BusinessMagazin

Tag: Dorin Oancea

  • Despre labilitatea investitorilor şi persistenţa datoriilor

    Dar declaraţiile panicarde sunt nişte simple înşiruiri de vorbe, iar argumentele lipsesc totdeauna. Eu pot fi de acord cu ideea că Europa stă pe un butoi de pulbere sau că moneda euro poate dispărea, dar aş vrea şi argumente, nu numai spaime de politicieni sau pronosticurile de la casele de pariuri londoneze (cota e de 3 la 1, înţeleg că e de rău). Criza datoriilor suverane sau faptul că statele s-au îndatorat excesiv sunt realităţi, dar cu mare greutate am putut găsi o dinamică a datoriilor ca procent din PIB din ultimul deceniu. Şi când am găsit-o, n-am picat pe spate – guvernele, statele au fost mereu, cel puţin în ultimul deceniu, puternic îndatorate. Datoria publică a Belgiei a crescut în zece ani de la 96,2% la 107,9%, a Spaniei de la 59,3% la 61%, a Italiei de la 109,2% la 118,4%, a Greciei de la 103,4% la 145%. Ritmuri importante de creştere s-au înregistrat în cazul Portugaliei, de la 48,5% la 93,3%, Irlandei – de la 37,8% la 94,9% sau Marii Britanii – de la 41% la 79,9%. Vecinii bulgari aveau o datorie publică care reprezenta 72,5% în 2000 şi care a scăzut la 16,3% în 2010, un caz singular la nivel european. Ce vreau să spun este că datoriile acelea au existat tot timpul, de cel puţin un deceniu, iar criteriile de la Maastricht n-au valorat mai mult decât cerneala cu care au fost scrise, timp de zece ani. Iar investitorii – apropo, o masă informă şi fremătândă, asemănătoare cu cele din descrierile lui Gustave Le Bon – s-au simţit ani de zile cu banii în siguranţă. Semnale de alarmă existau – Deutsche Bank nota în 2000, anul în care Grecia a intrat în zona euro, că, probabil, Grecia nu este în măsură să atingă limita de 60% datorie publică în PIB, cât prevede Maastricht, pentru o foarte mare perioadă de timp. Şi atunci de ce atâta zarvă?

    Nu există personaj mai labil decât investitorul – a sărit până în tavan când unii i-au povestit despre zilele puţine pe care euro le mai are de trăit, dar n-a avut răbdare să numere nici măcar până la zece, să vadă dacă aşa şi este. Şi nu-i prima dată în istorie – simpla enumerare a freneziilor de pe Wall Street din ultimii 60 de ani vorbesc de la sine. Prima frenezie a fost a bowlingului, văzut drept marea lovitură a anilor ’50; acţiunile creşteau ameţitor şi analiştii rumegau numere din ce în ce mai mari, până când în 1963 acţiunile au scăzut cu 80% şi au avut nevoie de un alt deceniu pentru a recupera căderea. Înainte de bowling investitorii descopereau Graalul investiţiilor în energia atomică, pe urmă au sărit în barca conglomeratelor, a existat un bubble al rulotelor, urmate de PC-uri, biotehnologii sau imobiliare. Prin anii 80 investitorii preţuiau o bucată de pământ din Tokyo mai mult decât întreaga Californie – asta nu-i nebunie?

    Doi la mână, acţiunile politicienilor. Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni îmi povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încearcă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

    Dacă noile reguli europene sau demersurile doamnei Merkel ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi minunat. Aşa cum comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului din anii ’50 s-a transformat în actuala uniune. Ar fi minunat pentru că, eu cel puţin aşa cred, ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Grecia o fi mai mult sau mai puţin în faliment, dar SUA au târât, în cei mai bine de trei ani de criză, un stat aflat practic în faliment, una din economiile de top ten ale lumii – este vorba de California. Fără naţionalisme imbecile, dar cu rigoare, Europa ar putea reveni la puterea economică de odinioară, iar statele cu probleme ar fi nevoite să îşi sporească implicarea şi elanurile reformiste.

    Joi 8 decembrie 2011 la ora 18.38 risc un pronostic – reuniunea crucială, decisivă, memorabilă şi istorică nu va genera nicio soluţie pentru criza europeană. Dar investitorii vor reacţiona favorabil.

  • Hackerii de pe Wall Street

    Că în general în filme actorii clămpăne de nebuni în tastaturi, dar fără a folosi “space”, iar pe ecranul monitorului apar propoziţii coerente, scrise fără greşeală, nu mai este un secret. Hackers, realizat în perioada de început a internetului, este mult mai mult decât clămpăneală în tastatură – termenii tehnici sunt folosiţi complet aiurea, hackerii prezentaţi în film sunt nişte personaje cool, dar un cool găunos, ba chiar intriga este prezentată aiurea – şi nu mai spun nimic; înţeleg nevoia realizatorilor filmului de a prezenta datele din calculator drept un mediu tridimensional, un soi de oraş unde datele au adrese în zgârie-nori intens coloraţi, dar nu mai înţeleg nevoia unui slang imbecil-tehnologizat.

    Un deceniu şi jumătate mai târziu personajele la modă, dar nu cool, sunt bancherii care au declanşat criza în urmă cu trei ani: “Margin Call”, filmul devenit în România “Panică pe Wall Street”, a reuşit să mă panicheze într-o oarecare măsură (aş pune aici un smiley, dacă aş fi doar în mediul online).

    Mi se pare firesc ca filmul să speculeze personajul “criza”; şi a făcut-o, într-o oarecare măsură – vorbesc aici de “The Company Men”, cu Ben Affleck, pe care mi l-a povestit un prieten – o poveste cu final optimist de care mediul corporatist american avea nevoie, sau de “Up in the Air” al lui George Clooney, un mesaj puternic ascuns în spatele unui zâmbet.

