ce pusese întrebarea, Truman a spus: – Eu îl am pe Acheson pentru întrebări. Întrebaţi-l pe el. Un delegat indian îi spune atunci lui Truman: – Eu înţeleg lucrurile cam aşa cum sună un proverb indian: dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!»”.

    Ion Calafeteanu redă acest fragment pentru a demonstra ce-i scriau Anei Pauker oamenii săi de la diferite ambasade.

    Eu însă l-am transcris pentru zicerea delegatului indian:

    „Dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!”.

    Zicere valabilă pentru toate situaţiile politice (interne şi externe) în care cei mari îi folosesc pe cei mici pe post de lătrători!

    NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cistoiublog.ro

  • Ce fel de criză economică este aia când salariile cresc?

    Conform unei analize ZF făcute pe baza datelor de la INS – Institutul Naţional de Statistică, salariul mediu net în luna martie 2021 a fost de 3.547 de lei, în creştere cu 7,7% faţă de martie 2020, atunci când a venit criza COVID-19, când s-a închis economia, când companiile şi-au trimis oamenii acasă, iar multe businessuri s-au închis.

    Deci într-un an de criză, cea mai mare cel puţin din ultimii 100 de ani, salariile au crescut.

    În Bucureşti salariul a crescut cu 8,1%, de la 4.393 de lei la 4.784 de lei, adică 970 de euro. În Cluj, a doua zonă din România care are un salariu peste 4.000 de lei, în martie 2021 câştigul mediu net a fost de 4.314 lei, în creştere cu 10,7%, faţă de martie 2020, deci peste creşterea medie pe economie. Salariile din Timiş au crescut cu 11,4%, de la 3.397 de lei la 3.785 de lei.

    Braşovul a avut o creştere spectaculoasă de 13%, de la 2.959 de lei la 3.348 de lei.

    La polul opus, judeţul Caraş-Severin, cu capitala la Reşiţa, a fost singurul care a înregistrat o scădere a salariului mediu, de la 2.865 de lei în martie 2020, la 2.748 de lei în martie 2021.

    În Suceava, salariul mediu a crescut de la 2.479 de lei la 2.678 de lei, adică cu 8%. În Vaslui salariul a crescut cu numai 3,4%, de la 2.671 de lei la 2.762 de lei.

    Deşi a avut o creştere de 11% anul trecut, câştigul din Covasna este de numai 2.704 lei. Craiova a avut o creştere să o cauţi cu lupa, de numai 1,7%, de la 2.996 de lei, la 3.046 de lei.

    Aşa arată datele statistice la nivel naţional.

    Rezultatele nu sunt chiar atât de rele pentru o perioadă în care economia s-a confruntat cu cea mai violentă criză din istorie, într-un interval atât de redus de timp.

    Chiar şi în aceste condiţii, veniturile salariale au crescut, spre deosebire de criza precedentă din 2008/2009, când căderea economică a dus la pierderea a 700.000 de locuri de muncă.

    Acum economia nu a pierdut nimic, iar presiunea de a găsi forţă de muncă a revenit în actualitate.

    Toată Europa se confruntă cu aceeaşi problemă, de a găsi oameni care să lucreze.

    Florin Godeanu, Country Manager al firmei de recrutare Adecco România şi Ungaria, spune că ai săi colegi din alte state europene „ne-au sunat să trimitem din România candidaţi acolo, pentru că au nevoie de noi angajaţi”.

    Presa internaţională de business abundă de analize privind criza de pe piaţa forţei de muncă la nivel european şi presiunea pe creşterea salariilor.

    Nu ştiu dacă în România creşterea salariilor va aduce forţă de muncă având în vedere că diferenţele salariale faţă de Europa sunt în continuare foarte mari.

    Chiar şi în condiţiile în care salariile vor creşte, companiile s-ar putea să nu găsească forţă de muncă.

    Conform ZF, pentru prima dată celebrul brand de ciorapi Calzedonia a închis o fabrică externă, şi tocmai în România, la Arad, unde avea 400 de angajaţi. „Este prima închidere din istoria grupului, dar nu găseam oameni.” În Arad salariul mediu a fost în martie 2021 de 3.014 lei, în creştere cu 7,3%.

    Nu am citit integral PNRR-ul, planul prin care guvernul vrea să ia 29,2 de miliarde de euro de la Bruxelles, dar nu prea am văzut capitole speciale dedicate pieţei forţei de muncă, punerii pe masă a unor politici de a atrage forţă de muncă, de unde se poate, astfel încât companiile să-şi continue investiţiile  şi să nu închidă operaţiunile din motive de personal.

    Redeschiderea HoReCa a dus la mutarea oamenilor din logistică către acest sector, unde se refugiaseră când a apărut criza, acum un an.

    Cu tot cu bacşiş, câştigul în HoReCa depăşeşte 1.000 de euro şi poate ajunge până la 2.000 de euro net, dar aceşti bani sunt gri, în sensul că firmele oferă contracte de muncă doar pe salariul minim pe economie, 1.386 de lei, adică 280 de euro. Să vedeţi când restaurantele din Italia, Spania, Franţa, Anglia se vor redeschide cu totul, ce exod va fi din România către aceste zone.

    La nivelul salariilor mari, piaţa nu a murit deloc în criză, ci dimpotrivă, companiile au încercat să îşi acopere poziţiile deschise, sperând la o ofertă mai mare de candidaţi, ceea ce, de multe ori, nu s-a întâmplat.

    Conform managero.ro, un site de recrutare pentru poziţii de la 1.500 de euro în sus, deţinut de George Butunoiu, unul dintre cei mai cunoscuţi head-hunteri de pe piaţă, o companie germană cu operaţiuni regiunea Europei Centrale şi de Est oferă 3.000 de euro net pentru postul de strategic buyer.

    O multinaţională britanică vrea să angajeze un director de HR, poziţia fiind la Zagreb, Croaţia, şi oferă un salariu fix de 3.500 de euro net. Se mai pot adăuga şi bonusuri.

    O companie din energie caută un avocat senior căruia să-i ofere 4.800 de euro net, sediul fiind în Bucureşti.

    Un director de clinică, localizată în Bucureşti, „costă” de la 5.000 de euro în sus.

    Dacă această criză a COVID-ului a dus la o creştere a salariilor, mulţi se pot gândi că nu a fost o situaţie tocmai rea şi, cine ştie, poate mai vor să vină astfel de crize.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cine ne va învăţa să fim şefi?