    “Margin Call”, căruia o să-i spun aşa pentru că în fapt nu are niciun fel de legături cu panica (de fapt nici cu margin call, momentul în care brokerul lichidează poziţia unui client rămas fără bani, nu prea are de-a face), este o relatare plată a începuturilor crizei, în care o mână de nume importante (Jeremy Irons, Kevin Spacey, Paul Bettany, Stanley Tucci sau Demi Moore) se întrec în a juca cât mai fad nişte capitalişti rapace.
    Cumva firesc, în acord cu vremurile pe care le trăim, cu mişcările anti-capitalism din ce în ce mai dese şi cu nemulţumirile acumulate în popor în trei ani de criză, filmul are critici bune, pentru că publicul mare primeşte ceea ce vrea: să vadă capitalişti aruncaţi leilor. Povestea este simplă, este vorba de ultimele 24 de ore dinaintea declanşării crizei, în care un mărunt trader descoperă, printr-un concurs de împrejurări, “ceva” pe ecranul unui calculator. Îşi cheamă şeful să vadă “ceva”-ul, şeful îşi cheamă şi el şeful, mai apar câţiva şefi, ba, în cele din urmă, chiar şi Şeful. După ceva păsărească de specialitate, pe care o înţeleg numai măruntul trader şi prietenul acestuia, registrul declanşării crizei în urma analizării screenului se mută într-o zonă mai vioaie, în sensul că şefii se holbează la monitor sau la un vraf de hârtii sau la măruntul trader în persoană şi reacţionează cu “fuck”, folosit de 74 ori în film, adică odată la un minut şi jumătate, “shit”, care apare de numai şapte ori, precum şi cu denumirile populare ale unor componente anatomice. Pe măsură ce “ceva”-ul este prezentat şi urcă pe scara ierarhică, şefii îşi declină, din ce în ce mai colorat, competenţele în a descifra “ceva”-ul şi cer prezentări într-un limbaj normal; singura cale prin care traderul cel mărunt poate comunica cu Şeful (Jeremy Irons, în film John Tuld, o apropiere stângace de Richard Fuld, fostul şef al Lehman Brothers) este o metaforă ieftină bazată pe sunetul muzicii.

    Am scris cu ceva timp în urmă că un film, “Wall Street”, şi un personaj memorabil, Gordon Gekko, au declanşat, într-un fel, criza – “Greed is Good” a fost punctul de start. Din păcate, Margin Call este superficial şi plat şi de aceea nu va reuşi să impună nimic şi nici măcar populismul la care recurge nu-i va folosi. Capitaliştii regizorului JC Chandor sunt, asemenea hackerilor imortalizaţi în urmă cu un deceniu şi jumătate, abia nişte pastişe cât se poate de jalnice.

    Capitalismul nu înseamnă numai nişte şefi de bănci stupizi şi lacomi sau nişte angajaţi trişti şi dispuşi la compromisuri, după cum public nu înseamnă numai o gloată gălăgioasă şi tâmpă, deşi toate cele trei categorii sunt cât se poate de reale şi prezente în lumea de astăzi. Şi mult prea mulţi dintre cei ce au făcut apropierea dintre Tuld şi Fuld au uitat să menţioneze că Chandor este în bună măsură produsul unui sistem: tatăl său a fost angajat la Merrill Lynch timp de trei decenii.

  • Părerea puilor lui Bertrand Russell despre viitorul Europei

    Este joi după-amiază şi lumea are opinii despre Grecia. Ministrul Elena Udrea înfierează pe blog comportamentul premierului Papandreou, în timp ce Victor Ponta o înfierează pe doamna Udrea pentru că îl înfierează pe Papandreou, în timp ce domnia sa îl simpatizează. Sincer, cred că celor doi premierul grec le este pur şi simplu indiferent, iar jocul în care s-au prins este unul pur politicianist. Iar demersul prim-ministrului elen de a organiza un referendum pe tema acceptării unui nou program de bail-out le este cam tot la fel de indiferent. Ca să îţi pese de program şi să ai o opinie, ar trebui să ştii câte ceva despre puiul lui Bertrand Russell. Şi despre turme.

    Bertrand Russell, filozof, matematician, istoric şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a emis la un moment dat fabula puiului. Este vorba de puii de la fermă, hrăniţi în fiecare zi de un ins prietenos, aşa cum remarcă unul dintre ei. Ceilalţi îl aprobă fără să gândească, pentru că omul cel darnic venea negreşit în fiecare zi şi le arunca mâncarea. Numai un singur pui, excentric, le spune că se pot înşela, aducându-le aminte cum la un moment dat confraţii lor mai mari au dispărut din curte şi dispăruţi au rămas. Neliniştea lui a tulburat scurt timp existenţa restului puilor, pentru că în dimineaţa următoare fermierul cel bun a venit din nou, ba le-a aruncat şi mai multe boabe. “Nebunule, îţi faci griji degeaba. Ne dă mai multe boabe, pentru că ne place din ce în ce mai mult”, i-au strigat ceilalţi pui excentricului. Iar agitaţia acestuia – “…ne îngraşă! O să fim sacrificaţi în scurt timp!…” – s-a pierdut în noianul de ciugulituri.Pentru că hrana era tot mai multă, iar fermierul tot mai amabil.

    Fermierul a fost drăguţ până în ziua în care a venit un camion, iar puii au fost încărcaţi şi duşi cu toţii, şi cei normali şi excentricul, la abator. Este o istorioară clasică despre modul în care sunt oamenii instruiţi să gândească, privind în trecut, dar nu suficient de adânc, pentru a încerca să ghicească cum va fi ziua de mâine, nu suficient de exact. Iar modelul pe care îl propune îl putem lesne regăsi, în varii scenarii, la originile crizei şi la baza supraîndatorării statelor europene. Lipsurile unui asemenea mod de gândire se completează cu binecunoscutul efect de turmă şi gata: mai avem timp să ne minunăm scurt abia când suntem urcaţi în camion şi mânaţi spre abator.

    Am înşirat toate cele de mai sus pentru a justifica o afirmaţie contrară tuturor celor spuse în presa occidentală, ba chiar şi părerii ministrului Elena Udrea: dar dacă Papandreou este mai lucid decât mulţi alţi politicieni? Şi îi mai şi pasă de ce spune propriul popor, un exerciţiu care lipseşte în mod cronic din spaţiul european. De amintit, în context, de modul în care au reacţionat liderii europeni la referendumurile pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona sau la referendumurile islandeze; mai departe, ideea că naţia nu pricepe cum e cu finanţele şi cu planurile de salvare sau cu stabilitatea zonei euro e o ipoteză validă, dar de ce să întrebi poporul aşa ceva?

    Un referendum ar trebui să întrebe, simplu, dacă poporul vrea ca ţara sa să îşi păstreze independenţa sau, pentru nişte bani, să accepte să devină un soi de protectorat, cum bine l-a definit colega mea Crenguţa. Grecia ar trebui să intre, pe măsură ce planul se derulează, într-un nivel superior de austeritate, care nu mai ţine nici de popor şi nici de premier, iar aceasta este o alegere care cântăreşte extrem de mult. Iar liderii europeni ar trebui să îşi prezinte demersul nu drept un plan de salvare a Greciei, ci de ajutorare a creditorilor.

    Am văzut de la anunţul surpriză al premierului grec o sumedenie de păreri şi supărări ale liderilor europeni sau ale analiştilor economici, toate contrare. Se enunţă scenarii catastrofale, cu ruperea zonei euro şi cu prăbuşirea Europei, iar media nu mai prididesc cu număratul maşinilor de lux ale grecilor cei leneşi. Între timp, fluxurile de ştiri vorbesc deja despre o renunţare la ideea referendumului, dar şi de o demisie a premierului grec, semn că spre ferma unora se îndreaptă deja camionul abatorului. Cu atât mai mult, pentru alte ferme, cele scrise mai sus sunt de mare actualitate. Şi de viitor.

  • Marele boss vs. micul antreprenor

    Citatul de mai sus îi aparţine unui mare cineast independent, Jim Jarmusch. Este important pentru că stabileşte, subtil, nişte reguli importante în materie de inspiraţie; cineva grăbit ar putea crede că regizorul este de acord cu plagiatul, furtul de idei, contururi arhitecturale sau fraze muzicale. Nu este aşa, omul spune de fapt că trebuie, pentru a fi creativ, să îţi umpli mintea şi inima cu idei, contururi arhitecturale sau fraze muzicale, cu intrigi de roman sau cu versuri – şi firesc, din acest amalgam, se va naşte inspiraţia.

    Unde vreau să ajung? România vrea creştere economică şi locuri de muncă. În actualul climat aşa ceva nu este posibil – două treimi din întreprinzătorii din România reclamă scăderea cererii interne, iar jumătate sunt nemulţumiţi de fiscalitatea excesivă, de inflaţie, de birocraţie şi de corupţie. Singurele căi de a alimenta creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă sunt atragerea de investiţii străine, fondurile europene şi…. creativitatea.

    Pentru investiţii străine nu cred că ne calificăm, Europa în sine, Estul cu atât mai mult şi România cu mult mai mult, în starea actuală, devorată de corupţie, hoţie şi politicianism ieftin, şi-au pierdut din atractivitate; în fondurile europene pur şi simplu nu am încredere, s-au transformat fie într-un soi de şmecherii politicianiste, fie în maşinării năclăite în birocraţie şi nepăsare – este vorba de modul în care îşi achită statul obligaţiile financiare, de exemplu.

    Creativitatea însă o avem cu toţii – şi o companie bazată pe creativitate va învinge mereu. Cel mai bun exemplu este regretatul Steve Jobs şi Apple – vă puteţi închipui că tableta iPad a apărut cu numai 18 luni în urmă? Numai un an şi jumătate şi dispozitivul a indicat, practic, atât direcţiile de dezvoltare în IT, cât şi un viitor cât se poate de sumbru pentru desktop, laptop şi netbook. Cei mai mulţi vor spune că nu putem spera noi, ca naţie şi nivel de dezvoltare să lansăm produse care să facă istorie. Păi tocmai aici e problema, că ne închipuim fie că suntem buricele pământului, fie cei mai netoţi din lume, ambele chestiuni false.
    Să mai identificăm două tendinţe. Prima, au apărut deja şi sunt din ce în ce mai multe companii care au început să îşi mute acasă unităţile de producţie din China; Boston Consulting Group crede că undeva prin 2015 diferenţele dintre “a produce în Statele Unite” şi “a produce în China” vor dispărea pentru multe din bunurile produse acum în Asia. Salariile cresc în China cu 15 – 20% pe an, astfel încât avantajul forţei de muncă ieftine va fi anihilat de productivitatea mai mare a muncitorilor occidentali. O serie de cheltuieli, cum sunt cele de transport, impozitele sau chiriile, vor începe să se apropie ca valoare. Consumul în creştere din zona emergentă a Asiei va determina marile corporaţii să se orienteze spre piaţa locală şi să redeschidă capacităţile de producţie din Occident. În joc vor intra alte state emergente, cum sunt Vietnam, Indonezia sau Mexic, dar acestea au serioase probleme de infrastructură şi capabilităţi umane, alături de slaba productivitate sau corupţia. Şi asta ar fi o şansă pentru România.