     

    Măriuca Talpeş, CEO Intuitext, a spus la o conferinţă SuperTeach, „Revoluţia mentalităţii în educaţie”, că generaţia actuală de copii va avea pe parcursul vieţii cel puţin 7 locuri de muncă, iar 85% din meseriile care vor exista peste 10 ani nici nu au fost inventate încă. „Este important ca dascălii să descopere noi stiluri de a face lecţii, să experimenteze, să împacheteze subiecte uneori plictisitoare pentru copii în haine interesante. Problema nu este curriculumul, nimic nu trebuie să-i împiedice pe dascăli să-şi prezinte materia într-un mod atractiv.” Ea spune că nu trebuie să le mai dăm copiilor probleme bine definite, pentru că în viaţă problemele sunt incomplete, nu sunt clare şi trebuie să le rezolvăm având multe necunoscute.  În acest context al viitorului, şcoala ar trebui regândită, iar copiii trebuie să dobândească o serie de abilităţi care să le ofere avantaje în viitor: comunicarea interpersonală şi empatia, autonomie în învăţare, gândire critică şi rezolvarea problemelor complexe, abilităţi digitale, antreprenoriale, abilităţi de leadership, flexibilitate cognitivă şi ascultare activă, media şi public speaking şi capacitatea de a conduce echipe.

    Acesta este viitorul.

    Pentru cei care nu ştiu, Măriuca Talpeş, alături de soţul ei, Florin Talpeş, au pus pe picioare la începutul anilor ’90 compania Bitdefender, care în acest moment valorează peste 1 miliard de euro, fiind una dintre cele mai cunoscute şi valoroase companii de tehnologie din România, cu expansiune globală. Acum câtva timp, sociologul Dorin Bodea, cu studii în psihologie şi doctor în economie, a spus că, din studiile realizate de el, 9 din 10 români ar vrea să fie şefi, faţă de 5-6 din 10 în Occident. Cred că mai degrabă românii vor să fie şefi prin consultanţă, să-şi dea cu părerea ce trebuie făcut, dar să nu facă ei, ci alţii. În momentul în care sunt puşi şefi, cu toate responsabilităţile care decurg de aici, începând de la conducerea echipelor până la asumarea personală a deciziilor, lucrurile se schimbă.

    Pe lângă toate lipsurile pe care le are, începând de la oameni, forţă de muncă, resurse financiare, idei, România se confruntă cu o lipsă de şefi în adevăratul sens al cuvântului. Nimeni nu prea vrea să-i conducă pe alţii, nimeni nu prea vrea să-şi asume decizii şi să răspundă „cu capul” pentru ele, nu sunt mulţi care vor să-şi piardă orele rezolvând problemele altora sau conducând echipe. Mihaela Bîtu, CEO ING România, a spus la Meet the CEO – formatul Business Magazin care aduce în faţa publicului un lider – că, pentru a ajunge în această poziţie, în primul rând trebuie să-ţi doreşti acest lucru. „Până la urmă, nu toţi îşi doresc un astfel de rol – trebuie să recunoaştem că nu toată lumea îşi doreşte să aibă răspundere mai mare, să muncească mai mult, să obţină şi mai greu echilibrul între viaţa personală şi carieră.” Cu o carieră bancară de 26 de ani în spate, Mihaela Bîtu spune că nu trebuie să arzi etapele, să te grăbeşti, pentru a ajunge sus. Probabil că acest lucru era valabil în deceniile trecute, pentru că acum – dacă ceea ce spune Măriuca Talpeş se va îndeplini, că cei care vin din spate vor schimbă cel puţin 6 locuri de muncă – tinerii nu vor avea timp să înveţe suficient de mult astfel încât să fie pregătiţi pentru preluarea unei poziţii de top. Poate acest lucru nu va fi valabil în sistemul bancar pentru că, în conformitate cu noile norme, ca să fii conducător de bancă îţi trebuie cel puţin 10 ani de experienţă în poziţii de top în bancă. Noile generaţii vor să experimenteze, stau foarte puţin pe o poziţie sau într-o companie şi nu ştiu dacă vor avea timp să înveţe să fie şefi. Orice am spune, afacerile, companiile, organizaţiile, echipele trebuie conduse de cineva sau viitorul şef va fi un algoritm.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Câţi dintre voi ştiţi cât este acum punctul de pensie fără să vă uitaţi pe Google? Sau câţi ştiţi cât va fi pensia voastră dacă mâine aţi ieşi la pensie?

    Pentru mulţi dintre voi a vorbi acum despre pensie este ceva dintr-un alt timp. Cum să vorbeşti de pensie cu cineva care are 35-40-45, chiar 50 de ani, când are toată viaţa înainte? Şi oricum toţi spun că „nu vor mai apuca pensia”.

    Celebrul program PNRR e 29,2 miliarde de euro, din care 16 miliarde de euro sunt împrumuturi pe care trebuie să le plătim, să le dăm înapoi, aduce şi nişte condiţionalităţi, printre care şi reforma sistemului public de pensie.

    Pentru că este un subiect sensibil, nu există ceva concret pe masă la care să ne raportăm, ci doar nişte declaraţii. Despre acest lucru a vorbit şi premierul Florin Cîţu la Radio Guerilla: Până când generaţia decreţeilor 1965-1970 va ieşi la pensie, adică peste 15-20 de ani, trebuie să avem un alt sistem public de pensie, pentru că cel actual nu va fi sustenabil din punct de vedere financiar, social şi politic.

    Când cei 1 milion de decreţei vor avea vârsta de pensionare, să zicem 65 de ani, nu va avea cine să le plătească pensia pentru că în spate nu vom mai avea o forţă de muncă activă echivalentă.

    Populaţia României scade constant, prin reducerea natalităţii şi prin plecările în afară. Conform Monitorului Social, 54% dintre cei care pleacă în afară sunt femei, adică viitorul demografic al României.

    Conform datelor Băncii Mondiale, în 2050, într-o variantă optimistă, populaţia României va fi de 15 milioane de locuitori, iar în varianta pesimistă de 10-12 milioane.

    În acest moment, la o populaţie în acte de 19 milioane, avem 5 milioane de angajaţi şi 5 milioane de pensionari.

    Prin creşterea speranţei de viaţă şi prin scăderea natalităţii vom avea mai mulţi pensionari decât angajaţi. Angajaţii care vor lipsi vor fi înlocuiţi de roboţi care va trebui să fie taxaţi şi impozitaţi. Această idee nu este chiar o utopie, ci va fi o necesitate pentru toate ţările occidentale.

    Dacă angajatul nu mai există, trebuie să pui impozit pe echipament, pentru că altfel nu poţi să îi susţii pe pensionari.

    Nu ştiu ce înseamnă reforma pensiilor pentru Florin Cîţu, pentru Raluca Turcan, ministrul muncii, pentru Cristian Ghinea, ministrul fondurilor europene şi responsabil de PNRR, sau pentru preşedintele Iohannis, dar ştiu că trebuie găsit un sistem, în primul rând fiscal, în care să nu ieşi la pensie la 65 de ani, pensionarea anticipată să se reducă spre 0, stadiul de cotizaţie să fie complet de peste 40 de ani, iar sistemul actual de taxe şi impozite nu va face faţă presiunii sociale.