    A doua tendinţă, ieşirea din stagnare. Mulţi antreprenori europeni prinşi acum într-un soi de cerc vicios vor ieşi din această zonă; este vorba de multele clone ale Facebook, Groupon sau Twitter. Întreprinzătorii se mulţumesc să cloneze ideile, iar investitorii se mulţumesc să le finanţeze, pentru că se fac astfel o mulţime de bani – povestea fraţilor Marc, Oliver şi Alexander Samwer, care au dat lovitura adaptând la piaţa europeană proiecte precum eBay, Facebook si Groupon, este emblematică. Ulterior cei trei au vândut afacerile tot americanilor şi au câştigat sute de milioane de dolari. Un grup de companii berlineze, grupate în jurul unui start-up pe nume 6Wunderkinder (Google!), îşi propune să determine Berlinul să iasă din stagnarea în care se află şi să aducă inovaţia şi creativitatea în locul copiilor la indigo. Dacă demersul lor va reuşi, sunt sigur că şi alţii îi vor imita şi vor marşa pe creativitate şi inovaţie.

    Găsesc şi la noi idei din aceeaşi zonă: Ştefan Iordache, COO la Leo Burnett România, spune că, privind în retrospectivă, de-a lungul timpului ar fi trebuit să perceapă tarife mai mari clienţilor şi să educe, astfel, piaţa. El crede că putea face mai mult în privinţa remunerării ideilor creative şi că, din punctul său de vedere, atât publicitarii, cât şi clienţii trebuie să se întoarcă la îndrăzneala de acum 10 ani, când companiile nu erau reticente la experimente.

    Primul experiment valabil, în cazul românilor, ar fi să realizeze că la baza capitalismului nu se află marele boss din spatele biroului, ci micul antreprenor.

  • De ce îşi vinde Roubini afacerea?

    Dacă România ar avea consultanţi financiari, probabil că m-aş fi referit la aceştia. Dar nu-i avem – mă rog, există, dar nici nivelul la care lucrează şi nici rezultatele nu mă îndreptăţesc să socot că s-a atins o masă critică de profesionişti şi profesionalism – aşa că o să încep cu un experiment al unui expert în economie comportamentală, care a ajuns la concluzia că întrebările pe care le pun experţii de acest tip sunt nefolositoare; ba mai mult, induc în eroare.

    Este vorba de o chestiune comună din lista consultanţilor – “De cât din actualul salariu aveţi nevoie la pensionare?”.

    În general la prima întrebare oamenii răspund 75%. Dar dacă sunt întrebaţi cum au ajuns la această valoare, ridică din umeri şi spun că aşa credeau ei că trebuie să răspundă. Săpând, s-a dovedit că tocmai industria financiară le-a indus oamenilor răspunsul, chiar consultanţii financiari au tot repetat-o şi repetat-o în articole şi emisiuni televizate.

    În studiul efectuat, economistul i-a întrebat pe oameni “Cum vrei să trăieşti la pensie? Unde vrei să locuieşti? În ce fel de activităţi te vei angaja?”, întrebări mult mai logice şi mai apropiate de aspiraţiile umane. Oamenii au spus ce au avut de spus, pe urmă economistul a cuantificat nevoile lor şi a reieşit că viitorii pensionari aveau nevoie de 135% din actualele venituri pentru a trăi aşa cum visau.

    Interesantă dualitate, nu? Consilierii au indus în mulţime un răspuns comod, dar, cum sunt plătiţi cu procente din câştigurile realizate, le aduce venituri mai mici; dacă ar întreba oamenii în mod corect, ar trebui să muncească mai mult, dar ar câştiga mult mai mulţi bani.

    Thomas Sargent şi Christopher Sims au câştigat prestigiosul premiu pentru economie pentru că s-au ocupat de relaţiile cauză – efect în politicile economice: cum influenţează PIB o creştere a dobânzilor sau o reducere de taxe, ce se întâmplă când banca centrală îşi modifică ţinta de inflaţie sau executivul îşi schimbă obiectivele bugetare.

    Întrebarea corectă pentru cei doi câştigători ai premiului Nobel pentru economie din acest an este “ce se întâmplă când guvernele încearcă să repare economia?”. În România întrebarea nu se aplică, nimeni nu încearcă să repare nimic.

    Europa în schimb are o mare problemă de genul acesta şi ceasul bate nu numai pentru Grecia, ci pentru Uniune în ansamblu. Cât de puternice sunt guvernele în încercarea lor de a preveni recesiunea şi unde se va opri răbdarea contribuabililor din Germania sau Franţa? Ce se va întâmpla după ce inevitabilul se va produce şi oficialii europeni vor fi pus în aplicare planul de recapitalizare a băncilor de care vorbeşte acum toată lumea? Or să fie suficient de mulţi bani pentru a mulţumi jucătorii din piaţă?

    Nu cumva guvernele şi-au epuizat opţiunile pentru susţinerea economiei?

    Cum va arăta lumea când toate acestea se vor fi liniştit?

    Cel mai bună abordare pe care am văzut-o în ultima vreme îi aparţine scriitorului şi jurnalistului Michael Lewis, care în volumul său “Boomerang”, apărut în acest an, analizează modul în care criza mondială a creat o nouă “lume a treia”. Lewis constată că planurile anti-criză ale guvernelor au eşuat şi că tot ceea ce au obţinut a fost o amânare a deznodământului. “Te uiţi la criza din Europa şi vezi amprentele bancherilor de investiţii americani peste tot. Colapsul financiar a încurajat comportamentele cele mai josnice. În vremurile normale principala problemă a finanţiştilor a fost să evidenţieze riscurile şi să se asigure că acestea au fost corect evaluate. Mai nou, finanţiştii s-au schimbat şi acum maschează riscul.”

    După ce am citit şi am scris toate cele de mai sus, singura întrebare corectă care îmi vine în minte este “de ce vinde Nouriel Roubini firma Roubini Global Economics, pe care a fondat-o şi unde este preşedinte?”. Informaţia era proaspătă în seara în care încheiam acest text, chiar dacă Dr. Doom nu o confirmase.

  • Olé, Jobs!

    Teoria mea personală este că un om face în viaţă un singur salt către stele, asta însemnând în traducere o realizare, o operă de artă, ceva unic, frumos, nemaivăzut, nemaifăcut; cineva poate scrie o carte sau un cântec, poate face un film, un copil, o casă sau un monument, o urmă pe Pământ care să-l nemurească. Restul creaţiilor sale vor fi plăcute, admirate, cumpărate sau invidiate, dar Reuşita este una singură. Unii îşi vor aduce aminte de ceea ce scriitorul Stefan Zweig numea “orele astrale ale omenirii”, momentele în care s-au dărâmat imperii, s-au scris marseilleze, s-au născut lenini sau a murit cineva în drum spre tărâmuri neexplorate.

    Este momentul magic de care vorbeşte scriitoarea Elizabeth Gilbert: când, pentru un oarecare dansator din trupă, timpul se opreşte şi el trece de un anumit prag şi toate cele din jur se aliază prentru reuşita sa – lumina lunii, muzicienii şi cântecul lor, bătăile de palme ale spectatorilor şi încurajările lor, reacţiile colegilor dansatori. Şi omul obţine iluminarea şi dansează ca nimeni altul.
    |n vechime oamenii simţeau asta şi, recunoscând divinitatea, reacţionau, strigând-o, fie Dumnezeu sau Allah. Când maurii au ocupat nordul Spaniei, strigătul lor spre Allah a fost preluat de localnici, care l-au transformat în “Olé!”. Olé marca o piruetă fabuloasă a toreadorului sau un pas deosebit de flamenco, momente rare în care cineva îşi depăşea condiţia.

    A doua zi, spune scriitoarea, dansatorul se trezea undeva spre prânz şi realiza că dumnezeirea l-a părăsit şi că este un sărman muritor ce îmbătrâneşte şi pe care îl cam dor genunchii. Şi ştie că este cât se poate de posibil să nu mai trăiască niciodată momentul de dumnezeire din seara trecută. Cum poţi accepta asta şi cum poţi trăi cu asta?

    De momente unice de inspiraţie au dat dovadă mulţi dintre colegii de generaţie ai lui Steve Jobs: cred că momentul unic al lui Bill Gates, de exemplu, a fost atunci când şi-a păstrat drepturile asupra sistemului de operare – de acolo lucrurile au mers cumva firesc, dacă termenul “firesc” se îmbină cu evoluţia excepţională a Microsoft (şi se îmbină!).

    Unic în inspiraţie a fost Michael Dell atunci când a decis să construiască computere la comandă, pe internet, şi să nu producă pe stoc. La fel şi pentru Larry Page şi Sergey Brin, atunci când au decis să mizeze pe simplitate şi pe gratuit.

    Ulterior Gates s-a transformat şi, aşa cum spuneam mai demult, a crezut că poate atinge stelele de mai multe ori la rând modificând uşor trambulina: mai multe variante ale aceluiaşi produs, fundamental asemănătoare, fără prea mari diferenţe, fără sclipire.

    Iar Brin şi Page s-au corporatizat şi au devenit două nume între cele 10 – 15 persoane care reprezintă managementul executiv şi cei 40 care înseamnă restul de şefi.

    Jobs a fost antreprenorul care a părăsit compania expulzat de corporatişti şi care s-a întors la Apple pentru a o transforma, iarăşi, într-o entitate cu structură corporatistă, dar condusă pe principii antreprenoriale. Şi a ajuns la stele şi când a dat lumii varianta sa de computer şi când a luat o obscură companie de animaţie şi a transformat-o într-un nucleu de idei, ingeniozitate şi amuzament şi a ajuns la stele şi când a înnebunit lumea cu produsele sale.

    Cred că niciun articol de presă nu poate defini ce a făcut Jobs pentru Apple; nu stilul său dur de a conduce, nici nonşalanţa în relaţii, nici aparentul autism în relaţiile cu clienţii, nici nepăsarea faţă de câştiguri nu-l definesc; este, mai degrabă, felul în care a ştiut să îşi conducă echipa. Nu este vorba aici de duritatea sa, ci acel amalgam de respect, teamă, profesionalism, inteligenţă şi eficienţă, şi dintr-o parte şi din cealaltă, care se traduc în “cel mai bun produs posibil, aşa cum l-am gândit noi”.

    Pe scurt, Jobs ştia să îşi ia întreaga echipă cu el, la stele.

  • Hasta la vista, baby! Isus te iubeşte!

    1. În volumul autobiografic “All I need is love” actorul german Klaus Kinski (un ins cu o personalitate aparte şi o forţă numai a lui – Aguirre, conchistadorul nebun sau Fitzcarrlado, pasionatul de operă care târa un vapor în junglă şi visa să construiască o sală de spectacol monumentală pe Amazon sunt două din marile sale roluri) povesteşte despre începuturile carierei sale: la un moment dat reinventa, în faţa mulţimii adunate în Deuschlandhalle, Noul Testament; vorbind despre Isus. Isus era, în viziunea lui Kinski, un personaj acuzat de furt, blasfemie, injurierea autorităţilor, prieteşug cu târfe şi borfaşi, un aventurier care şi-a lăsat mai curând masacrată viaţa decât să putrezească de viu printre ceilalţi.

    Un oarecare se declară indignat de producţia lui Kinski şi urcă pe scenă pentru a opri blasfemia. “Ce ştii tu despre un bărbat cum a fost Isus? Ce ştii despre o curvă şi ce ştii despre un borfaş?”, vine replica actorului.Există deja în societatea românească o nevoie de şoc, de dezmorţire, chiar prin mijloace mai puţin ortodoxe şi prin reinterpretarea miturilor, iar abordări de genul celei kinskiene despre Noul Testament mi se pare emblematică: în locul conformismului bigot, o interpretare personală, puternică, dar respectuoasă: “…decât să putrezească de viu printre ceilalţi”.