    Pe măsură ce generaţia decreţeilor se va apropia de pensie, tema principală de dezbatere publică va fi legată de valoarea punctului de pensie, adică cât va fi pensia fiecăruia.

    Dacă facem un calcul extrem de simplist, cineva care are un salariu net de 5.000 de lei (nu sunt foarte mulţi), adică 8.548 de lei brut, va avea 1,4 puncte de pensie, luând în considerare un salariu mediu brut pe economie de 6.063 de lei, echivalentul a 3.547 de lei net. În aceste condiţii, la valoarea actuală a punctului de pensie de 1.442 de lei, rezultă o pensie de 2.018 lei net.

    De la un venit de 5.000 de lei net pe lună, o scădere la 2.018 lei net pe lună pensie înseamnă destul de mult.

    Aşa că ne vom confrunta cu o presiune tot mai mare, chiar populistă, pentru majorarea punctului de pensie.

    Din punct de vedere politic va câştiga cel care va avea ca temă principală creşterea pensiilor iar pentru acest lucru trebuie majorate taxele şi impozitele.

    Acum, cu toţii am aplaudat decizia guvernului Cîţu de a îngheţa pensiile pentru a nu deteriora şi mai mult situaţia finanţelor publice care să ducă la reducerea ratingului României.

    Aşa ceva nu va mai fi posibil în viitor pentru că niciun partid politic nu-şi va mai permite această măsură.

     Ca să nu ieşi la pensie, guvernul de atunci, de peste 15 ani, va oferi stimulente fiscale extreme. S-ar putea ca un salariu net de 5.000 de lei să se transforme instantaneu în 6.000 de lei prin reducerea taxelor şi impozitelor.

    În acest moment nu ai niciun motiv pentru care să nu ieşi la pensie pentru că, dacă rămâi, nu ai nici un stimulent fiscal.

    Ştiu că pensia este departe pentru mulţi dintre voi, dar ea, dacă nu vine mâine, sigur va veni „săptămâna viitoare” şi nu foarte multă lume este pregătită pentru o reducere drastică a veniturilor şi a nivelului de trai.

    Cei care astăzi se declară capitalişti în gândire, când vor ajunge la pensie şi se vor uita pe fluturaş/aplicaţie, se vor transforma în capitalişti socialişti, în susţinătorii majorării taxelor şi impozitelor pentru ca pensiile lor să crească.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)
     

  • Vă (mai) întoarceţi la birou?

     

    Din toamnă, după vacanţa de vară, mulţi vă veţi întreba dacă să vă mai întoarceţi sau nu la birou fizic. Asta dacă firma vă va cere acest lucru.

    De partea cealaltă, firmele, angajatorii, şefii se luptă şi ei cu aceeaşi dilemă: dacă să-i aducă pe angajaţi la birou, ca înainte (atenţie, compania este cea care organizează locul de muncă şi decide de unde se lucrează), dacă să introducă modelul hibrid – şi la birou, şi acasă sau să-i lase pe angajaţi acasă pentru a nu se trezi mai târziu că lumea devine nemulţumită şi vrea să plece.

    Claudia Sofianu, lider regional la firma de consultanţă EY CESA People Advisory Services, spune că mai mult de jumătate dintre angajaţi ar demisiona după încheierea pandemiei dacă firma nu le oferă flexibilitate. „Oferirea unui program de lucru într-un mediu hibrid este necesară şi incontestabilă de acum înainte.”

    Conform studiului EY Work Reimagined Employee Survey, 9 din 10 angajaţi vor să aibă o flexibilitate în alegerea locului de unde muncesc şi a programului de muncă. Angajaţii şi-ar dori să lucreze în regim de telemuncă între 2 şi 3 zile, 22% ar prefera să lucreze integral la birou, iar 33% dintre angajaţi şi-ar dori o săptămână mai scurtă.

    Multe firme şi-ar lăsa angajaţii să lucreze de acasă dacă s-au obişnuit cu acest model şi funcţionează, dar ce se întâmplă cu spaţiul care este închiriat, cu chiria plătită lunar, pentru că el zace nefolosit şi banii curg? Companiile ies destul de greu din contractele de închiriere şi de aceea, când văd câte mii de metri pătraţi stau degeaba, lucrurile devin tensionate.

    Din toamnă probabil că vor fi companii, multinaţionale care le vor cere angajaţilor să se întoarcă fizic la birou, pentru a justifica închirierea spaţiului.

    În America, şefii marilor bănci au decis că angajaţii trebuie să se întoarcă la birou pentru a relua discuţiile faţă în faţă cu clienţii. În joc sunt miliarde, zeci şi sute de miliarde de dolari, iar dezvoltatorii nu pot fi lăsaţi fără chiriaşi. În spate se află împrumuturi foarte mari, iar dacă un dezvoltator nu are chiriaşi şi nu-şi încasează chiria, nu poate să-şi ramburseze datoriile, care se află într-un fel sau altul sub administrarea băncilor de investiţii, care sunt chiriaşi. Aşa că acest circuit, care a fost întrerupt de pandemie, trebuie refăcut.

    Companiile de tehnologie din Silicon Valley, beneficiind de foarte multe resurse financiare, tind să-şi lase angajaţii să lucreze de acasă, acesta fiind un model care se potriveşte cu angajaţii lor.

    În Europa băncile încearcă un model hibrid – 3 zile la birou, 2 zile de acasă.

    În Bucureşti, dacă angajaţii nu se vor întoarce la birou, vor fi zone întregi care vor rămâne pustii – Barbu Văcărescu, Pipera, Carrefour Orhideea etc. Mulţi încă nu realizează ce va însemna pentru toată zona să rămână birourile goale.

    Dacă la început companiile îi vor lăsa pe angajaţi să decidă cum vor să lucreze şi de unde, eu cred că la un moment dat se va pune problema din punct de vedere financiar nu a unei companii punctuale, ci a unei întregi zone, ca angajaţii să revină fizic la birou.

    Dacă angajaţii lucrează de acasă, mult mai multă lume are de pierdut decât părţile implicate direct  – companie şi angajat.

    Aşa că, în final, banii vor decide de unde veţi lucra. Şi nu în ultimul rând, dorinţa de a evada din închisoarea casei.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum facem din agricultura românească o multinaţională?

    Pentru agricultori, pentru cei care au afaceri în agrobusiness, cea mai mare problemă nu este seceta, ci faptul că găsesc foarte greu oameni cu care să lucreze, iar tinerii, cei care trebuie să ducă mai departe businessul, nu sunt deloc interesaţi de acest sector şi de aceea fug din zonele rurale către zonele urbane.