    În context, privesc cei şapte ani şi încerc să-mi amintesc România de atunci şi cea de acum şi sunt tentat să spun că România de acum pierde. Cea de acum şapte ani era poate mai săracă, dar mai optimistă, mai deschisă, mai entuziastă. Astăzi pare că am ales conformismul, resemnarea şi inerţia, şi trebuie şocuri din ce în ce mai mari pentru a trezi o sclipire de ceva. Cel mai trist mi se pare faptul că oamenii nu mai înţeleg metafore – şi sunt sigur că mulţi nu vor înţelege nici ce vreau eu să spun invocând un neamţ într-o ureche şi pe Isus într-un text anapoda despre societatea românească şi o revistă de business.

    2. “Wisconsin pare să fie în cea mai bună formă pe drumul spre victorie, conducând cu 51 – 10 la finalul celei de-a treia reprize. Şansele echipei au crescut atunci când Russell Wilson i-a pasat lui Jacob Pedersen…”. Aşa începe o ştire scrisă la numai 60 de secunde de la finalul celei de-a treia runde a meciului de fotbal american dintre Wisconsin şi U.N.L.V. Pare o ştire banală, dar nu este. Este scrisă de un computer.

    Programul care poate să scrie ştiri este, conform New York Times, opera Narrative Science, un start-up american care se ocupă de dezvoltarea inteligenţei artificiale şi lucrează la asta de mai bine de un deceniu.
    Softul foloseşte date, statistici sportive, rapoarte fianciare sau de vânzări şi le transformă în articole. Investiţia a fost de ordinul milioanelor de dolari (6 milioane au intrat în start-up numai anul acesta), iar rezultatele sunt, spun experţii, impresionante. În actuala formă, munca celor de la Narrative Science ar putea înlocui oameni în anumite zone ale jurnalismului; compania are deja 20 de clienţi, reţele de ziare aflate în căutarea de soluţii ieftine pentru story-uri cu forme fixe, cum sunt evenimentele sportive locale sau rezultatele periodice ale companiilor. Pentru a genera “unghiuri” ale poveştilor, programul este pus să înveţe concepte precum “efortul individual”, “spiritul de echipă” sau “clasament”. Apoi softul decide ce element este cel mai important pentru joc, iar acest element se transformă în lead-ul poveştii. Cei doi profesori de jurnalism care au conceput Narrative Science cred că amestecul dintre tehnicile de scris cu interpretarea datelor poate genera corelaţii neaşteptate.

    Optimişti, cei doi cred că vor contrazice o mai veche anticipaţie care spunea că o maşină ar putea câştiga un premiu Pulitzer în circa două decenii; ei spun că programul lor va fi în stare să ia un Pulitzer peste numai cinci ani. Nu pot decât să constat că nouă ne-a luat mai puţin timp să facem şi să impunem pe piaţă o revistă bună, care se menţine aşa în ciuda condiţiilor; că redactorii de aici au luat premii şi au învăţat mai repede şi mai bine despre spirit de echipă şi efort individul (şi le mulţumesc). Îi spun competitorului meu electronic “Hasta la vista, baby! Isus te iubeşte!”.

  • Conciliatorii

    Veţi mai fi găsind prin mormanele de terfeloage ale buchiniştilor autohtoni traducerea românească a cărţii “The Appeasers”, de istoricii britanici Martin Gilbert şi Richard Gott. Este vorba de o analiză a galeriei de politicieni care, în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, au promovat neintervenţionismul şi îmbunarea societăţii engleze în faţa ascensiunii hitlerismului. Politicienii în cauză, guvernul condus de Neville Chamberlain, au acceptat reînarmarea şi militarizarea Germaniei, au pledat pentru o neintervenţie anglo-franceză în Spania în timpul războiului civil, au acceptat anexarea Austriei sau dezmembrarea Cehoslovaciei, ba au încercat să ajungă la o înţelegere cu Hitler în detrimentul şi pe la spatele Poloniei. Pentru că este o lecţie de istorie şi politică care trebuie cunoscută şi dată fiind şi ciclicitatea acţiunilor omeneşti, voi intra un pic mai în amănunt; pe de altă parte, demersul meu se termină, desigur, în prezent.

    Un mozaic care vă va lămuri în privinţa contextului: Keynes constata că Tratatul de la Versailles, care a pus capăt Primului Război Mondial, era plin de clauze care încercau să sărăcească Germania şi să-i limiteze dezvoltarea; în Marea Britanie gentlemanii au căutat un ţap ispăşitor pentru această situaţie şi l-au găsit – Franţa – în timp ce ei au mers cu mâna întinsă a prietenie către nemţi. Ideea era de construcţie a unui bloc economic european care să se bazeze pe disciplina şi eficienţa statului nazist şi care să contracareze răspândirea comunismului. La Londra membrii guvernului asistau la lecţii de semantică bazate pe Mein Kampf şi la lecţii de diplomaţie care încercau să lămurească intenţiile lui Hitler: va porni sau nu un război?

    Pentru a-şi da seama dacă Germania poate sau nu să fie împăciuită, conciliatorii au organizat vizite la Hitler, deplasări în care politicienii care credeau în posibilitatea unei apropieri între Marea Britanie şi Germania puteau tăinui cu liderul german. Membrii guvernului britanic refuzau, pur şi simplu, să audă şi să vadă semnalele de alarmă. Cum a fost cel al ambasadorului la Berlin Horace Rumbold, care scria, în primele săptămâni de după instalarea regimului hitlerist, că noul guvern a făcut să apară “cele mai urâte trăsături ale caracterului german, spirit meschin de răzbunare, brutalitate şi şovinism zgomotos şi lipsit de răspundere”. Sau că “plecarea din Germania a unui mare număr de scriitori, artişti, muzicieni şi militanţi politici a creat pentru moment un fel de vid”. Conciliatorii aveau încredere în cuvântul lui Hitler, socoteau ţelurile Germaniei rezonabile, ingnorau politicile antisemite; un articol din Daily Mail scris de lordul Rothermere conchidea: “Cehoslovacia nu prezintă pentru noi niciun fel de interes. Dacă Franţa vrea să îşi frigă degetele acolo, e treaba ei”. Era cu puţin timp înainte ca Cehoslovacia să fie ruptă în bucăţi şi împărţită ca o pradă.

    Cei pasionaţi vor putea regăsi şi o bucăţică din istoria României, care se împleteşte cu politica de conciliere britanică şi cea agresivă a lui Hitler – dar asta e deja altă poveste. Conciliatorii au decis să ignore lecţiile trecutului şi să renunţe la simpla aplicare a bunului-simţ în relaţiile politice. Sigur că nu sunt singurii responsabili pentru ce a urmat şi că situaţia şi angrenajele care au declanşat al Doilea Război Mondial sunt mai ample, dar conciliatorii vor rămâne consemnaţi de istorie: o patină pe care cei lipsiţi de scrupule au alunecat în drumul spre conflictul mondial. Revenind la România şi la spiritual conciliant-imobil, oricum ar fi aceasta şi oricui ar fi aparţinând, nu putem să nu-i constatăm şi existenţa şi persistenţa. Problema e că ar trebui să renunţăm la o astfel de politică, aşa cum bine zice Dan Şucu. De la naţionalul “să avem încredere, să-l lăsăm să vedem cum se descurcă” sau “să-mi ţină numai de data asta” la “nu-i treaba mea, nu mă bag” şi “oricum n-am pe cine/de ce”, o colecţie întreagă de îndemnuri imobil-fataliste ne jalonează existenţa, iar tupeul şi nesimţirea se caţără tocmai pe astfel de trepte.

    Mă rog, nu-i treaba mea, dar eu zic să nu mai aşteptaţi, că nu se descurcă.

  • Truda

    Truda este, cred eu, cel mai urât cuvânt din limba română. Dacă sunteţi singur, pronunţaţi-l cu voce tare: truda. Dacă sunteţi în public, pronunţaţi-l tare şi clar, în gând. Accentuaţi acum un pic r-ul – trrrruda. Are ceva de şmirghel, abraziv. Trrruda.

    E deja istovitor, nu? Eu, cel puţin, când îl pronunţ aşa am impresia că scad în înălţime.

    Trruda. A intrat în vocabular pe filiera slavă şi este definit drept un “efort fizic sau intelectual deosebit; muncă grea, istovitoare; oboseală, osteneală”, ca “rezultatul concret al ostenelii cuiva; agoniseală, folos, câştig”, dar şi drept “chin, suferinţă; durere, necaz”. Chiar şi dacă definiţiile se limitau numai la partea cu efort fizic sau intelectual deosebit, fără “chin, suferinţă…” truda tot ar fi sunat rău. Pentru a exemplifica viziunea mea asupra trudei, să luăm un român la întâmplare – pe premierul Boc, de exemplu. Domnia sa pare a se desfăta în mod deosebit practicând cositul, tăiatul lemnelor cu toporul sau alte asemenea munci fizice, în timp ce activitatea guvernamentală îmi pare a-i fi destul de trudnică, nu atât prin prisma declaraţiilor domniei sale, ci mai degrabă prin rezultate. Rezultate însemnând nu realizarea obiectivelor din programul FMI, ci adoptarea acelor măsuri care să ducă la crearea de slujbe, la apariţia de noi afaceri, la atragerea de investiţii străine. Trrrudă, istovitoare şi fără rezultate.
    Cum trudă, fără rezultate şi istovitoare, li se pare tinerilor învăţătura şi de aici rezultatele la bacalaureat. Aici nu este vorba numai de dezinteresul lor, ci şi de modul cum societatea a interacţionat cu ei. Undeva în 2005, profesorii erau în grevă, iar principala temă a discuţiilor publice din România erau cele cinci procente din PIB care să fie alocate educaţiei; în acelaşi timp, Franţa ardea – tinerii din ghetouri dădeau foc maşinilor, jefuiau magazine şi se luptau cu poliţiştii. Spuneam atunci că 5% nu rezolvă nimic şi că importante sunt modul cum tinerii sunt pregătiţi pentru viaţă, modul cum profesorii se pregătesc pentru viaţă şi cum autorităţile pregătesc viaţa elevilor şi pe cea a profesorilor. Violenţe de genul celor din Franţa, Los Angeles sau cele recente din Marea Britanie sunt invitabile, este în firea omului să se revolte când nu înţelege; dar ce fac cei ce ar trebui să înţeleagă?

    Ei trudesc, desigur. Pe lângă ei au trudit cei ce au pus gazonul pe Arena Naţională, trudesc angajaţii primăriei şi cei de prin ministere, trudesc constructorii de autostrăzi, trudesc şi hoţii şi poliţiştii laolaltă, trudeşte toată lumea, numai rezultatele lipsesc.

    Să luăm câteva ştiri: prima, din Rusia. Nu cu mult timp în urmă oficialii ruşi au constituit Russian Direct Investment Fund, cu o valoare de 10 miliarde de dolari, menit să atragă investiţii şi să sprijine companiile străine pe piaţa rusească. În România investiţiile străine directe au scăzut numai în primul semestru cu peste 17% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar reducerea din 2010 este de peste 25%, la 2,5 miliarde euro. Are vreun truditor o strategie, un plan concret de atragere a investiţiilor străine? Investiţiile străine au fost un driver major pentru revenirea economică spectaculoasă a Estoniei, cea mai mare din Uniunea Europeană – 1,8% în al doilea trimestru şi peste 8% anual.

    Cu toată truda locală, România a căzut 10 poziţii, pe locul 77, în topul competitivităţii; suntem pe penultimul loc în Europa, sub Bulgaria şi înaintea Greciei. Avem probleme cu nivelul taxelor, birocraţia, instabilitatea legislativă, accesul la finanţare, corupţia, infrastructura insuficientă, reglementările privind taxele, inflaţia, etica slabă privind munca în rândul angajaţilor, forţa de muncă inadecvat pregătită, legislaţia restrictivă pentru piaţa muncii sau instabilitatea guvernamentală.