    E mai bine să stai la Starbucks pe terasă cu un caffe latte în faţă, lucrând la un laptop, decât să te trezeşti dimineaţa şi să te duci pe câmp, în cizme, ca să te uiţi la porumb şi în zare, pe cer, după ploaie.

    La ZF Agropower 2021, Nina Gheorghiţă, acţionar şi director tehnic al companiei Triagroexim, o afacere de familie pornită în 2011, a declarat: Astăzi, percepţia oamenilor cu privire la agricultură este rămasă cu mulţi ani în urmă, agricultura nu mai este o îndeletnicire, este o ştiinţă, şi să produci hrană sănătoasă pentru societate este la fel de onorabil ca şi când tratezi un om de o boală. Ea spune că ruptura produsă între 1990 şi 2000, când liceele agricole au început să rămână fără elevi, se vede în prezent, când nu mai avem tehnicieni şi mecanizatori.” Alina Creţu, directorul executiv al Asociaţiei Producătorilor de Porumb din România, spune că în 2020, dintre toate CV-urile pe care le-a primit, cel mai bun a fost al unui tânăr student din Franţa.

    Irina Florea, administratorul companiei Agrovision, spune că anul trecut nu a primit niciun CV de la vreun tânăr absolvent, dar în schimb a primit cereri de la zilieri care înainte lucrau în străinătate. Agricultura are nevoie de forţă de muncă specializată, pentru că nu putem să dăm utilaje care costă între 250.000 şi 500.000 de euro pe mâna unor angajaţi care nu au capacitatea de a le utiliza”, menţionează Alina Creţu.

    Emilia Gillard, administrator la Colina Verde, spune că ar trebui să învăţăm din exemple de la nivel european ce ar trebui să facem ca să avem forţă de muncă calificată în agricultură.

    Mihai Miriţescu, director la Saaten Union, o companie care produce hibrizi pentru cereale, spune: Fermele noastre devin din ce în ce mai specializate şi avem nevoie de oameni bine pregătiţi. Inclusiv managementul trebuie făcut pe elemente foarte clare, bine stipulate în tehnologie, pentru că fără ele agricultura românească nu va ajunge la standardele europene. În zece ani, femierii profesionişti vor deveni mai performanţi şi nu vor face rabat de la tehnologie şi de la dotare tehnică.”

    Saaten Union, parte a unui grup german, are 100 de angajaţi în România, unde face cercetare: Se găsesc foarte greu persoane care să lucreze în acest domeniu, noi încercăm să luăm tineri de pe băncile facultăţii şi să-i învăţăm la faţa locului. Dar cercetarea nu este un domeniu prea atractiv, iar tinerii se uită să-şi facă propriul business.”

    Pe lângă tractorişti, mecanizatori, ingineri, companiile agricole încep să aibă nevoie şi de softişti, de programatori, de IT-işti, având în vedere că acest domeniu devine din ce în ce mai tehnologizat şi digital.

    Agricultura plânge după oameni, după tineri. Dar unde se duc ei?

    Conform unui studiu BestJobs, a doua companie de recrutare online de pe piaţă, 56% dintre români ar vrea să lucreze într-o companie privată, dar să fie mare, de preferat o multinaţională. 33% dintre români vor să lucreze la stat, iar ce rămâne, în companii antreprenoriale româneşti.

    Domeniile cele mai căutate sunt administrativ şi BPO (20%), marketing şi comunicare (16%), resurse umane (15%), sănătate, logistică, financiar-contabil, IT, retail, consultanţă şi transport (9%).

    Deci românii vor să lucreze la multinaţionale, la birou, jobul să fie stabil, adică sigur, să aibă oportunităţi de promovare, inclusiv la nivel internaţional.

    Domeniul agricol nu prea figurează în topul dorinţelor românilor. De unde şi frustrarea companiilor care operează în agricultură că nu găsesc oameni, că acest sector nu reprezintă o opţiune pentru tineri, care preferă clădirile de birouri sau munca în format hibrid, în faţa unui laptop cu internet de mare viteză.

    Aşa că întrebarea este: Cum devine agricultura românească o multinaţională, acolo unde românii vor să lucreze?

    cristian.hostiuc@zf.ro

  • Vorbind de unul singur pe Calea Victoriei

    Scriu acest articol marţi/miercuri, 9-10 martie 2021, ora 00.40.

    Exact în urmă cu un an, marţi, pe 10 martie 2020, după-amiaza, am avut întâlnirea Meet the CEO cu Dragoş Anastasiu de la Eurolines ca personaj principal şi am văzut ce nu credeam că se poate întâmpla decât în război – ce înseamnă o pandemie, de fapt până atunci nu ştiam deloc şi căutam pe Wikipedia informaţii despre un asemenea eveniment.

    Hotelul Radisson din centrul Bucureştiului, care cu o săptămână în urmă era plin, atunci era pur şi simplu gol, pustiu în afară de noi, care eram la întâlnirea Meet the CEO, nu mai era niciun alt eveniment, nicio conferinţă. De la personalul hotelului am aflat că rata de ocupare se prăbuşise la 5%, toată lumea fugea din calea Covid-ului pentru că se închideau economia, ţara, graniţele, lumea etc.

    Dana Dima, vicepreşedinte BCR, venise la întâlnirea noastră cu Dragoş Anastasiu ca să scape două ore de panica şi psihoza care începeau să se instaleze la bancă şi în discuţiile din jurul ei.

    Nimănui nu-i venea să creadă ce se întâmplă şi cum este posibil ca în secolul XXI un virus venit de nicăieri să facă atât de multe ravagii în jur.

    Cu câteva zile înainte aflasem, în urma unei discuţii avute cu avocatul Silviu Stratulat, care tocmai se întorsese de la Londra, că City-ul londonez se pregătea pentru cea mai mare criză din istoria lumii. Pieţele financiare, investitorii, băncile intraseră deja în alertă, în panică, iar informaţiile care veneau de acolo indicau începutul unei apocalipse cu care lumea nu se mai confruntase.

    A doua zi, la Bucureşti, în România, la redacţie, am trimis pe toată lumea să lucreze de acasă într-o panică ordonată, pentru că ştiam că urmează şi la noi să se închidă economia. Deja începuse să  câştige teren sloganul „Staţi acasă!”. Cu toţii trăiam un film kafkanian.

    Nimeni nu ştia ce se va întâmpla, aproape toată lumea credea că acest eveniment inedit va dura o lună, două luni şi lucrurile vor reveni la normal.

    Acum, aniversând un an de criză Covid-19 şi fără perspectiva clară a unui sfârşit, am dat timpul înapoi pentru a-mi reaminti cum a fost atunci.

    Eu am avut şansa să vin la redacţie aproape în fiecare zi, dar eram singur într-un spaţiu care altădată era arhiplin, care nu experimentase niciodată ceea ce astăzi se cheamă distanţare socială, ci dimpotrivă, eram continuu într-o apropiere socială.  

    Apariţia Covid-ului, la care ne uitam în februarie cu detaşare pentru că era numai la chinezi şi nu credeam că poate ajunge şi la noi, însemna şi apariţia unei noi crize economice şi mă gândeam cu groază la criza anterioară, care fusese foarte dură pentru noi, cu întârzieri de salarii, tăieri de salarii şi plecări de oameni etc.

    Pentru că evenimentele/conferinţele/întâlnirile fuseseră interzise, eram loviţi în plin. Mă gândeam la expresia pe care a avut-o Dragoş Anastasiu la Meet the CEO povestind cum a trăit el criza anterioară: „Noi în faţa firmei aveam un cimitir, se cheamă cimitirul Reînvierii, colţ cu Maica Domnului. Eu în acel cimitir am făcut sute de ture. Anul 2009 aşa l-am petrecut, mai degrabă în cimitir decât la firmă, pentru că dacă eram la firmă mă închideam în cameră şi nu voiam să văd pe nimeni – aşa ştiam eu să găsesc soluţii de criză.”

    Zile la rând, seara, plecam de la redacţie luând-o pe jos pe Calea Victoriei, prin Centrul Vechi, până la Unirii, şi vedeam în jurul meu totul închis şi nu credeam că este posibil aşa ceva. Cred că şi în război sau într-o apocalipsă era mai multă viaţă decât vedeam eu. Aşa am ţinut-o două luni de zile şi noroc că un Steve Jobs a inventat smartphone-ul, iar un chinez-american Zoom-ul, care ne-a permis să trecem prin această criză din punct de vedere social, al comunicării şi prin încercarea de a derula lucrurile exact ca înainte.
Noi am putut scoate Business MAGAZIN şi Ziarul Financiar lucrând de acasă şi eu de la redacţie, ceea ce ne-a permis să stăm în picioare şi să traversăm mai bine această nouă criză.

    Nimeni nu ştie când se va termina această pandemie, probabil că o vom mai ţine tot aşa cu mască, cu distanţare socială, cu lucrul de acasă, cu interacţiune limitată încă doi ani.

    Oricum, aceste timpuri sunt extrem de interesante, unice, nu ştiu ce vom învăţa din ele, dar cum spune noua generaţie, ne ajută să căpătăm o nouă experienţă.

    Dacă Dragoş Anastasiu vorbea de unul singur prin cimitir, eu vorbeam de unul singur pe Calea Victoriei.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum vă explicaţi creşterea numărului de naşteri în decembrie 2020, respectiv copiii concepuţi în martie, prima lună de lockdown?

    În 23 octombrie 2017, deci acum peste 3 ani, am scris un articol destul de controversat: „Corelaţia dintre apariţia low-cost-urilor şi scăderea natalităţii”.

    Pentru a atrage mai mult atenţia, pe zf.ro am schimbat titlul original cu „Pamperşi sau o plimbare la Roma în weekend cu 10 euro? Cum au ajuns low-cost-urile aeriene să reducă natalitatea din România”, un titlu extrem de criticat.

    În 2020 ne-am trezit cu o criză total neaşteptată şi total surprinzătoare prin modul în care a venit.

    Nimeni nu s-a gândit vreodată că în secolul 21 putem fi închişi în casă din cauza unei pandemii, dar, cu asta ne-am confruntat cu toţii.

    Această perioadă de lockdown, în care lumea nu a mai putut să călătorească deloc, a adus şi nişte lucruri surprinzătoare: o creştere a natalităţii. În decembrie 2020 s-au născut 15.857 de copii în România, în creştere cu 433 de copii faţă de decembrie 2019 şi în creştere cu 2.103 faţă de noiembrie 2020. Copiii născuţi în decembrie au fost concepuţi în martie, atunci când a venit criza şi a început perioada de lockdown.

    O întrebare valabilă este legată de motivaţia cuplurilor de a concepe şi de a avea un copil într-o perioadă de criză, într-o perioadă de pandemie despre care nu ştiam nimic.

    În articolul din octombrie 2017 am scris că oamenii fac mai mulţi copii când vremurile sunt grele, şi mai puţini în perioadele când o duc mai bine, chiar dacă din punct de vedere social şi economic este o contradicţie.

    În mod cert, corelaţia dintre scăderea natalităţii din ultimul deceniu şi apariţia low-cost-urilor şi a city-break-urilor este exagerată, dar are un sâmbure de adevăr care s-a reconfirmat acum. Bineînţeles că numărul crescut de naşteri din decembrie nu va inversa un trend demografic, social şi economic cu care ne confruntăm.

    În 2020 numărul de naşteri din România a fost de 178.124, faţă de 201.995 în 2015 şi 200.000 în 2010. În 1990, în România se năşteau 314.766 de copii, deci în 30 de ani am pierdut 100.000 de copii pe an.

    Va fi interesant de urmărit care va fi numărul de naşteri din ianuarie 2021, care ar corespunde conceperii copiilor în aprilie 2020, adică o lună plină de lockdown, numărul de naşteri din februarie 2021, care corespunde conceperii copiilor în luna mai 2020, adică a doua lună de lockdown.

    S-ar putea ca 2021 să fie un an care să ne aducă o creştere a numărului de naşteri după ani întregi de scădere, dar dincolo de asta rămân întrebările, explicaţiile legate de creşterea numărului de naşteri în perioadele de criză.

     

     

    Editorialul care a apărut în Business MAGAZIN în octombrie 2017

    Corelaţia dintre apariţia low-cost-urilor şi scăderea natalităţii

     

    De ce scade natalitatea în România? De la 315.000 de copii, cât se năşteau pe an în 1990, am ajuns în 2016 la 190.000. În acest timp, de la 23 de milioane câţi erau în România în 1990, am ajuns la 19 milioane. Peste 3 milioane de români au plecat să lucreze în afară, dintre care cel puţin 30-40% sunt femei.

    Trendul de scădere a natalităţii este vizibil, fiind susţinut de anumite schimbări sociale, culturale, demografice, de apariţia unor joburi în middle management şi de top la care au acces femeile, ceea ce implică faptul că decizia de a face un copil trece pe locul 2; la fel de bine, acest lucru susţine şi ieşirea mult mai uşoară dintr-o relaţie, dar şi creşterea salariilor.