    În cazul în care strategii guvernamentali se vor limita la a aştepta ca lucrurile să se îmbunătăţească de la sine, eventual în siajul economiei europene, toată truda lor va fi în zadar; de ceva timp prevestesc în redacţie – e adevărat că mulţi dintre colegi mă contrazic – că rezultatul va fi o corecţie importantă a cursului de schimb al leului, o depreciere – singura soluţie la un moment dat – care va transforma în trudă cam toată munca din România.

  • Sirtaki

    Am fost la Fontana di Trevi, un loc magic nu pentru că este în Roma şi arată aşa cum arată, ci pentru ceea ce reprezintă: o mare de oameni de toate naţiile unde eşti acceptat şi îţi găseşti locul fără a-i deranja pe ceilalţi şi unde ai parte de clipa ta de vrajă; este locul unde începi să crezi cu adevărat că lumea de astăzi mai are, poate, o şansă. Acolo am văzut Lumea.

    Am fost la Notre Dame, unde am putut vedea Credinţa: un tânăr pierdut, la modul cel mai frumos şi elegant, în rugăciune – mi-a părut rău atunci că nu sunt pictor, este una din cele mai delicate imagini din amintirile mele.

    Am fost în ultima încăpere a castelului Sant’ Angelo, unde am trăit Povestea – o istorie pe care mi-au spus-o doi actori, în iatacul personal al unui papă.

    Anul acesta am învăţat ce înseamnă temeinicia, puterea unei naţii. Dar înainte de a vă povesti ce şi cum trebuie să vă aduc aminte de un sondaj, recent publicat, al fundaţiei “Future Studies”, care a întrebat 15.000 de oameni din 13 ţări europene cât de fericiţi sunt şi cât de mulţumiţi de viaţa pe care o au. Grecii au ignorat că trăiesc într-una din cele mai afectate ţări de criză şi au spus, 80 din 100, că sunt mulţumiţi cu viaţa lor. Dacă aş fi citit asta la plecarea în Grecia, aş fi zis că nu-i adevărat.

    Am citit la întoarcere şi cred că sondajul acela are dreptate. Şi mai cred că avem de învăţat, noi, românii, ca popor, din experienţa grecilor.

    O seară caldă de vară în, poate, cea mai ciudată insulă a Greciei; un balamuc britanico-germano-româno-elen, într-un peisaj de vis. Într-un local, un ins gras, cu fes neaoş, sparge farfurii şi trasează dâre arzânde de spirt printre care dansează o Fătucă Blondă, care şi cântă. Terasa plină de britanico-germano-eleni, aşa că românii mai bat faleza. Spre miezul nopţii britanico-germanii trag un ultim Zorba, mânaţi de Fătuca Blondă (care cântă char bine!) şi merg apoi să se culce.

    Evident uşurată după retragerea lor, terasa devine mai primitoare, aşa că vin şi românii, îşi iau ceva de băut şi se uită, cuminţi, la spectacol. Spectacolul este aşa: masă de greci zgomotoşi; nu poţi să nu-l remarci pe Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă, care cântă şi se agită corespunzător. Protipendadă locală, din cei care închiriază bărci. Undeva mai spre spate, Şmecherul Elen Suprem: tricou negru cu mânecile suflecate extrem, blugi evazaţi şi bocanci de rocker ghintuiţi, tunsoare castron şi moţ susţinut de o mică bijuterie, pe frunte ochelari de soare cu ramă albă. Lângă el e Personajul Insignifiant, slab, pantofi albi de sport, “fake”, brunet din categoria aceea de inşi care au barbă chiar şi proaspăt bărbieriţi; nu prea băutor, berea din halbă a scăzut cu vreo două degete în trei ore. Şmecherul Suprem simte muzica din plin, ba chiar, la un moment dat, îl energizează pe insul din faţa lui, care nu aplauda suficient de convingător performanţele fetei blonde.

    La un moment dat localnicii încep să danseze; petrecerea este acum pentru sufletul lor. Vine o fată care dansează cu nişte paşi ciudaţi, à la Bejart, pe ritmuri greceşti; interesant. Mai cântă un tânăr dintre cei ce închiriază bărci, iar Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă are parte de experienţa supremă – dansează cu Ea.

    Pe urmă Personajul Insignifiant iese să se producă şi-l văd mai bine: tricou negru cu Che Guevara, blugi cu două numere mai mari, pantofii în continuare “fake”, barba parcă îi mai crescuse între timp. Şi Personajul îmi oferă cel mai frumos, energic, delicat, fluid sirtaki pe care l-am văzut vreodată. Face mişcări largi, se roteşte cu braţele deschise, bate pământul cu palma, ba la un moment dat face şi un salt de gimnast, fără să pară gimnast sau ridicol. I-am filmat sau fotografiat pe toţi cei de mai sus; singur, dansul Personajului nu l-am filmat, ar fi fost o impietate. M-am mulţumit să-l privesc şi să şoptesc “uau” atunci când a terminat.

    Dansul acela m-a făcut să înţeleg ce înseamnă temeinicia unei naţii. Personajul Insignifiant devine Personajul Etern. Nu-i pasă de finanţe, de agenţii de rating, de deficite şi de cheltuieli bugetare. Avea lumea lui şi lumea lui era bună. Avea dansul, avea slujba lui sau poate mica lui afacere, era amic cu Şmecherul Elen Suprem, bea două guri de bere pe seară. Sigur simţea criza, pentru că toată Grecia era cumva maculată de criză, dar el dansa, cu braţele deschise, sirtaki.

    Uitaţi-l pe Zorba şi pe Anthony Quinn şi bateţi insulele greceşti în căutarea Personajului Insignifiant, poate veţi avea norocul să-l vedeţi dansând.