    Acum câteva săptămâni, jurnalistul Cristian Tudor Popescu – CTP – a făcut din nou carieră, cu următorul comentariu: „Copiii se fac pentru părinţi. Dacă îmi spuneţi mie că cei care fac copii au în cap perpetuarea speciei sau demografia României… o să vă spun ceva greu de înghiţit. Oamenii fac copii când au un grad ridicat de insatisfacţie în legătură cu propria lor existenţă în această viaţă. Când oamenii au o viaţă foarte încărcată, foarte completă profesional, sentimental, personal, nu mai simt nevoia să facă copii. Cei care fac copii mulţi sunt săraci, nemulţumiţi în raport cu societatea, care nu au reuşit să realizeze lucrurile pe care le-au dorit şi încearcă să transfere ratarea lor copiilor: să facă el/ea ce nu am făcut eu, să aibă el/ea ce nu am avut eu şi mai ales să am un sprijin la bătrâneţe”, a spus el la Digi24.

    Adică oamenii fac mai mulţi copii când vremurile sunt grele şi mai puţini în perioadele când o duc mai bine. Din punct de vedere economic, e o contradicţie.

    Am încercat să mă uit la câţiva indicatori pe care eu îi consider relevanţi pentru România ultimilor 15 ani care să explice, justifice scăderea natalităţii mai mult decât simpla numărare a copiilor care se nasc.

    Pentru mine, cel mai interesant indicator economic versus scăderea natalităţii este legat de creşterea explozivă a transportului aerian în România şi apariţia low-cost-urilor.

    Nu ştiu dacă aţi observat, dar fetele tinere, urbane, cu laptop în spate, cu căşti la urechi, care ştiu totul despre ce este la H&M, Zara, Stradivarius, Bershka sau buticurile de haine în serie limitată plus ce mai se mai găseşte pe site-urile online, vânează tot timpul ofertele liniilor aeriene low-cost pentru a merge în vacanţă sau în city-break-uri.

    Subiectul de discuţie la mese este legat de numărul de oraşe sau în câte ţări au fost, cum au ajuns acolo cu low-cost-ul, adică cu 10-20-30-40-50 de euro, cum faci legăturile între avioane să pleci de la Bucureşti sau din Cluj într-o locaţie din vestul Europei, iar de acolo să ai alte bilete low-cost pentru altă destinaţie.

    Dacă cei de la IT ar primi ordin într-o multinaţională să taie accesul la Vola sau la site-urile liniilor aeriene, s-ar face instantaneu grevă.

    În 1999, numărul total de pasageri pe liniile aeriene din România a fost de 2,07 milioane. În 2000 a fost de 2,35 milioane. În 2005 a fost de 4,3 milioane. Trebuie spus că din 2005 şi-au făcut apariţia în România low-cost-urile. În 2006 aveam 5,49 milioane; în 2008 am ajuns la 9 milioane, în 2010 am urcat la 10 milioane, deşi s-au tăiat salariile şi era criză economică, în 2014 am ajuns la 11,8 milioane, în 2015 la 13,3 milioane, iar în 2016 la 16,4 milioane.

    Dacă punem în acelaşi tabel, într-o altă coloană, evoluţia salariului mediu, vom vedea că de la 213 lei în 2000 am ajuns la 746 de lei (180 – 200 de euro) în 2005 şi 2.300 de lei (500 – 550 de euro) în 2016/2017.

    Salariul mediu din Bucureşti depăşeşte în acest moment 3.000 de lei net, în Cluj sau Timişoara este la
    2.600 – 2.800 de lei.

    Dacă lucrezi în IT, în bancă, în multinaţionale, salariul mediu este mai mare cu 30-100%.

    Vârsta medie când apare primul copil a ajuns în 2016 la 28,6 ani în urban, faţă de o medie naţională de 26,9 ani.

    În 2008, vârsta medie pentru primul copil în urban a fost de 27 de ani, cu o medie naţională de 25,5 ani. În 2000, vârsta medie urbană pentru primul copil a fost de 24,9 ani, cu o medie naţională de 23,7 ani. În 1990, media în urban a fost de 23,7 ani, cu o medie naţională de 22,3 ani. În 1980, vârsta medie urbană pentru primul copil a fost de 23,7 ani, cu o medie naţională de 22,6 ani.

    În 2016, băieţii s-au căsătorit la 30,8 ani, iar fetele la 27,6 ani. În 1990, băieţii se căsătoreau la 25 de ani, iar fetele la 20 de ani.

    Conform ultimelor date europene, în România fetele pleacă de acasă la 25 de ani, o vârstă în scădere, iar băieţii la aproape 30 de ani, o vârstă în creştere.

    Datele statistice, dar şi de atitudine, arată că fetele devin din ce în ce mai independente, luptă să aibă propriii bani, vor să călătorească, să vadă lumea, vor să aibă propriul apartament înainte să se căsătorească, vor să aibă propria maşină, se luptă pentru poziţii mai bune în companii şi pentru salarii mai mari.

    Apariţia multinaţionalelor din 2000 încoace, odată cu investiţiile străine, a deschis o piaţă extraordinară pentru fete, care şi-au găsit joburi în clădiri de birouri, cu spaţii curate, unde pot să poarte zilnic haine în trend, moderne, colorate, cu design de top, dar cu un preţ mai redus (conceptul lui Zara affordable luxury) fără să se mai gândească, ca mama sau bunica lor, că trebuie să ţină şi anul viitor.

    Când ai posibilitatea să zbori şi să ajungi cam unde vrei cu low-cost-ul, multor fete (şi băieţi) nu le mai arde de făcut copii, ci vor să se plimbe în întreaga lume, să poarte cele mai cool haine, să iasă la terasă sau la Starbucks cu prietenele sau să petreacă în cluburi.

    Ironic dar şi realist, apariţia directă, de doi ani, a lui Ryanair în România, cel mai puternic low-cost din lume, ne face să fim mai puţini.

  • Cristoiu: Febra Galbenă şi Ciuma Roşie s-au pupat pe gură fără să se teamă de contaminare reciprocă

    Publicistul Ion Cristoiu readuce în atenţie articole publicate de I.L. Caragiale şi Ion Vinea în care autorii descriu atmosfera din Parlamentul vremii, pentru a arăta cum interesele pot uni Puterea şi Opoziţia şi cum imaginea forului legislativ de turmă behăitoare a rămas şi va rămâne neschimbată în conştiinţa colectivă, un exemplu recent fiind adoptarea legii privind eliminarea pensiilor speciale ale senatorilor şi deputaţilor.

    Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

    “În legendarul său eseu, 1907, Din primăvară pînă-n toamnă, I.L. Caragiale descrie astfel şedinţa Parlamentului din 12 martie 1907 în care Liberalii lui I.C. Brătianu au fost votaţi şi de Conservatori pentru investirea unui Guvern care să reprime Răscoala:

    <Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exhibiţiuni se numesc «scene înălţătoare». Toată lumea a plîns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, raportori şi tribunale publice; şi-n faţa lumii acesteia atît de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strîns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinţi tot trecutul – care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de pînă ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decît «trădător de neam», iar acesta pe acela «fiul lui Belzebut». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim În faţa primejdiei, pentru amîndouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernămînt duşmane îşi dau mîna spre restabilirea ordinii.>

    Îmbrăţişările şi pupăturile celor două partide, pînă mai ieri afişîndu-se în public (cel puţin în planul datului din gură) ca sfîşiindu-se reciproc sînt explicate de marele analist prin spaima care cuprinsese oligarhia în faţa incendiului naţional al Răscoalei.

    Au trecut de atunci peste un secol. Moravurile s-au mai îmblînzit. Românii nu vor pune în veci de o Răscoală, oricît de jupuiţi ar fi de oligarhie. Trăncăneala pe Facebook ţine loc de ieşire în stradă cu furci şi topoare. Înjură Guvernul, aplaudă pe cei care se luptă cu Mafia şi gata! s-au răcorit.

    Şi cu toate acestea, miercuri, 17 februarie 2021, în Parlament s-au petrecut scene de îmbrăţişări şi pupături între partide pînă mai ieri duşmane amintind de cele din şedinţa de acum un secol şi ceva.

    PNL, USRPLUS şi PSD s-au pupat şi s-au îmbrăţişat în văzul naţiunii, votînd umăr la umăr, într-o atmosferă de delir, Proiectul de lege privind eliminarea pensiilor speciale ale parlamentarilor.

    Pînă mai ieri, pentru PNL şi USRPLUS, PSD era Ciuma Roşie. Pentru PSD, PNL şi USRPLUS erau Febra Galbenă. Acum Febra Galbenă s-a pupat pe gură cu Ciuma Roşie. Febra Galbenă nu s-a temut că astfel se va îmbolnăvi de Ciumă. Iar Ciuma Roşie nu s-a temut că va lua, prin schimbul de salivă, Febră Galbenă.

    Cum se explică această împăcare între cele două tabere duşmane?

    Răspunsul ni-l dau declaraţiile patetice de după vot ale celor care conduc partidele autoare şi susţinătoare ale Proiectului.

    Prin votul dat pentru eliminarea pensiilor speciale ale parlamentarilor, parlamentarii celor trei partide au schimbat imaginea Parlamentului în opinia publică.

    Pînă acum – au zis Ludovic Orban, Dan Barna, Dacian Cioloş şi Marcel Ciolacu – imaginea Parlamentului era dezastruoasă. Parlamentarii erau consideraţi de români nişte îmbuibaţi, nişte puturoşi, nişte inşi gata în orice moment să-şi voteze privilegii.

    Acum parlamentarii, într-o unanimitate delirantă, şi-au votat eliminarea unor privilegii pe care, între noi fie vorba, tot ei îl votaseră.

    Cît spirit de sacrificiu, cîtă dăruire pînă la martiriu, pentru interesul naţional!

    Aşa vor fi presupus liderii PNL, USRPLUS şi PSD că au reacţionat românii la ştirea despre votul din Parlament.

    Aşa să fie?

    S-a spus (cel mai mult) despre acest vot c-a fost populist.

    UDMR, parte din Coaliţia de Guvernare, s-a pronunţat împotriva proiectului.

    Celelalte două componente ale Coaliţiei ar fi trebuit să dea înapoi.

    Dacă se destramă Coaliţia?!

    N-au dat.

    Au apelat pur şi simplu, pentru a face majoritatea, la PSD, pînă mai ieri un partid despre Klaus Iohannis spunea c-ar trebui scos de pe scena politică.

    S-a spus (cel mai puţin) că acest vot a lăsat să se înţeleagă posibilitatea unei noi majorităţi în Parlament. Dacă PNL şi USRPLUS au fost de acord să voteze Proiectul PSD şi dacă PSD a pus între paranteze faptul că Opoziţia nu pactizează cu Puterea, înseamnă că momentul se poate repeta. Acum, noua majoritate s-a alcătuit împotriva UDMR. Mîine, ea se poate forma lăsînd pe dinafară USRPLUS.

    Nesfîrşite sînt căile miş-maşului cînd vine vorba de politicieni!

    Nu s-a pus însă întrebarea dacă votul şi-a făcut efectul mult trîmbiţat de liderii partidelor. Dacă a schimbat cu ceva părerea proastă a românilor despre Parlament.

    Sub titlul Behăitul intermitent al parlamentarilor, am comentat cîndva tableta lui Ion Vinea, Şedinţa de luni a Camerei, apărută în Adevărul din 30 iunie 1926.

    Scria Ion Vinea:

    <Poate vibraţiile invizibile ale cupolei, încinse, de zinc, de peste aşezămîntul Adunării, ori poate numai întrecerile guturale din şedinţa de ieri au lipsit de orice vlagă sfatul deputaţilor în după- amiaza somnolentă de iunie.

    E zăduf. Alesul naţiunii se simte mai bine la bufet decît în dezbateri. Grija sa de căpetenie e să-şi improvizeze mai degrabă un evantai decît un discurs şi să-şi zvînte chelia sau ceafa cu o batistă. Din această mulţime toropită, pornesc totuşi strigăte, interjecţii, articulaţii neîntrerupte, o rumoare asurzitoare dar inexpresivă, asemenea behăitului intermitent al unei turme în trecere>.

    Observam, plecînd de la această tabletă, că imaginea asta, de turmă behăitoare, despre Parlament a dominat perioada interbelică şi a revenit spectaculos după 1989.

    De 30 de ani, Parlamentul e ţinta batjocurii, atît din partea presei, cît şi a opiniei publice.

    Cu toate acestea – remarcam – Parlamentul interbelic a votat legi. Multe dintre ele sînt invocate azi ca strălucite.

    Şi după decembrie 1989 Parlamentul a votat legi şi cu toate acestea imaginea Parlamentului de turnă care behăie e o permanenţă în conştiinţa colectivă.

    Ea nu exprimă un adevăr, ci un clişeu.

    Şi acest clişeu nu o să piară din conştiinţa românilor.

    Şi dacă parlamentarii şi-ar vota sinuciderea în direct şi la oră de vîrf!”

     

    NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

  • Cristoiu: Febra Galbenă şi Ciuma Roşie s-au pupat pe gură fără să se teamă de contaminare reciprocă

    Publicistul Ion Cristoiu readuce în atenţie articole publicate de I.L. Caragiale şi Ion Vinea în care autorii descriu atmosfera din Parlamentul vremii, pentru a arăta cum interesele pot uni Puterea şi Opoziţia şi cum imaginea forului legislativ de turmă behăitoare a rămas şi va rămâne neschimbată în conştiinţa colectivă, un exemplu recent fiind adoptarea legii privind eliminarea pensiilor speciale ale senatorilor şi deputaţilor.

    Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

    “În legendarul său eseu, 1907, Din primăvară pînă-n toamnă, I.L. Caragiale descrie astfel şedinţa Parlamentului din 12 martie 1907 în care Liberalii lui I.C. Brătianu au fost votaţi şi de Conservatori pentru investirea unui Guvern care să reprime Răscoala:

    <Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exhibiţiuni se numesc «scene înălţătoare». Toată lumea a plîns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, raportori şi tribunale publice; şi-n faţa lumii acesteia atît de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strîns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinţi tot trecutul – care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de pînă ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decît «trădător de neam», iar acesta pe acela «fiul lui Belzebut». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim În faţa primejdiei, pentru amîndouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernămînt duşmane îşi dau mîna spre restabilirea ordinii.>

    Îmbrăţişările şi pupăturile celor două partide, pînă mai ieri afişîndu-se în public (cel puţin în planul datului din gură) ca sfîşiindu-se reciproc sînt explicate de marele analist prin spaima care cuprinsese oligarhia în faţa incendiului naţional al Răscoalei.

    Au trecut de atunci peste un secol. Moravurile s-au mai îmblînzit. Românii nu vor pune în veci de o Răscoală, oricît de jupuiţi ar fi de oligarhie. Trăncăneala pe Facebook ţine loc de ieşire în stradă cu furci şi topoare. Înjură Guvernul, aplaudă pe cei care se luptă cu Mafia şi gata! s-au răcorit.

    Şi cu toate acestea, miercuri, 17 februarie 2021, în Parlament s-au petrecut scene de îmbrăţişări şi pupături între partide pînă mai ieri duşmane amintind de cele din şedinţa de acum un secol şi ceva.

    PNL, USRPLUS şi PSD s-au pupat şi s-au îmbrăţişat în văzul naţiunii, votînd umăr la umăr, într-o atmosferă de delir, Proiectul de lege privind eliminarea pensiilor speciale ale parlamentarilor.

    Pînă mai ieri, pentru PNL şi USRPLUS, PSD era Ciuma Roşie. Pentru PSD, PNL şi USRPLUS erau Febra Galbenă. Acum Febra Galbenă s-a pupat pe gură cu Ciuma Roşie. Febra Galbenă nu s-a temut că astfel se va îmbolnăvi de Ciumă. Iar Ciuma Roşie nu s-a temut că va lua, prin schimbul de salivă, Febră Galbenă.

    Cum se explică această împăcare între cele două tabere duşmane?

    Răspunsul ni-l dau declaraţiile patetice de după vot ale celor care conduc partidele autoare şi susţinătoare ale Proiectului.

    Prin votul dat pentru eliminarea pensiilor speciale ale parlamentarilor, parlamentarii celor trei partide au schimbat imaginea Parlamentului în opinia publică.

    Pînă acum – au zis Ludovic Orban, Dan Barna, Dacian Cioloş şi Marcel Ciolacu – imaginea Parlamentului era dezastruoasă. Parlamentarii erau consideraţi de români nişte îmbuibaţi, nişte puturoşi, nişte inşi gata în orice moment să-şi voteze privilegii.

    Acum parlamentarii, într-o unanimitate delirantă, şi-au votat eliminarea unor privilegii pe care, între noi fie vorba, tot ei îl votaseră.

    Cît spirit de sacrificiu, cîtă dăruire pînă la martiriu, pentru interesul naţional!

    Aşa vor fi presupus liderii PNL, USRPLUS şi PSD că au reacţionat românii la ştirea despre votul din Parlament.

    Aşa să fie?

    S-a spus (cel mai mult) despre acest vot c-a fost populist.

    UDMR, parte din Coaliţia de Guvernare, s-a pronunţat împotriva proiectului.

    Celelalte două componente ale Coaliţiei ar fi trebuit să dea înapoi.

    Dacă se destramă Coaliţia?!

    N-au dat.

    Au apelat pur şi simplu, pentru a face majoritatea, la PSD, pînă mai ieri un partid despre Klaus Iohannis spunea c-ar trebui scos de pe scena politică.

    S-a spus (cel mai puţin) că acest vot a lăsat să se înţeleagă posibilitatea unei noi majorităţi în Parlament. Dacă PNL şi USRPLUS au fost de acord să voteze Proiectul PSD şi dacă PSD a pus între paranteze faptul că Opoziţia nu pactizează cu Puterea, înseamnă că momentul se poate repeta. Acum, noua majoritate s-a alcătuit împotriva UDMR. Mîine, ea se poate forma lăsînd pe dinafară USRPLUS.

    Nesfîrşite sînt căile miş-maşului cînd vine vorba de politicieni!

    Nu s-a pus însă întrebarea dacă votul şi-a făcut efectul mult trîmbiţat de liderii partidelor. Dacă a schimbat cu ceva părerea proastă a românilor despre Parlament.

    Sub titlul Behăitul intermitent al parlamentarilor, am comentat cîndva tableta lui Ion Vinea, Şedinţa de luni a Camerei, apărută în Adevărul din 30 iunie 1926.

    Scria Ion Vinea:

    <Poate vibraţiile invizibile ale cupolei, încinse, de zinc, de peste aşezămîntul Adunării, ori poate numai întrecerile guturale din şedinţa de ieri au lipsit de orice vlagă sfatul deputaţilor în după- amiaza somnolentă de iunie.

    E zăduf. Alesul naţiunii se simte mai bine la bufet decît în dezbateri. Grija sa de căpetenie e să-şi improvizeze mai degrabă un evantai decît un discurs şi să-şi zvînte chelia sau ceafa cu o batistă. Din această mulţime toropită, pornesc totuşi strigăte, interjecţii, articulaţii neîntrerupte, o rumoare asurzitoare dar inexpresivă, asemenea behăitului intermitent al unei turme în trecere>.

    Observam, plecînd de la această tabletă, că imaginea asta, de turmă behăitoare, despre Parlament a dominat perioada interbelică şi a revenit spectaculos după 1989.

    De 30 de ani, Parlamentul e ţinta batjocurii, atît din partea presei, cît şi a opiniei publice.

    Cu toate acestea – remarcam – Parlamentul interbelic a votat legi. Multe dintre ele sînt invocate azi ca strălucite.

    Şi după decembrie 1989 Parlamentul a votat legi şi cu toate acestea imaginea Parlamentului de turnă care behăie e o permanenţă în conştiinţa colectivă.

    Ea nu exprimă un adevăr, ci un clişeu.

    Şi acest clişeu nu o să piară din conştiinţa românilor.

    Şi dacă parlamentarii şi-ar vota sinuciderea în direct şi la oră de vîrf!”

     

    NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro